Garda de Fier

"Cine n'a cunoscut şi n'a dat nici examenul durerii, nici examenul bărbăţiei şi nici examenul credinţei, nu poate fi legionar". (C. Z. CODREANU)
Subscrie

DUHUL SĂRBĂTORII de Vasile Băncilă

April 11, 2017 By: Garda Category: LA ORDINEA ZILEI, Restituiri

Grafica: Demian

„Săptămâna luminată”… Grafica: Demian

Dacă se aruncă o privire de ansamblu asupra istoriei vieţii vegetale şi animale pe pământ, de la alge şi bacterii şi de la protozoare până la omul alb, se poate vedea uşor că unui spor de diferenţiere lăuntrică îi corespunde, cel mai adesea, o acomodare la un spaţiu mai îndepărtat sau la un spaţiu mai diferenţiat. Chiar în cazurile contrare, cum ar fi exemplul algelor albastre, cari trăesc în mediuri foarte felurite, se poate spune că însăşi simplicitatea organismului respectiv transformă diversitatea exterioară într’un mediu omogen. Putinţa de acomodare la un spaţiu mare e dată sau de o enormă simplitate sau de o enormă diferenţiere, însă acomodarea nu se face în acelaş sens. În cazul dintâiu, e al acelora cari spun că viaţa a apărut întâia oară în mări, ar trebui să adăugăm că aceasta s’a întâmplat şi fiindcă apa marină garanta un mediu mai omogen. Păsările, pe de altă parte, cari călătoresc în ţări străine, fac aceasta tocmai pentru a-şi păstra mediul asemănător de viaţă. Omul în schimb, şi în special omul alb, e singura fiinţă care, din proprie iniţiativă şi prin puteri proprii, poate trăi pe tot globul, luând atitudine activă şi acomodându-se faţă de diversităţile întâlnite. Diferenţierea îi dă putinţa ubicuităţii. Ceeace e însă mai însemnat, e altceva. Omul nu numai că a luat în stăpânire tot spaţiul pământesc, nu numai că s’a acomodat la spaţiul ca atare, dar a trecut mai departe.

Spaţiul vizibil, spaţiul fizic, nu l-a mai mulţumit. Şi atunci, chiar înainte de a epuiza spaţiul fizic, a trecut dincolo, în sfera invizibilului şi a misticului. El s’a acomodat deci cu realitatea generală în ceeace ea are integral şi ca realitate adâncă, ultimă. Aceasta a făcut-o fie plecând de la cosmosul vizibil şi adâncindu-l mai mult, prin virtuţi mistice, ca şi când manifestările naturii ar fi fost ca nişte clape de pian, a căror atingere făcea să răsune acorduri adânci din altă lume — fie concepând deadreptul ideia de transcendent. Viaţa pe pământ s’a acomodat la o realitate din ce în ce mai mare sau mai bogată. Omul a urmat aceiaşi lege şi s’a acomodat la cea mai mare realitate sensibilă. Dar el a făcut un salt suprem: saltul în transcendent. În aceasta constă toată puterea şi toată măreţia omului.

În adevăr, caracteristica omului stă în această putinţă de încadrare spirituală în realitatea generală. Fie că am considera transcendentul ca intim lumii vizibile, fie că am considera lumea vizibilă ca plutind în realitatea transcedentală, fie că am considera transcendentul în afară de lume dar conducând-o, în fond, pentru ceeace vrem să susţinem aici, nu are nici o importanţă. Raportarea la transcendent, la un plan de viaţă profund, tainic şi care depăşeşte tot ceeace poate oferi universul simţurilor, e faptul uman prin excelenţă, care-l deosebeşte pe om de restul vieţuitoarelor. S’au propus multe definiţii, prin cari omul să fie deosebit de animale. Toate însă au dat greş, fiindcă s’au făcut în cadrul exclusiv al ştiinţelor naturale ori în cadrul societăţii. S’a spus că omul e un animal care vorbeşte ori un animal raţional, având putinţa gândirii prin noţiuni, ori un animal care poate plânge, sau care poate râde, ori un animal care munceşte sau, în sfârşit, un animal social. Dar şi animalele au graiul lor uneori destul de bogat. Şi animalele gândesc, gândirea lor, e adevărat, fiind în legătură pe deoparte cu instinctul, pe de alta cu legea asociaţiei de idei. S’ar putea însă afirma că unele animale au un fel de prenoţiuni şi de preraţionamente atunci când, de exemplu, ele fug de orice om pe care-l întâlnesc sau când învaţă foarte repede ceva din experienţă. In ceeace priveşte plânsul şi râsul, sunt animale cari au foarte expresiv corespondentul interior al acestora. Dacă animalele nu se ridică până la râsul comic, oprindu-se la corespondentul celui de simplă bucurie, apoi acesta e adevărat şi despre foarte mulţi dintre semenii noştri, cari se opresc la râsul de bucurie şi de păcăleală. Pe urmă, omul munceşte, dar atâtea animale muncesc şi ele, şi încă mai mult decât noi în atâtea cazuri. Animalele nu muncesc din convingere şi de plăcere, dar e atât de sigur, pe cât se spune, că omul munceşte din aceste cauze ? Munca devine o convingere şi o plăcere la om atunci când aceasta devine joc: dar jocul îl au şi animalele. Iar cât despre afirmaţia că omul e animal social, indiferent de adevărul ei, sunt animale cel puţin tot atât de sociale cât şi omul. Acolo însă unde nici un animal nu se poate compara, nici pe departe cu omul, este în putinţa de a concepe, şi eventual de a adora, transcendentul.

