Garda de Fier

Mă aflam în biroul domnului Cor­neliu Cornea, secretarul Asociaţiei foştilor Deţinuţi Politici, filiala Arad, cu care discutam despre pă­timirile domniei sale prin închisorile comuniste când uşa de la in­trare se deschide larg şi intră precipitat un domn în vârstă, dar care manifesta destulă vigoare fizică. Îmi este prezentat apoi, Ioan Ţă­rău, şi domnul Cornea mă întrea­bă câţi ani îi dau intempestivului vizitator. Chipul arăta, ce-i drept, un om în vârstă, dar mişcările, vocea puternică şi hotărâtă spuneau altceva, aşa că nu am riscat şi am în­trebat direct: „spuneţi-mi în ce an v-aţi născut şi vă spun vâr­sta”. „În 1917”, veni repede răs­pun­sul. În momentul acela am ră­mas surprins pentru că, să numeri peste 92 de ani şi să fii încă în vi­goare nu le este dat multora. A­tunci am şi ho­tărât să ne întâlnim pentru a afla povestea unui om care a văzut şi trăit multe la viaţa lui. Aşa s-a şi întâmplat în ziua de 30 decembrie 2009 când am stat de vorbă în casa dumnealui din Aradul Nou, ocazie cu care iată ce am aflat: 

Copil în sat

„M-am născut, aşa cum v-am mai spus, la 14 iulie 1917, în co­muna Cermei, judeţul Arad. Tatăl meu, Gudiu Ioan, se afla în acel timp pe frontul italian, la Piave, unde avea să fie grav rănit, fiind apoi declarat mare mutilat de răz­boi. Nu l-am cunoscut pe tatăl meu decât mult mai târziu pentru că mama mea s-a căsătorit între timp, când eu aveam 2 ani, cu Ţă­rău Dumitru, din Girişu Negru, ju­deţul Bihor, care era cel mai bo­gat din satul respectiv, deşi nici ta­tăl natural nu era deloc sărac. Ţă­rău Dumitru avea să mă înfieze şi să îmi dea numele său şi toată viaţa l-am considerat tatăl adevărat. Era un om bun şi chiar m-a dus odată, când eram mic copil, la Cermei să-mi cunosc şi tatăl de sânge, care a şi murit la puţină vreme după a­ceea. Trebuie să spun că mama mea a făcut o alegere foarte bună, pentru că într-adevăr averea noii familii era mare, numai eu am moş­tenit în anii aceştia 20 de hectare plus ce o primit sora mea. A­colo în Giriş am făcut şcoala primară, aşa cum se făcea atunci, toţi copiii într-o clasă. Îmi aduc amin­te că era în primii ani de după răz­boi, când se povestea cum a fost eliberat satul de ungurii lui Bela Kun, cum s-a dus preotul să facă primirea armatei române care a in­trat în sat chiar în ziua de Paşti, 1919. Or fost primiţi ai noştri cu cozonaci şi ouă roşii. La şcoală, primul învăţător a fost chiar fata pre­otului, Petru Sârbu, care fusese a­van­sat prim pretor la clasa Tinca. Era o discuţie grozavă atunci între oameni, mai ales când veneau fe­meile cu furca la noi acasă, care spuneau că românii din fosta Au­stro-Ungaria erau analfabeţi şi că trebuie să facă şi ei şcoală. Cei cu studii superioare erau o raritate. Nici măcar meşteri nu puteau a­jun­ge românii, ei erau condamnaţi să rămână plugari. Iată, deci, că pe când eram în clasa a VI-a îl chea­mă învăţătorul pe tata la şcoală şi-i cere să mă trimită la liceu, pentru că sunt elev bun şi ţara are nevoie de oameni învăţaţi. „Bacii Mitre, noi avem nevoie de oameni şi trebuie să trimitem copiii cei mai buni la şcoală”. „Dar cum să-l dau eu la şcoală, că numai pe el îl am, cui să las averea” – a răspuns tata. În fine, până la urmă, vrând, ne­vrând, am plecat într-o bună zi cu tata, cu cocia, la Salonta, la liceu. Pentru că urma să rămân la internat tata a umplut cocia cu toate hainele necesare, inclusiv cu o du­nă. Dar când să mă instaleze în dor­mitor observă că mai toată lu­mea avea plapumă, numai vreo doi mai aveau dună. Atunci tata s-a dus în oraş şi mi-a luat şi mie plapumă. Aşa că am scăpat de ruşinea cu duna.

