Garda de Fier

Desenul: F. Micoş

Cu mânile încrucişate peste pântecul aco­perit cu pestelca-i ţesută în in, cu capul aplecat pe piept şi buzele strânse într’o du­rere înfrântă, îşi târăşte picioarle tăbăcite în faţa Precistei, ca în fiecare seară înainte de culcare.

Se opreşte privind straniu, la icoana de lemn învechit şi mâncat de carii unde chipul Fecioarei cu Pruncul în braţe, înegrit de timp, a dispărut cu totul în umbra ştergarului din borangic, pe care doar câte o frântură de rază a candelei — singura luminiţă ca un opaiţ din odae — îi mai dă iluzia c’ar fi o icoană, pata aceea neagră. Mănunchiul de busuioc proptit între icoană şi perete, îşi amestecă mirosul vechi cu pământul lipit proapăt pe jos, plămădit cu zăduful cald din grajd, şl cu mirosul proaspăt al cozonacilor scoşi atunci din vatră, printre cari, cel mai mare, stă ca un sceptru, şi ouăle roşii din strachina mare înflorată, de pe măsuţa de sub oglinda încadrată şi ea c’un ştergar în­nodat pe rama ei.

Mirosul cald al cozonacilor, îi gâdilă plăcut nările şi o făcu să-şi întoarcă capul ca la o chemare. Ii priveşte c’un sentiment pios şi-o uşoară mângâere a ochilor obosiţi, adulme­când aroma lor. „Au crescut frumos… numai de s’or fi copt bine…”.

Şi ‘ndreaptă paşii către masă: ia unul în mână şi-l duce la nas… Aspiră adânc cu satisfacţie, apoi îl pune la loc peste pânza albă aşternută anume pe masă. Il mai prive­şte cu ochii îndureraţi… „Ionică mamă, o mai avea mama parte să facă Pastele cu tine?…” îşi trecu dosul manei peste ochi, şi-şi târşi iar picioarele în faţa icoanei. Şi iar rămâne mută… Nu mai are putere să se roage. S’a rugat mereu şi… Ce i-a folosit? Priveşte în întunericul icoanei ca’n grota unei stânci de granit…. O ia cu frig şi mâna-i pare parali­zată… Nu-şi mai poate face semnul crucii, încearcă să zică: „Tatăl nostru…” Şi rămâne îngânând… „fie voia ta…” O îngrozeşte ceva dureros: Il vede pe Ion mort, în locul icoa­nei… Se scutură şi-i tremură bărbia. „Nu, Doamne, să nu-ţi faci pe voe rău cu mine. Nu eşti Tu atât de crud să vrei moartea fiu­lui meu…” Simţi o sfârşeală dureroasă în ini­mă şi strângea amar din buzele al căror tre­mur nu putea să-l stăpânească. Apăsă ruga pe buze: „fă-mi Doamne parte de copilaşul meu!.. Sfânta înviere!.. Şi de-odată căzu bă­tând mătănii, sărutând pământul cu gura plină.

Untdelemnul din candelă era pe sfârşite; dădu de apă şi începu să sfârâe aruncând câ­teva scântei, şi lelea Tudora, cum i se spunea în sat, se văzu prăbuşită în întunericul odăii, ca’n sufletul el. Intinse mâna pe patul de lângă fereastră, şi dete în lături perdelele de pânză albă călcate proaspăt, proptindu-le de cuiul bătut anume în perete. Prin geamul ferestrei, veni năvală lumina lunei, ca o apă cristalină revărsată dintr’un isvor de argint, înveselind sărăcăcioasa încăpere, în care bă­trâna îşi rotea ochii după cutia cu chibrituri şi sticla cu untdelemn.

Puse un genunchi pe lada de sub icoane ce se afla la capătul patului în rând cu uşa şi întinse mâna de luă paharul-candelă de pe mica policioară; îl puse pe masă, îl umplu cu untdelemn, schimbă iasca şi o aprinse cu o duioşie ce-i încălzea inima. Işi făcu semnul crucii, şi o puse la loc cu o mulţumire tainică plină de umilinţă şi evlavie.

