LIBERTATE ŞI CULTURĂ LEGIONARĂ
“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 50, Sâmbătă 7 Decembrie 1940
Cunoscuta concepţie a lui Förster despre libertatea prin disciplină a fost primită, după cum se ştie, cu îndoială, de şcoala burgheză. S’a spus îndeobşte că libertatea prin însăşi definiţia ei, implică si teoretic si practic, factorii opuşi disciplinei. Si cu aceasta, s’a crezut problema închisă, fără să se ţină seama, că se condamna o foarte serioasă concepţie, printr’un sofism.
In adevăr, a ajunge la concluzia că disciplina se opune libertăţii, înseamnă a lua acest din urmă termen în înţelesul său absolut, aşa cum îl foloseşte anarhismul. Dar într’o lume în care există o marcată diferenţiere de clase şi mai cu seamă o nemărturisită conştiinţă a nelibertăţii, a interpreta astfel noţiunea de libertate, înseamnă a te da după deget; a ignora cu vădită rea credinţă sensul practicei, propriei tale ideologii.
Incontestabil, că noţiunea de libertate se manipulează cu mari dificultăţi în orice domeniu. In teorie de pildă, îti trebuie multă sobrietate ca să rezisti ispitei de-a o accepta în sensul ei absolut; iar în practică şi mai cu seamă în politică, multă îndrăzneală, ca să n’o accepţi deloc. De aceia se poate spune fără teamă de greşală că cei puţin din ziua în care noţiunea a fost desvăluită maselor, adică de aproximativ cam două sute de ani încoace, istoria lumii si a civilizaţiei, s’a învârtit exclusive împrejurul acestui concept.
Problema nu e însă de nerezolvat şi nici n’ar fi părut că e, dacă nu i-ar fi lipsit vechiului spirit procentul necesar de îndrăzneala şi în deosebi coplimentul său tragic: puterea de sacrificiu. Afirmând că o disciplină consimţită este tot una cu libertatea, Förster, la aceste însuşiri, ale spiritului, face aluzie. Dar concepţiei lui, i-a lipsit un lucru: puntea sensibilă dintre logică şi viaţă; metoda fericită.
Această metodă era, dealtminteri, firesc să nu stea la îndemâna unui om, obisnuit mai mult cu manevra noţiunilor, decât a realităţilor vii. De aceia cel care a găsit-o a trebuit să fie un cap politic. Acesta este Căpitanul şi metoda se numeşte dragoste. Dragostea stă la temelia educaţiei legionare. Faptul apare limpede din primele pagini ale acelui catehism scurt şi cuprinzător, ca o condică de ordin la raport; model care se numeste “Cărticica sefului de cuib”.
Şi pe acest plan deci, ca pe multe altele încă,el, Căpitanul, a reabilitat rosturile creştine ale vieţii omului. Căci, în înţelesul acesta etico-social, noţiunea dragostei — se ştie — că n’a fost cunoscută înainte de Christos. Pildele de prietenie pe cari ni le dau legendele antice, sunt prea palide, pe lângă acest sentiment cuprinzător şi antrenant de masse. Castoi si Polux, îşi clădeau bucuroşi viaţa, unui pentru celălalt; dar numai atât. Gândirea antică nu isbutise să ridice sensul noţiunii aproapelui, dincolo de limitele raporturilor bine stabilite între indivizi; ea nu ajunsese la concepţia etică a gratuităţii gestului de solicitudine, aşa cum ne-a lăsat-o Iisus, în parabola Samarineanului milos. Dragostea antică nu depăşea înţelesul sensual, decât prin acel epifenomen pe care noi astăzi îl numim sublimare.
Prin propria sa pildă, Iisus a dovedit însă, că dragostea este de altă natură, decât senzaţia. Dumnezeu ordonează şi conduce lumea prin dragoste, prin iubire. De aceia dragostea se comportă ca o realitate esenţială. Poate singura realitate esenţială cu care omul vine nemijlocit în contact; pentrucă, dela Dumnezeu atât i-a mai rămas omului: capacitatea de dragoste.
In înţelepciunea sa, Căpitanul a găsit că un om normal nu poate hrăni cu îndestulare din dragostea sa, mai mult d e treisprezece oameni. Pentru aceia, a fixat numărul membrilor în cuib la această cifră. Şi a avut dreptate, pentrucă numărul, massa, copleşeşte şi atunci disciplina exasperată, pentru a se putea menţine, face în chip firesc apel la acea serie de demoni care stau la pândă în apropierea sa şi pe care fiecare din noi îi cunoaşte din şcoala groazei liberale p e care am făcut-o.
Toate jertfele cunoscute, precum şi acea mare minune pe care a făcut-o Legiunea, smulgând muncitorimea din ghiarele comunismului, sunt operele acestei educaţii întemeiată pe dragoste, care se dă legionarului în cuib.
Disciplina legionară, nu e o stare pasivă de supunere, cum am fost învăţaţi de toate şcolile noastre de până acum, s’o credem; ci — după cum s’a vă zut recent în cazul „Carlton” şi în celelalte asemănătoare, precum şi după cum se poate vedea în fiecare zi în cazul „Ajutorului Legionar”, disciplina legionară, este un act voluntar şi creator.
Geniul Căpitanului a transformat aşadar, atitudinea cea mai necesară ordinei sociale, dintr’o stare pasivă şi costisitoare, în activitate creatoare.
Incapacitatea concepţiei trecute, de a face din opoziţia: libertate-disciplină, un organism viu, a mers până acolo, încât la un moment dat s’a propus desfiinţarea armatei pe motivul josnic, dar fundat în mentalitatea lor, că e o instituţie care consumă şi nu produce.
Origina ideii, e, după cum se vede, cusută cu aţa albă. Utilitatea exclusiv economică a oricărei instituţii, numai prin capul unui jidan putea trece. De aceea se pare că dintr’o nevoie organică de a se opune acestui spirit, germanul Förster a imaginat sistemul său de împăcare între cele, două noţiuni, în ale cărui multe pagini se simte importanţa problemei pentru armată.
Luca DUMITRESCU
“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 50, Sâmbătă 7 Decembrie 1940