Licean la oraş şi membru în Frăţiile de Cruce

Am început aşadar liceul şi am făcut primii ani la Salonta, dar în­tre timp tata s-o informat şi o zis că liceul din Salonta nu se compară cu cel din Oradea, aşa că mă du­ce şi mă înscrie la Emanoil Goj­du. Oraşul era mult mai mare, cu mulţi unguri şi evrei. Comerţul era în totalitate al evreilor. La liceu am intrat în contact cu mişcarea legionară. Exista în liceu şi o organizaţie a Frăţiilor de Cruce, era prin anii 30 când încă nu era legalizată mişcarea. Îmi amintesc că pe malul Crişului exista un chioşc de ziare care avea afişat pe frontispiciu zvas­tica şi era scris că acolo nu se vând ziare evreieşti. I-am cunoscut în Oradea pe fruntaşii legionari Bo­zântan, Corbuţ, Coita. Sigur că, oficial nu ne puteam manifesta, dar o făceam în secret. Aveam contacte şi cu legionarii din exterior, mai ales când primeam învoire să mergem în oraş. Dar mişcarea legionară am cunoscut-o mai ales prin intermediul ziarelor. Eram abonat la ziarul „Libertatea” din Orăştie, unde era director Moţa. Mai ci­team şi „Lumea şi Ţara” de la Cluj, unde era director Bornemisa. A­tunci când s-o întâmplat de o mu­rit fiul lui Moţa, în Spania, am cu­noscut totul, cum a ajuns în ţară prin Polonia, ce manifestări s-au făcut pe drumul către casă. Vara când mergeam în vacanţe luam le­gătura şi cu legionarii din sat şi acolo am devenit legionar adevă­rat. Viaţa din sat, cu obiceiurile, cu colinzile, cu jocurile mi-a rămas bi­ne întipărită în minte. După ce am terminat liceul, datorită curentului legionar existent, ne-am ho­tărât să deschidem o prăvălie în sat, să luăm comerţul din mâna e­vreilor. Dar pentru aceasta am plecat mai întâi la Beiuş ca ucenic de prăvălie la unul Bolcaci, al cărui frate a fost împuşcat de ungurii lui Bela Kun. Lui şi altuia Ciordaş li s-a ridicat un monument în oraş. Ma­ma lui Bolcaci mă trimitea în fiecare duminică cu flori la fiul ei mort. Obiceiul mi-a rămas şi în­totdeauna când am ajuns la Beiuş m-am dus cu flori la mormântul martirului.

În armată la Arad şi refugiat la Horia Sima

Un an am stat la Beiuş, numai că în primăvara lui 1939 am fost încorporat la Divizionul 1 Artilerie Călăreaţă din Arad. Dar chiar a­tunci au început neînţelegerile cu ungurii, care doreau Ardealul, aşa că, după defilarea de 10 mai ne-au pus pe picior de război şi am fost duşi pe frontieră, la Dorobanţi, unde am săpat tranşee şi lăcaşuri de tragere pentru tunuri. Au fost deplasate şi celelalte unităţi din Arad: 93 infanterie, 1 Roşiori, ca­valeria din Sânicolau. Norocul că războiul nu a început atunci. Du­pă un an de armată am fost luat la cercul de recrutare pentru că a­veam liceul la bază. Prin urmre am început să lucrez la birou în cetate, băteam la maşină, întocmeam acte, pentru că majurii nu ştiau nimic. Din cetate am fost duşi pe strada Mă­răşeşti. Acolo am stat mai mult, eram peste 20 de băieţi. Dar după începerea războiului, în 1941, cu ma­re greutate am reuşit să men­ţi­nem cinci inşi, până în august 1944.

După 23 august am fost luaţi la regiment, dar colonelul nostru a solicitat pentru noi un concediu, pentru că nu mai avusesem aşa ce­va de la încorporare. Aşa că m-am dus acasă unde am stat mai mult timp pentru că mă pierduseră din evidenţă. Chiar m-am căsătorit în­tre timp. Dar în 15 ianuarie1945 a trebuit să mă prezint la unitate, la Timişoara, de unde am fost trimis pe front. Am ajuns în Ungaria şi trebuia să merg mai departe în Ce­hoslovacia. Eu eram la curent cu ce se petrece în Rusia, ştiam ce în­seam­nă bolşevismul, aşa că de la Budapesta am pornit spre Viena, unde se afla guvernul lui Horia Si­ma. Am reuşit să stau de vorbă cu legionarii de acolo. L-am cunoscut personal pe Horia Sima, am stat de vorbă cu el, am făcut planuri, dar nu mai era timp pentru nimic de­oarece era prea târziu. Horia Sima era un bărbat frumos, inteligent. Cu cât vorbeşti mai rău de el, cu atât mai bine. Dar eu l-am cunoscut şi ştiu ce spun. Apoi du­pă terminarea războiului, am venit acasă cu gândul de a face ceva. Eu am fost şef de cuib când am plecat în armată şi am predat organizaţia pe proces verbal. Dar după ce m-am întors totul era schimbat. Des­pre legionari nu se mai putea vor­bi.