Transcendentul, intuiţia realităţii adânci şi complexe, e ceeace face şi caracteristica culturii. Omul se mai poate defini şi prin cultură, iar ideia transcendentului este sâmburele acesteia. Valoarea unei culturi depinde de felul în care captează, organizează şi valorifică viziunea realităţilor adânci, ultrasensibile. Fără aceasta nu avem cultură, ci cel mult virtuozități, cunostințe, tehnică, rafinamente, – civilizație. Oarecare civilizație pot avea si animalele. Castorii au tehnică, ursul aruncă cu bolovani sau cu lemne – ceeace ar fi un fel de unelte ocazionale — cântecul unor păsări are o rafinare neîntrecută. Dar animalele n’au nimic din ceeace s’ar putea numi cultură. Pe când societăţile omeneşti, chiar cele mai primitive, au elemente culturale. „Primitivii”, de altfel, nu sunt atât de primitivi, pe cât îi închipue suficienţa noastră. Cultura lor poate fi chiar numită o cultură autentică, numai că e o cultură inferioară. Primitivii au foarte multe cunoştinţe referitoare la plantele, animalele şi toate fenomenele, care-i înconjoară: un elev de-al nostru, care a absolvit patru clase primare, nu are mult mai multe cunoştinţe decât un primitiv de vârsta lui şi în orice caz nu le are atât de solid organizate. Apoi senzaţiile la primitivi sunt ceva nealterat şi adânc, constituind poate singurul argument, care dă în parte dreptate teoriilor filosofilor empirişti ; senzaţia e pentru primitiv ca un ghioc ce-i aduce, de fiecare dată, din lume şi referitor la lume, câte o melodie de revelaţii şi incantaţii. Cine nu cunoaşte acele conferinţe libere, către studenţi, ale lui William James, în cari vorbeşte atât de sugestiv despre valoarea senzaţiilor la oamenii cari trăesc în „starea de natură”? Dar mai important e că prin toate acestea primitivul se încadrează în cosmosul lui, în fenomenele naturii lui, între idolii şi zeii lui şi indirect, prin ei, trăieşte esenţa realităţii şi realitatea ca atare, adâncă, nefalsificată. Adesea primitivul concepe ideia altei lumi, adică ideia propriu zisă a transcendentului. Primitivul e barbar, desigur, este egoist şi crud, deşi nu întotdeauna. In privinţa aceasta însă, poate fi comparat cu copilul. Şi copilul a fost acuzat, de gânditori grăbiţi, că e egoist, crud, în raport cu omul mare. Ceeace-l face să pară aşa, atât el cât şi primitivul, e mai ales sinceritatea. Civilizatul şi adultul sunt, în fond, tot atât de egoişti şi de cruzi cât primitivul şi copiii — dacă aceştia sunt în adevăr atât de răi, pe cât se zice — în schimb sunt mult mai superficiali, mai nefireşti şi, mai cu seamă, mai ipocriţi. Ceeace face gloria şi frumuseţea raselor istorice este existenţa oamenilor excepţionali, cari contemplă armonia existenţei generale, a derivării ei din inteligibilul suprem, cari trăesc drama bunătăţii şi a sacrificiului, în cari se creiază cultura înainte de a deveni bunul celorlalţi oameni, iar nu omul obişnuit, care nu s’a schimbat mult dealungul secolelor şi mileniilor, deşi el are meritul de a adăposti în el misterul creiării omului mare.

Umanismul specific şi înalt e deci legat de faptul încadrării în realitatea generală, în adâncul existenţei, ideia de transcendent fiind forma cea mai precisă şi mai valabilă a acestei încadrări. Chiar dacă aparent transcendentul duce la ieşirea din realitate, cum ar fi la asceţi, de fapt e tocmai pentru a introduce şi mai adânc în aceasta. Omul valorificat de transcendent se leapădă de realităţi, pentru a intra în realitate. Singularul e marea vrajă a vieţii lui. Gândurile sale zboară la înălţimi ameţitoare pentru pedestraşii vieţii spiritului şi constitue nobleţea şi salvarea speciei noastre. Această specie, pentru a vorbi în terminologia naturaliştilor, se spune că nu descinde, prin intermediari, din păsări, cum se credea la un moment dat, ci din reptile. E o idee, cu care n’avem nimic comun, cel puţin în forma lipsită de transparenţa metafizică a naturaliştilor. Dar citând-o, pentru necesităţi de atmosferă, vom spune că dacă spiritul a trebuit să treacă prin stadiul reptilelor pentru a ajunge la forma umană, în schimb omul s’a răzbunat în cel mai splendid chip, care se putea concepe: de la ipoteticii şi în fond exteriorii săi strămoşi geologici, cari se târau pe pământ, el a ajuns, printr’un zbor unic în lumea exemplarelor vieţii, în regiunile de azur ale transcendentului!

