Revista "Insemnări Sociologice"

Revista “Insemnări Sociologice“. Director: Traian Brăileanu. Anul IV. Nr. 8, 15 Decemvrie 1940
Ştiinţa, pentru a-şi da roadele ce se aşteaptă dela ea, trebue să-şi îngrădească domeniul de cercetare cît se poate de lămurit. Unele ramuri ale “ştiinţei”, sau cum se obişnueşte a se spune, unele ştiinţe, au reuşit să izgonească din cîmpul lor orice amestec de opiniuni, prejudecăţi şi preocupări în stare să tulbure teoria pură, înaintarea spre descoperirea adevărului. Matematica e considerată în primal rînd ca ştiinţă pură, despărţită de tot ce este părere sau credinţă. Adevărurile matematice sînt sau nemijlocit evidente sau pot fi demonstrate. Celelalte ştiinţe, asa se zice, sînt ştiinţe în măsură ce se apropie de tipul ştiinţei matematice, deci în măsură ce şi adevărurile lor sînt demonstrabile.
Aceste consideraţiuni au făcut să fie scoase din sfera ştiinţei toate teoriile cari nu împlinesc condiţiunile cerute pentru adevărata ştiinţă. Pe de altă parte, cînd domeniul ştiinţei se lărgi tot mai mult, divizîndu-se dupã obiect în numeroase ştiinte, postulatul matematizãrii îşi pierdu puterea. Ştiinţele empirice cuceriră tot mai mult teren şi metoda inductivă ocupă un loc cu dreptari egale alături de cea deductivă. Astăzi constatăm chiar o colaborare rodnică între ştiinţele deductive şi cele empirice, astfel că unitatea ştiintei, cel puţin după metodă, e pe cale să se înfăptuiască din nou.
Dar mai grea este problema raportului între ştiinţă şi practică şi, mai ales în domeniul social şi moral, a despărţirii ştiinţei de teorii neştiinţifice.
Constituirea sociologiei ca ştiintă s’a izbit de această dificultate chiar dela început şi nici astăzi încă sociologii nu au ajuns la o limpezire definitivă a problemei. Nu prea dificilă a fost scoaterea utopiilor din sfera stiinţei sociale. “Utopice” sînt toate teoriile şi programele de reforma socială cari nu tin seama nici de natura umană nici de conditiile reale, istorice, în cari se desfăşoară viata omenească, individuală şi colectivă. Cînd autorii ei înşişi au conştiinta clară că vreau să ne dea o plăsmuire a imaginatiei lor, o descriere a unui Stat, de pildã, cum n’a fost nici nu va fi vreodată, avem în fata noastră o utopie (după modelul dat de Thomas Morus) sau o uhronie (după termerul creat de Renouvier).
Sînt însă teorii cari cuprind elemente utopice, deoarece autorii, necunoscînd îndeajuns natura umanã, pornesc în expunerea lor dela premise greşite. Dacă Platon, întemeiat pe o psihologie greşită, ne propune, în Republica sa, o organizatie politică unde familia să fie desfiintată spre a asigura devotamentul neconditionat al ostaşilor şi conducătorilor Statului pentru binele obştesc, opera sa nu poate fi numită utopie.
Teoria sa poate fi îndreptată, corectată, tinîndu-se seama de cunoştinţele dobîndite în urmă. Asa el însus, în Legile sale, ne dă o nouă teorie cu mult mai “realistă”, iar Aristotel îşi întemeiază teoria politică pe întinse cercetări istorice şi monografice, eliminînd toate elementele utopice şi ferindu-se de construcţii rationale, apriorice, lipsite de verificare empirică.
Dar cu toate străduintele acestor străluciti filosofi şi ale urmaşilor lor, cîmpul ştiintei sociale a rămas neîncetat amenintat de invazia unor doctrine sociale, îmbrăcate în haina ştiinţei. De aici au izvorît apoi confuzii teoretice şi, în urma lor, primejdii mari în practica socialã: revolutii şi rãzboaie. Nu exagerăm. Doctrina socialistã-marxistã, de pildă, a aruncat în sec. XIX lumea civilizată în grozave frãmîntãri sociale si a deslãntuit dupã rãzboiul din 1914 – 1918 o revolutie care a distrus milioane de vieti omeneşti şi a oprit orice progres moral şi material al unei mari şi puternice naţiuni.
Dar sînt si doctrine cari au oprit prăbusirea unor popoare, înlesnindu-le să se ridice la viatã nouã. Doctrina crestinã a pus capăt destrãmãrii morale a lumii antice; doctrina fascistă, cea national-socialistă şi cea legionară au scăpat Italia, Germania şi Romînia de haosul bolşevizării.
O doctrinã, zicem prin urmare, este, judecînd-o după efectele ei practice, sau bunã sau rea. O ştiintã este însă sau adevărată sau neadevărată – şi nimic mai mult. Dar şi adevărul ei poate fi cunoscut din rezultatele ce le dă în aplicatiunile ei practice. Aceste rezultate nu sînt nici bune nici rele, ci, confirmã sau răstoarnă adevărul teoriei. Aşa sînt toate experienţele de laborator, toate observatiile astronomice făcute pentru verificarea unor calcule etc. Tehnica umană se întemeiazã pe aplicatiunile practice ale ştiintelor de tot felul sau, în general, artele cer cunoştinte teoretice, cel putin cunoaşterea concluziilor la cari au ajuns stiintele. Artistul nu trebue sã cunoască metoda cu ajutorul căreia teoreticianul a demonstrat un adevãr, ci numai “formula” ce-i dă regula actiunii sale. Un manual de tehnică cuprinde astfel de formule si regule menite sã-i dea tehnicianului (= artistului) mijloacele pentru înfãptuirea scopurilor ce-şi propune. O doctrină însă are menirea să-l determine pe om să aleagã un anumit scop sau anumite scopuri, convingîndu-l cã numai aceste scopuri sînt bune. Doctrina se întemeiază deci pe consideratiuni axiologice, pe o teorie a valorilor. Ea izvoreşte dintr’o conceptie despre viată şi lume, fie că aceastã conceptie domină spiritele sau că doctrina ea însăş nãzueşte a-i da omului o nouă conceptie, adică a-l îndoctrina în aşa fel ca să accepte altă ierarhie de valori decît cea existentă.
