Garda de Fier

Un documentar plin de afecțiune despre o familie de români, Constantin și Elena. Timp de peste un an, autorul acestui film neconvențional a surprins cu o cameră video fiecare aspect din viața bunicilor săi. Rezultatul este o țesătură video minunată, precum broderiile Elenei. Modul în care cuplul își duce traiul, plin de seninătate și calm, este debordant; le ascultăm inclusiv cântecele bisericești și poveștile depănate despre minciunile de la TV.

Chiar dacă este un film intim și revelator, rămânem cu impresia că anumite evenimente importante au fost lăsate intenționat în afara documentarului. Poate și din cauză că fiul cel mic al bătrânilor a murit în timpul realizării acestui documentar. Probabil că de aceea moartea este foarte prezentă în conversațiile celor doi.

Vorba poetului, “veșnicia s’a născut la sat”. Poate că timpul se scurge mai greu în acele colțuri de lume, însă după vizionarea acestui film vom avea, cu siguranță, impresia că pentru noi, ceilalți, zilele trec mult prea repede… Constantin și Elena este subtitrat în română, engleză, franceză, spaniolă și portugheză, astfel încât poate fi recomandat oricărui străin ca o incursiune video în viața simplă de țăran român.

Din borhotul şi compotul de la care se adapă stânga în America, otrăvind centrele universitare, au ieşit la iveală în ultimii 8 ani o mulțime de organizații concubine ideologiei comuniste. Unde, după cum vedem, mențin utopia comunistă că totul ne aparține, bunul este al tuturor, iar efortul individual de merit, este desființat printr’un colectivism de idei atroce zis egalitariste.

Compotului proslăvind egalitatea tuturor claselor sociale, îi cad victime în prim plan tinerii, debusolați de însăşi educatorii plătiți să le îndrepte paşii în viață, adică profesorii. Prezența lor în funtea catedrelor constituie o adevărată epidemie pentru sistemul educațional american şi societate în general.

Obama – Clinton

Stânga nu a fost nicicând mai puternică şi devastatoare, decât în era “transparenței” şi aşa zisei “corectitudini politice”, la umbra cărora şi-a găsit adăpost, protejată cu legi prezidențiale, o anumită categorie ce se consideră discriminată de ani de zile. Nicicând în istoria acestei țări, clasa discriminată (devenită de-acum cea mai discriminantă), nu s’a identificat cu mersul societății. A fost în permanență beneficiara unui sistem social (de peste 50 de ani), conceput s’o protejeze, iar parazitul a căpătat proporții îngrijorătoare pentru contribuabilul american, supus taxelor tot mai mari care să-i asigure viața. Ba, i-a mai creat şi un serviciu de asigurare sau asistență medicală care poartă însăşi numele ilustrului nostru preşedinte: “Obama Care”; care desigur a intrat deja de câțiva ani în istorie prin ineficiența crasă şi risipirea generoasă de fonduri, scuzabil în fața publicului prin câteva etichete de circumstanță de genul “Health Care for all”, şi acestea împrumutate tot din latrina demagogiei comuniste. (more…)

Mișto pe Facebook: „Alertă de trafic intens în Iași. Pe drumul către moaște se circulă babă la babă!”

Da, sunt din Iași. Locuiesc de 17 ani pe traseul Babelor către moaște. De 17 ani am străzile îngrădite, dau explicații jandarmilor, uneori merg pe jos, am mai mult de curățat la poartă, am găsit un portofel golit, într-o primăvară, pe sub frunze și zăpadă, cu acte de Babă în el, aruncat peste gard, în grădina mea, în toamnă, de un șmecher de hoț… și, împreună cu niște surori catolice dintr-un sat, am găsit Baba și i-am trimis actele…

Mă uit la mulțimea aceea de Babe (de copii, de tineri, de mai puțini moși, că bărbații sunt mai puțin rezistenți ori rămân cu animalele acasă ori sunt deja plecați la Domnul). Le privesc cum stau nopți la rând în frig. Eu mă culc la căldură (și tu), iar Babele stau ca fraierele și zgribulesc în ploaie, li se face rău, deranjează SMURD-ul & ambulanța deja ocupate, nu-i așa? cu chestii mai elevate în orașul nostru, capitală blablabla…

Dar nu cad prea multe Babe pe jos, că se sprijină unele pe altele. Se țin între ele drepte, fiecare cu păcatele și durerile ei, orideunde ar fi. Și se ațin așa, ca niște pinguini autohtoni osoși, unele de spatele altora, și toate împreună, de firul nevăzut care leagă durerea de speranță.

”S-a fi făcut grâu`, maicî, pi la voi, anu‘ ista? Pi la noi, nu, c-o plouat… Șî, câți copchii zîci cî ai? Șî pi undi‘s, maicî? Ș-a mii, tăt diparti…Tăt duș cu treabî, au șî ii copchii la școli… Nu, niși a mii n-o vinit anu ista… da‘ cu ajutoru Sfintii poati vin la anu că de-amu sî cam gatî… s-o cam gătat cu viața noastrî… atâta bucurii mai avem șî noi… gându‘ la copchii și aișea, la Sfântî…”

Și mai fac un pas… și mai trec de un gând. Și mai spun o rugăciune, când le este frig, se mai încurajează… se mai contrazic unele cu altele, apoi se împacă, își mai dau un colț de pâine, doar au drum de dus înainte… poate mâine dimineață o să ajungă coada…

Uneori ies în stradă cu ceaiuri calde, cu porții de hrană fierbinte. Și ne bucurăm de a dărui, nu de a primi. Și fac asta împreună cu fiica mea. Cum aș putea s-o învăț, mai direct, respectul, compasiunea? La un curs de Personal Development?

Câteodată plouă crunt și e un frig de îți aduci aminte și păcatele nefăcute. Și de Sfânta Parascheva e frig când plouă, fraților. Anul ăsta, cât pentru cei zece în care nu a plouat… Când intru în casă: căldurică, Chopin pe youtube, supă fierbinte, sfeșnic cu lumânare aprinsă pe masă… bețișoare parfumate… subiecte… suntem ”normali”. Afară, lame de cuțit. Și ploi însemnate cantitativ. Cu intensificări ale vântului. (more…)