“Străjuite cu spaimă şi ură
târgurile de plâns se umplură…”

Din şesuri sosiră, şivoi, călăreţi, —
ei nu au zale şi arme de preţ,

Două elemente caracterizează înţelesul formal al dogmei: a) provenienţa ei dela o autoritate politică, filosofică sau religioasă: b ) obligativitatea ei pentru cel ce se află în raport cu acea autoritate. Dogma nu este deci o emanaţie a raţiunii sau a voinţii proprii şi nici ceva faţă de care te poţi raporta după bunul plac, odată ce vreai să stai în legătură cu autoritatea dela care emană. Dogma nu este nici un principiu de sine stătător. Când am considera-o ca atare şi-ar primi în fond certificatul tot dela raţiunea noastră, ar fi o descoperire a minţii noastre, sau s’ar sprijini în ce priveşte adevărul şi autoritatea ei pe judecata noastră.

In singura alternativă posibilă: dela noi sau dela altul, dogma ţine de ultima parte a alternativei. Ea vine dela cineva şi acel cineva are atâta autoritate încât acesta e faptul decisiv care mă face să o accept. Sunt opinii, dispoziţii cari vin dela altul, dar le primesc pentrucă subiectul meu descoperă însuşi evidenţa ade­vărului sau a valorii intrinsece a lor. In cazul acesta tot eu sunt factorul de care atârnă acea idee. Dogma însă nu se razimă câtuşi de puţin pe mine, ci pe auto­ritatea neştirbită, neînjumătăţită a altuia.

Dogma indică aşa dar dincolo de ea o autoritate de caracter voluntar. Ra­portul dintre mine şi dogmă e în realitate raportul între mine şi autoritatea vo­luntară personală dela care provine. Pe acest raport cade accentul principal. Dogma implică drept element fundamental raportul dintre persoană şi persoană, o atitudine de deplină încredere a persoanei care acceptă dogma în persoana dela care provine.

In acceptarea dogmei are loc o depăşire a persoanei proprii, o ieşire din închisoarea individualistă, din lumea subiectului construită sau întemeiată de ra­ţiunea şi de simţurile proprii. Acceptarea dogmei echivalează cu intrarea în co­muniune cu altul. E o victorie asupra păcatului care e egocentrism şi solipsism. Deaceea, a crede, a crede în altul, în ce spune el, a crede „în dogmă”, însem­nează a via.

1) Xenofon, Anabasis III 3. 5, Polibius III. 27, 7.
2) Cicero, Quaest. Acad. IV , 9. Ambele citate după H. Andrutsos. Dogmatica Bisericii orto­doxe răsăritene, trad. rom, pag.1.

Invierea lui Hristos (icoană pe sticlă)

Suntem în sărbătorile Sfintei învieri a Domnului. In conştiin­ţele noastre glasuri tainice ne revelează mereu pe noi feţe ace­leaşi adevăruri eterne rostite acum două mii de ani de Fiul lui Dumnezeu. Cuprindem, în întreaga noastră fiinţă tezaurul izbăvirii, iar ochii noştri limpeziţi prin credinţă, văd cerurile deschizându-se şi stau uimiţi de strălucirea împărăţiei lui Dumnezeu. Ispitele dia­volului se depărtează acum de noi, şi cu sufletul despovărat de orice apăsare lumească cuprindem rostul cel adevărat al scurtei noastre vieţi legată de pământ. Dumnezeu şi îngerii coboară raiul mai aproape de nimicnicia omenească şi înţelegem odată cu noua simţire trezită în noi, că, în adevăr duhul Domnului a vindecat suferinţele, a înviat trupuri cari se dăduse viermilor morţii, a ri­dicat pe om din păcatul strămoşesc şi, după ce a sfărâmat porţile iadului, s’a înălţat în slava locului judecăţii viitoare.

Cu sufletele înoite, se leapădă de pe noi toată sgura răutăţilor. Ruşinându-ne de sarcina păcatelor fără de voe, cu mâinile împreu­nate, cu sufletul rostind cuvintele de mărire şi închinăciune către Cel pe care seminţia Iudei nu l-a putut ucide nici cu strălucirea aurului, nici cu vicleniile diavolului, ne lămurim, în câtă cale a vieţii ne mai lasă Dumnezeu, scara faptelor pe care ne suim către ceata drepţilor. Ridicându-ne genunchii de pe lespedea rugilor, ne întoarcem ochii către apus şi ne înspăimântăm la priveliştea păca­telor şi încercărilor semănate de Satan. Dar în inima noastră s’a aprins iară lumina nădejdii şi a puterii, ce ne va feri de întunecime fiinţa.