Teoriile filosofice (=metafizice) sînt, din acest punct de vedere, doctrine. Idealismul, materialismul, scepticismul sânt numiri menite să ne arate deosebirile doctrinale între filosofi, din cari rezultã deosebiri de atitudine în fata problemelor ce ni le pune viata, mai ales în domeniul moral.
Dar, dela origine şi pînã în zilele noastre, dãinueste tendinta, izvorîtã chiar din înclinatiunile naturale ale sufletului omenesc de a sprijini orice doctrinã pe stiintã si, pe de altã parte, de a-i da ştiintei un caracter doctrinal (dogmatic). Aceastã tendintã se desvălue mai ales în domeniul social. Cînd o doctrină socială afirmă că ceeace propune ea ca scop de actiune este nu numai bun ci şi adevãrat, puterea ei de atractie sporeşte, deoarece la valoarea afectivă a scopului urmărit se adaugă şi valoarea ce i se atribue “adevărului”, cunoaşterii rationale a lucrurilor.
Pe de altă parte, orice ştiintă tinde a-şi spori prestigiul, arătînd că ceea ce a demonstrat ea ca adevăr, este şi un bine care contribue la sporirea fericirii, înlesnind o mai „bună” organizatie socială, asigurând o mai bunã repartizare a bogătiilor, etc.
In sociologie, caracterul doctrinal apare cînd se vorbeşte de sociologie catolică, protestantă, socialistă, fascistă etc., şi, într’o numitã mãsurã, şi cînd se vorbeşte de sociologie juridică, rurala, monograficã, speculativã (ca şi cum sociologia ar fi menită să ne dea regule pentru “îndreptarea” normelor juridice, pentru “ridicarea satelor”, pentru constituirea unei ştiinte a natiunii etc.). Dar, după cele spuse de noi, sociologia este sau va fi stiintă numai întrucît îşi propune de a ne mijloci cunoaşterea faptelor sociale, fără privire la scopul pentru a cărui înfăptuire avem nevoie de această cunoaştere.
Stiinta nu ne spune, dacă starea actualã a satelor e bună sau rea, ci noi cunoaştem, după ideea ce-o avem despre o stare bună (cum ar trebui sã fie) in ce mãsurã starea actualã poate fi numită rea sau bunã. In acelas timp, stiinta explicã de ce starea actuală (sau într’un anumit timp) este (sau a fost) aşa şi nu altfel şi ne mai aratã (trecînd la concluzii practice), cum, cunoscînd cauzele, noi putem interveni pentru “îndreptarea” lucruril or.
Reformatorul social va găsi deci în ştiintã cel mai puternic sprijin în străduinta sa de a înfãptui binele şi dreptatea.
Reformatorul e reformator prin faptul că propovădueşte o doctrinã, că propune un ideal.
Doctrina legionară e doctrina Căpitanului a marelui reformator din timpurile noastre. Ea ne spune că pentru un Romîn suprema valoare o reprezintã Patria; că nici o jertfă nu e prea mare, cînd patria şi neamul sînt în primejdie.
Căpitanul a îndoctrinat tineretul în aceastã credintă, dar nu numai prin graiu şi scris, ci prin faptă pilduitoare.
Căpitanul nu scrie o sociologie legionară, ci cartea sa “Pentru Legionari” cuprinde doctrina sa, care se adresează sentimentului, nu ratiunii. El nu demonstrează că patria este suprema valoare, ci ne convinge, pe noi Romînii, că toată dragostea noastră, toată munca noastră, toată viata noastră trebue s’o dăruim Tării şi Neamului. El nu ne spune de ce trebue să ne iubim patria, aşa cam părintii nu le demonstrează copiilor necesitatea dragostei între părinti şi copii.
In aceastã sferã, a valorilor, hotãrãste numai fapta, exemplul. Un om devine virtuos urmînd pilda celui ce întruchipează prin viata şi faptele sale virtutea.
Un reformator trebue sã fie un educator, un învătător. El ne învată în primul rind ce trebue sã facem si, în urmă, cam trebue sã procedăm în fãptuirea noastrã. Scopul mai întâîu si apoi mijloacele ; doctrina intâiu si în al doilea rînd stiinta.
Pentru viata umanã, pentru viata natiunilor doctrinele au o valoare neasemuit mai mare decît ştiintele.
Doctrinele determină soarta indivizilor şi a popoarelor. Ştiintele apar ca un element auxiliar, necesar fãrã îndoială, deoarece fără ştiinte (cunoştinte) doctrinele ar rămînea fără roade practice, ar fi expresia unor dorinte şi năzuinte ce n’ar putea fi împlinite.
Stiintele au deci o mare valoare, dar valoarea lor nu este decît instrumentală, nu intrinsecă. Enuntarea că ştiinta reprezintã o valoare în sine, un scop în sine (a face ştiintă pentru ştiintă) a izvorît din deformarea profesională a savantilor, a “intelectualilor puri”.
Noi nu vrem să scădem valoarea ştiintei, ci numai să-i definim lămurit rolul precum şi raportul ei cu doctrina. Pe de altă parte, noi vrem sã înlãturãm confuzia celor două sfere, oprind astfel pretentiile stiintei de a se înfătişa ca doctrinã, dar şi încercările doctrinei de a se substitui ştiintei.
Insemnările sociologice şi-au statornicit dela început drumul: de a da doctrinei legionare tot sprijinul ştiintei sociale şi, în acelaş timp, de a contribui la răspîndirea doctrinei Căpitanului, convinşi fiind că e singura învătătură mîntuitoare pentru Tarã şi Neam.
A fost necesarã pe vremuri aparitia revistei noastre, deoarece subt masca ştiintei, Tara era inundatã de doctrine menite sã distrugã sufletul tineretului romînesc. Trebuia restabilit prestigiul ştiintei sociale, ferind-o să se compromitã prin tovărăşii nemărturisite.
In felul acesta, doctrina legionarã, izvorîtã din credintă adîncă şi neprihănit spirit de jertfã, a avut şi va avea în ştiinta socială cel mai bun instrument pentru organizarea comunitătii romîneşti după idealul Căpitanului.
TRAIAN BRĂILEANU
Revista “Insemnări Sociologice“. Director: Traian Brăileanu. Anul IV. Nr. 8, 15 Decemvrie 1940