Astrul nopţii lumina camera ca ziua, şi-i pătrunse sufletul deschizându-l ca o floare la razele lui. Mai roti ochii pe masa cu ouă şi cozonaci, şi o clipă se pierdu în gând cu câţiva ani înapoi, turburând-o amintirea unei fericiri din plin cu o bucurie caldă, sfi­oasă: bucuria învierii; o bucurie letargică, în faţa sfintei zile ce o închina, cu contradicţia inimii îndurerată, ca muribundul în lumina amăgitoare de speranţă, în ultima clipă a vieţii…

„Să fie şi Ion acas…” Şi ghimpele îi sân­gera inima.

Se îndreptă către celălalt pat, dela peretele din fund, unde dormea copilul, şi trase plapoma mai sus pe spate de-l înveli bine. „Să nu răcească”. Făcu semnul crucii peste el. Tot aşa îi făcea şi lui Ion, când în războiul trecut, bărbatul ei a plecat pe front de unde nu s’a mai întors, şi a lăsat-o cu copilul la aceiaşi etate: patru anişori… Atunci îşi în­china copilul, acum îşi închină nepotul… „Parcă a fost ieri…”. Işi şterge ochii cu poala pestelcei şi se îndreaptă către lada unde-şi păstra ce avea mai bun pentru îmbrăcăminte, până şi cele de înmormântare. Desface capa­cul şi scoate afară: rochia castanie de caşmir, şorţul negru de şaten cu dantelă pe poale, o cămaşe de pânză cu poale lungi, polcuţa, caşmiruil negru cu ciucuri şi batista în care e înfăşurat un colac de lumânare. In­chide capacul lăsând în cameră adieri cu miros de sulfină. Să fie gata pentru a merge la sfânta înviere, atunci când va auzi că se trag clopotele la biserică.

Nu ştia ce să facă: să se culce, nu-i venea şi o agitare nervoasă îi frământa inima. Sa aşeză pe marginea patului unde se strânse în ea, ca într’o tăcere de prăpastie, ce-i scormonea talazurile suferinţei. Prea era singură. Se făcu mică; se aplecă. învinsă, încovoind spatele, şi cu o privire năucă, sfredeli pămân­tul din mijlocul camerei, unde sburdau ra­zele luminoase în largul lor, rătăcind cu gân­dul ca un tovarăş cu suflet pe meandrele unor drumuri din pustiul vieţii lui…

…Atât avea pe lume: Ion, unica ei bucurie rămasă ca sprijin de bătrâneţe. Singură şi văduvă cu el la patru ani; săracă fără nici o palmă de pământ, muncind pe la străini, şi-a luat copilul de mână şi bocceluţa pe băţ proptită pe umăr; coborî şi urcă dealurile şi munţii Sibiului; văile şi vâlcelele, pentru a ajunge pe Bărăganul unde Statul i-a dat câteva pogoane s’o despăgubească de răposat. A muncit cu copilaşul ei, până şi-a făcut un rost în rândul lumii. Băiatul s’a făcut mare şi era fruntea satului: frumos şi iubit de toată lumea, că era vrednic şi săritor la ne­voile altora.

Cumpărase pe Busuioc la bâlciul din Călă­raşi. Dăduse pe el bani mulţi şi era aşa de fericit că-l are. Il iubea ca ochii lui din cap, şi ce-l mai ţesăla şi-l spăla. De dragul lui dormea noptea cu el în grajd. Când călărea pe bălanul lui ca neaua, voinic şi neastâm­părat, ai fi zis că-i Făt-Frumos din poveşti. Cu pălăria sau căciula dată pe spate, la care nu-i lipsea muşcata sau groafa vara sau iar­na, lăsând smocul de păr să-i cadă pe frunte, cântând sau fluerând, el cutreera satele cu zâmbetul pe buze, să servească cu căruţa lui pe oricine: pe mult, pe puţin, şi de multe ori pentru un „să trăeşti, taică”, sau „să-ţi dea Dumnezeu sănătate Ionică mamă”. Sau pen­tru un zâmbet de fată : „Iţi mulţumesc, Ioane…” S’a însurat şi n’a avut parte de ne­vastă. A murit la facerea lui Mihăiţă. Acum e plecat cătană de doi ani… De câteva luni, nu mai ştie nimic de el…

