Garda de Fier

Alexandru Ioan Cuza – Domnul Principatelor Unite (1859 – 1866)

Aniversarea zilei de 24 Ianuarie a dat întotdeauna prilej de mare însuflețire în întreg cuprinsul României.

Prin convenţia dela Balta-Liman din 1849, se hotărîse, printre altele, ca domnii să fie numiţi, în cele două Principate, pe câte o perioadă de şapte ani. Astfel au venit în Moldova Grigore Ghica, iar în Muntenia Barbu Ştirbei.

După expirarea acestor termene, în locul celor doi domni fură numiţi caimacani în 1856.

Caimacanul Moldovei, Toderiţă Balş era cu totul împotriva Unirii Princi­patelor.

El era sprijinit de consulul Austriei la Constantinopol şi, fireşte, şi de Turci în mod indirect, care nu vedeau cu ochi buni întărirea Românilor prin unirea celor două ţări, şi făceau pe ascuns tot ce le sta în putinţă, ca să împiedice realizarea acestei idei.

Celelalte puteri europene, angajate, prin tratatul dela Paris din 1856 de a veghea la soarta şi dorinţele poporului român nu-i dădeau o importanţă mai mare decât unui fapt comun diplomatic.

Singura putere, care cu întreg apa­ratul de relaţii şi autoritate şi cu ar­doarea unei cauze proprii, susţinea peste orice piedică realizarea Unirii Principatelor Române, era Franţa cu împăratul ei Napoleon al III-lea care îşi avea interpreţii fideli în doi repre­zentanţi ai ei: Edouard Thouvenel, ambasador la Constantinopol şi Victor Place, consul la Iaşi, ale căror nume trebue evocate cu recunoştinţă.

Bătăliile electorale cele mari pentru alegerea membrilor divanului ad-hoc se hotărîră a se da mai întâi în Mol­dova, care dela ispravnici, până la logofeți si caimacan era administrată de oameni instruiți anume în sprijinul separatistilor. Acestia, prin abuzuri si teroare împiedicau pe alegătorii unionisti de a se rosti si a-si alege candidații lor ca deputați în divanul ad-hoc. Căci sperau dusmanii Unirii Principatelor: Austriecii, Rusii si Turcii, că dacă divanul ad-hoc al Moldovei va fi mai întâi în contra Unirii, apoi cel din Muntenia chiar de ar voi acest act nu s’ar mai putea îndeplini prin neacceptarea uneia din părți.

Conducătorul partidului unionist, în­sufleţit şi sprijinitor cu sacrificii per­sonale, alături de ceilalţi partizani fa­natici ai ideii, era Mihail Kogălniceanu.

Nu putem vorbi de Uni­rea Principatelor fără să nu amintim de Mihail Kogălniceanu, care a dus o atât de dârză şi încordată luptă.

Incă din cele câteva luni de căimăcănie se văzu deosebirea de idei şi de interese, a lui Atanasie Panu şi Vasile Sturdza, deoparte, oameni devotaţi propăşirii naţionale şi Ştefan Catargiu de alta condus de gândul de a ajunge domn în scopul căreia făcea o politică filoturcă.

Pentru alegerea de domn al Moldovei se hotărî data de 5 Ianuarie 1859. Depu­taţii erau acum desbinaţi în trei gru­puri din care primele două susţineau separat candidatura lui Mihail Sturdza, fostul domn, si a fiului acestuia Grigore Sturdza.

A treia grupare nu era încă fixată asupra vreunui candidat, deoarece mulţi din ei ca: Ştefan Catargiu, Mi­hail Kogălniceanu, poetul Vasile Alecsandri, Costache Negri, Lascăr Catar­giu, Lascăr Rosetti, voiau să-şi pună candidatura la tronul Moldovei.

In faţa acestei situaţii, care ar fi dus sigur în acele clipe la izbucnirea unei revoluţii, boierii, deşi erau în număr mare pentru Gheorghe Bibescu, votară totuşi de frică pe domnitorul Moldovei. Astfel a ieşit Unirea Prin­cipatelor la 24 Ianuarie 1859.

Această unire a constituit partea în­tâia a Marei Uniri dela 1918, dreptatea aspiraţiilor de veacuri a poporului român.