Insemnãri Sociologice

Revista “Insemnări Sociologice“. Director: Traian Brăileanu. Anul IV. Nr. 8, 15 Decemvrie 1940
Foarte puțini văd si înțeleg în ceiace se cheamă Biserică ceiace trebue să se vadă si să se înțeleagã, cu adevãrat. Dar si mai puțini trăesc ceiace trebue să se trăiască în Bisericã.
Facem aceste două constatări pe cari desigur le-au fãcut si le fac împreunã cu noi, toți aceia cari si-au pus problema Bisericii si a rosturilor ei, fie din rîvnã sfîntă pentru Hristos, fie din nevoia de a-si găsi un reazim, o axă stabilă în vîrtejul vieții sau al speculațiilor filosofice. Cãci în mod serios numai aceste categorii de oameni îsi pot pune asemenea probleme.
In miscarea legionarã s’au întîlnit îngenunchind pe lespezile sfintelor altare, rîvnitorii si „nebunii pentru Hristos” cu aceia pe cari naufragiile vieții comune si ale cugetării, i-au împins spre căutarea unui suport si a unei axe pe care sã-si reazime viața spre a-i putea da un sens definit ce nu-l avea pentru ei viața de pînă aci.
Viața pentru a se desfăsura normal spre țintele ei firesti, trebue să ție seama de realitățile cari o constitue si de acelea cari o împlinesc sau o realizeazã deplin în rosturile pe cari i le-a dat creatorul si ziditorul ei.
Numai contarea cu aceste realități nu poate duce la descifrarea sensului vieții si la identificarea țintelor ei.
Empiria comunã cea mai simplă ne vădeste o cauză transcendentă a vieții, din care derivă douã elemente constitutive ale ei. Un element care o face sã se miste pe un plan terestru si altul care o ridică pe un tărîm mai înalt dîndu-i aripi pentru un sbor continuu spre descătusare din condițiile terestrului.
Aceste douã elemente îl fac pe om, si omul nu-si poate găsi sensul real al vieții în niciuna din ele considerate pentru sine independent, ci numai în amîndouã.
Desconsiderarea unuia din aceste douã elemente înseamnã încercare de sustragere si de abdicare dela calitatea de om si dela ființa omenească, înseamnă conflicte cu firea, care-si impune totus legile, pe cari nu le putem evita, trăind în cadrul ei; înseamnă amputarea vieții chiar, stingerea ei, sau în cazul cel mai bun, deplasarea sensului ei, răvăsire si deraiere dela scopul acestei vieti. Deci lipsirea de sens real a vietii si rătăcire sau barare a drumului spre țintele ei firesti.
Viața este un bun fără egal, căci ea ne este condiție pentru toate bunurile de rîvnit, prin trãire, prin lumină, prin muncă, prin luptã, prin jertfă, prin moarte, prin înviere si prin mîntuire.
Această viață, condiție firească a devenirii si a împlinirii ei depline, a desăvîrsirii ei, deci a mîntuirei, n’o putem disprețui în niciuna din cele douã elemente constitutive ale sale. Ele sunt deopotrivă de bune si de necesare.
Desvoltate în cadrul legilor firesti cari le guverneazã, ele ne duc la o maximã perfectiune posibilă în imanențã. Aceastã perfecțiune ne poate atinge sub conducerea si controlul unei constiente si organizate puteri pămîntesti, a puterii de stat. Acesta si este rostul unei puteri de stat, care nu e nici profitoare si nici trădătoare, ci deplin constientã si umanã.
Intrucît o astfel de putere de stat si-ar atinge în chipul maxim posibil omeneste scopul, ea ne-ar da un tip de om fără îndoialã superior, si un stil de viață corespunzãtoare acestui tip de om, si prin aceasta s’ar oferi fiintii omenesti condițiile cele mai propice pentru creație, pentru desvoltare pînă la limita posibilă a condițiilor naturale ale vieții. Omul ar atinge în acest chip o stare de fericire pe care n’o atinge azi si după care aleargă cu toată truda si cu toate puterile sale.
Dar aceastã stare de fericire îl mulțumeste oare?
Dacă viața omeneascã s’ar misca pe un singur plan, pe acela terestru desigur realizîndu-se deplin si atingînd fericirea in condițiile acestui plan, omul si-ar găsi pacea si mîntiurea, n’ar mai avea nimic de rîvnit. Cum însã aceastã viată se miscă printr’un element constitutiv al său si pe alt plan superior ce nu-si gãseste împlinirea în conditiile celui terestru, iată că fericirea lui implică sau reclamă pe lîngă realizarea deplinã într’un cadru pămîntesc o altă realizare pe un alt tărîm propriu acestui element, tărîm ale cărui scări noi le urcăm pînă la un punct, iar dincolo, cu mijloacele propriei noastre fiinte, nu mai putem înainta. Atingem în acest urcus o zonã, cu altă atmosferă, care ne amețeste si ne doboară sau ne înalțã si ne deschide alte înălțimi.
Respirația noastrã ni se tae si ființa ni se sufocã, sau ni se dau puteri pentru o respirație mai largă prin care ne cuminecăm cu alte puteri întăritoare si elevatoare.
Căderea ne desorienteazã si ne răpeste si bruma de fericire pe care-am gustat-o ridicîndu-ne pînă la aceastã zonă a existenții. Ancorarea în zona zenitului ne dă lumină nouă, ne dă un sens nou vieții si o nouă fericire calitativ superioară, pe cît de greu de atins pe atît de netrecătoare arvunã a unei fericiri depline, ce se cheamã mîntuire.
Poticnirea noastră si sminteala, cãderea sau înălțarea, viața sau moartea, condamnarea sau mîntuirea, aci se hotărăste în principiu. Rîvna sufletului depãseste condițiile imanente ale vieții, si rîvna aceasta cuprinde în sine o anticipație, asupra altor condiții superioare în cari s’ar putea realiza, s’ar putea ferici fãrã apel si mîntui.
Cum puterile sufletesti ale vieții noastre, ne împing spre o ascensiune continuã si cum spațiul lor natural de destindere are o limitã ca tot ce este omenese, si cum atingînd această limită ele nu dau totus fericirea spre care năzuim, zăbovirea la aceastã graniță însearnnă stingerea fericirii, desamăgire si chiar negare a sensului vieții, isvorîtã din zãdãrnicia unui scop pe care l-am urmãrit dar nu l-am atins.
Spre a ne smulge din aceastã stare de sbucium si de negație la care am ajuns poticnindu-ne, cel ce ne-a dat viață si ne-a sădit năzuinți cari se frîng de slãbiciunea si de imperfecțiunea noastră cel ce ne-a dat valențe sufletului pentru valori ce nu le putem atinge numai prin puterile proprii; ne-a întins si puntea de trecere spre zona inaccesibilă slăbiciunii noastre; ne-a dat elementul prin care nivelãm acest hiatus dramatic al vieții omenesti, mijlocul prin care ancorăm din imanent în transcendent, prin care trecem din timp în eternitate, din omenesc în divin. Acest mijloc este credința.
Credința pogoarã dela zona divină a existenții în sufletele noastre ca să ne salte si să ne ridice în aceastã zonă al cãrei prag nu-l putem trece cu mijloacele noastre, si ‘n mãsura în care aceste suflete au prizã pentru ea, adică în mãsura în care ele nu sunt viciate, ci curate si normal desvoltate, credința se sălăsluieste adînc în noi si ne leagã puternic de realitatea supremã, în jurul cãreia toate celelalte se rotesc ca niste sateliți într’un sistem astral.. La capãtul scãrilor noastre de lut, găsim scara cerească a credinții, o putern urca numai prin credintã si in mãsura credintai noastre.
Acest element nou care nu angajeazã ființa întreagã, noi nu-l putem cuceri, ci el ni se dã. Nu-l putem cuceri pentrucă nu-l găsim în zona existentii limitate, în care găsim doar chemări pornite din adîncul ființii noastre după ea.
Credința este o realîtate a vieții omenesti pe care nimeni n’o poate ignora. Neputînd noi cuceri, nici crea, e prea firesc să admitern că ea ni s’a dat de cineva.
Cum si în ce fel?
Prin toate mijloacele mai vechi si mai noi prin care e’a s’a pogorît în sufletele oamenilor, din isvorul ei, din Dumnezeu.
Credința adevăratã si mîntuitoare care completeazã pentru desãvîrsire ființa omeneaseã, ținînd seamã întru totul de condițiile firesti ale existenții noastre ni s’a dat deplin numai prin Hristos Dumnezeu. El ne-a chemat la credința cea adevãratã si ne-a mîntuit obiectiv. Chemarea continuă la credință si la mîntuire el ne-o face pînă la sfîrsitul veacurilor prin Sf. Bisericã în care este vesnic prezent.
Ascultarea acestei chemãri si acceptarea credinții sunt condițiile mîntuirii noastre subiective, adică, ca realizări depline si vesnice a fiintii noastre, realizare pe care n’o putem atinge prin mijloacele proprii ale vieții, prin elementele ei constitutive opresante în cercul imanenței.
Sf. Bisericã, dopozitară a acestei chemări si al acestui mijloc ceresc, este întemeiatã pe considerarea stării si a posibilităților noastre resale de împlinire a vietii.
Ea este mijlocul concret, adecvat firii omenesti, si adaptat perfect acesteia, prin care Hristos Dumnezeu ne cheamã vesnic la mîntuire, la desãvîrsire.
Ea nu desființează nimic din ceiace acelas Dumnezeu zidise în fãptura omeneascã, ci toate lipsurile ei le plineste.
Ea nu desființează ordinea firească dupã care se organizează viața omeneascã în societate si în stat, ci intervine în această ordine dîndu-i un suflet si un suport mai puternic decît cele strict firesti. La elementul uman ea adaugă elementul divin al vieții, comipletîndu-l organic si armonic.
Ea se potriveste însă numai societătii si statului ce se prezintă ca organisme sociale firesti, si cu acestea nu ajunge niciodată în conflict. Nu se potriveste însã cu organismele sociale nefiresti, si pentru acestea ea este un corectiv permanent.
Biserica nu este potrivnică firii, ci întãritoarea ei, nu este nici suprapusã statelor, ci orgianic împletitã cu organismele sociale firesti. E acelas rol pe care-l are si miezul ei, credința în viața spiritualã firească, pe care n’o desființează, n’o sufocț si nu i se suprapune, ci o fortifică.
Credința pe planul spiritual firesc, e fortificantã, dinamizantã, elevatoare, desăvîrsitoare, după cum instituția prin care ea trăeste: Biserica, pe plan politic firesc, e întăritoare, desăvîrsitoare.
Ambele sunt corective pe planuri proprii acolo unde se lovesc de nefiresc.
Mîna lui Dumnezeu, puterea lui în viața spirituală si în cea de stat, e prezentă prin credință si Biserică. Stîlpii cei mai tari ai acelora sunt acestia. Garanția netrecătoare si ne schimbãtoare a realizării țintelor pe plan spiritual si politic în viața unui popor e credința si Biserica. In ele avem mijlocul corectiv infailibil al desvoltãrii firesti a vieții omenesti si a realizării ei depline
Iată, schițat sumar, ceiace trebue să se vadă si să se înteleagã prin Biserică în statul legionar
Trăirea credinții în Biserică, comportînd o expunere asemenea celei asupra Bisericii însăsi, vom stărui asupra ei cu alt prilej.
LIVIU STAN
Revista “Insemnări Sociologice“. Director: Traian Brăileanu. Anul IV. Nr. 8, 15 Decemvrie 1940