Lelea Tudora se strânse mai tare în ea, cutremurându-se, revăzând visul ei din noap­tea trecută. Dacă ar fi să se întâmple aşa cum visezi, s’ar fi bucurat, dar ştie ea: e toc­mai contrariu. Se făcea că venise Ion acasă, şi Doamne… cât s’a bucurat! Apoi îl mai vi­sase şi pe Busuioc că sboară… „Asta-i veste rea…” îşi întoarse capul pe fereastră… „I-o mai fi pus iar gând rău, te pomeneşti, să-l fure ca în noaptea de Paşti anul trecut…”

De când a plecat Ion, ea nu doarme noap­tea cum se cade. Grija ei: să nu se furişeze cineva să-l fure. Cu cât foc i-a lăsat Ion în grije: „Mamă… Busuioc şi Mihăiţă!…

Au încercat ei hoţii în două rânduri să-l fure. Dar el nu se lasă furat. Pe unul l-a lo­vit în stomac de l-a lăsat mort pe loc, iar pe Gheorghe al Gherghinei, s’a lăsat încălecat de el până a eşit pe poartă afară. A rupt-o în goană, l-a trântit de l-a lăsat mai mult mort şi s’a întors mândru la grajd să-şi aştepte stăpânul. „Iacă e anul în noaptea aceasta. Gheorghe umblă şi acum în băţ după urma scrântelei…”

Se teme… „de… nu i-ar da păcatul iar în gând să fure pe Busuioc?…” In noaptea aceasta, toată lumea e la biserică. Cum să plece ea de-acatsă?… Visul ei: Busuioc sburând… Dar cum să-1 scape ea?… Dacă-i dă una în cap?… Mai rămâne Mihăiţă bietul copilaş singur pe lume… Şi ea, cum o să se apere?… Gândul îi sbură la securea din tindă ce-o ţinea după uşe. Se scutură, îşi făcu sem­nul crucii. „Azi, în noaptea de înviere… fereşte-mă Doamne!…

— Mamă male, mamă male !

— Ce e mamă? îşi reveni bătrâna brusc ca dintr’un somn cu coşmar.

— A venit tăticul, e în glajd la Busuioc doalme acolo.

— N’a venit, băiatul bunicăi, suspină bă­trâna, venind spre copil: culcă-te şi dormi cu bunica.

— Ba da, a venit. L-am văzut eu.

— N’a venit, bunico. Are să vie dacă o vrea Dumnezeu.

După ce îl multumi pe copil, şi văzu c’a adormit, se depărtă îngânând: „Visează şi el ca şi mine… cine ştie ce durere mă aşteaptă…” Şi totuşi, inima începu să-i bată cuprinsă într’un val de căldură; privirile îi deveniră mai clare, şi o sfârşeală dulce i se lăsă în picioare.

Să mai iasă pe afară… Nu, doar, c’ar putea crede în visul copilului… dar numai aşa… să mai dea o raită prin curte.

Cu paşi lini, se strecură pe la capătul pris­pei, spre dosul grajdului. Işi stăpânea un zâmbet şi mergea pe lângă zidul proaspăt văruit, unde-şi lăsă papucii, atingând pă­mântul în vârful picioarelor. Se dădu în um­bra luminei albe, ce scălda ograda cu şira de pae în mijlocul ei, într’o bae lăptoasă. Apropiindu-se de scândurile învechite, abia le atingea cu mânale tremurânde şi cu o sfială pioasă. Isi stăpâni pornirea să nu răbufnea­scă: „Ionică mamă, ai venit?…” De câte ori n’a făcut ea drumul acesta cu aceeaşi spe­ranţă, sculându-se brusc din pat, cu nălucirea că poate-l va găsi dormind lângă Busuioc, sau ţesălându-l în şoapte dragi.

Işl prelungea umbra în bătătură, şi nu ştia cum s’o ascundă, cum să se strângă mai mult să nu o dea de gol mai înainte. Se apropie de gura mare a grajdului, şi sta ca un hoţ lipită de scândură ascultând. Dar nu auzi nici foş­nete de pae… nici şoapte, nimic, decât spaima inimii ce-i ciocănea sufletul prea mult în­ cercat… Cum? n’aude şoapte adresate lui Bu­suioc de bun venit?…

Cu acelaşi tremur şi teama ascunsă sufle­tului de a nu-l înşela; îşi întinde puţin capul sfios, atât cât poate vedea cu ochii în lăuntrul grajdului, de unde aerul cald o isbi în nas… întâlneşte prunele mari şi negre ale lui Busuioc, care o priveşte mirat.

