PĂCAT ŞI TRANSFIGURARE de Emil Cioran
Există multă bucurie în nelinişte şi multă voluptate în suferinţă. Fără acest compromis superior, cine ştie dacă s’ar mai fi găsit oameni care să-şi caute fericirea în nefericire şi salvarea pe drumuri de întunerec, şi dacă ar mai fi posibilă o mântuire prin ocolurile răului. Iubirea infernalului nu este posibilă fără reflexele de paradis ale bucuriei şi ale voluptăţii pure. Dar când conştiinţa noastră, pe calea mântuirii inverse, rămâne la un moment dat, pură de bucurie şi de voluptate, când neliniştea şi suferinţa se închid în ele înşile pentru a-şi medita abisul ? Atunci ne mai putem noi crede pe drumul mântuirii ? Sau mai vrem noi să ne mântuim ? Nu se poate şti dacă omul vrea sau nu să se mântuiască, fiindcă nu se poate şti dacă momentul ultim al mântuirii — transfigurarea este altceva decât o înfundătură sublimă.
Refuzul mântuirii pleacă dintr’o iubire secretă a tragediei. Este ca şi cum odată mântuiţi, ni-ar fi frică să nu fim aruncaţi la coş de Divinitate şi am prefera o rătăcire pentru a ne împlini un orgoliu absolut. Cu toate acestea nu există nimeni care să nu privească pierderea mântuirii, ca pe cea mai mare ocazie pierdută, precum nu există nimeni, care să nu se îmbujoreze în visul alb al transfigurării. Şi această situaţie este atât de dramatică, încât te întrebi dacă Dumnezeu nu ne-a exilat pe pământ pe fiecare în parte.
(more…)
