Garda de Fier

” — Şi m’au bătut, frate… m’au bătut în piaţă…”

Revista “Gândirea”, Anul XIX, Nr. 10, Decembrie 1940

Poate cântecul clavirului era de vină, dar poate şi mintea lui. Jocul i se părea prea tare, prea hăcuit: trilurile băteau ca nişte ciocănele de lemn, arpegiile şi gamele se rostogoleau uscat, iar acordurile mânii stângi prindeau parcă să smulgă carne din piano…

Profitând de o scurtă pauză, el dete să-şi controleze judecata, când prin fereas­tra deschisă izbucniră strigătele Ţigănuşilor cu ziare.

— Ediţie specială… Ediţie specială… Groaznicul măcel din Huedin…

Imediat cântecul îşi reluă jocul lui aprig. Acordurile se urmăreau cu ambele mâni, când bubuind pe întreaga claviatură, când alternând în rostogoliri de puhoaie. Şi numai acorduri după acorduri. Nici vorbă de o piesă muzicală, nici vorbă măcar de un studiu anumit, ci — se vedea cât de colo — o improvizare de ocazie, fără şir, fără noimă, un fel de material muzical trântit la întâmplare, care se tot aduna, se tot prăvălea…

Apoi încetul cu încetul furtuna se potoli; acordurile deveniră mai distante, arpegiile mai iluminate; încetul cu încetul atmosfera; se însenina. Binişor, sufletul în­cerca să-şi ridice pleoapa… când din nou, ca un făcut, blestematul de strigăt:

— Marele măcel din Cluj şi Huedin…

Imediat tăcerea se nărui ca un zid trăsnit. Praf şi cioburi săreau din claviatura pianului. Acum, bărbatul înţelese jocul: muzica dinăuntru trebuia să înnăbuşe stri­gătul de afară. (more…)

Ing. Eugen Ionică

Revista “Insemnări Sociologice“. Director: Traian Brăileanu. Anul IV. Nr. 5, 1 Noemvrie 1940

I

Un trecut recent de îngenunchiere, de silnicie şi de crimă s’a închis pentru totdeauna în paginile înroşite de sînge ale istoriei contemporane şi un elan de viaţă nouă pentru o nouă rodire sufletească a prins să pulseze cu putere în piepturi tinereşti. Peste mormintele uitate – lipsite de cruci, lipsite de flori, lipsite pînă şi de nume – cîntări de pioasă amintire au psalmodiat nestinsa durere a color rămaşi în urmă. Bat năvalnic aducerile aminte la porţile conştiinţei pînă mai eri încătuşate. Marii dispăruţi, răpuşi mişeleşte în urgia ultimilor doi ani, – urgie unică prin întinderea şi cruzimea ei în istoria poporului romîn – se ridică din adîncimi de suflet şi se întruchipează aevea înaintea ochilor minţii. Din lumea umbrelor, în care au
 coborît înainte de vreme, fără prihană, se înalţă în toată frumuseţea făpturii lor de odinioară. Îi simţim printre noi. Îi vedem. Le putem vorbi. Ne putem însfîrşit aduce aminte de ei. (more…)