Garda de Fier

Cuvintele — materia primă a poeziei — au o biografie secretă care nu se consumă prin des­făşurare cronologică aparentă, în văzul tutu­ror, ca faptele oamenilor în istorie. Indiferent dacă poetul pleacă dela „efectul final” pe care vrea să-l provoace la cititor — cum pretindea Poe — sau dela expresia revelatoare a unei in­tuiții profunde a poemului — acel inexplicabil vers donné recunoscut de Paul Valéry, — ca o fulgurație brusc apărută în haosul aşteptării în­ frigurate, cuvintele exercită asupra conținutu­ lui ideale şi sufleteşti pe care le exprimă o ne­istovită putere modelatoare.

Se afirmă totuşi, obişnuit, că poezia este ,,o stare sufletească”. Dar poezia nu este ci creiază, prin forța revelatoare a verbului, feluri de a fi, moduri existențiale. Obişnuința îndătinată de a comunica pe înțelesul tuturor pretinde, sim­plificând didactic, că poezia exprimă idei ori sentimente religioase, sociale, etc. Dar asta e numai o îndemânare prozaică, bastardă a versificatorului, nedemn de a se numi poet. Proza exercită într’adevăr o funcțiune centrifugă, dispersatoare, aceea de a divulga înțelesurile, pen­tru a le face să circule în anonimatul mulțimi­ lor. Altfel spus, proza face istorie înlesnind co­municarea grupurilor sociale sau etnice, poezia însă conturează existențe izolate, comunica­bile între ele doar prin afinități de structură in­timă. Istoria se înfățişează în acest înțeles ca o desfăşurare dialectică, un dialog al popoarelor, la care proza este o necontenită solicitare — nu însă poezia, oare nu poate fi îmbiată să par­ticipe, decât cu riscul de a nu mai fi poezie ci poetizare — fapt divers. Fiindcă poezia nu plea­că dela conținuturi, afective sau de idei, dela un „subiect” cu precădere ales, ci dela aştepta­re patetică în răstimpul căreia — entre le vide et l’événement pur — țâşneşte brusca revelație a verbului. La originea poemului nu se găseşte o dată, un moment istoric ci starea de veghe acută premergătoare „evenimentului pur”. Poemul întreg se află virtual cuprins în acel pur eveniment al versului decisiv în care culminează intensitatea expresiei. Toată cazna voluntară a poetului, dospită în tăcere şi răbdare prin su­ferințe de neînchipuit, rodeşte în momentul suprem în care-şi capătă un sens, prin expresia revelatoare.

Fără ‘ndoială, cu toții trăim ca să exprimăm. In dragoste, căutăm expresia cea mai satisfă­cătoare a vitalității noastre, a instinctului de perpetuare prin generație — în război ca şi în revolta socială, se exprimă voința popoarelor şi a societăților de-a se manifesta nestânjenite, împotriva oprimării din afară sau a tiraniei lăuntrice. Dar în toate aceste împrejurări ac­centul cade pe funcțiunile vieții care nu sunt mai puțin chiar atunci când n’au isbutit să fie exprimate. Şi totuşi, nimeni nu poate mai mult decât să le afirme, în măsura în care ele există.

Artistul trăeşte însă numai în măsura în care exprimă. A fi, însemnează pentru el a exprima. Viața nu devine o realitate pentru puterea lui cunoscătoare decât prin expresie. Propria lui existență, ca şi a celorlalți, îi apare ca o vagă aproximare a realității ce i se revelează prim mijlocirea expresiei creatoare —a cuvintelor, în cazul poetului. Dar pe când, practic, înțelesu­rile se comunică prin cuvinte, în limbajul aces­tuia cuvintele îşi caută înțelesuri necondițio­nate de constrângerea de-a se irosi pentru fo­losul oricui, determinând apariția unei existențe autonome, a poemului.

Desprinderea simbolică a poeziei de constrângerile limbajului prozaic, a fost închipuită, — între alți autori de notorietatea celor amintiți la începutul acestor rânduri — şi de poetul puțin cunoscut la noi, Jean Pellerin, în versurile de un desen atât de grațios din La romance du retour pe care le vom cita :

Le vers se lave de la prose
Comme Aphrodite jaillissant
De l’écume qui la fomente
D’un serpent vert, algue infamante
Libère un torse eblouissant.

Exemplul este însă ilustrativ şi pentru ceea ce socotim că ține chiar de esența artei poe­tului: funcțiunea demirurgică a verbului poetic, a versului, care asemenea zeiței ce iese din spuma mării, se conturează, într’o avântare ideală, isvor al unei neistovite încântări.

Plasticitatea vie a corpului în mişcare este chipul pe care-l împrumută poezia: într’un ad­mirabil poem într’un vers al lui Ion Pillat:

De când îți legi sandala s’au deslegat milenii.
                                                             (Friză)

In perspectiva mereu curgătoare a timpului, mişcarea celui care-şi leagă sandala sugerează desigur, prin farmecul netulburat al gestului de o grație perfectă, perenitatea artei. Aşa dar, ceeace supraviețueşte neantului existențelor rostogolite în albia timpului, e gestul sau im­pulsul creator de artă. Şi iată cum, fără să vrea să fie cu dinadinsul instructivă sau măcar con­cludentă, poezia, prin simplul fapt că este, re­prezintă un criteriu suprem.

Mihai Niculescu
“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 40, Sâmbătă 28 Septembrie 1940