ION MOȚA – VASILE MARIN de Nae Ionescu
Ion Moța s’a dus să moară. Coborîse adânc în el încredințarea că mântuirea neamului nostru are nevoie de jertfa patetică a ființei lui trupeşti; şi a plecat într’o transfigurată hotărîre; nu ca să lupte, nu ca să învingă luptând; ci pentru ca, cu moartea lui, să calce moartea noastră. Dacă Moța s’ar fi întors nevătămat din război, bucuria onenească a noastră a celor care l-am cunoscut ar fi stat alături de îndoiala lui Moța, care se va fi gândit că, pentru păcatele cuiva, Dumnezeu i-a refuzat jertfa. Oricât de groaznic ar fi omeneşte gândul acesta, eu sunt astăzi încredințat că pentru mântuirea nației noastre, Dumnezeu trebuia să accepte jertfa lui Moța, aşa după cum, pentru mântuirea neamului omenesc, a acceptat jertfa mielului.
Cucerirea clopotniței bisericii din Majadahonda
Vasile Marin se putea însă să nu moară. El s’a dus acolo ca să stea în fața duşmanului credințelor lui, ca să lupte cu el. Să-l învingă? Da, dacă se poate. Dar victoria asta nu era necesară. Necesară în fapta lui Marin era numai prezența lui acolo, prezență în care moartea era un risc, dar nu o necesitate. Desigur, când a plecat dintre ai lui, lepădarea de sine era atât de desăvârşită, încât el se gândea tot aşa de puțin la întoarcere cât la moarte; viața lui, sau moartea lui nu-l mai priveau pe el personal; de îndată ce principalul nu era moartea lui sau scăparea dela moarte, – ci depunerea unei mărturii pentru credința lui, cu orice preț. Noi ştim însă că mărturia lui ar fi fost tot asa de deplină şi de rodnică, dacă el ni se întorcea neatins; după cum deplină şi rodnică e mărturia tovarăşilor lui care s’au întors.
Când deci a hotărît moartea lui Vasile Marin, Dumnezeu a venit să ne certe.
De aceea – durerea noastră este întunecată.
17 Februarie 1937.
NAE IONESCU