Creştinismul este minunea cea mai mare care încununează existenţa şi miracolul lui Hristos dela întruparea Lui până la înviere şi înălţare. Au fost încercări nenumărate dealungul veacurilor să se întunece puterea nouei credinţe. Dar nicuna din aceste încer­cări n’a izbutit, cum se năzuia, să arunce în domeniul legendelor cel mai înălţător moment pe care l-a cunoscut istoria omenirei. Iudaismul, duşmanul milenar al sublimelor învăţături creştine, credea la începutul secolului trecut a fi izbândit. Cu o totală artifi­cialitate de gândire, cu o argutie pe care logica sănătoasă mai întâi, iar mai apoi însăşi evenimentele au doborât-o, uneltele Iudei au insinuat că învăţătura creştină nu-şi întemeiază adevărul pe realităţi concrete. Că, în cel mai fericit caz, Hristos a creiat un imperiu al iluziilor în care îşi găsesc salvarea doar desmoşteniţii şi naufragiaţii vieţii. Că nu s’a ocupat de viaţa omului pe pământ, că n’a isbăvit lumea de păcatul strămoşesc, fiindcă dacă ar fi făcut-o, omul n’ar mai fi suferit prin muncă, n’ar mai fi fost sudoare şi lacrimi în atâtea bordee exploatate pentru pâinea lor cea de toate zilele.

Grafica: DEMIAN

Iată un cuvânt care astăzi parcă ne sună nouă modernilor departe de suflet şi străin în haina lui slavonească: milostenie.

O vorbă care parcă evocă alte vremi, altă mentalitate. In lumina ei palidă, oamenii de odinioară ţi se par mai buni, mai curaţi sufle­teşte. Ca şi ţăranii cari se mai supun astăzi poruncii creştine pe care o închide.

Şi totuşi voevozii creştini şi boerii ctitori de biserici se tăiau cum­plit între ei odinioară la vremuri de mânie. Şi cât clocot nemăsurat de patimă izbucneşte câteodată printr’un gest din viaţa măsurată a ţăranului nostru, te îngrozeşte uneori şi astăzi.

Noi, modernii şi orăşenii, suntem mai mici în izbucniri, mai mă­suraţi în viaţă. Avem groază de priveliştea morţii, avem groază de roşul sângelui care curge. Ne ţinem atât de disperaţi de lutul acesta pământesc încât ne înspăimântă gândul despărţirii de tină. Trăind în cetăţi apărate, în case de piatră şi fier, am ieşit din cursul adevărat al firii, care e în veşnică reînoire prin moarte.

Acel care nu s’a depărtat de viaţa aspră şi fecundă a naturii însă — omul de odinioară şi ţăranul de astăzi încă — e mult deasupra fricei acesteia de suferinţă. Pentru el, ea e un dat necesar al firii. De aceea, amestecă uneori răul cu binele, cu o linişte care te înfioară. Boerii noştri vechi ştiau fără îndoială că-şi vor pierde capul de vor fi descoperiţi; şi totuşi unelteau împotriva Domnului răufăcător atât de nepăsători de parcă ar fi încercat combinaţii abstracte de şah.

Dar atunci nu murea nimeni de foame nicăieri. Şi nici astăzi la sate nu se prăpădeşte nimeni de nemâncare, în mijlocul belşugului. In lumea modernă a oraşului mii de oameni fără lucru pot umbla înebuniţi de foame pe străzi, în timp ce în port se varsă vagoane în­tregi de portocale, cafea şi grâu în mare, pentru ca să mai crească preţurile.

Omul modern e corect sufleteşte doar fiindcă e strâns de teama lui teribilă de suferinţă, de priveliştea sângeroasă a morţii. Dar din sufletul lui rece nu ţâşneşte nici o flacără bună. El respectă şi vrea să fie respectat. Nu dărueşte şi nici nu vrea să fie iubit… Fiindcă a ieşit din ordinea creştină a vieţii.

Doamne

Înscriu şi azi, cu plugul, jalbă
Şi ţi-o trimit, umil, din arătură
Să ne vesteşti, cu semn din zarea albă,
Un ceas de sfântă cuminecătură.

Strămoşii mei răsar din ţarini pustiite,
Îi simt când trec de ar ogorul.
Le cade lacrima în zări cernite
Şi’n Dunăre le-o varsă Prutul, frăţiorul.

În teasc de chin străini ne frâng
Şi munţii vor să-i ducă peste graniţă.
Când morţii se trezesc şi plâng
Îmi pun – merinde – sufletul în raniţă.

Ţăranii ridicaţi – în vijelii – pe creste
Cu flinta la hotar senin de munţi,
Vom învia cu Neamul în zare de poveste
Şi vom porni furtuna străbunilor cărunţi.
Valeriu Cârdu
Ziarul “Buna Vestire”, Anul I, Nr. 237, Joi 9 Decembrie 1937
- Mai mult despre Valeriu Cârdu. Vezi si Camaradul Ion, Lacrima Timocului, Pământ Ardelenesc

Desen de Voinescu

Un basarabean inteligent susţine o teorie simplă: ca să schimbi o mentalitate ai nevoie de trei generaţii. Pe prima o lichidezi, a doua tace de frică, iar cea de-a treia crede de bunăvoie.

Istoria românilor a fost, din păcate, totdeauna, plină de trădători. N-au reuşit să ne îngenuncheze nici otomanii, nici habsburgii, nici ruşii, cât am reuşit noi înşine.