Cultura e o floră spirituală, în care se desvoltă proteic şi de atâtea ori fastuos, o sămânţă cu caracter mai mult sau mai puţin transcendental. Manifestările culturii, acelea care formează conținutul si trupul ei, nu sunt însă în primul rând operele individuale, cărțile, tablourile, statuile, monumentele, asa cum gresit se crede. Cultura e o ființă aeriană şi vânjoasă, iar operele individuale sunt numai nişte ochi de lumină ai ei. Cultura şi manifestările ei adânci sunt reprezentate de atmosfera organică, în care răsar operele individuale. Cultura e ceva colectiv şi unitar, în orice caz ceva cu caracter general, manifestările individuale putând ulterior să influenţeze asupra ei, însă într’un raport de intimă şi parcă prevăzută adecuare reciprocă. Dar veacul în care trăim azi, fiind un veac violent personalist, a văzut în cultură mai ales operele individuale. Cât e de nevalabilă această concepţie, se poate vedea din faptul că azi nu lipsesc operele individuale, în literatură, artă, filosofie, dar cultura modernă se prezintă cu scăderi îngrijorătoare, fiindcă lipseşte acel corp spiritual dinăuntru al ei, fiinţa organică şi majoră care să se proiecteze peste lume şi să dea un stil suveran de viaţă. Şi atunci dacă nu operele individuale constituesc înainte de toate atributele culturii, acestea trebue căutate în altă parte. Ele sunt moravurile. Adâncimea şi funcţionarea armonioasă a moravurilor formează constituţia organică a unei culturi. Dacă astăzi cultura e în criză, e fiindcă moravurile sunt în disoluţie sau sunt babilonice, deşi operele individuale sunt mai numeroase ca oricând. Din nefericire, ceeace rămâne în urma unei culturi defuncte, nu sunt moravurile, nu e cunoaşterea moravurilor, ci a operelor individuale, cari, fără moravuri, devin nişte documente în esenţă aproape ininteligibile, deşi fiecare epocă îşi închipue că le-a înţeles prin faptul că le pune în mediul ei propriu.

Moravurile sunt aşa dar corpul viu al culturii. Pentru a fi astfel, trebue să le înţelegem în sensul lor cel mai larg şi mai adânc, ca un ansamblu coerent de atitudini faţă de lume şi viaţă, vădite în practici colective mai mult sau mai puţin pitoreşti, dar întotdeauna în concordanţă cu sensul lor spiritual. Considerate astfel, moravurile sunt însăş viaţa spiritului, sunt cadenţa culturii în istorie, sunt ritmul existenţei generale trecând prin om şi structurându-se specific în om. Moravurile, vorbim de cele în stare pură, sunt, pe deoparte, o prelungire a substanţei şi armoniei vitale din realitatea cosmică — de unde caracterul lor monumental atât de frecvent— pe de alta, o organizare şi fructificare a intuiţiilor conştiinţei umane referitoare la existenţa ca atare şi la conduita oamenilor. Instinctul e cosmic, de aceea e de o barbară măreţie, atunci când nu e diluat : dar moravurile au şi ele aceiaşi măreţie fiindcă, cel puţin în parte, ele sunt instinctele de pe un plan superior, ele au înlocuit sau şi-au subordonat dinamica instinctelor. Moravurile n’au fost însă înţelese aşa nici de către oamenii de ştiinţă, cari au căutat să construiască o teorie a eticei pe baza studierii moravurilor — ne referim la o şcoală sociologică franceză prea bine cunoscută — şi nici de cei ce au combătut această şcoală, în special eticienii teologi. Cei dintâi, au crezut că pot face din etică o ştiinţă pozitivă, studiind formele variabile ale moravurilor în diferitele societăţi omeneşti, dispensându-se astfel de ceeace este element aprioric în morală, de absoluturi şi principii, şi alcătuind o ştiinţă în felul în care procedează naturalistul. Dar procedând astfel, aceşti sociologi moralişti n’au băgat de seamă că au presupus ca existent tocmai lucrul de care voiau să facă abstracţie : absolutul moral. Căci aşa cum intuiţia spaţiului şi a timpului, de exemplu, nu poate rezulta numai din experienţă, iar filosofii, cari au „scos-o” din experienţă, n’au observat că, de fapt, au implicat întotdeauna preexistența ei într’un fel, tot aşa, moravurile nu pot avea un conţinut moral, adică acest absolut nu a trecut în moravuri dintr’o realitate sau dintr’o conştiinţă mai adâncă decât forma lor şi afirmaţiile lor pozitive. Moravurile sunt realitate importantă în morală, sunt chiar cea mai importantă realitate a ei, dar pentru aceasta trebue să se restitue moravurilor caracterul lor de integralitate şi adâncime, pe care l-au avut altădată. In epoca noastră, moravurile s’au meschinizat şi anemiat, de aceea nu mai un aprioric intrat în lume. Greşala sociologilor amintiţi e deci îndoită: au sărăcit moravurile de ceeace e realitate adâncă în ele, de seva lor metafizică, şi, pe urmă, au căutat să fundeze ştiinţa moralei pe astfel de moravuri, fără să ştie că ei aduceau de acasă intuiţia faptului moral pur, pe care n’aveau cum s’o degajeze din simple forme. Etica viitorului va trebui să ţină seama de moravuri ca de realitatea cea mai serioasă, care poate garanta morala, căci omenirea nu va reveni la moralitate decât când va beneficia iarăş de un sistem armonios şi profund de moravuri, dar pentru aceasta trebue să—şi dea seama de caracterul cosmic şi metafizic al moravurilor. De acest caracter trebue să-şi dea seama şi filosofii teologi. Moraliştii pozitivişti n’au dreptate, nu atât fiindcă au bazat morala pe moravuri, ci fiindcă n’au înţeles natura adâncă a moravurilor. De fapt, moralul şi religiosul nu pot funcţiona mai efectiv pe lume, decât dacă sunt organizate într’un corp de moravuri. A recunoaşte rolul moravurilor în religie şi morală, nu înseamnă a introduce perspectiva pozitivistă, ci a recunoaşte că viaţa rămâne metafizică sub toate formele ei.