Învăţător şi plugar

Prima dată m-am întrebat ce să fac în situaţia dată, şi cum era criză de învăţători, cei mai mulţi au fost înrolaţi şi au căzut apoi pe front, am ales să mă angajez dascăl în sat. Aceasta s-a întâmplat în toamna lui 1945. Asta o ţinut până s-or în­tărit comuniştii care or spus: „Ori plugar, ori învăţător”. M-am con­sul­tat cu maică-mea care mi-a spus că nu pot abandona pământul lă­sat de tatăl meu, aşa că am ales plugăria. Prin urmare mi-am cumpărat cai, căruţă, semănători, pluguri cu două brăzdare, adică tot ce era mai modern şi m-am apucat de trabă. În 1948 am avut şi prima re­coltă. Dar chiar atunci s-a început cu cotele, am fost declarat chia­bur şi luat la întrebări pentru orice. Maşina neagră venea după mine acasă. Spre exemplu a venit primarul să mă lămurească să mă abonez la Scânteia, dar eu am spus că „nu mă abonez la ăştia”. „Dar îţi fac un bine” – mi-o zis el. „Îmi dau seama ce este „Scânteia”, este o otravă pentru noi” – i-am răspuns. Atunci am fost dus prima dată cu maşina negră la securitate, pentru că nu m-am abonat şi nu mi-am ţinut gura. M-or ţinut câteva zile la Salonta. După aceea s-or legat de mine pentru că aveam prea multe oi. Eu luasem 50 de merinos care s-au înmulţit la 100 şi aveam cioban angajat la ele. M-or chemat la Pretură şi mi-or impus să renunţ la oi. Eu nu m-am conformat şi iară o venit maşina neagră după mine. Dar de data aceasta m-or ţinut o lună la Salonta şi apoi la Oradea mai mult de o lună. După care mi-or dat drumul acasă, cu condiţia să vând oile şi să nu mai exploatez oamenii. Şi aşa am făcut. Recolta de grâu din 1948 mi-au luat-o în întregime mi-o răms doar cel de-a doua şi a treia. Delegatul de la batoză avea putere absolută şi pentru că nu am cultivat cât mi-o fost planificat mi s-a adăugat su­pracotă.