Numai că niciodată n-au existat atât de mulţi trădători din convingere ca şi astăzi. La fiecare rundă de alegeri ni se repetă că trebuie să alegem oameni inteligenţi, profesionişti, analitici, carismatici. Nu. Trebuie să alegem în primul rând oamenii care cred în Dumnezeu şi în ţară. De asta ducem lipsă.

Specialiştii n-o să-şi ridice niciodată nasul dintre hârtii să spună că regionalizarea e un fel de feudalizare a României şi că nu există niciun alt argument real pentru aplicarea ei decât crearea unor posturi de baron pentru nişte băieţi deştepţi, nemulţumiţi că nu şi-au găsit locuri în guvern.

Analitic, nimeni nu o să le spună răspicat secuilor că falsifică istoria şi că jonglează cu termeni ca „autodeterminare” şi „independenţă”, intrând într-o sferă penală: atentat la integritatea teritorială.

Un profesionist n-o să le spună răspicat guvernanţilor că au o politică naţională dezastruoasă şi că, din vina lor, pentru „trei galbeni”, românii îşi fac cetăţenii maghiare.

Un om „politic corect” n-o să recunoască că politica noastră externă şi relaţia cu vecinii este dezastruoasă şi că am devenit oficial „ruda săracă” a europenilor.

Niciun „tehnocrat” n-o să ceară demnitate pentru români şi n-o să-i spună unui politician umflat că minte cu neruşinare şi că, mulţumit cu cât a furat neprins, ar trebui să plece acasă.

Niciun „tip carismatic” n-o să recunoască faptul că justiţia română e la fel de aservită ca în perioada comunistă. Şi nici un „tip popular” n-o să recunoască faptul că electoratul pe care îl laudă în campanii a devenit mut, surd şi nepăsător.

Politicienilor de astăzi le lipseşte tocmai esenţialul. Iar noi am ajuns la a treia generaţie. Tăcem din convingere.

Ioana LUCĂCEL
Gazeta de Maramureş

Afisul manifestării

Miercuri 18 aprilie la sediul Jockey club din Str. Episcopiei nr. 9 s-a desfăşurat evenimentul “Reconsiderarea critică a trecutului – între mit şi minimalizare Despre Ion Gavrilă Ogoranu şi rezistenţa armată anticomunistă din România”.

Manifestarea, organizată de Institutul Ellie Wiessel (prin prezenţa lui Alexandru Florian) împreună cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (Dinu Zamfirescu şi alţii) s-a ţinut într-o sală plină până la refuz, ticsită cu foşti deţinuţi politici, simpatizanţi legionari, membri ai comunităţii evreieşti, istorici şi ziarişti într-o atmosferă cel puţin bizară, încărcată de tensiune.

A luat cuvântul din partea organizatorilor în principal controversatul istoric Wiliam Totok, cu o prelegere de 40 de minute, al cărei scop a părut că este demitizarea dlui Ion Gavrilă Ogoranu (sau poate a luptei anticomuniste în munţi, sau poate a mişcării legionare, nu mi-e clar încă), unul dintre cei mai cunoscuţi luptători anticomunişti, acuzat în mai multe rânduri de apartenenţa sa la mişcarea legionară.

Evenimentul mi-a ridicat mai multe semne de întrebare.

Al doilea semn de întrebare – mare – legat de organizatori. Este firesc ca Institutul Ellie Wiessel să fie interesat de organizarea unei dezbateri privind eventualele crime comise împotriva comunităţii evreieşti (deşi nu am auzit că rezistenţa anti-comunistă din munţi şi-a propus vreodată asta). Întrebarea este: care a fost însemnătatea prezenţei IICCMER ca organizator la un asemenea eveniment? Din câte am reuşit să-mi dau seama până acum, IICCMER nu are ca obiect studierea crimelor lui moş Ion Gavrilă Ogoranu, nici a crimelor legionarilor, şi nici a crimelor comise de rezistenţa anti-comunistă din munţi.

O altă problemă a fost expunerea dlui Totok, ce s-a voit „strict istorică, pe documente”. Cu toate acestea prelegerea a fost presărată cu scăpări serioase pentru un istoric. În sprijinul „demitizării” dlui Ogoranu a fost menţionată o remarcă extrem de xenofobă la adresa evreilor, postată pe internet pe una dintre paginile simpatizanţilor Mişcării Legionare (de prin 2010 din câte am reţinut), un film artistic, creat şi el mult după moartea dl Ogoranu. Ba chiar şi (!) scandalul creat de o cerere xenofobă de sterilizare a femeilor rome, stârnit anul acesta.

Nu a fost expusă legătura dintre dl Ion Gavrilă Ogoranu decedat în 2006, sau rezistenţa anti-comunistă din munţi, şi aceste incidente, astfel că menţionarea lor în context mi s-a părut manipulativă.

Prea-desele afirmaţii îndoielnice care au presărat expunerea dlui Totok – de ex. cum că nu ar exista date istorice despre mişcarea de rezistenţă anti-comunistă, cum că membrii acesteia erau criminali de război, etc. etc.) au redus valoarea evenimentului la zero, transformând o expunere ce s-a voit profesionistă, într-o simplă însăilare de fapte care aducea a propagandă – singurul său efect fiind că a reuşit să irite mai mulţi istorici aflaţi în sală care au protestat- cel mai notabil fiind Liviu Pleşă.

