CU DOMNUL ALĂTURI de George A. Petre
Alăturatu-m’am într’o zi pe drum cu Christos.
Pufnea drumul de praf şi mergeam amândoi pe jos.
Pe-o margine am stat puţin de vorbă, departe de tumult,
Ca două rude ce nu s’au întâlnit de mult.
Pe toropeala Firii cădea jărăgaiu din soare.
Şi eu i-am întins batista să se şteargă de sudoare,
Dar la ‘napoere m’a junghiat adânc un tresărit
Văzând pe ea chip blând de om întipărit.
Privindu-l atunci înmărmurit, de sus până jos,
Cineva din lăuntru ‘mi şopti: acesta-i Christos.
II
Doamne — grăit-am — iată că nu ştiu ce fac!
Iar el, zâmbitor, îmi făcu semn să tac.
Mi-am ridicat crucea, aşa cum stă la carte,
Şi pornirăm pe calea cu gloduri şi praf, mai departe.
Mă simţeam voios că lângă mine păşeşte Iisus.
Şi trist că nu-i pot grăi ce-am de spus.
Voiam să-l întreb: când se sfârşesc toate aceste?
Dar el, oglindit în cugetu-mi, prinse de veste
Că vreau să-l iscodesc şi nu ştiu ce fac —
Şi, răstignindu-se pe troiţă, mi-a făcut semn să tac.
III
Mărturisesc de-atunci că Domnul stă cu noi,
Întocmai cum mereu păstorul e-aproape de oi.
Mi-atinge braţul la drum sau intră lin în casă,
Totdeauna binecuvântând pâinea la masă.
O, de câte ori, sleit de puteri, dogorit de soare,
Mi-am şters cu chipul lui fruntea de sudoare!
Iar când zăbovesc cercetător la vre-o răscruce,
Graiul lui se desprinde omenesc de pe cruce,
Precum odinioară, la Apostol, preotul ne binecuvânta:
Pace ţie, trecătorule, crede şi nu cerceta !
George A. Petre
“Gândirea”, Anul XX, Nr. 3-4, Martie-Aprilie 1941
