Garda de Fier

Foto: ziarul "Buna Vestire", 1 Oct. 1937

 Se vorbeste mult de tinerete de la o vreme încoace. Atât de mult încât ne cuprinde oarecum teama ca frequenta însãsi de circulatie a acestei idei sã nu fie tocmai simptomul lipsei de întelegere a noimei adânci închise in acest magic cuvânt.
   Sã fie oare vorba numai de tineretea “cronologicã”, de aceea care se mãsoarã dupã actul de nastere?
   Desigur cã nu. E vorba aici, mai presus de toate, de puterea de intuire, de prospetimea de trãire a actualului. Iar aceasta, desi legatã de primul înteles, depãseste limitele – adeseori complet irevelante – ale acelei „tinereti” ce se mãsoara cu anul sau ceasul.
   Adevãrul acesta elementar trebue sã-l întelegem, cn deosebire în clipa de fatã, când, închizând un capitol dureros al unui trecut de tragicã sterilitate, ne pregãtim neamul spre intrarea sa in istorie, dându-i în sfârsit putinta de a deveni din obiect, al istoriei – cum a fost pânã acuma – subiect al acesteia. Dar în istorie nu pot intra decât acele neamuri care aduc cu ele ceva nou si propriu în simfonia culturii. Conditia asta nu a pot însã indeplini decât acele comunitãti ce stau sub semnul înfloririi si al rodirii, care stau adicã sub semnul tineretii ce apace astfel ca vârsta, ca structura necesarã iesirii din anonimatul apolitic al unei sub-istorii vegetative la rangul de putere politicã a istoriei.
   Ca popoarele odatã ridicate pe acest plan pot schimba felul lor de a fi, asezându-se sub alt semn, nu intereseaza aici, unde nu ne-am propus de studiat probleme de morfologie a culturii.
   Aici ne multumim a arãta ce trebue sã stim neapãrat cu totii:
   Ca nu prin numarul anilor, ci prin puterea de trãire, prin permeabilitatea noastrã spirituala si mai ales prin capacitatea noastrã de rodire suntem asa cum suntem si cum trebue sã fim: tineri, vii.
   Ca putem pierde aceste daruri mult mai usor decât am putea-o crede: prin fixare si închistare în sistem, prin uscare, prin lipsã de credinta.
   Ca aceste primejdii ce ne amenintã la tot pasul nu depind atât de noi, cat de vrerea Celui de Sus, care ne poate ridica harul rodirii, luându-ne astfel tineretea.
   Ca atunci trebue sa ne dãm la o parte, trecând acelora mai iubiti de Domnul, cinstea înainte-mergerii.
   Harul poate sa lumineze unii oameni pana la marea trecere cu tinerete fara batranete, dupã cum pe altii îi ocoleste dela inceput, lãsându-i bãtrâni pustii, tot timpul. Cãci tineretea este într’adevãr un har. De aceea i se si spune sfântã.
   Iar astãzi, Domnul, în nemãrginita Sa bunatate a vrut sã sfinteascã munca si credinta acestei sfinte tinereti legionare.

MIRCEA I. GORUNEANU
Ziarul “Cuvântul“, Anul XVII (Serie Nouã), Nr. 12, Vineri 25 Octombrie 1940