Nu în ultim rând prestaţia organizatorilor a fost lamentabilă. Într-o sală ce-i drept tensionată, organizatorii s-au pretat la a fura (la propriu!) microfonul din mâna unui simpatizant legionar care vorbea calm – deşi nu la obiect – au admonestat publicul care “a îndrăznit” să-l aplaude prea puternic pe dl Octav Bjoza preşedintele AFDPR (ce a ţinut o echilibrată şi frumoasă prezentare despre crimele comunismului, menţionând în prealabil, pentru a calma spiritele, că nu a avut/are simpatii legionare). Ba chiar am avut surpriza ca la sfârşitul evenimentului să aud un organizator din partea IICCMER permiţându-şi să califice publicul cu apelativul „castraveţi”.

Un eveniment născut mort, din mai multe considerente.

Crimele sistematice comise împotriva oricăror comunităţi etnice, religioase, etc (inclusiv a celei evreieşti) în numele vreunei ideologii, sau vreunui satrap sunt îngrozitoare, punct. Nu este nevoie să fii evreu pentru a înţelege asta, ci doar om sănătos la minte.

Pe de altă parte, atrocităţile nu au nevoie de discursuri cu politizare, manipulare, coafare, furturi de microfon şi intimidări, asemenea lucruri echivalând după părerea mea cu întinarea memoriei victimelor respective.

Dacă evenimentul a dorit să convingă publicul că dl Ion Gavrilă Ogoranu nu poate fi folosit drept reper moral – nu cred că a reuşit. Cei care ştiu cine a fost Ion Gavrilă Ogoranu sunt în general avizaţi în ale istoriei, şi nu pot fi lesne convinşi de expuneri tendenţioase. Iar dacă este vorba de a convinge pe cineva de ceva, oamenii pot fi convinşi cu raţiune, principii morale sănătoase, şi – în cazul poporului român veşnic tras pe sfoară – cu fapte, sinceritate absolută şi lipsa oricăror manipulări şi agende.

Rezistenţa anti-comunistă din munţi este un fenomen cu care avem de ce să ne mândrim, ca popor. Că ar fi fost îndreptată împotriva evreilor mi se pare o scorneală (adevărat, nu sunt istoric). Ce-i drept, nu a fost o mişcare paşnică, sau non violentă, dar la urma urmei poate că protestele non-violente împotriva celui mai satanic regim (impus cu tancul şi prin trădări şi crime, la noi) din câte a cunoscut istoria ar fi fost de neconceput.

Membrii ei marcanţi au manifestat calităţi neobişnuite pentru care merită aplaudaţi – curaj, credinţă în Dumnezeu, spirit de sacrificiu – şi şi-au pus vieţile pe taler pentru a se opune unui sistem criminal care a afectat pe toată lumea şi care a creat sute de milioane de morţi.

În mod natural mulţi dintre ei, inclusiv dl Ion Gavrilă Ogoranu, de care nu ştiu să fi incitat la ură împotriva evreilor sau a vreunei minorităţi, au ajuns şi au rămas peste vreme reperele morale ale unei părţi infime a societăţii româneşti. O societate care nu a beneficiat nici până în momentul de faţă de un proces al comunismului.

Pentru a fi liberi şi a ieşi din mocirla morală care ne înconjoară, cred că avem nevoie de Adevăr. Neîntinat. În nici un caz de manipulări.
Adrian STURDZA
The Epoch Times

“Noi avem doina. Doina, care, singură, restitue structura noastră epică, trecutul nostru eroic si sentimentul absolut al eposului românesc…”

A fost un gând bun acela de a se transmite la Radio, Duminică 22 Sept., la ora 3, în cadrul programului de închinare în amintirea martirilor legionari, acea partitură wagneriană din “Amurgul zeilor” în care ae cântă moartea eroului Siegfried. A
 fost bine inspirată conducerea
 societăţii de Radio difuziune; s’a
 simţit acolo prezenţa, priceperea 
şi intuiţia lui Nichifor Crainic.
 Este cea mai zguduitoare simfonie ce se poate auzi. Este argumentul epic pe care germanis
mul îl poate invoca, fără vorbă şi fără să mai fie nevoie de alte argumente, pentru a convinge, spontan, pe oricine de măretia mitologică din care rodeste existenta si viitorul acestui neam.  S’a mai spus de atâtea ori, desi fără să se înteleagă în mod real acest adevăr: că numai popoarele care au norocul să se nască si să crească în spiritual unei bogate mitologii, au destin si longevitate. In definitiv, ce trebue să întelegem prin destin national, dacă nu credinta pe care poporul o are într’o forţă supe­rioară efemerului, supranatura­lă, dar totuşi reală; care prin realitatea ei, îi asigură înfrânge­rea timpului şi contactul psihic cu absolutul, cu eternitatea. Ideea de destin nu poate avea ce­ va comun cu aceea a timpului psihologic, resimţit individual ori individuat, de cutare per­soană, aşa cum în mod greşit au crezut Bergson în Franţa şi d. C. Rădulescu-Motru la noi. Psihologia, într’atât cât invită la o cunoaştere a sufletului indivi­dual, nu numai că nu ajută la înţelegerea ideei de destin, dar rătăceşte spiritul. Psihologia este, prin chiar educaţia intelectuală a susţinătorilor ei, o şcoală a efe­merului. Cu ajutorul psihologiei putem descifra acţiunile sau reacţiunile sufletului individual, individul fiind el însuşi un exemplu neîndoelnic al efeme­rului.