Societatea în care moravurile au atins nivelul maxim de intensitate şi puritate armonioasă, este societatea patriarhală. încă nu ne dăm seama cumsecade de însemnătatea societăţii patriarhale ca tip de societate. Patriarhalismul social reprezintă epoca cea mai viu echilibrată şi, am spune, mai ontologică, a istoriei societăţii: societatea armonizată înăuntrul ei şi în corelaţii robuste cu realitatea generală. Dacă a fost vreodată un clasicism de durată, care să se măsoare, într’o profundă deferență, cu eternitatea, care să gândească firesc categoria eternului în fiecare tact al său, apoi a fost în societatea patriarhală. Clasicismul, de care vorbesc manualele de istorie sau de istorie literară, a ţinut întotdeauna foarte puţin şi a avut neajunsul că a adus după el artificializarea. Clasicismul patriarhal a fost durabil şi a fost viu, fiindcă avea în el un suflu puternic de romantism sever, care era însă cristalizat într’un echilibru cu caracter clasic. Cele două principii, romantismul şi clasicismul, care numai împreună dau adevărata viaţă a spiritului, erau realizate în starea patriarhală, de atunci încoace aceste două principii căutând să se realizeze oarecum separat şi alternativ. Ca formă, societatea patriarhală era clasică şi rămâne şi astăzi un model de echilibru social. Desigur, erau atunci naivităţi şi chiar diferite primitivităţi şi erau păcate, cari de cele mai multe ori însoţesc omul. Dacă nu ca realizare materială şi ca subtilitate critică, dar ca sens de viaţă şi ca echilibru vital, faza patriarhală are să ne înveţe multe taine. Una din aceste taine este sărbătoarea.

Dacă moravurile sunt esenţa structurală a culturii, sărbătoarea este esenţa şi în orice caz apogeul moravurilor. Pentru aceasta, sărbătoarea, realitatea sărbătorească, simţul festivizării vieţii, devine un principiu, pe care caută să-l introducă în ordinea existenţei cât mai mult cu putinţă. Chiar moravurile cari se referă la ocupaţiile strict biologice, la corvada vieţii, capătă un nimb de sărbătoresc. Cele mai bune zile ale sărbătorii ca atare au fost în societatea patriarhală, în care s’au născut şi au trăit marile religii asiatice şi antice, dar mai ales în societatea patriarhală care a fost înobilată de creştinism. In sărbătorile păgâne erau şi multe excese, mergând uneori până la spectacole de falagogii, căci natura umană caută se se servească de orice pretext, chiar şi de cele auguste, pentru a-şi plasa toate instinctele ! Dar trebue adăugat că atunci aceste spectacole n’aveau sensul pe care l-ar avea astăzi şi că, în afară de cazurile de excese, omul asiatic şi antic trăia, în sărbătoare, o adâncă bucurie şi o armonie înaltă. Sărbătorile erau închinate zeilor, eroilor, evenimentelor periodice ale naturii, aniversărilor… Întrucât erau închinate zeilor şi naturii, ele erau deci direct cosmice şi angajau transcendentul. Iar dacă ţinem seama că şi celelalte sărbători erau aproape întotdeauna patronate de religie, se înţelege că sărbătoarea era ziua care valorifica realitatea transcendentă sau cosmică. Sărbătorile în general erau, prin urmare, momente de trăire spirituală maximă. Dar pentru a înțelege toată bucuria, pe care sărbătoarea o introduce în lume, să ne referim mai ales la sărbătorile patriarhal creştine.

