Garda de Fier

"A rămas lângă turma credincioşilor săi..."

Când s’a răspândit, zilele trecute, vestea despre înfiorătoarea sălbăticie a ungurilor în Huedin care la 10 Septembrie au ucis, în chinuri oribile, pe protopopul Aurel Munteanu şi pe gardianul său, în faţa mulţimii adunate la târgul de săptămână al Huedinului, ni se părea cu neputinţă de crezut un asemenea măcel monstruos. Şi totuşi s’a consumat îngrozitorul act tiranic de o brutalitate mai sângeroasă decât cele din zilele lui Ginghishan, secerând printre cele dintâi victime viaţa credinciosului şi neînfricatului luptător naţionalist care era în toate împrejurările vrednicul protopop al Huedinului, Aurel Munteanu, o personalitate cunoscută şi apreciată în largi cercuri româneşti, nu numai printre preoţii şi ţăranii din satele păstorite de dânsul cu înflăcărată râvnă duhovnicească si cu nestinsă jertfelnicie.

Ca partizan al regretatului Octavian Goga, s’a învrednicit să fie adeseori chemat la Ciucea printre prietenii lui intimi si chiar să fie ales senator în sesiunea parlamentară din 1926—27. (more…)

Desenul: Teodorescu Sion

Mai întâi, o clarificare.
In vorbirea zilnică, — şi chiar în studii pretenţioase, — se face deseori, o intole­rabilă confuzie între popor şi naţiune.
Aceste concepte nu sunt echivalente. Naţiunea cuprinde ceva în plus faţă de popor; şi anume : este poporul ridicat în planul istoriei. „Popor” plus „conştiinţă isto­rică”, — iată naţiunea. Dobândind conştiinţă de el însuşi, poporul împlineşte un act de severă introspecţiune; o lumină interioară îi limpezeşte orizonturile, îşi intueşte for­ţele şi se încarcă de o misiune. I s’a dăruit, astfel, o nouă coeziune moleculară, o nouă ordine a voinţei, o nouă finalitate a idealului. Poporul fără conştiinţa istorică nu devine naţiune, după cum calcarul fără lava care-l străbate nu devine marmură. Naţiunile reprezintă marmura din care se fac monumentele măreţe ale istoriei, numai ele oferind materialele preţioase pentru înveşnicirea valorilor şi permanenţelor. (more…)

Căpitanul în primii ani ai luptei...

Lumea trebue să înţeleagă marea jertfă spirituală pe care a consimţit-o Legiunea la 14 Septembrie 1940, răspunzând favorabil invitaţiunii Conducătorului Statului român, de a lua parte la refa­ cerea ţării. Este cea mai mare jertfă ce se putea cere unei mişcări care ani de zile a luptat numai pentru spirit şi de loc pentru mate­rie. Este o supremă jertfă, aceia de a invita spiritul să se asocieze materiei, adică să îi suporte vecinătatea şi efectele. S’a produs la 14 Septembrie 1940 o evidentă mezalianţă. La 14 Septembrie 1940 Legiunea, o şcoală de educaţie a omului, care isbutise, prin sufe­rinţă, să creieze cele mai autentice valori spirituale româneşti, şi-a impus un sacrificiu de sine, total: a admis să dea din sufletul ei, al erоіlor ei, al morţilor ei, neamului românesc.

Până acum, legionarii au fost fericiţi că au putut trăi şi lupta în afara haosului românesc. Ei au ştiut că nu se vor putea verifica în sensul spiritului decât printr’o radicală izolare de mediul pământtean al celorlalţi. Izolarea de haos a fost aşa dar cea dintâi etapă pe care a parcurs-o legiunea şi la care au consimţit numai elitele sufleteşti ale neamului, adică numai aceia cari au reuşit să înfrângă chemarea vieţii laice. (more…)

Grafica: Demian

Un regim se schimbă relativ iute. Treisprezece ani de luptă legio­nară, nu fac desigur o cifră impunătoare. Ceeace impresionează îndeosebi, nu este numărul anilor, ci calitatea luptei.