Deaceea ni s’a părut întot­deauna improprie expresia de “psihologie a masselor” sau „psihologie etnică”. Sufletul unei colectivităţi, afară dacă acest suflet nu este rezultatul hi­brid al unei asociaţiuni de indi­vizi, cum este cazul americani­lor şi al englezilor, nu are a fi înţeles prin raport la psihologie, ci prin raport la mitologie. Psi­hologia poate spune ceva despre viaţa sufletească a unuia sau a altuia. Insă despre spiritul pro­priu al unui popor, despre însăşi puterea de viaţă pe care repauzează existenţa unui neam, psi­hologia, şcoală a efemerului, ni­mic nu ştie să spună.

Pentru a judeca un destin national, inutil vom face apel la metodele psihologice, care sunt unele de observare a prezentului, individual ori so­cial. Bergson şi Freud, cei doi evrei, leaderi ai psihologismului contemporan, dându-şi seama că metoda lor nu poate pretinde o cunoaştere a legendei pe care se sprijină duhul genetic şi des­tinul unei colectivităţi, au for­mulat ipoteza „duratei” adică a prezentului continuu, în stare să „prindă” şi să cuprindă trecu­tul fiinţei individuale ori socia­le. Trebuie să recunoaştem aici o ascunsă tendinţă semită de a bagateliza fondul mitologic, fon­dul naşterilor colective, “trecu­tul” şi “tradiţia” popoarelor. Acest fond, acest trecut, întrucât este al unei colectivităţi nu al unui individ, întrucât aparţine eternităţii nu efemerului, nu poate fi “prins” în “durata”, nici în sentimentul prezentului, oricât ar vrea Bergson şi cei­lalţi psihologi, cari şi-au însuşit punctul de vedere materialist al iudeului, poate fără să-şi dea seama. Intuiţia prezentului, este, simplu, una a timpului de azi, una a efemerului, o intuiţie psi­hică. Mitologia, cunoaşterea mi­tologică, adică a fondului legen­dar, a originelor sufletului etnic, este una meta-psihică şi meta­-fizică. Un exemplu concludent oferă, în susţinerea acestei distincţiuni, ascultarea rapsodiilor în care inspiraţii eposurilor colective, au reuşit să surprindă accentele grave ale legendei află­toare la origina unui neam. Ast­fel, ascultând oricare dintre cele patru opere în care Wagner a restituit poporului german, pen­tru eternitate, legenda Niebelungilor, resimţim întreg freamătul genetic al eroismului german, toată gravitatea şi infinitudinea simbolului colectiv al germanis­mului. Ascultând, mai cu seamă, episoadele „Ringului” în care se cântă viaţa, faptele şi moartea lui Siegfried, nu se poate să nu ai impresia ca te intalnesti cu însăsi majestatea epică, eroică, gravă, a firii entice germane. Dacă nu ar fi decât “Niebelungii” si Wagner, si Germania ar justifica suficient orgoliul si egoismul ei national.

Dar noi? Noi avem norocul pe care putine popoare l-au avut. Noi avem doina. Doina, care, singură, restitue structura noastră epică, trecutul nostru eroic si sentimentul absolut al eposului românesc; deci, credinta în destinul nostru etnic. Tăria etnică a românismului, dozată calitativ şi rapsodic în doină, a căpătat o vigoare eternă prin aparitia Căpitanului. Cine a ascultat, în timpul prigoanei din ultimii doi ani, cântece nationale şi doine românesti, la posturile de Radio sau oriunde pe aiurea, acest sentiment l-a avut: că toate cântecele nationale, toate doinele noastre, îl reamintesc pe Căpitan. Că ele toate, fie în cadentă vie, fie în tonul secular al suferintelor noastre româneşti, vorbesc neamului despre Căpitan, despre faptele lui, despre eroismul şi moartea lui. Asa cum pe Siegfried îl evocă tetralogia wagneriană, – doina, rapsodia naşterii noastre epice, rapsodia durerilor si a împlinirilor noastre entice, îl evocă pe Căpitan. Intr’atât Căpitanul a personificat, prin lupta şi eroismul lui, drama românismului, încât figura lui, în eternitate, evocă doina, rapsodia română; după cum doina evocă figura Căpitanului, rapsodic.