Victimă a răscoalei din 1949

În 1949 n-am mai apucat să dau nimic, pentru că înaintea secerişului a pornit răscoala. Grâul era strâns si clădit în stoguri pe arie dar nu ni se dădea voie să-l bato­zăm. S-a hotărât de sus să nu mai plătim muncitorii de la batoză în natură, numai în bani. Nouă ne convenea, dar muncitorii, care e­rau ţărani săraci, nu puteau ac­cep­ta, deoarece atunci îşi câştigau şi ei pâinea de peste an. Răscoala a în­ceput la sfârşitul lui iulie şi a plecat dinspre Oradea şi a cuprins comunele Belfir, Batăr, Talpoş, Ucuriş, Cociuba, Girişul nostru şi a trecut şi în judeţul Arad. Oamenii s-au adunat la Sfat, la manifestaţie, ce­rând începerea treierişului, plata în natură a muncitorilor şi anularea cotelor, ameninţând că nu mai dau niciun bob de grâu. Unii au mai reuşit să „fure” din propria recoltă grâu şi să o ducă pe ascuns la moa­ră, dar s-a interzis şi măcinatul. Pen­tru calmarea spiritelor a venit la noi prim-pretorul de la Tinca, dar oamenii i-au întors maşina cu roţile în sus pe care le-au împuns cu furcile, iar prim-pretorul o scă­pat doar cu fuga, peste câmp. Sea­ra au venit în sat trei camioane pline cu soldaţi şi securitate. Noi cei cu mai multă avere ne-am dat seama că vom fi primii vinovaţi, aşa că am hotărât să fugim, intrând într-un cortegiu mortuar care era încolonat spre cimitir. Aşa am re­uşit să ne strecurăm afară din sat, pe lângă soldaţii care ocupau ieşi­rile din sat. Consătenii care au ră­mas în sat au făcut gălăgie mare, au tras clopotele într-o dungă, au pus grape cu colţii în sus să stopeze maşinile, au tăiat firele de telefon. Era ca la răscoală. Oamenii adu­naţi la marginea satului au încercat să oprească armata să intre în localitate, dar patrula a început să tra­gă fără somaţie şi au căzut doi dintre ei. În mijlocul satului era alt obstacol. Noi, cei care am fugit, ne-am ascuns prin lanurile de po­rumb şi am stat acolo un timp, am zis noi că până se liniştesc lucrurile. Dar după trei zile am venit a­ca­să, într-o seară, şi m-am întâlnit cu soţia în grădina vecinului şi ne-am înţeles să dormim separat, ea la o mătuşă iar eu la un unchi, pentru ca a doua zi de dimineaţă să fu­gim împreună. Numai că vecinul Gyuri vine a doua zi devreme la mine şi mi-a spus: „pe mama ta au luat-o azi noapte, dar era slab îm­brăcată”. În situaţia asta m-am sfă­tuit cu soţia ce-i de făcut şi am ho­tărât să mă predau, că mă tot gândeam: ce o să facă femeia asta singură, poate o duce în URSS, aşa cum credeam noi. Trebuie să spun că satul era încă ocupat de armată şi între timp s-a stabilit pe cine să aresteze. Prin urmare plec la Pri­mărie, unde era armata, şi spun cine sunt, dar întreb şi de mama, spunând că nu are haine la ea. Nu-i nimic mi s-a spus şi a venit cineva cu mine acasă să-mi iau haine şi de mâncare. Dar s-a întâmplat că în noaptea aceea l-or schimbat pe Pre­şedintele Comitetului Provizo­riu, ca necorespunzător, şi au pus pe altul în funcţie, care când m-o văzut cu hainele mi le-o şi luat. Când mă aflam acolo, închis în primărie, am văzut cum l-or împuş­cat pe fostul notar Silviu. Acesta, deşi era fugit din timp în pădure, la rebeliune a venit în sat, de naiv ce era, crezând că se schimbă lu­mea. Dar l-or arestat, „pârât” fiind de câinele vecinului care l-a simţit după ce ieşise din gireada de paie în care s-a ascuns şi astfel securitatea ce se afla în apropiere l-a prins şi la dus la Tinca, la interogatoriu iar acuma l-au adus înapoi în sat. Eu mă uitam pe geam şi am văzut când l-or dat jos din maşină şi i-or făcut semn să plece. Dar după câţi­va paşi l-or împuşcat din spate şi a căzut mort. Şi la Belfir au împuş­cat atunci trei persoane.

Bătut şi deportat

Cu aceeaşi maşină cu care o fost adus Silviu am fot duşi noi, arestaţii din Giriş, la Tinca. După ce ajungem la secţia de jandarmerie ne debarcă pe toţi şi ne bagă într-o pivniţă. Când au venit secu­riştii de la Oradea ne-au scos în curte, ne-au aliniat şi ne-au cerut să scoatem din traistă tot ce avem. Eu aveam o pâine, o şuncă şi alte lucruri aduse cu complicitatea u­nuia de la noi de la Primărie. Du­pă ce am scos totul afară vine unul Şoyom, că el era şeful şi zice: „Uite pe Wilson (porecla d-lui Ţărău n.n.), spune că nu are ce mânca şi uite că are pită şi şuncă”. Şi dă or­din să fiu legat de un pom, acolo unde a fost legat înaintea mea no­tarul Silviu, aşa că mi-am spus că îmi vine şi mie rândul. Ziua aceea a fost foarte grea pentru că era teribil de cald, transpiram mult şi nici nu mă puteam apăra de muştele care roiau în jurul meu. Au început să-mi curgă balele şi a venit ne­vasta să mă şteargă la gură dar se­curiştii i-au strigat: „chiaburoai­co, treci înapoi că te legăm şi pe tine”. O venit seara, o venit şi noap­tea şi… o comisie de la Bucu­reşti, care ne-o luat la interogatoriu, pe fiecare în parte. Când ajung la rând unul mă ia cu binişorul: „Dumneata eşti om inteligent şi te rugăm să ne spui exact ce s-a în­tâmplat”. Atunci am început să le spun de nemulţumirea batozarilor, de interzicerea la treierat, deşi era 3 august, de faptul că ni s-a spus să mâncăm fragi dacă nu avem pâine. „Bine, îmi zice ofiţerul cu intero­gatoriul, după dumneata numai ei sunt vinovaţi, dar voi, chiaburii, care nu le-aţi dat de mâncare şi i-aţi exploatat”? „Eu am mâncat cu lucrătorii la aceeaşi masă iar sluga mi-a fost ca un copil” – i-am răs­puns. Atunci unul dintre ei m-a prins de mână, mi-a sucit-o până am căzut jos. După aceea toţi or sărit pe mine şi au început să mă lovească cu picioarele şi cu armele până am leşinat. După aceea m-or scos afară şi or aruncat apă pe mine. A doua zi ne-or dus la Oradea, la securitate şi ne-or spus că o să fa­cem o călătorie lungă şi putem să ne cum­părăm de mâncare şi apă. Eu mi-am luat doar nişte apă, apoi după aprovizionare am fost urcaţi în bou-vagon şi am plecat fără să ştim unde.