In adevăr, în existenţa obişnuită, nesărbătorească, mai ales trei sunt leit — motivele de suferinţă ale conştiinţei: este ideia limitelor, contradicţiilor şi tuturor mizeriilor eului propriu este conflictul cu societatea, concurenţa cu semenii ; şi este ideia raportului dintre noi şi natură sau realitatea ca atare, raport în care uneori suntem noi contrazişi, alteori noi contrariem realitatea şi în care adesea avem sentimentul că nu înţelegem nimic din sensul acestei realităţi generale. E aici un întreit blestem care formează răul conştiinţei. Dar tocmai acest blestem cu trei feţe dispare în sărbătoare ! Căci sărbătoarea e sentimentul comuniunii depline cu societatea şi cu cosmosul sau cu realitatea generală, fiind, pe deasupra, şi sentimentul absolutei coincidări a ta cu tine însuţi fără contradicţii şi artificialităţi, fără limite şi mizerii. Sărbătoarea este sentimentul luminos al împărtăşirii tuturora din acelaş sens, care ajunge să umple toată realitatea concepută ca o nesfârşită ordine providenţială. Sărbătoarea este existenţa unificată şi transfigurată. Durerea de a împărți existenţa în două — căci o asemenea durere există — în lumea de aici şi lumea invizibilă, care s’a precizat în dualitatea fenomen-numen din filosofia kantiană, dispare însfârşit în mare parte în sărbătoare şi în orice caz nu mai e un chin. In paranteza magică a sărbătorii, transcendentul se coboară si se arată oarecum în lume, făcându-i pe muritori să-i simtă prezenţa, să bănuiască fâlfâitul inefabil de aripi al marelui duh nevăzut. Sau, dimpotrivă, lumii istorice i se dă privilegiul de a fi ridicată, printr’o translaţie spirituală, către împărăţia luminii extatice a transcendentului. In timpul sărbătorii, creştinul simte pământul boltindu-se spre cer sau i se pare că-i înregistrează largi palpitări spirituale. Din cauza aceasta, sărbătoarea realizează o atenuare a forţei gravitaţiei universale. Legea individuării îşi domoleşte şi ea aplicarea, odată cu slăbirea gravitaţiei, şi toate lucrurile se spiritualizează. In sărbătoare, orice obiect, orice fragment de realitate are semnificaţie, nu mai e nimic opac, nici o soluţie de continuitate, totul intră şi participă la feeria generalului. Sentimentul densităţii, al plenitudinii existenţei, se uneşte cu acela al degajării ei de gravitare telurică şi de cantonare locală. Sărbătoarea devine un moment de finalitate, fără a fi totuş un sfârşit, e ca un ideal realizat, căruia nu i se ridică farmecul, e o tendinţă de fuziune a realului prezent cu idealul. Creştinul simte sărbătoarea ca pe o victorie continuă şi calmă, ca pe o trecere sub arcul de triumf al cosmosului, în bună tovărăşie cu geniile bune ale existenţei şi sub raza paternă a Divinităţii. Iată de ce sărbătoarea apare ca existenţa raţionalizată. Nu raţionalizare în sens ştiinţific, ci în sens spiritual. In sărbătoare, nu mai e nevoie să se caute raţiuni de viaţă căci existenţa prin ea însăş oferă o supremă raţiune. Sărbătoarea e mijlocul pitoresc prin care se comunică o asemenea raţiune. Cunoaşterea prin lumina sărbătorii îl face pe om să se simtă totodată anonim şi adânc personal, să se simtă ridicat la potenţa maximă a omeniei lui. Dacă misticul şi înţeleptul sunt fericiţi sau cel puţin plini de sens, e pentrucă ei au găsit secretul să trăiască realitatea sub perspectiva unei permanente sărbători. Ceilalţi nu pot avea această viziune decât cu intermitenţe. Sărbătorile îi ajută în acest scop. Atunci încetează concurenţele, limitările, problematizările, cerul devine marea frescă a vieţii, omul capătă zelul de a înfăptui acordul complect cu Creatorul, cu existenţa generală, cu el însuş, cu obştea vieţii. Sărbătoarea e o deschidere către transcendent, ceeace aduce vieţii harul unei blânde şi prestigioase sublimări. Ea este o anticipare pământeană a raiului.

Am luat cazul de limită ideală a realizării sărbătorescului. Dar, chiar realizat într’o formă mai mediocră, oamenii şi-au dat seama de importanţa lui. Revoluţionarii desfiinţează adesea sărbătorile, dar au grijă să institue altele. Budiştii, cari au pornit la început contra sărbătorilor, au sfârşit prin a le avea ei înşişi. Protestanţii au recunoscut cu timpul mai multe sărbători, decât ar fi vrut iniţiatorii. Căci spiritul respiră prin sărbători. Acestea sunt indispensabile în viaţa eului individual, în viaţa culturii, în sfârşit în viaţa comunităţii sociale în forma ei cea mai tipică: etnicul. Pentru eu, sărbătoarea e desrobirea din răul existenţei. Pentru cultură, sărbătoarea este raţiunea de a fi căci ea îi oferă ceeace-i face esenţa: transcendentul. Pentru etnic, ansamblul sărbătorilor este însăş fiinţa lui. Sărbătorile în sens larg creiază în mare parte substanţa etnicului ca atare. Pornind de la realitatea sărbătorilor, s’ar putea face filosofia etnicului. Un istoric spune, vorbind de vechii Evrei, că Moise a întrebuinţat doar zece porunci pentru a fixa legea, dar a avut nevoie de o carte pentru a fixa sărbătorile, cari au adus atât farmec în viaţa socială, încât poporul evreu s’a devotat cu pasiune sărbătorilor şi aceasta i-a salvat firea până în ziua de azi.