Portretul lui Vasile Posteucă realizat de pictorul bucovinean Alexandru Timciuk

La  sediul Societăţii  «Mihai Eminescu» din regiunea Cernăuţi  (Piaţa Centrală, nr. 9) a avut loc duminică, 24 martie 2013,   lansarea  cărţii lui  VASILE POSTEUCĂ (1912-1972) – «POEME PRIGONITE», ediţie  îngrijită şi  prefaţată  de  ION  CREŢU.
Intr’o scrisoare adresată realizatorilor acestui eveniment de scriitoarea Lucia Olaru Nenati, şi în special autorului acestui volum antologic, Ion Creţu, exprimându-şi regretul că nu a putut fi prezentă la această frumoasă manifestare culturală din capitala Bucovinei, se spune: “Mă bucur mult şi-l felicit pe Ion Creţu pentru perseverenţa sa de-a continua să aducă la lumină opera valoroasă a marelui prigonit care a fost Vasile Posteucă… Ingheţul istoric care a căzut peste viaţa noastră naţională şi culturală a determinat tragedii precum a fost aceasta a lui Posteucă… L-am promovat şi propagat oriunde am avut posibilitatea, în ţară si departe de ea, pe drumurile dragi lui şi oricum a fost posibil, în scris şi în rostire, şi voi continua s-o fac şi de-acum înainte, căci nici o laudă nu e prea mare pentru a răsplăti jertfa de sine a acestei înalte conştiinţe împreunate cu un talent ieşit din comun…”
Ne exprimăm, la rândul nostru, mulţumirea pentru această frumoasă apariţie editorială de cinstire a poetului Vasile Posteucă, în speranţa că vom avea parte şi în viitor de astfel de evenimente care să repună pe soclul cultural personalităţile de seamă ale Tării de Sus.
Mai multe detalii legate de această manifestare puteţi găsi AICI.

Coperta volumului

INTÂLNIRI CU CĂPETENIILE DIZIDENTE


Ruperea frontului din România si chemarea lui Horia Sima la Cartierul General al lui Hitler, a fost o deceptie pentru Papanace si grupul lui. Planul lui era de a elimina pe Horia Sima de la conducere, prin campania de dezbinare din lagăr, nu numai că n-a reusit în interesul grupului prin dârza rezistenta a marei majorităti a legionarilor; dar Horia Sima se ridicase sus de tot din celula de la Oranienburg, în timp ce Papanace zăcea neputincios la pământ sub povara propriei lui desfiintări. Horia Sima nu trădase pe germani si nici testamentul Căpitanului, cum sustinea el de vreme ce era chemat de înaltele căpetenii hitleriste la Rastenburg pentru a-i încredinta misiunea sa organizând rezistenta din România. A fost teribil momentul pentru Papanace când a ascultat la radio cuvântarea lui Horia Sima către Tară, în timp ce el se afla închis la Dachau.
Pe la începutul lui octombrie, Prof Grainilisheg, comunică lui Horia Sima că el a fost solicitat de căpeteniile dizidente să aiba o întrevedere cu Horia Sima, în cabinetul său de la Hotel Imperial, în vederea unei împăcări. Horia Sima a acceptat fără nici o sovăire propunerea Profesorului, căci dorinta lui Sima era ca toate fortele de care dispune Miscarea, să se concentreze spre inamic.
Au fost două întâlniri de dizidenti, din partea lor au participat Ilie Gârneată, Papanace si Mile Lefter, iar din partea lui Sima – Corneliu Georgescu si Vasile Iasinschi. Întâlnirile s-au tinut in cabinetul Prof. Grainilisheg. Prima întâlnire a decurs mai linistit. N-au lipsit acuzatiile lui Papanace, pentru întâmplările din trecut, cu fuga lui Horia Sima în Italia. “Cu Horia Sima în frunte, a afirmat Papanace, nu stiu unde mergem”. Nici Gârneată si nici Mile Lefter n-au scos nici o vorbă, ei erau mai dispusi la o împăcare.
Le-a răspuns Corneliu Georgescu arătând că Horia Sima a salvat Miscarea într-un moment greu: “Steagul Legiunii zăcea la pamânt în vara anului 1940 si Horia Sima l-a ridicat în strălucirea Soarelui, fâlfâind în istorie”. Era un moment greu de tăgăduit. Atunci a intervenit Ilie Gârneată, afirmând că această actiune ar fi putut-o întreprinde si unul dintre comandantii Bunei Vestiri.
La a doua întâlnire, cam la o săptâmână, discutia a durat putin. Horia Sima spune că se astepta la o întelegere, care să se termine cu participarea lor la guvern si la toate actiunile legionare, dar in loc de a analiza împreună situatia in care ne găsim si ce este de făcut pentru salvarea Tării, s-a ridicat Papance azvârlind o avalansă de acuzatii asupra lui Horia Sima. În fata acuzatiilor n-aveau nimic comun cu situatia noastră din Germania si nici cu misiunea la care neam angajat fată de Hitler, Horia Sima s-a sculat si i-a declarat profesorului Grainilisheg că nu mai poate continua discutia, dată fiind atmosfera de ruptura creată de Papanace. In ochii lui Gârneată si Lefter s-a citit o părere de rău de cele întâmplate, dar n-au făcut nimic ca să-l determine pe Papanace sa revină la subiectul discutiei.
Horia Sima scrie că si-a dat seama că Papanace nu urmăreste să se ajungă la o întelegere, ci dimpotrivă, in mod intentionat a provocat această ruptură. Profesorul Grainilisheg a declarat că îi pare rău de cele întâmplate, dar îsi dă seama că Horia Sima a fost de bună credinta, iar Papanace in mod intentionat a provocat ruperea negocierilor.

