Garda de Fier

“Aşa s’a scris istoria trecutului…”

Neamul românesc de pretutindeni, a avut în decursul istoriei lui frământate, afirmate trei mari sărbători ale unităţii sufleteşti şi naţionale. Din sămânţa le­gionarilor lui Traian, străbătând prin urgiile năvălirilor barbarilor un drum spinos de durere şi umilire, neamul nostru a isbutit să înlăture aceste vici­situdini ale destinului său oropsit, pri­cinuite de lăcomia vecinilor din cele patru puncte cardinale.

Prima bucurie înălţătoare a întregirii a înfăptuit-o bravul voevod Mihai Viteazul, care la Alba-Iulia, după ce a răpus pe Turci la Sud, s’a întors triumfător, intrând pe marea poartă a cetăţii româneşti. Odată ideia de unire conso­lidată şi prin numărul mereu crescând al poporului creştin şi român, o nouă pildă de solidaritate şi exaltare româ­nească a izbucnit în anul 1859, când Alexandru I. Cuza, domnitor de viţă română, a înfăptuit-o prin unirea Moldovenilor cu Muntenii. (more…)

Alexandru Ioan Cuza – Domnul Principatelor Unite (1859 – 1866)

Aniversarea zilei de 24 Ianuarie a dat întotdeauna prilej de mare însuflețire în întreg cuprinsul României.

Prin convenţia dela Balta-Liman din 1849, se hotărîse, printre altele, ca domnii să fie numiţi, în cele două Principate, pe câte o perioadă de şapte ani. Astfel au venit în Moldova Grigore Ghica, iar în Muntenia Barbu Ştirbei.

După expirarea acestor termene, în locul celor doi domni fură numiţi caimacani în 1856.

Caimacanul Moldovei, Toderiţă Balş era cu totul împotriva Unirii Princi­patelor.

El era sprijinit de consulul Austriei la Constantinopol şi, fireşte, şi de Turci în mod indirect, care nu vedeau cu ochi buni întărirea Românilor prin unirea celor două ţări, şi făceau pe ascuns tot ce le sta în putinţă, ca să împiedice realizarea acestei idei.

Celelalte puteri europene, angajate, prin tratatul dela Paris din 1856 de a veghea la soarta şi dorinţele poporului român nu-i dădeau o importanţă mai mare decât unui fapt comun diplomatic.

Singura putere, care cu întreg apa­ratul de relaţii şi autoritate şi cu ar­doarea unei cauze proprii, susţinea peste orice piedică realizarea Unirii Principatelor Române, era Franţa cu împăratul ei Napoleon al III-lea care îşi avea interpreţii fideli în doi repre­zentanţi ai ei: Edouard Thouvenel, ambasador la Constantinopol şi Victor Place, consul la Iaşi, ale căror nume trebue evocate cu recunoştinţă.

(more…)

Semnătura Domnului Principatelor Unite, A. I. Cuza

Poate că niciodată sărbătorirea Unirii dela 1859 nu a fost mai actuală şi nu a corespuns mai mult unei necesităţi sufleteşti, decât în clipele prin care trecem.

Nu ne gândim la o sărbătorire zgomotoasă, cu fanfare şi discursu­ri, ci la o intensă trăire interioară, la o sărbătorire prin meditare şi adâncă simţire românească.

Trăim vremuri crâncene; vorbele se pierd în vuietul bătăliei ; nu ră­mân decât faptele şi anume acele fapte, care să însemne contribuţia fiecăruia dintre noi la lupta decisi­vă a neamului nostru. Nici un efort nu este destul de mare, niciun sa­crificiu nu poate fi prea greu, pentrucă nimic nu poate ajunge la înălţimea faptelor, pe care le săvâr­şesc acei fii ai naţiunii noastre, care înfruntă moartea, pentru a păstra fiinţa patriei.

(more…)

Revista “Gând Românesc”. Director: Ion Chinezu

Există vremuri în care istoria ne integrează în fiinţa ei oarecum fără voia noastră şi ni se impune ca o poruncă mai tare şi mai presus de noi. O astfel de perioadă a fost pentru Români vremea pregăti­toare şi înfăptuitoare a Unirii. Părtaşii generaţiei de atunci şi-au gă­sit rostul în mersul însuşi al istoriei naţionale, evenimentele i-au prins întregitor şi i-au aşezat la posturi după nevoi obiective. Există însă vremuri în care istoria ne cheamă, dar nu ne porunceşte, în care insul se simte slobod şi fără de răspundere, în care integrarea în istorie trebue să pornească, organizată şi voită, chiar din partea noa­stră. O astfel de perioadă este vremea dela Unire încoace. Generaţia de după Unire nu-şi află rostul prin simpla ei aşezare în istorie, cu toate că acest rost există. Constrângerea astăzi este mai mică, misiu­nile mai puţin grabnice, încât generaţia noastră poate să creadă că e liberă să aleagă drumul spinos al istoriei, dar se poate tot atât de bine mulţumi cu ce i-au lăsat înaintaşii. Cu alte cuvinte, că poate să-şi caute un rost în istorie, dar poate şi să trăiască alături, să producă sau să consume. Mai presus de putinţe stau însă datoriile. In lumina acestora trebue cercetată orice situare în istorie. Căci însemnat nu e ceeace este, ci ceea ce ar trebui să fie. In toate faptele omeneşti în­tâietatea o deţine idealul etic.