Poporul român însuşi a dovedit o mare aptitudine de a creia moravuri şi o impresionantă voinţă de sărbătoare. Şi fiindcă acum suntem în zona temporală a Paştilor şi cu deosebire în Păresimi, al căror râu de foc lăuntric curge către marea eflorescentă festivă a învierii, să menţionăm câteva sărbători şi obiceiuri româneşti din acest timp, ca o concretizare a consideraţiilor de până aici. Unele din aceste sărbători sunt consacrate naturii primăvăratece; altele deadreptul transcendentului creştin, fără însă ca ordinea naturii şi ordinea divinului să fie vreodată separate deplin în concepţia poporului.  Acum în pragul primăverii, e povestea cu multe variante a babei Dochia, care dă zilelor ei pigmenţi de festivitate jucăuşă. Tot acum e legenda şi ziua sfântului Toader şi a cailor săi năzdrăvani. Şi cum primăvara pornesc toate să crească, se crede că vor creşte şi cosiţele fetelor „cât cozile iepelor”, dacă va fi invocat sfântul cu cai. Apoi, ziua când apar cele dintâi flori şi când se crede că păsările se însoţesc pentru o nouă viaţă, tineretul glumeşte şi petrece idilic, pentru a fi în armonie cu natura şi a-şi asigura un rost potrivit legilor ei. Când ţăranii încep aratul, plecarea plugului se face cu un adevărat alaiu de ceremonii, la cari ia parte întreaga familie şi chiar tot satul. Pentru timpul când gângăniile ies iarăş în lume din ascunzişurile lor de iarnă, poporul a creiat legenda lui Alexe, prefăcut apoi în cocostârc şi condamnat să adune toată viaţa lui gângănii, fiindcă odinioară le-a risipit din lăcriţa în care le adunase Dumnezeu ca să scape lumea de ele. Când vine Buna-Vestire, ea nu e numai ceva religios, ci şi o sărbătoare a naturii: poporul vede toată existenţa transfigurată în acea zi, într’o tresăltare adâncă si atunci toată vegetaţia o ia repede din loc, limba păsărilor „se deschide”, căci atunci s’a vestit parcă şi naturii Domn nou! Iar în ziua de Paşti e, în unele ţinuturi, un obiceiu grav şi încântător, obiceiul scăldatului într’un râu apropiat, dis-de-dimineaţă, pentru purificare. Apa râului e considerată ca „neîncepută” şi ca având virtuţi spirituale. Astfel natura e asociată la înălţarea omului şi e cu atât mai mult respectată. Acest sentiment se vede în aceste câteva versuri, pe cari flăcăul sau fata, fără ca să-i vadă ori să-i audă nimeni, le spun, în timp ce-şi fac cruce, înainte de a păşi spre undele râului :

Bună dimineaţa,
Râu mare,
Domn mare !

versuri atât de fraged tâlcuitoare şi în cari se arată, ca un lujer de floare, toată înalta cuviinţă a adoraţiei ţărăneşti.  În ceeace privesc sărbătorile şi obiceiurile dominate de intuiţia transcendentului, ele pornesc mai întâiu dela ideia postului mare, care le unifică pe toate în acelaş înţeles. Acest post era în mare vază ascetică la Români. In unele zile nu se mânca nimic, ori numai lucruri reci, ori era stabilit numai să se spele blidele care fuseseră de frupt. La practica postului, poporul adăoga şi practica muncii încordate, nu numai pentru scopuri utilitare, dar şi pentru meritarea vieţii în transcendent: în acest timp femeile începeau negreşit ţesutul pânzei pentru toate nevoile casei şi ea trebuia terminată odată cu postul. Învierea lui Iisus trebuia primită în straie noi şi în albituri făcute în timpul postului. Apoi ideia comunicării cu lumea cealaltă era puternic întreţinută de cultul morţilor. Pomenirea lor se făcea nu numai într’o Sâmbătă, ci în toate Sâmbetele Păresimilor, afară de cea din urmă. In Joia mare, se ducea apă la morminte, şi în curţi se aprindeau focuri, ca să se încălzească umbrele morţilor scumpi, cari obişnuesc în acest timp să se întoarcă la vechile lor gospodării. Morţii erau atunci pentru popor ca nişte tovarăşi duioşi şi invizibili. Cimitirul nu era exilat din sat ca azi, ci între oameni, în curtea bisericii, care, în acest chip căpăta o îndoită vrajă. În întâia sau a doua zi de Paşti, ţăranii noştri luau chiar masa, în unele locuri, în cimitire, deasupra mormintelor, pe velinţe, feţe de masă, ştergare, aşezate frumos, astfel ca să se bucure împreună cu cei duşi şi să nu-i lase singuri într’o zi atât de mare. Ideia comunicării cu o altă lume, care transcedă lumii noastre, era atât de vie în popor, încât intra până şi în obiceiul ciocnirii ouălor — care de altfel se făcea după anume reguli bine fixate — cei ce ciocneau împreună închipuindu-şi că se vor întâlni şi pe lumea cealaltă. Dar adevărata invazie a transcendentului în viaţa de aici, era atunci când ţăranii credeau că cei ce mor în Vinerea mare, odată cu Mântuitorul, se bucură de cea mai mare cinste şi fericire, pe cari le poate avea un om, ei fiind oarecum anexaţi suferinţei şi învierii lui Iisus. Iar imediat după Paşti, începea „săptămâna luminată”, aşa cum e numită şi astăzi, în care „cerul e deschis” şi cei ce se sting în acest timp merg deadreptul în raiu. Ideia de a concepe o săptămână „luminată”, în care toate lucrurile să strălucească de o lumină care nu pleacă din lumea aceasta, este exemplul cel mai pur de sărbătoare. Şi dacă la acestea adăogăm sărbătoarea Paştilor Blajinilor sau Rocmanilor, cari sunt nişte oameni angelici ce locuesc pe alt tărâm şi cărora creştinii de aici le dau de veste că a venit Pastile prin cojile de ouă, pe cari le aruncă pe râuri ca să meargă în ţara lor, atunci se vede cât e de prezent la poporul nostru sentimentul unui alt plan de existenţă, cu care prin sărbători ne punem în legătură. În afară de aceste sărbători, ţăranul român a adăogat o sumă de nenumărate obiceiuri şi momente festive grupate în jurul sărbătorilor religioase sau a creiat versiuni ale istoriilor biblice, unele, cum ar fi povestea lui Lazăr cel sărac, prezentându-se cu nuanţe de genialitate. In sfârşit, copiii sunt în popor un factor creator de sărbătoare. La tabloul sărbătorilor celor mari, ei adăogau pitorescul şi graţia lor de mici şăgalnicii, în cari sacrul se uneşte cu nu ştiu ce picanterie pură. Intr’o parte de ţară, copiii umblau „cu toaca” prin sat în Joia mare şi vesteau :

Toaca tocănelele,
Joi Joimărelele,
Paşte popa vacile
Pe toate ogaşele,
Pe toate socacile,
Duminică-s Pastile !