LEGĂTURA INTRE PAPANACE SI GENERALUL GHEORGHE
Intre timp Papanace luase legătura cu Generalul Gheorghe, ambasadorul României la Berlin până la 23 august 1944 când a avut loc lovitura de Stat din România, Generalul Gheorghe era înclinat in primele zile să rămână credincios regelui Mihai si să accepte chiar alternativa prizonieratului. Dar după câteva zile s-a răzgândit, declarând ca el rămâne credincios aliatiei cu Germania. Intreaga activitate diplomatică a generalului Gheorghe la Berlin s-a rezumat la descoperirea pe teritoriul Reichului de legionari care se bucură încă de libertate, pentru a denunta cazul lor Ministerului de Externe. Ca urmare, Gestapo intră imediat în actiune, arestându-i si internându-i în lagăr. I se spunea „temnicerul din Germania”.
Scopul lui Papanace era cum să împiedice formarea guvernului national român sub conducerea iui Horia Sima. Luând contact cu Generalul Gheorghe, Papanace a descoperit în el un aliat pretios.
In discutiile avute cu Generalul Gheorghe, Papanace a descoperit filiera pe unde ar putea influenta Ministerul de Externe sa-si modifice atitudinea bunăvoitoare fată de Sima în problema deschisa unui guvern national la Viena. Prin Generalul Gheorghe, Papance a făcut să ajungă la Ministerul de Externe german un întreg arsenal de informare demonstrând că Sima nu dispune în tară de suprafata politică necesară pentru a influenta cursul evenimentelor în favoarea Germaniei. El prezenta opozitia lui la numirea lui Sima ca un prieten leal al Germaniei, verificat si în lagăr, punct de vedere sustinut cu ardoare si de fostul ambasador generalul Gheorghe, care cunostea situatia internă a României, sugerând o serie de norme care ar putea elimina prezenta lui Sima in fruntea guvernului…

SE INTRODUCE FISA PERSONALĂ
La sfârsitul lunii septembrie 1944 am fost chemat la sediul legionar din palatul Lobkwitz, unde Miscarea îsi avea resedinta. Erau de fată: Horia Sima, Corneliu Georgescu si Vasile Iasinschi, unde Horia Sima mi-a spus că secretariatul Miscării vrea să introducă fisa personală pentru toti legionarii si toti vizitatorii români care trec pe la sediul legionar. Mi s-a spus că Secretariatul Miscării m-a numit pe mine ca sef al personalului legionar, iar ca ajutoare mi-a dat doi studenti legionari bănăteni: Lipovan Petre si Jivan Petre. Este nevoie ca toti legionarii si prietenii nostri să fie trecuti in registrele noastre, să fie cunoscuti pentru a sti cum au ajuns la Viena si dacă vor să activeze in cadrul Miscării.
Fisa personală avea următorul cuprins: datele personale, studii, dacă apartine Miscării si ce gânduri are de acum înainte, ce cunostinte au în Germania.
Ni s-a oferit un birou mare unde puteam să lucrăm trei persoane, un dulap “Fische” si fisele bătute la masină.
Am început să lucrez împreună cu studentii bănăteni, pana ce acestia au plecat pe front, iar de aici înainte am avut ca ajutor pe avocatul Augustin Liviu din Cluj care nu putea merge pe front.
Am lucrat la aceste fise tot timpul cât am fost la Viena, iar de aici la Alt-Ausee, unde am fost evacuati când au venit trupele americane.
Au completat aceste fise toti legionarii care au trecut pe la Viena si Alt-Ausee, când s-au împrăstiat din cauza războiului. La plecarea noastră de la Alt-Ausee, am îngropat toate fisele legionare într-un anumit loc, însotit de legionarii Traian Borobaru, Alexandru Popovici si Ilie Smultea, de unde nu le-am mai putut scoate, din cauza armatei americane care a ocupat aceste locuri.