"Şi lupta se’ncinge, orbeşte, / Şi geme şi urlă, şi creşte.."

Lumină şi miros de floare
E’n codrul cu rece isvoare,
Cu vrajă de privighitoare
Şi’n codru, sub lună, sub soare
Haiducii ţin tainic sobor.

E dajdie mare pe sate
Şi moare românu’n nevoi:
Ciocoiul îl scuipă şi’l bate
Şi nimeni nu’i face dreptate,
Că ţara e’n mâini de ciocoi…

Dar i’auzi: o doină răsună,
Prin codrii de fag şi de brad
Şi nu ştiu ce fac împreună
Haiducii cu inimă bună, —
Că’n sate ciocoii tot scad…

Şi iată: cu fruntea brăzdată,
Cu grele pistoale ‘n şerpar.
Stă Gruia pe gânduri şi cată
Cum cetina’n foc aruncată
Sporeşte mormanul de jar…

Tovarăşii lui, în poiană.
Spun glume şi snoave, de zor,
Şi rîde’ntre ei o Ileană
Cu negru de pâcuri sub geană,
Ce are şi’mprăştie dor!

Ileana e viaţa lui Gruia
Şi cine-ar privi-o cu foc.
— Şi-ar zice pe veci: „aleluia”,
Căci Gruia n’ar vrea nimăruia
Să dea din vrăjitu-i noroc!

Dar vajnic un şuer ferbinte
S’aude’n adâncuri de brad:
Haiducii pun mâna pe flinte,
Şi’n negrele nopţii vestminte
Ei pier ca pe-o gură de iad.

Poiana rămâne uitată
Şi focul se stinge pe loc,
Se stinge şi luna deodată,
De parc’ a haiducilor ceată
A tras şi-a ucis-o c’un foc!

O clipă… şi codrul vueşte
De poteri pe cai în galop
Şi lupta se’ncinge, orbeşte,
Şi geme şi urlă, şi creşte,
De-ai crede că vine potop!

Şi ‘n zori, pe când potera moare.
In chinuri grozave, de iad, —
Haiducii sunt toţi în picioare
Şi râd, că nimica nu-i doare
Şi râde tot codrul de brad!

Vasile MILITARU
- Vezi şi DOINĂ de acelaşi autor… 

Grafica: Demian

Din Vinţ pân’n Tebea, din Ciucea’n Inău,
O gloată ’ncruntată coboară prin vreme
Si’n ochii ei aşpri cu-adâncuri de hău
Ardealul străbunilor geme.

Cu munţii pe frunte şi ceru’n desagi,
Durerea de moarte în scrâşnet şi-o poartă
Şi’n pasul nepoţilor dârji de iobagi
Ardealul se’ncruntă sub soartă.

Sub ţundrele aspre se sbate cumplit
O inimă grea de venin să nu geamă.
Pe cruce de veacuri hain răstignit,
Ardealul stă frânt şi blesteamă.

In umbrele serii, coboară din cer,
Din cerul ciuntit, fără zări de lumină,
Un vaer de-adâncuri de plumb şi de fer:
Ardealul robit se închină.

Poteci de hăţişuri se umplu de paşi
Şi vântul de ’nalturi răscoală gorunii;
Din Blaj în Sătmar şi din Turda ‘n Almaş
Ardealul îşi cată străbunii.

Sub cerul rumân, înorat, hărtănit,
Se sbate în dungă un clopot de-aramă
Şi’n noaptea cumplită de veac prăbuşit,
Ardealul pe Horia-l cheamă.

Se clatină munţii şi brazii se frâng,
In clocot e valea şi’n negură dealul,
Strigându-şi osânda spre ceruri, şi plâng:
Ardealul !… Ardealul !… Ardealul !…