Acest gâlgâit de bucurie cuprins în „Duminică-s Pastile”, arată că nimeni nu aşteaptă mai mult sărbătorile pascale decât copiii şi pe ei satul îi primea ca pe vestitorii cei mai buni. Căci societatea în care copilul a fost cel mai adânc pus în valoare, a fost societatea patriarhală¹).

Sărbătorile folclorice româneşti au un puternic suflu cosmic şi religios, căci în popor nu s’ar putea înţelege fără suflul doctrinar dat de sărbătorile teologice. Sărbătorile bisericeşti ale ciclului pascal au fuzionat ori s’au împletit cu cele creiate de popor, dând o izvodire complexă şi jubilant severă. Timpul prepascal şi Pastile înseşi alcătuiesc ceeace e mai preţios în creştinism. Acum mai mult ca oricând se introduc în lume sensuri şi funigei biblici. Apoi, odată cu postul, începe marea campanie de purificare, pe care creştinul o aşteaptă cu o sete anticipată. In acest timp el trăieşte mai mult pentru Dumnezeu decât pentru el, ceva înalt lunatic şi totuşi adânc realist intră în viaţa lui. Acum se poate vedea cum plasma umană, inspirată de creştinism, caută să evadeze din pământescul trecător şi să se tragă către dumbrăvile duhului, printr’un proces care atinge o expresivitate de revoluţie quasi-geologică. Acum creştinul se închină în faţa tainelor luminii veşnice, cum alunecă apa la vale si acum sufletul său e torturat de nevoia curăţirii, care-l zguduie, aşa cum vântul puternic răsuceşte arborii; acum nădejdea lui cată spre cer, ca florile spre soare. Nu există păcat cât de groaznic, pe care creştinul să nu-l recunoască în vremea aceasta: „…fără de legea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea… întru fără de legi m’am zămislit şi în păcate m’a născut maica mea” (Psalm 50). „Pierdut-am frumuseţea, cu care am fost zidit întâiu, şi nevinovăţia mea; şi acum zac gol şi mă ruşinez”. „Cu lut mi-am amestecat gândul eu ticălosul. Spală-mă, Stăpâne, în baia lacrimilor mele” (Triod). Dar recunoaşterea zbuciumată a păcatelor e însoţită de o nădejde profundă. Căci umilinţa creştină îşi are corelatul într’o mare demnitate, după cum se vede în aceste cuvinte adânci şi sintetice ale sfântului Simeon Metafrastul: „milueşte-mă, Doamne, că nu sunt numai neputincios, ci şi zidirea Ta sunt”. Nădejdea creştină principiar motivată e însă susţinută de fapte bune, post («să ne răstignim mădularele prin postire”. Triod) şi rugăciuni. In vremea aceasta, biserica înalţă către cer cele mai frumoase şi mai puternice rugăciuni, ca nişte flăcări veşnice ce-şi ard inima sângerândă, cum ar fi rugăciunea sfântului Efrem Şirul sau această rugăciune: „Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat să ne păzim noi. Bine eşti cuvântat Doamne Dumnezeul părinţilor noştri şi lăudat şi preaslăvit este numele Tău în veci… Fie, Doamne, mila Ta spre noi precum am nădăjduit întru Tine. Bine eşti cuvântat, Doamne, învaţă-mă îndreptările Tale. Bine eşti cuvântat, Stăpâne, înţelepţeşte-mă cu îndreptările Tale. Bine eşti cuvântat, Sfinte, luminează-mă cu îndreptările Tale. Doamne, mila Ta este în veac, lucrurile mâinilor Tale nu le trece cu vederea. Ţie se cuvine laudă, Ţie se cuvine cântare, Tie slavă se cuvine” (Ceaslov). Creştinul se roagă ca să se lumineze „ochii gândurilor noastre, ca nu cumva să adormim în păcate spre moarte” şi se roagă chiar ca să fie învăţat să se roage „căci a ne ruga, precum se cuvine nu ştim de nu ne vei îndrepta Tu, Doamne” (Liturghier). — Iar când se apropie şi se arată Pastile apare taina necuprinsă, care e la temelia creştinismului. Dacă Pastile e cea mai însemnată sărbătoare, nu e numai fiindcă a înviat Iisus, nu e numai fiindcă această sărbătoare cade în primăvară, ci e mai ales fiindcă Iisus a suferit. Suferinţa lui, mai ales cea sufletească, n’a fost atinsă de nici o altă fiinţă şi tocmai prin imensitatea acestei suferinţe s’a învins păcatul omenesc. Taina suferinţei şi învierii lui Iisus constitue esenţa creştinismului. Mai mult e chiar serviciul religios în orice sărbătoare a omului nu e, sub forma ceremoniilor religioase, decât repetarea sacrificiului Mântuitorului şi împărtăşirea cu El. Dar nu numai atât. Insăşi biserica a fost întemeiată şi oarecum organizată de Iisus, în epoca timpului pascal. La Cina cea de taină, Mântuitorul a dat apostolilor săi la mână împărăţia, aşa cum Tatăl o daduse Lui (Luca, 22, 29), iar când s’a arătat întâia oară ucenicilor, după Înviere, i-a trimes în lume să propăvăduiască adevărul, asa cum fusese trimes si El (Ioan, 20, 21). Esenţa doctrinară şi organizarea culturală a creştinismului sunt deci în legătură cu sărbătoarea Paştilor. Aceste adevăruri au fost cunoscute şi în orice caz adânc bănuite de către poporul nostru, mult mai mult decât se întâmplă azi la intelectuali. De aceea sensurile creştine au pătruns în zona cea mai înaltă a spiritului ţărănesc şi i-au înălţat viziunea şi trăirea sărbătorii.