ACȚIUNEA PROF. CONSTANTIN STOICĂNESCU
Hitler ceruse lui Horia Sima să oprească înaintarea sovieticilor prin pasurile Carpatilor cu ajutorul legionarilor. Sima i-a răspuns lui Hitler că acest plan nu se poate realiza, deoarece ne lipseste teritoriul de recrutare. În locul acestei solutii, Sima propune lui Hitler un alt plan, al cărui obiectiv era să determinăm o parte a armatei române aflate pe frontul din Ardeal – înaintând spre Ungaria, să se asocieze armatei germane si împreună să prindă la mijloc diviziile sovietice. Pentru realizarea acestui plan, dispune de cel mai bun cap politic al Miscării – Constantin Stoicănescu, capabil să ducă la bun sfârsit această operatie, destinată să surprindă pe rusi în înaintarea lor spre Ungaria. Hitler a fost de acord cu acest plan si Stoicănescu a pornit spre Tară.
Stoicănescu a fost cel dintâi legionar care a călcat pământul tării.
Stoicănescu a fost ridicat de acasă, de la hotelul unde locuia, cu repeziciunea unui fulger, de către autoritătile militare germane. Îmbrăcat in uniformă germană a fost transportat cu cea mai mare urgentă la Târgu Mures care se afla încă sub stăpânirea maghiară. De aici Stoicănescu trebuia să se strecoare în România si să înceapă urzeala planului de subplantare a fortelor rusesti. Stoicănescu a gândit interventia lui în România ca o actiune care să ducă la surprinderea inamicului între două focuri, in plină ofensivă spre Ungaria.
Nu cunoastem itinerariul lui Stoicănescu până ce-a ajuns la Târgu Mures. Se stie că in acest oras s-a întâlnit mai târziu cu grupul de legionari condus de Vasile Iasinchi si tot acolo e semnalată prezenta lui Nicu Iancu ce se retrăsese de la Sibiu cu un detasament german.
Când rusii s-au apropiat de Târgu Mures, toti românii de aici s-au retras împreună cu ultimele trupe germane spre interiorul Transilvaniei – afară de Stoicănescu. El s-a lasat depăsit de ocupantul rus si apoi si-a luat drumul de unul singur spre interiorul tarii. Din acest moment i s-a pierdut urma.
În câteva luni de zile Stoicănescu întocmise un dispozitiv de luptă contra sovieticilor. Reusise să asocieze la planul lui cercuri militare de primul rang, dar si cadre politice ce detineau functiuni înalte de Stat. Pătrunsese in locuri unde nimeni nu s-a asteptat. Ajunsese să aibă acces până la Generalul Rădescu, Presedintele Consiliului de Ministri.
Pe plan operativ, Stoicănescu îsi câstigase un aliat pretios în persoana Generalului Avramescu, care comanda armata română din Nordul Ardealului si Muntii Slovaciei. Acesta era de acord să intre in actiune contra rusilor, dacă germanii vor întreprinde o ofensivă de pe pozitiile ce le vor detine in momentul convenit. O puternică ofensivă germană era conditia pusă de Generalul Avramescu ca el să întoarcă armatele contra cotropitorilor. Această cerere s-a transmis peste linia frontului prin curier, si a ajuns la Marele Cartier a! Fuchrerului. Hitler a aprobat planul si in acest scop a deplasat in regiunea Balaton renumita Divizie Blindată a lui Seep Dietrich, desi avea nevoie de ea în răsărit, pentru a opri ofensiva sovietică deslăntuită la 12 ianuarie 1945.
Pe plan militar, Stoicănescu mai dispunea de un punct de sprijin important. Îsi întinsese relatiile la Marele Stat Major al Armatei Române de la Bucuresti. Acesta era dispus să intre in actiune, cu mijloacele de care dispunea la Centru in eventualitatea unei schimbări de front sub comanda Generalului Avramescu. (Seful Statului Major era Generalul Bratau).
Cel mai apropiat colaborator al lui Stoicănescu în această întreprindere era profesorul de ebraică de la Facultatea de Teologie din Bucuresti: Ion Georgescu. Cu ajutorul acestuia, mai putin cunoscut, Stoicănescu a înnodat fire la multe oficialităti, ajungând până la Cabinetul Generalului Radescu. Presedintele de Consiliu nu cunostea planul lui Stoicănescu, dar înclina spre o solutie de fortă contra ocupantului comunist, cu ajutorul maselor populare. In eventualitatea unei schimbări pe front s-ar fi putut organiza în Bucuresti o insurectie populară, patronată chiar de Rădescu. E cunoscută interventia publică a acestuia „contra celor fără de patrie si fără Dumnezeu”.

*
 * *

Tocmai în această perioadă, când postul S. D. fusese transmis de rusi, s-a proiectat călătoria lui C. Stoicănescu si Andreas Schmidt la Viena. Dar avionul lor a fost interceptat de aviatia de vânătoare si doborât. Ei au fost capturati din avionul arzând cu răni grele. Ei au fost transportati la comandamentul sovietic, unde au fost supusi unui interogatoriu feroce, până ce serviciile rusesti au aflat adevărul. Asa că planul conceput de Stoicănescu a fost descoperit si au început arestările celor implicati in el. In primul rând au căzut Generalul Avramescu cu întreaga lui familie, apoi o serie de ofiteri superiori din jurul lui.
S-au înăsprit măsurile de supraveghere ale trupelor românesti, care operau în Ungaria. Stoicănescu si Schmidt au fost transportati într-un lagăr din Rusia unde au murit.
Tot ca urmare a acestei descoperiri, Moscova a pregătit eliminarea generalului Rădescu de la putere în 6 martie 1945 si înlocuirea lui cu Petru Groza.
Nicu CRĂCEA – Dezvăluiri legionare, vol. V. Ed. Elisavaros, Buc. 2001 (fragmente)