Mugur MARDAN
1940

Corneliu Zelea Codreanu - Scrisoare, 23 Mai 1935

Corneliu Zelea Codreanu - Scrisoare, August, 1935

Se afirmă totuşi, obişnuit, că poezia este ,,o stare sufletească”. Dar poezia nu este ci creiază, prin forța revelatoare a verbului, feluri de a fi, moduri existențiale. Obişnuința îndătinată de a comunica pe înțelesul tuturor pretinde, sim­plificând didactic, că poezia exprimă idei ori sentimente religioase, sociale, etc. Dar asta e numai o îndemânare prozaică, bastardă a versificatorului, nedemn de a se numi poet. Proza exercită într’adevăr o funcțiune centrifugă, dispersatoare, aceea de a divulga înțelesurile, pen­tru a le face să circule în anonimatul mulțimi­ lor. Altfel spus, proza face istorie înlesnind co­municarea grupurilor sociale sau etnice, poezia însă conturează existențe izolate, comunica­bile între ele doar prin afinități de structură in­timă. Istoria se înfățişează în acest înțeles ca o desfăşurare dialectică, un dialog al popoarelor, la care proza este o necontenită solicitare — nu însă poezia, oare nu poate fi îmbiată să par­ticipe, decât cu riscul de a nu mai fi poezie ci poetizare — fapt divers. Fiindcă poezia nu plea­că dela conținuturi, afective sau de idei, dela un „subiect” cu precădere ales, ci dela aştepta­re patetică în răstimpul căreia — entre le vide et l’événement pur — țâşneşte brusca revelație a verbului. La originea poemului nu se găseşte o dată, un moment istoric ci starea de veghe acută premergătoare „evenimentului pur”. Poemul întreg se află virtual cuprins în acel pur eveniment al versului decisiv în care culminează intensitatea expresiei. Toată cazna voluntară a poetului, dospită în tăcere şi răbdare prin su­ferințe de neînchipuit, rodeşte în momentul suprem în care-şi capătă un sens, prin expresia revelatoare.

Fără ‘ndoială, cu toții trăim ca să exprimăm. In dragoste, căutăm expresia cea mai satisfă­cătoare a vitalității noastre, a instinctului de perpetuare prin generație — în război ca şi în revolta socială, se exprimă voința popoarelor şi a societăților de-a se manifesta nestânjenite, împotriva oprimării din afară sau a tiraniei lăuntrice. Dar în toate aceste împrejurări ac­centul cade pe funcțiunile vieții care nu sunt mai puțin chiar atunci când n’au isbutit să fie exprimate. Şi totuşi, nimeni nu poate mai mult decât să le afirme, în măsura în care ele există.

Artistul trăeşte însă numai în măsura în care exprimă. A fi, însemnează pentru el a exprima. Viața nu devine o realitate pentru puterea lui cunoscătoare decât prin expresie. Propria lui existență, ca şi a celorlalți, îi apare ca o vagă aproximare a realității ce i se revelează prim mijlocirea expresiei creatoare —a cuvintelor, în cazul poetului. Dar pe când, practic, înțelesu­rile se comunică prin cuvinte, în limbajul aces­tuia cuvintele îşi caută înțelesuri necondițio­nate de constrângerea de-a se irosi pentru fo­losul oricui, determinând apariția unei existențe autonome, a poemului.

Desprinderea simbolică a poeziei de constrângerile limbajului prozaic, a fost închipuită, — între alți autori de notorietatea celor amintiți la începutul acestor rânduri — şi de poetul puțin cunoscut la noi, Jean Pellerin, în versurile de un desen atât de grațios din La romance du retour pe care le vom cita :

Le vers se lave de la prose
Comme Aphrodite jaillissant
De l’écume qui la fomente
D’un serpent vert, algue infamante
Libère un torse eblouissant.

Exemplul este însă ilustrativ şi pentru ceea ce socotim că ține chiar de esența artei poe­tului: funcțiunea demirurgică a verbului poetic, a versului, care asemenea zeiței ce iese din spuma mării, se conturează, într’o avântare ideală, isvor al unei neistovite încântări.

Plasticitatea vie a corpului în mişcare este chipul pe care-l împrumută poezia: într’un ad­mirabil poem într’un vers al lui Ion Pillat:

De când îți legi sandala s’au deslegat milenii.
                                                             (Friză)

In perspectiva mereu curgătoare a timpului, mişcarea celui care-şi leagă sandala sugerează desigur, prin farmecul netulburat al gestului de o grație perfectă, perenitatea artei. Aşa dar, ceeace supraviețueşte neantului existențelor rostogolite în albia timpului, e gestul sau im­pulsul creator de artă. Şi iată cum, fără să vrea să fie cu dinadinsul instructivă sau măcar con­cludentă, poezia, prin simplul fapt că este, re­prezintă un criteriu suprem.

Mihai Niculescu
“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 40, Sâmbătă 28 Septembrie 1940

Tabăra de muncă legionară din comuna Laz, jud. Alba, unde s'a construit o casă culturală

“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 38, Sâmbătă 14 Septembrie 1940
A fost ieri, la 13 Septembrie, Sfântul martir Corneliu Sutasul, — ziua Căpitanului. Ziua de ieri numai? Dar şirul nesfârşit al zilelor dinaintea aceteia, până’n depărtări de legendă şi mit, n’a fost al lui ? Ca şi ziua de azi, ca şi acelea care-i vor urma…

Din jertfa lui Corneliu Codreanu şi din exemplul vieţii lui fără prihană a rodit această unanimă regăsire a sufletului românesc care ne îmbărbătează şi ne obligă să nădăjduim, în ceasurile cele mai tragice ale istoriei neamului nostru. El este acum printre noi, cu noi. Ţara întreagă respiră si simte în duhul Căpitanului.

ARDEALUL SI LEGIUNEA

    Nu ştiu dacă aţi făcut încă legătura între matca genetică a românismului, care este Ardealul şi renaş­terea, prin legiune, a vocaţiei noastre istorice şi et­nice.