Işi întinde corpul spre intrare, şi la lumina brumată, cercetează restul gol. Sfârşită, cade rezemată de cadrul de lemn privind buclele de argint şi zâmbetul lunei ce o priveşte nepăsătoare; oglindindu-se pe obrazul ei, pe ale cărei încrustări îşi fac loc râurile calde prelingându-se pe colţul buzelor, coborând la vale, înodându-se pe bărbie, şi deacolo picu­rând pe nodul basmalei.

Busuioc se uită cu milă la ea. Apoi, vrând parcă s’o încurajeze, începe a necheza ca atunci când se apropie stăpânul lui de el: desface nările nervos, face pas de galop şi-şi scutură coama stufoasă.

Zadarnice sunt încercările lui s’o învio­reze: inima i s’a strâns fricoasă să plângă închisă în ghimirlia ei. Ca bătută de soartă cu pumnii în cap, lelea Tudora, cu grumazul aplecat din ce în ce mai mult, obidită, cu ultima-i nădejde spulberată, îşi târşeşte pa­pucii, pe cari îi luă umilă dela capul prispei unde-i lăsase, prin curtea măturată frumos, în care luna râdea din plin. Se aşeză pe prispa ce mirosea a lipitură proaspătă, şi-şi dădu drumul durerei…

Se auzeau clopotele la biserica din sat. In­cepea slujba. Lelea Tudora, se ridică în pi­cioare, îşi făcu semnul crucii, dar nu mai privea în sus. Luminile ochilor ei pătrun­deau lutul bătătorit.

Intră în casă, cum ar fi intrat într’o celulă la închisoare. Totuşi… să se îmbrace de sfân­ta mare zi. Să meargă şi ea la Inviere. Mola­tec, îşi schimbă îmbrăcămintea, înodă cimberul de bărbie, ia colacul de lumânare în­făşurat în batista, şi rămâne cu el în mână şi cu ochii rătăciţi… Dar dacă în urma ei vine cineva să fure pe Busuioc?…

— Mamă male! a venit tăticu?…

— N’a venit. Culcă-te şi dormi. Ce-ai şi tu astăseară de nu te odihneşti liniştit? Se în­dureră ea mai rău.

— Nu mai mi-e somn. Aştept pe tăticu.

— Lasă, că dacă o veni, te scoală el. Haide dormi. Iată: mă culc şi eu aci lângă tine.

Se aşeză pe marginea patului punând ca­pul lângă copil, pentru a-l adormi. A stat aşa… nu ştie cât. Poate a adormit putin… sau mai mult… Cântecul cocoşului a sculat-o brusc din pat. Năucită, cu inima ce se svârcolea în piept, iese repede afară şi fuga la grajd. Dacă în timp cât ea a dormit, au ve­nit şi l-au furat pe Busuioc…

Calul era la locul lui şi nici urmă de om prin curte. Respiră uşor, liniştită. Ca o apă după furtună, se duse spre poartă. O des­chide, iese un pas mai departe, şi-şi întinde privirea pe cărarea albă ca laptele.

Pe uliţa îngustă, un om se anină din depăr­tare. Nu o interesează: un oarecare. Dar mai apoi, îi vede băţul în care propteşte pasul. Ii trasare inima şi se ‘nfăşură într’o panică su­fletească: „E el: Gheorghe, cel mai rău om din sat. Nu l-o aduce păcatul “‘încoace, cre­zând că eu sunt la biserică…”

Acela îşi întinde paşii… „El este…” O doare în capul pieptului… Cum o să se lupte ea fe­meie singură mică şi slabă, cu atâta namila de om?… Cum se va apăra ea de el când se va opune?…. Mai poate să-i dea şi una’n cap. E singură aci. Casa lor e răsleţită de sat, pusă la o răspântie… Şi apoi, în noaptea aceasta, chiar în sat, aproape că nici copiii nu-s pe-acasă. Toată lumea e la Inviere.

Cel cu băţul grăbea în pasul lui, răsfrângându-şi umbra pe uluci, pe pomi, pe fân­tână, apoi îşi lăsă umbra în urmă şi se pier­du pe uliţa ce duce spre biserică. Ea res­piră din adânc şi rămase cu ргivігеа jin­duită pe aceeaşi cale.