Deportat în Dobrogea

Abia când am ajuns la Feteşti ne-am dat seama că suntem încă în ţară, nu în URSS. Călătorie ca a­ceea nu se poate imagina. Soţi, soţii, mame în acelaşi vagon înghesuiţi de nu-ţi puteai face necesităţile, numai atunci când oprea trenul în câmp, şi eram fără apă, fără mâncare. De la Feteşti am trecut Dunărea, la Basarabi, unde am fost daţi jos şi primiţi cu mămă­li­gă. Prima dată când am stat de vor­bă cu autorităţile de acolo am întrebat de maică-mea. Atunci un subofiţer amabil a consultat un ta­bel şi mi-o spus că se află la Băl­cescu. Acolo am cerut să fiu repartizat şi eu împreună cu nevasta şi aşa s-a şi întâmplat. Am găsit-o pe maica-mea şi am fost cazaţi la ci­neva acasă, într-o cameră unde nu exista decât un pat cazon. Cei din sat au fost instruiţi să ne supravegheze, dar să nu se apropie de noi.

La două săptămâni după ce am sosit s-a întâmplat să moară cineva dintre deportaţi. Gazda la care a fost cazat a dat şi o pomană şi a­tunci am mâncat şi noi bine, după mult timp, o fasole cum n-am mai mâncat vreodată. Trăiam foarte greu aşa încât unii au capotat: unul s-a aruncat în Dunăre iar altul s-a spânzurat. Şapte ani am stat acolo, dar eu m-am descurcat mai bine ca alţii, pentru că aveam şcoală.

Avantajul celui cu şcoală

Prima dată mi-a ieşit norocul în cale într-o zi când mă aflam la gară pantru a ridica pachetele şi scrisorile primite de acasă. Era într-o seară când conducătorul şantierului de la aeroportul Kogăl­ni­cea­nu se uită la noi, că eram mai mulţi, se apropie şi stă de vorbă cu mine. M-a întrebat cum trăiesc, ce fac. Am zis că-i vai şi amar de noi. Atunci mi-a zis să venim în gară la descărcat materiale pentru şantier, iar pe mine după ce a aflat ce şcoa­lă am m-o pus să ţin evidenţa. „Toa­tă marfa se descarcă aici şi fără semnătura dumitale n-o primim. Să ştii exact ce trimiţi”. Imediat a început să se schimbe situaţia pentru mine. La doi ani după asta cei de la Murfatlar, aflând de deportaţi, au aranjat cu ofiţerii de la securitate, contra unui butoi, de vin să le dea oameni pentru lucru la vie. Aşa ne-am dus mai mulţi la legat de vie. Pe la 11 dimineaţa, în pri­ma zi de lucru, vine directorul cu inginerul şef şi stă de vorbă cu fiecare, iar când vorbeşte cu mine îşi dă seamă că nu sunt ca ceilalţi, că vorbesc literar, nu în grai. Mă în­treabă ce şcoală am făcut şi când află ca am terminat liceul mi-a dat în primire staţia meteorologică, unde am stat până în septembrie, când am fost trecut responsabil de cantină. Era din ce în ce mai bine. La cantină am stat până la eliberarea din deportare, când la Medgi­dia ni s-au eliberat buletine fără D.O. (domiciliu obligatoriu n.n.). Numai că eu n-am fost lăsat acasă, în sat, în schimb am fost lăsat să aleg Aradul, unde locuia sora-mea. Aşa că m-am mutat, împreună cu soţia şi copilul născut în Dobro­gea, la oraş, unde iacă mă aflu şi acuma, la 92 de ani”.

La sfârşitul discuţiei noastre domnul Ţărău ne-a invitat la un pahar de vin de casă, urându-ne la mulţi ani. Am abordat în acest timp şi subiecte politice la zi, asupra cărora era foarte bine informat. În timpul acesta am observat deasupra unui dulap, pe perete, portretele eroilor la care se închină şi astăzi Ioan Ţărău din Girişu Ne­gru, născut în 1917: Avram Iancu şi Corneliu Zelea Codreanu.

Ioan Tuleu, Măsura