Poate în mod subiectiv, poate pentru că în stareţa adevăratelor trăiri intuiţia te ajută mai mult decât orice teorie meticulos organizată, — însă sunt sigur că există o corespondenţă tainică, de ordin metafizic şi în rangul absolutului, între cetatea românească transcarpatină şi dârzenia de cremene a mişcării le­gionare. Iată, sunt câteva constatări surprinzătoare, dar semnificative, pe care le restitue atât istoria ro mânismului, crescut şi de atâtea ori salvat: în munţi, — cât şi regăsirea elanului nostru istoric, prin legi­une. Faptul că neamul românesc s’a născut în munţi, în timpul şi din pricina năvălirilor, i-a conferit drept trăsătură structurală, caracteristică şi nobiliară, semeţia şi simţul eternităţii, în mod firesc.
Acolo sus, în munţi, strămoşii au fost într’un fel mai aproape de cer decât de pământ. Acolo, în inima munților, strămosii au privit mai cu nădejde în sus, spre bolta albastră, infinită, a bunului Dumnezeu, decât spre ses, pe unde se scurgeau, în serie neîntreruptă, hoarde după hoarde. Din acest punct de vedere cred că nici un popor nu poate revendica cu atâta dreptate ca neamul românesc, o structură sufletească mai curat crestină si mai profund mistică. Totul a contribuit, ca să formeze țesuturile spiritual ale românismului, din legendă, din idealitate si din basm: munții cu pădurile, pesterile cu isvoarele, cerul cu înălțimile.
Neputânu-se bizui pe altceva sau pe altcineva decât pe munții ocrotitori si pe propria sa tărie mistică, născută din contactul neîntrerupt cu bolta Domnului, – supremul refugiu al sufletului când trupul era gonit ori biciuit la ses – românismul s’a dozat, calitativ în sensul purității spiritului nu biologic în sensul viețuirii laice. Va recunoaste oricine, astăzi îndeosebi, când o mare parte dintre Români, coborând la ses, după năvăliri, au întemeiat acolo sate si principate, în strâns contact cu celelalte neamuri pervertite – că în munți se regăseste adevărata fire românească. In munți, adică, generic, între munți, în Ardeal. Deşi
 pe acolo au trecut ungurii, cei mai barbari dintre
 barbari. Deşi în Ardeal jugul a fost mai greu, mult mai greu, decât a putut fi în Moldova si Muntenia protectoratul turcesc. Insă în vreme ce dincolo de munţi, robia a fost în primul rând fizică, pentrucă în sălbăticia lor, maghiarii au recurs, în deosebi la schingiuiri, în principatele dela şes contactul cu „ha­târul” şi cu „năravul” turcesc pe deoparte, apoi cu perversiunea fanariotă pe de altă parte — a distrus în principal structura nobiliară a sufletelor şi numai în al doilea rând, trupurile. De aceia, în Ardeal, în măsura în care trupurile româneşti au fost lovite, dârzenia sufletului s’a refăcut mai aspră, mai curată, mai mistică, în munţi sau prin munţi. In comparaţie cu românul de şes, şmecher, inteligent dar nestator­nic, de foarte multe ori decăzut sufleteşte, ardelea­nul munten aminteşte, în toată puritatea ei genetică originară, firea absolutistă metafizică, cu vocaţie meta-logică, a românismului.
Se va observa că ardeleanul trăieşte sub semnul mitologic al absolutului, asa cum nu o poate face omul dela ses, din vechiul regat, al cărui suflet a suferit sensibile tentații în sensul efemerului pământean, ba din sursă otomană, ba din sursă fanariotă sau tătărească.
Această educație a spiritului sub semnul absolutului, vizibilă, intuitive, pe fața si din atitudinea ardeleanului, o regăsim puternic altoită pe fondul legendar al nasterilor noastre entice, în spiritualitatea legionară.
Căpitanul a insistat adeseori asupra valorii sau mai bine zis: asupra lipsei de valoare, pe care o are viața unuia în raport la viața neamului, a cărei realitate este întemeiată în absolut. Pilda Lui sguduitoare, a lui Ion Moța si Vasile Marin si toți sfinții martiri cari prin jertfa lor au redat neamullui simțul eternității, rămân spre mărturie tuturor generațiilor viitoare. Prin ei, românismul si-a regăsit fondul mitologic genetic, dăruit nouă de Dumnezeu, în munți, când s’a născut neamul; prin ei si datorită jertfei lor, omul dela ses adică tot românul, a recăpătat trăsătura absolutist a si tăria mistică, neistovită, pe care am cetit-o îndeosebi pe figura ardeleanului, ocrotit sufleteste mai mult decât fiziceste, de munți.
Aceste însemnări ar putea apare prea teoretice, dacă cetitorul nu le va da expresie trăitoare, urmând exemplul pe care îl facem noi acum. Iată, gândul mi s’a dus la Ion Banea, comandantul legionar pe care l-am cunoscut cândva la Bucureşti. Banea a fost ucis, când au fost ucişi cei mai buni dintre noi, de mişelia omului dela şes. Iți reaminteşti Coriolan Bucur, de camera aceia, strâmtă a nu ştiu cărui hotel, în care ai poposit cu Banea, venind de la Cluj? Vorbele puține pe care le-am schimbat atunci cu el m’au aşezat, intuitiv, în prezența semeției ardelene şi involuntar, încă de atunci, am crezut că există o legătură tainică între structura eroică nobiliară a Ardealului şi curățenia de spirit legionară, educată în sensul absolutului românesc. Invităm pe fiecare, să se gândească un singur moment la eroul legionar, de care s’a simțit legat mai cu deosebire: pe chipul fiecăruia va recunoaşte aceiaşi iluminare mistică, hrănită din credința în eternitatea neamului. Fiecare va aminti de trăsătura inițială a românismului, în­ suşită de străbuni în munți şi în Ardeal, ca un vestigiu etern al eternității românismului.
Deaceia frații de dincolo de Mureş, cari au reintrat vremelnic sub stăpânirea maghiară să nu se simtă cuprinşi de disperare. Biruința legiunii de astăzi şi România legionară însemnează: lupta pentru eliberarea Ardealului, țara dintre munți, cu cel mai autentic fond mitologic românesc; fondul naşterii noastre etnice şi naționale, care nu poate rămâne sub stăpânire străină.

MIRCEA MATEESCU
“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 38, Sâmbătă 14 Septembrie 1940

Românii la venirea ungurilor

De un an şi jumătate, cei mai mulţi dintre noi erau trimişi — şi plecaseră fără tocmeală — să vegheze cu armele’n mâini la hotarele ţării pândite de lăcomia ce­lor cari aşteptau doar momentul prielnic. ,,Cu armele’n mâini” e doar un fel de a spune, o blestemată deprindere euforică, pentrucă, cinstit vorbind, eram cu mâi­nile goale, iar nădejdea s’a văzut că tot la „pieptul de aramă” se refugia, în care generozitatea celui dintâi bard al înzestrării oştirii plantase legendarele şapte vieţi. Aşadar, proporţional, aritmetic, superioritatea sta de partea noastră! Cine mai era ca noi? Intr’adevăr, cine mai era ca noi…

Aşa-i, sergent Toader care-mi spuneai simplu, fără emfază: “Numai să poftească, domnule sublocotenent, că dobor avionu’ cu furca”. Aşa-i, domnule locotenent P. B. care te aflai cu bateria la Prut, în noaptea aceea când n’a dormit nimeni de hărmă­laia tancurilor roşii: „Aştep­tam ordin, cu obuzu’n ţeava. Aveam lunetă doar la un tun, la celelalte ochiam cu co­limatoarele, fiindcă nu ne veniseră încă lunetele… din străinătate. Da’ tot îi prăpă­deam, mă băiatule”.

Ehei, astea le ştiam numai noi, că doar la Bucureşti erau împestriţate bulevardele cu afişe de-a mai mare dra­gul „Atenţie, duşmanul as­cultă” — sau, pe’nţelesul ca­re l-am aflat mai târziu: “Taci, că le turburi siesta”. Norocul lui, al duşmanului, că habar n’avea (!) de ce ştiam numai noi. Intr’adevăr, mare noroc, c’a scăpat cum a scăpat, numai cu-atât. Vor­ba cuminte şi’nţeleaptă a în­ţelepţilor noştri: „putea sa fie şi mai rău”.

Şi dumneata, bădiţă Aroane, îţi mai aduci aminte — iartă-mă că te sgândăresc, doar ai rămas dincolo, la Oradea, pentru mustrarea noastră, a celor de
 dincoace — când a anunţat 
crainicul la radio, minutul de reculegere — era după 29 Iunie — cine-a înjurat dintre noi şi ne-a plesnit cu vorbele: „Da­că în douăzeci de ani nu v’aţi putut reculege…”?

Ei da, cioclii României Mari îi dădeau într’una cu “strânşi uniţi” — şi uite, ne-am tot strâns unu’ntr’altul de nu mai puteam răsu­fla şi gata-gata era să cra­păm înăbuşiţi cu mâna’n be­regata unul-altuia.

Şi să-ţi mai spun, bădiţă Aroane, că poate domnia-ta, de la Oradea unde te afli nu vei fi „luat la cunoştinţă” — cum ziceţi voi, ardelenii — ce-a mai fost prin Capitală — creerul ţării,  de! Dospit de’nţelepciunea funesta a strigoilor naţiei.

