Garda de Fier

Alăturatu-m’am într’o zi pe drum cu Christos.
Pufnea drumul de praf şi mergeam amândoi pe jos.
Pe-o margine am stat puţin de vorbă, departe de tumult,
Ca două rude ce nu s’au întâlnit de mult.
Pe toropeala Firii cădea jărăgaiu din soare.
Şi eu i-am întins batista să se şteargă de sudoare,
Dar la ‘napoere m’a junghiat adânc un tresărit
Văzând pe ea chip blând de om întipărit.
Privindu-l atunci înmărmurit, de sus până jos,
Cineva din lăuntru ‘mi şopti: acesta-i Christos.

                                        II

Doamne — grăit-am — iată că nu ştiu ce fac!
Iar el, zâmbitor, îmi făcu semn să tac.
Mi-am ridicat crucea, aşa cum stă la carte,
Şi pornirăm pe calea cu gloduri şi praf, mai departe.
Mă simţeam voios că lângă mine păşeşte Iisus.

Şi trist că nu-i pot grăi ce-am de spus.
Voiam să-l întreb: când se sfârşesc toate aceste?
Dar el, oglindit în cugetu-mi, prinse de veste
Că vreau să-l iscodesc şi nu ştiu ce fac —
Şi, răstignindu-se pe troiţă, mi-a făcut semn să tac.

(more…)

ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Un înger s’a lăsat din slavă,
Vestind în larguri sfântul Duh.
Tresare floarea cea firavă
Şi gândul se porneşte navă
Cu stelele ‘n văzduh.

Au prins de veste mii de turle
Şi clopotele varsă grai.
De parcă împărați cu surle
Şi toți ciobanii dela târle
Prin țară s’au pornit alai.

Şi s’adunară toți creştinii
Cu straie albe şi lumini –
Şi cântă’n slavă heruvimii,
Isonul îl rostesc creştinii
Şi păsările prin grădini.

În zori de sfântă dimineață,
Sfințitul preot argintat.
Deschide uşi de nouă viață
Şi’n grai străbun el dă bineață:
Christos a înviat!
(more…)

Înviere – Gravură de Nicolae Brana (“Cuvântul Nou”, Nr. 4-5 1936)

A câta sărbătoare pascală, care-şi tremură clopoțeii de floare peste crucile româneşti, peste aşezările româneşti, o fi aceasta? A câta oare? Câte veleaturi de om s’or fi scurs de când Vlădicii, din Peri din Argeş, din Vad, din Inău, din Feleac, din Cetatea Albă, din Severin dorm cu toții în țărna românească şi-l aud în fiecare primăvară pe Isus trecând cu pas de şoaptă peste țara lor creştină.
De mult li s’au făcut de zăpadă oasele, şi lor şi voievozilor care au făcut strajă crucii cu sabia şi cu pecetia jertfei lor de sânge. Stropite cu isop, de mult li s’au făcut de zăpadă oasele şi ard acum sfințite în adânc, sub lespezi şi sub ierburi, cum ard comorile cu para mocnită şi verde. Sunt atâtea veleaturi şi ei tot mai păstoresc de-acolo!
Adânc, veacuri creştine au înverzit în banul de vamă din palma lor dreaptă culcată pe inimă. Sub ninsoarea anilor de-atunci evlavia şi slava s’au topit laolaltă cu materia. Din piatra, din clisa, din lutul, din vegetalele si viețuitoarele pământului românesc svâcneşte acea undă de omenie; învăluitoare pe care nu se poate să n’o simți oriunde.
Să ieşim afară din oraşele de piatră, mai ales acum când s’au pornit zăpoarele primăverii, sus pe-o turlă din uriaşa catedrală carpatină, la poala unei păduri, pe mal de mare sau în bărăganul răsturnat de pluguri şi să punem urechea la pământ. Vom auzi răsuflarea lui Dumnezeu şi vom simți cum trece prin carne această undă bună şi caldă, în care ți se topeşte inima şi în care ți se pare că te împrăştii, te destrami ca într’o mare împăcare cu tine.
Te pătrunde duhul creştin al Vlădicilor, al Voievozilor, şi-al țăranilor topiți în țărână, cu tot cerul ochilor lor, pe aici pe aproape şi pretutindeni. (more…)

Hristos a Înviat!