Ceeace a realizat poporul român prin sărbători e incomensurabil. Aceasta se poate vedea dacă ne oprim un moment la ideia de timp. S’a spus, şi cu drept cuvânt, că principala categorie, asupra căreia trebue să se aplice meditaţia filosofică, e timpul. Mai mult decât întinderea spaţiului, problemele puse de trecerea timpului au deşteptat gândul filosofic. Ecleziastul, de exemplu, e impresionat de spectacolul petrecerii lucrurilor, ceeace l-a făcut să intoneze acea elegie filosofică atât de contagioasă, care a pătruns în veacuri. Nu e deci o întreprindere uşoară să corectezi timpul, care duce în nimicnicie toate dorinţele noastre, sau să-ţi faci despre el altă concepţie. Dar tocmai acest lucru l-a realizat poporul nostru. Şi anume, prin sărbători. El a aplicat o metodă, care s’a dovedit valabilă şi în alte împrejurări: atunci când vrei să învingi o realitate, în loc să o combaţi, primeşte-o, dar dă-i o valorificare mai adâncă şi mai vitală. Astfel, ţăranul a acceptat trecerea timpului, dar a punctat-o cu sărbători, cari sunt momente de absolut. Omul din popor ştie profund că totul trece, cunoaşte înţelepciunea Ecleziastului, dar şi-a integrat-o într’o atitudine mai vitală şi mai diferenţiată. Ţăranul trăieşte trecerea timpului însă o trăieşte vital şi armonios, fiindcă a făcut din viaţă o punte de sărbători, şi când depăşeşte timpul, e pentru a intra în eternitate. Orăşanul cele mai adesea caută să uite timpul, „să-l omoare”, se revoltă contra lui, şi când îl depăşeşte, e pentru a intra în neant. Prin crearea şi trăirea puternică a sărbătorii, care e un moment luminos de punere în legătură cu existenţa generală şi absolută, cu transcendentul sau măcar cu direcţii spre transcendent, poporul a învins ori a valorificat timpul. Învingerea în acest sens a timpului devine de fapt o valorificare maximă a lui. Căci timpul e acela care, în trecerea lui fatală, aduce o sărbătoare după alta. În locul categoriei absurde şi duşmănoase nouă, el se arată mai degrabă ca dispozitivul ce revelează cu intermitenţe absolutul. Timpul e ceva ce trece, dar care are din loc în loc explozii festive. Astfel, el capătă un caracter de respectabilitate şi organicitate. Timpul nu mai e o înşirare de clipe deşarte, aducătoare de casne sau distrugătoare de bucurii, ci e înălţat la rangul de maiestate, fiindcă pe făgaşul lui sunt prinse sărbătorile. Acum, se înţelege uşor de ce poporul nostru a creat ori şi-a însuşit atâtea sărbători. N’a făcut-o din „lene”, cum au crezut unii. Aceasta a putut fi cel mult o cauză cu totul secundară, cum tot cauză secundară a fost moştenirea noastră bogată de la alte popoare sau fantezia vie a Românului sau chiar mijlocul de a mai scăpa de împilatorii sociali ai trecutului, cari îi cereau prea multe zile de muncă. Cauza principală a fost nevoia spirituală de a colora şi valorifica timpul. De aici a rezultat pentru poporul nostru o mare densitate sărbătorească, care dă vieţii un preţ înalt. Această învingere sau valorificare a timpului prin sărbători, are o valoare filosofică demnă de a fi luată în consideraţie. Poporul nostru dacă a ajuns la ea, împreună cu celelalte popoare, nu a făcut-o deliberat, ci mai mult instinctiv. Dar instinctul puternic şi just orientat dovedeşte gradul în care un individ sau o colectivitate participă la misterul armonios al existenţei generale. Aşa că sărbătorile, în ultima analiză, sunt creaţia acestei participări. Sărbătorile sunt voinţa adâncă de a trăi a popoarelor, manifestată prin înlăturarea zădărniciei timpului şi coborîrea în efemer a sensurilor adânci şi luminoase ale existenței.

Vasile BĂNCILĂ
Revista “Gândirea”, Anul XV, Nr. 4, Aprilie 1936

1) ____
– Cultura noastră posedă, din fericire, o literatură folclorică bogată referitoare la obiceiurile şi sărbătorile poporului român. Pentru majoritatea faptelor citate aici, să se vadă L. Bodnărescul, «Câteva datini de Paşti la Români» şi, mai ales, S. FI. Marian, «Sărbătorile la Români», vol. II şi III.

Lasă un răspuns