Am mers aşa, din „recule­gere” în „reculegere”, că abia de-apucau să deschidă cinematografele şi iar se’nchideau pe câte-o săptămâ­nă, de nu mai avea răgaz şi tihnă bietul cetăţean griju­liu de binele ţării, să se îmbărbăteze cu vreun film eroic şi să-şi mai vină’n fire gustând dintr’o fleică’n sân­ge, la un ţap cu muzică…

Şi în acest timp trupul ţă­rii se’nchircia sfârîind, mis­tuit în drăcească văpaie şi-i urmăream neputincioşi ago­nia numărându-i cu groază zilele, ca purtătorul miracu­loasei „peau de chagrin” din povestirea lui Balzac.

Până când sufletul naţiei n’a mai putut răbda. Şi s’a întâmplat atunci, în văzul celor cari au ştiut să o vadă, minunea pe care nimănui din câţi au văzut-o nu-i este îngăduit să o ascundă: că morţii nu muriseră. Vremelnicia şi puţinătatea noastră primeau darul vieţii nepieritoare a celor din morminte.

Cine nu-l vede încă si nu îl trăeste, umilit de recunostintă, întelesul sguduitor al vietii de dincolo de moarte?

Duhul lui Corneliu Codreanu si al legionarilor, autoritar si frătesc, transfigurează acum sufletul oricui se împărtăseste dela izvorul neîntinatei lor credinte. Dar mai ales ne obligă: să participăm cu puterile sporite de întelesul jertfei lor, la întocmirea care se pregăteste, a unui suflet si a unui destin românesc, autentic si rodnic.

Spectatori? Desigur, nu putem fi. Cuibărirea în confortul unei atitudini care nu ne angajează răspunderea nu mai este îngăduită.

Am facut din viată bunul suprem, pe care legile noastre omenesti îl pun la adăpostul celor mai aproape sanctiuni. Dar prea des a fost confundată viata cu huzurul nestingherit al unei existente îmbuibate, egoistă si stearpă. Ni se propune acum, prin exemplul unei suferinte illuminate si al unei dârzenii morale fără pereche, întelesul unei vieti care sa fie numai dăruire, fără prihană si fără tocmeală.

Puteam nădăjdui o mângaiere mai întremătoare si o bucurie mai cuviincioasă, mai pură decât aceea care ne îmbie acum – ca o făgăduintă nerostită dar stiută de sufletul fiecărui român – când zi după zi, Ardealul este evacuat “în ordine si fără niciun incident”, iar carnea tării e smulsă bucată cu bucată “conform programului stabilit”.

MIHAI NICULESCU
“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 38, Sâmbătă 14 Septembrie 1940

Prof. Vasile Băncilă

Ministerul Educațiunii Naționale, Cultelor şi Artelor continuă treptat şi sistematic, în ritmul total al Statului, – fără ură şi fără părtinire, – numirea celor ce vor avea, de azi înainte, o mare şi grea răspundere în legătură cu exercitarea atribuțiunilor de Stat.

Deocamdată înregistrăm cu o deosebită satisfactie sufletească prezența în posturile de răspun­dere din Minister a unor elite ale culturii şi intelectualității româ­neşti.

Numim pe d-nii prof. Tr. Herseni şi V. Băncilă, primul ca secretar general, al doilea ca director al învățământului secundar.

Bucuria ne este cu atât mai mare, cu cât evenimentul vine să spulbere definitiv o atmosferă grea şi plină de suspiciuni ce a planat în ultimul timp, în acest Minister.

Reprezentant autentic al cul­turii şi filosofiei româneşti, prof. V. Băncilă a urmat, fără deviere, linia destinului său cu siguranța şi convingerea omului care are o misiune deosebită de îndeplinit pe lume. Rareori o existență de om s’a putut identifica, într’un grad aşa de înalt cu idealul ur­mărit, — ideal de înaltă ținută morală şi de o perfectă onesti­tate profesională şi ştiințifică, purtând în aceiaş timp pecetea unei modestii rare.

Ca profesor şi educator de şcoa­lă normală de învățători şi învă­țătoare, la liceu sau Seminarul pedagogic universitar ca îndru­mător al tineretului şi până la înalta însărcinare de educator al Voevodului (cu ani în urmă prof. Băncilă dăduse la iveală origina­lul studiu asupra „Educației Re­gelui Mihai”), — peste tot a ra­diat aceeaş energie creatoare, aceeaş sănătate spirituală şi opti­mism robust.

N’a căutat onoruri şi n’a cuno­scut altă mulțumire, decât a îm­plinirii datoriei; n’a râvnit după funcții oficiale — ci a servit cu o mare discreție.

S’a considerat tot timpul un mi­sionar şi tot astfel a rămas şi în scurta trecere pela conducerea in­spectoratului şcolar de Brăila când, cu elanul în piept şi me­rindele ‘n traistă, a pornit prin județe, să-şi revadă, la lucru, pe foştii elevi. Sufletul profesorului a vibrat profund în fața realită­ților noastre şcolare din acea vre­me şi „Mormântul unei învăță­toare” ne stă şi astăzi în față ca o tristă şi dureroasă mustrare.

Dar prof. V. Băncilă s’a dăruit nu numai astfel misiunii sale: le­gat indisolubil ca destin cultural, de oamenii mari ai neamului no­stru, s’a apropiat sufleteşte de aceştia căutând, prin scris să ni-i redea cât mai just în semnifica­ția lor ultimă, în ceeace au mai autentic şi mai personal. Esseurile filosofice şi în genere studiile sale despre un Blaga, Motru, despre V. Pârvan etc. precum şi numeroa­sele articole risipite, constituesc tot atâtea opere de creație per­sonale.

Desigur, nu încercăm să redăm în acest cadru forțat limitat, ce­eace reprezintă viața, activitatea şi scrisul pe cari ni le-a dăruit până în prezent V. Băncilă. Dăm doar, cu modestia cuvenită, ex­presia unui gând curat şi sincer pe care-l nutrim despre un om a cărui viață a fost pildă vrednică de urmat pentru serii întregi de foşti elevi.

In ultimul timp prof. V. Băn­cilă s’a făcut ecoul marilor dureri naționale, prin pierderea prema­tură a unor exemplare rare ale neamului nostru, pierdere care, — cum ne mărturiseşte cu multă tri­stețe — “pune încăodată proble­ma dacă noi, Românii, avem în­deajuns parte de oamenii excep­țional dotați pe cari ni-i dărueşte nația noastră”…

Inainte ca regimul legionar să fi devenit fapt împlinit, alături de Nae Ionescu, aderase trup şi su­flet la marea mişcare ce, — în frunte cu inspiratul nostru Căpi­tan (a cărui maiestoasă persona­litate Băncilă a prins-o lapidar în­tr’un articol), — era menită să asigure salvarea neamului nostru.

Astăzi V. Băncilă e chemat, prin prevederea d-lui ministru prof. Traian Brăileanu, să colaboreze la marea operă pe care d-sa o pregăteşte în domeniul învăță­mântului nostru românesc.