S’au dat în această ţară fel de fel de lupte şi s’au perindat prin dregătoriille publice, de vre-o zece ani încoace mai cu seamă, tot soiul de oameni. Am văzut fâlfâind acolo unde ni se îndreaptă toate nădejdile şi cămaşa albă ţărănească şi venerabila barbă a savantului.

Ne-a condus tot soiul de oameni şi neoameni… Geaba! Ţara n’a făcut un pas înainte. (more…)

RUGĂCIUNE LEGIONARĂ

Cu inima, mijiri de vis şi toamne,
Ne-am împletit cu sârg, destinele,
Si-am sângerat sub mâini nedrepte, Doamne,
Să ţi le-aducem Ţie, – ţine-le,

Si ne trimite’n taină, să ne poarte,
Arhanghelii de fulger şi de nea,
Când vom porni prin prigoniri şi moarte,
S’aprindem peste ţară câte-o stea.
(more…)

"Pe Drumul-Robilor făptura noastră sue..."

UN PIERSIC M’A CĂUTAT ACASĂ *)

Veni, din nou, o altă primăvară
şi s’a uitat pe geamuri somnoroasă…
— Un piersic, domnule, vă caută afară
şi’ntreabă de-l puteți primi în casă.

Dar nimeni nu răspunse. Praf, uitare.
Şi prourul albastru de la uşă,
în zi de Sfântul Gheorghe pus în soare,
s’a prefăcut în flamuri de cenuşă.

Numai fereastra a oftat,
rămasă cu brațele deschise îngereşte…
Un piersic alb m’a căutat acasă
şi-a plâns, la geam, că nu mă mai găseşte.

Stins de tăceri, bătut de ploi haine,
pluteam departe’n fum, ca o nălucă…
De-atuncia, orice prour se usucă
şi’n van întreabă piersicii de mine.

*) Poezie care trebuia să apară în numărul de Paşte din 24 Aprilie  1938 al “Universului Literar” şi care a fost oprită de cenzură în urma arestărilor de legionari din 17 Aprile, acelaş an. (more…)

Toate celulele chesturii de poliție din Cernăuți erau luminate.
Parc’ar fi fost o sărbătoare. O sărbătoare stranie, tragică. O sărbătoare a nebuniei.

…glasul le sună până departe, alungând muțenia aspră a nopții…

Noaptea — cu ste­le multe. O dulce noapte de Septembrie.

Văzduhul, liniştit şi călduț. In parcul Dominicului desigur că se mai plimbau perechi de’ndrăgostiți.
Vasile Dumşa se plimba fără’ncetare în cuşca monstruoasă de piatră. Pe ziduri—semne ciudate, urme de sânge, sgârieturi făcute cu unghia sau cu­țitul. Profesorul putu descifra câteva nume cunos­cute.
Ion, întins pe scândurile lucioase ale patului, pri­vea necontenit becul electric. Lumina îl fascina şi-i anestezia gândurile. Totul devenise ireal. Pereții se lărgiseră, tavanul cenuşiu crescuse. Ion avea sensația că patul se cufundă cu dânsul într’un abis nes­fârşit.
„Dacă ar înceta sgomotul aceasta afurisit din coridor, tare bine-ar fi”, — îşi spuse —. „Aproape că m’aş simți fericit…”  (more…)

"Destinul nostru este destinul unei țări mari..."

Se pot speria unii, auzind o țară mic­şorată, o țară ciuntită, o țară învinsă fără onoare de către proprii ei con­ducători — vorbind de mesianismul ei. Cine are timp să mai privească la cei speriați, cine mai poate crede că fri­coşii şi neutrii pot face istoria?

Din dărâmături şi ruine a răsărit o țară nouă. O țară care are drept ideal nu refacerea unei țări, ci înfăptuirea unei Românii cum n’a cunoscut încă istoria noastră.

Horia Sima, conducătorul Mişcării Legionare, a spus-o limpede întregei națiuni:

,,Prăbuşirea teritorială să nu ne înspăimânte. Biruința dela 6 Septem­brie e mult mai însemnată decât tot trecutul istoric de până acum, pentrucă poporul românesc devine, pentru întâia oară, stăpân pe destinul lui”.  (more…)