„Poate n’a fost el… şi chiar dacă a fost… dă-l păcatelor că s’o fi săturat de ce-a păţit an…”

Se aşeză pe scândura de lemn dela poar­tă, bătută în patru pari, plină de mâhnire că nu-i şi ea la biserică. A stat aşa alun­gând gândurile din toate colţurile durerii, până îi apăru în faţă nişte luminiţe jucând printre zaplozurile caselor, umplându-o de fiorii credinţei. Luminiţele se întindeau pe uliţi şi clipeau pline de viaţă, ca stelele cu umbre lungi într’o apă limpede şi curgă­ toare. „Vine lumea dela biserică…”

Mâhnită, se mai pierdu puţin cu ochii prin ploaia de stele căzute pe pământ, şi intră şl ea în casă să se culce. Puse cârligul la poartă, deşi nu e în mare siguranţă că şi un copil poate s’o deschidă; se urcă cu paşi grei pe prispă, intră în casă oftând şi în­chise uşa cu zăvorul.

După ce s’a desbrăcat, şi-a aşezat rochia şi celelalte pe ladă, să pună puţin capul pe pernă să se odihnească ca să poată lua sfân­ta împărtăşanie mâine de dimineaţă. Dar… n’apucă bine să aşeze mâna sub căpătâi, când… pocnituri de ciomag proptind prin bătătură, îi răsună în urechi cu ecou de spaimă în suflet. I-a îngheţat inima, înce­tând să mai bată, strângându-se în ea ca de o mare primejdie.

„A venit!… tot nu s’a lăsat hoţul!… Asta e noaptea lui !… Sări repede din pat şi se uită pe fereastră: o umbră de voinic se rup­se peste poartă, împreunându-se cu cea dela casă doar dela brâu în jos, iar restul se lun­gea cu… parcă o lumânare aprinsă?… sau ce?… Umbra tindea spre grajd.

Cu nodul ce-i sufoca respiraţia şi bătăi puternice în piept, se năpusti la uşe.

— Mamă male… sare copilul din pat agăţându-se de poalele cămăşii ei. A venit tă­ticu. Mă duc la el la glajd.

— Fugi măiculiţă din calea mea, ce-i mai fi având şi tu de tot aiurezi? Dând copilul la o parte: fugi că nu e ta’tu! se mânie bă­trâna. E blestematul de Gheorghe, a venit cu farmece să ameţească calul să-l fure.

— Să-l fuie pă Busuioc? Stai că-i dau eu lui.

Iar lelea Tudora, plină de mânie, împinse copilul înlăuntru, închise uşa după ea stri­gând: „Să nu eşi afară! Sue-te în pat!

"Christos a înviat, mamă!"

Uită şi de Dumnezeu şi de Inviere… să sal­veze calul şi la nevoe să se apere… Răbufni pe uşe afară cu securea de-asupra capului, năpustindu-se spre grajd.

Razele lunii jucau vesele pe spatele mili­tarului ce ţinea cu o mână capul lui Bu­suioc ce necheza, sărutându-l, iar în cealaltă mână, ţinea lumânarea aprinsă cu care a venit dela biserică.

Tremurând din tot corpul, bătâna scăpă securea jos privind uluită şi mută.

La sgomotul greutăţii căzute pe pământul tare, acesta întoarse capul, şi cu o bucurie ce-i lumină faţa, ridică lumânarea în sus, strigând vesel:

— Christos a înviat, mamă!

— A… a… Şi fără să mai poată lega cu­vintele, ea căzu jos învinsă de emoţiile suc­cesive. Dar în urma ei, se auzi un ciripit ve­sel ce răspundea din plin cu braţele ridi­cate, ale copilului care cu toate protestările bunicii, o sbuchi pe uşe afară:

— Adevălat a înviat tăticuţule! Şi se re­pezi de-i încercui genunchii sărutându-i vestmintele pe unde apuca.

Imbrăţişaţi, tatăl şi fiul luară pe bunicuţa de braţ, în care nu mai încăpea bucuria să­rutând şi ea cu duioşie vestonul după fiul său în care-şi înfunda capul într’un plâns ce-i uşura sufletul încărcat. Apoi, câteşi trei intrară veseli în casă, bunica ştergându-şi ochii cu pestelca într’un zâmbet feri­cit, iar Ion stinse lumânarea cu o cruce în cadrul uşii de sus.

ŞERBANA H. TARTEA