După ce a fost Domnul nostru Isus Cristos înmormântat, învățații şi mai marii Jidovilor, de bucurie că s’au mântuit de dânsul, se adunară cu toții la un loc, se aşezară la o masă, pe care se afla un blid cu zeamă şi carne de cocoş, precum şi mai multe ouă fierte, şi prinseră a mânca, a bea şi a se veseli. Iată însă că pe când stau ei la masă şi se aflau în culmea veseliei, îşi aduce unul dintre dânşii aminte de cuvintele lui Isus, pe care le rostise el înainte de a fi prins şi răstignit, că adecă a treia zi, după ce va fi înmormântat, are să învie, şi le-o spuse aceasta şi celorlalți. Atunci cel ce se afla în capul mesei începu a râde şi a zice: Când va învia cocoşul ce-l mâncăm noi acuma, şi când se vor preface aceste ouă fierte şi curățite, din albe, cum sunt, în roşii, atunci va învia şi Cristos!
N’a apucat însă bine a rosti cuvintele acestea, şi iată că, prin puterea lui Dumnezeu, toate ouălele se făcură îndată roşii, iar cocoşul din blidul cu zeamă învie şi bătând din aripi, începu a cânta. Jidovii, văzând aceasta, se băgară în toate răcorile şi, de spaimă, săriră ca fripți dela masă şi voiră s’o tae la fugă. Cocoşul însă, înainte de ce apucară a spăla ei putina, îi împroşcă pe toți cu zeamă, şi pre care i-a ajuns zeama, i-a împestrițat şi le-a umplut tot capul de râie. Si de atunci Jidovii îşi tund şi rad capul, pe unde i-a ajuns stropeala, şi numai pe de’nainte, pe unde nu i-a ajuns zeama din pricina urechilor, lasă părul să crească şi poartă aşa numiții perciuni. Si tot de atunci îndătinează şi oamenii noştri a face ouă roşii de Paşti. (more…)

“Jertfa a premers patimilor lui Iisus şi se va sfârşi la sfârşitul veacurilor…”

Este puțin îndoelnic faptul jertfei în sine.
Pentrucă după jertfă n’ar mai urma nimic. Ar fi momentul final, colectiv sau individual. Momentul de supremă abdicare dela existența ta. Abdicare pentru pregătirea împărtăşaniei.
Dealtminteri, imperativul nostru ar trebui să fie imperativul jertfei. Adică să ne supunem până la transcenderea timpului prezent nouă.
Deaceea nu poate fi vorba de o valoare principală şi teoretică a jertfei.

◊♦◊

După jertfă urmează o altă jertfă. O inepuizabilă putere inițiată de o realitate.
Jertfa nu o începem noi, nu o sfârşim noi. Jertfa a premers patimilor lui Iisus şi se va sfârşi la sfârşitul veacurilor. O vom sfârşi cu toții. Numai astfel ne vom putea mântui. Jertfindu-ne toți pentru unul. Atunci va începe o nouă viață. Şi vom trăi cu toții semnul crucii. Acela este semnul singur al jertfei. Nu întrucât crucea este jertfă. Crucea s’a jertfit prin Invierea Domnului. Prin deschiderea mormântului. Prin faptul dimineții.
Crucea, nu este, nu poate fi – simbol. (more…)

Leit-motivul grafic al revistei “Rânduiala” de Mac Constantinescu – “Buzduganul” (cruce de spice din grâu cu patru braţe folosită în ceremonialul “clăcii” secerişului în Drăguş, Basarabia).

un gînd ca un cui
mă străfulgeră, pietros flăcău,
trecînd pe lângă-ogorul prăpădului tău: –
. . . . . . .al cui?!
. . . . . . .al cui?!
al căror graşi, trufaşi arîndaşi?!
al căror tîlhari cămătari
e petecul acesta de glie ce-l ari?!…

fratelui tău cine i-a luat în arîndă
braţele roase, rînza flămîndă?!…
surorile tale pentru cine se usucă şi pier
în fabricilie ce se’nalţă mîndre spre cer?!

ţundra ţi-e ruptă, opinca ţi-e spartă,
căci cămătarii cu pistrui şi fără pistrui
nu-s niciodată sătui
belşugul pămîntului între ei să-l împartă…

ce s’ar alege, Ioane, de trîntori şi de mişei,
de negustorii de oameni şi de cămătarii hoţi
. . . . . . .de toţi,
dacă-ai vrea şi tu odată să vrei
să te scuturi crunt, pe vecie, de ei!…
Aron COTRUŞ
Revista “Rânduiala”, Vol. II, Caietul 3, 1937
(more…)