(more…)

În dreapta, D-na Nadia Golea, deportată în Bărăgan…

Nadia Golea, soţia reputatului luptător anticomunist Traian Golea, a plecat la Ceruri.

În cursul dimineţii de marţi, 19 ianuarie a.c., a trecut la Domnul soția lui Traian Golea, Doamna Nadia Golea. A trăit în ultimii ani, într-o discreţie desăvârşită, la Braşov, fiind îngrijită cu un devotament exemplar de sora sa, Doamna Mara Banciu. Româncă născută în Basarabia, Doamna Golea a suferit şi a luptat pentru România, suportând timp de şase ani rigorile regimului concentraţionar comunist. A murit fără ca statul român să-i redea cetăţenia română, la care nu a renunţat niciodată, aceasta fiindu-i ridicată samavolnic de regimul comunist. După venirea în România, statul american nu i-a mai acordat pensia cuvenită. Deşi a luptat, alături de întreaga sa familie, împotrivei hidrei bolşevice, a sfârşit în uitare. L-a sprijinit pe soţul său în lupta pentru apărarea drepturilor românilor, în mod special a celor din Transilvania, Bucovina şi Basarabia. (more…)

Ion Moța s’a dus să moară. Coborîse adânc în el încredințarea că mântuirea neamului nostru are nevoie de jertfa patetică a ființei lui trupeşti; şi a plecat într’o transfigurată hotărîre; nu ca să lupte, nu ca să învingă luptând; ci pentru ca, cu moartea lui, să calce moartea noastră. Dacă Moța s’ar fi întors nevătămat din război, bucuria onenească a noastră a celor care l-am cunoscut ar fi stat alături de îndoiala lui Moța, care se va fi gândit că, pentru păcatele cuiva, Dumnezeu i-a refuzat jertfa. Oricât de groaznic ar fi omeneşte gândul acesta, eu sunt astăzi încredințat că pentru mântuirea nației noastre, Dumnezeu trebuia să accepte jertfa lui Moța, aşa după cum, pentru mântuirea neamului omenesc, a acceptat jertfa mielului.

Cucerirea clopotniței bisericii din Majadahonda

Vasile Marin se putea însă să nu moară. El s’a dus acolo ca să stea în fața duşmanului credințelor lui, ca să lupte cu el. Să-l învingă? Da, dacă se poate. Dar victoria asta nu era necesară. Necesară în fapta lui Marin era numai prezența lui acolo, prezență în care moartea era un risc, dar nu o necesitate. Desigur, când a plecat dintre ai lui, lepădarea de sine era atât de desăvârşită, încât el se gândea tot aşa de puțin la întoarcere cât la moarte; viața lui, sau moartea lui nu-l mai priveau pe el personal; de îndată ce principalul nu era moartea lui sau scăparea dela moarte, – ci depunerea unei mărturii pentru credința lui, cu orice preț. Noi ştim însă că mărturia lui ar fi fost tot asa de deplină şi de rodnică, dacă el ni se întorcea neatins; după cum deplină şi rodnică e mărturia tovarăşilor lui care s’au întors.
Când deci a hotărît moartea lui Vasile Marin, Dumnezeu a venit să ne certe.
De aceea – durerea noastră este întunecată.
17 Februarie 1937.
NAE IONESCU
(more…)

“Țara Şipenițului”, Anul I, Nr. 2, Septembrie – Octombrie 1936

♦ “ȚARA ŞIPENIȚULUI” (revistă de cultură si luptă națională – organ al Societății cultural-naționale “Țara Sipenițului”). Anul I, Nr. 1, Iulie 1936, Cernăuți. Redacția si Administrația: Cuciurul-Mare, Hadilău, Cernăuți si Stăuceni, jud. Cernăuți, Bucovina. Apare odată la două luni. În “Cuvântul înainte“ al primului număr, parafrazând îmbărbătoarele cuvinte ale părintelui naționalismului românesc, Mihail Eminescu: “Fiți Români! Români si iar Români!”, revista se angajează să facă “operă de românism si de afirmare a lui”, să dezbată “problemele locale” si să înfățiseze bogatul si inegalabilul tezaur etnografic local, “intrând cât mai adânc în realitățile acestei regiuni”, cu credința exprimată “că numai cunoscându-ne pe noi însine, în adevăratele noastre realități naționale, ne putem găsi orientarea adecvată sufletului nostru si ne putem fixa stilul nostru propriu de viață”. Redactori: Pompei Atanasiu, Cicerone Mucenic, Constantin Iacob. Printre colaboratori: Prof. Traian Brăileanu, Mircea Streinul, Vasile Posteucă, C. Loghin, Teofil Lianu, Dragos Vitencu, G. Drumur, Erast Hostiuc, Leon Țară, Const. Iacob, Liviu Rusu, Teodor Bălan, Ovidiu Țopa, Rudolf Rybiczka (gravuri), s.a.  (more…)