Din parte-ne îi dorim să aibă norocul de aceeaş înțelegere ju­stă şi obiectivă a activității sale practice şi teoretice.

ŞTEFAN OPRESCU
“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 40, Sâmbătă 28 Septembrie 1940

Prof. D. Caracostea

Revista “Gândirea”, Anul XVI, Nr. 3, Martie 1937
Privite plastic, cele şapte strofe dela începutul poemei par un pridvor care, îndreptându-ţi privirile spre construcţia arhitectonică, te invităsă intri; considerate muzical, sânt ca o uvertură care aşează măestrit temele şi te prinde în ritmul între­ gului. Alcătuind un grup, sunt deosebit de potrivite să dea într’un ansamblu redus o icoană de natura şi varietatea mijloacelor expresive ale poeziei eminesciene. Ele n’au fost scrise la acea înaltă temperatură când cuvintele izvorăsc tumultos şi avântul exprimării trebue să fie înfrânat puternic, ca să nu turbure conştiinţa artistică. Dar n’au fost nici lucrate la rece : au fost plăsmuite după ce icoana totală se conturase în trăsăturile esenţiale. Intre creator şi operă, în acel stadiu, era deci destulă apropiere, pentru ca el să trăiască viu dinamica ansamblului, şi totuşi suficientă distanţă pentru oallmul necesar voinţei de a plăsmui. Iată de ce grupul de strofe in­troductive este caracteristic pentru conştiinţa lui artistică. Deşi versurile sunt vii în amintirea tuturor, voi cita pe rând strofele, pentru ca cititorul să poată urmări viaţa expresiei fără să-şi mai împrăştie atenţia recurgând la volum. Citatele sânt după ediţia d-Iui D. Mazilu, singura pe care se poate pune azi temei.

In galeria de portrete zugrăvite de Eminescu, Cătălina, ca femee frumoasă, are locul de frunte. Se diferenţiază de altele prin rotunjirea clasică a portretului. Aici îl consider în ansamblul poemei, ca moment iniţial :

A fost odată ca ‘n poveşti,
A fost ca niciodată
Din rude mari împărăteşti
O prea frumoasă fată.

Tipul de frază al portretului este forma închisă. Elementele pregătitoare însă­mează esenţialul, care apare la sfârşit. Cum din ceaţa depărtării prinde a se lumina un peisaj de munte, astfel din atmosfera basmului răsare, în versul al patrulea, fi­gura fetei de împărat. Observaţi cum aici, ca şi în alte contexte, subiectul logic este anume aşezat la sfârşitul frazei, devenind obiectul către oare este atrasă privirea.

Pentrucă poema cerea o deplină atmosferizare în lumea basmelor, tradiţiona­lul a fost…. pus în fruntea primului vers cu corelatul odată şi repetat la începutul versului al doilea, pentru a da prilej să se pună un deosebit accent pe corelatul ca niciodată, imprimă caracterul celor două versuri şi prin aceasta, tonul grupului. La prima vedere, repetarea lui a fost, mai ales la început unde sânt reduse elemente de încordare, ar putea să pară un senin de resurse modeste. Dar prin încadrarea rit­mică, stereotipul iese din sfera poporană.

Cu deprinderile criticei noastre curente, se va părea desigur curios că mă opresc să descriu şi să discut valorile acustice. Dar repet: după cum diamantul, ca să strălucească, are nevoie de lumină, tot astfel versul se cere trăit acustic. Şi pentrucă în lectura expresivă verba volant, pentru preciziune se cere descriere amă­nunţită, chiar când ar putea să pară pedantă.

Pe când în primul vers a fost face una cu odată, într’al doilea este spaţiat nu numai prin sfârşitul versului anterior, dar şi mai ales prin cesura care, în chip ne­ obişnuit, cade imediat după acest prim iamb. Izolarea aceasta prin pauze dă relief cuvântului. Primele două versuri sânt dominate de felul cum răsună aici corelatele odată şi niciodată. Am auzit începutul acesta rostit cu accentul dinamic pe aceiaşi silabă în ambele cuvinte ca în vorbirea obişnuită. Nu cred că Eminescu ar fi fost în­ cântat. Cuvântul niciodată are un dublu accent, variabil după afect, după sublinie­rea înţelesului şi după acordul major sau minor al ansamblului. Să citească cineva aceste versuri cu obişnuitul accent paroxiton pe niciodată şi va simţi numaidecât ceva retoric. In schimb, accentul principal pe prima silabă relevează dela început unicitatea frumuseţii. Fiind aşezat înaintea pauzei celei mai prelungite din interio­rul strofei, exact la mijloc, felul accentuării imprimă strofei, şi prin aceasta întregu­lui grup, un ton deosebit. Accentuarea ambelor cuvinte pe aceiaşi silabă ar imprima un acord major. Aceasta însă nu concordă cu ritmica celor şapte strofe dela început, care toate sânt în ton minor, afară de cele cenci tacturi finale din strofa a treia, unde (lucrul este vrednic de reţinut) pentru prima oară este vorba de luceafăr.

In stereotipul a fost odată, accentul creşte dela primul la al doilea cuvânt. Dar în poemă, potrivit contextului, odată nu poate marca un crescendo. Accentul se menţine la aceiaşi înălţime ca şi în primul iamb, iar relieful cuvântului este obţinut printr’alte mijloace: printr’o rostire mai prelungită a silabei fundamentale; prin ac­centul redus al iambului următor, efectul cesurii feminine după odată. Intr’adevăr, cesura masculină, urmând după o silabă acentuată, marchează’ o mai lungă întreru­pere, aşa încât emistihul apare mai rotunjit; dimpotrivă, cesura feminină, urmând după o silabă neaccentuată, are ca efect un mai redus accent în măsura următoare. Astfel, prin cesura feminină, disolvarea celui de al treilea iamb ar fi supărătoare, dacă cele două silabe n’ar fi rostite cu un accent mai redus. Această reducere a iam­bului al treilea este încă o contribuţie la reliefarea cuvântului odată şi pregăteşte un accent mai viu pe ultimul cuvânt al versului.

Pauza mai mare, care în chip firesc urmează după versul al doilea, pregăteşte rotunjirea acustică a emistihurilor versului al treilea.

In chip simetric, ambele emistihuri au accent suitor. Vocalele acentuate de la sfârşitul emistihurilor au o resonanţă acustică sporită prin faptul că sânt urmate de consonantele constrietive r, ş, care au valoare durativă şi alcătuesc un fel de rezonator. Dar atunci cum se face că în al doilea emistih, împărăteşti, impresia acustică este mai puternică ? Desigur nu printr’un accent dinamic sporit, căci acea­sta ar duce la retoric şi la ton major, ci datorită consonantei ş, care aici este un re­zonator mai puternic decât r.

In această ambianţă fonetică, ar fi o greşală să accentuezi crescendo ultimul vers al strofei, aşa cum se face adesea. Fireşte, tot ce precede a fost menit să ne apro­pie de cuvântul aşezat la sfârşitul frazei. Şi tocmai pe acest cuvânt accentul acustic este mai redus, mai întâi pentru că prin el se desleagă încordarea anterioară, apoi pentrucă are o valoare stilistică prin superlativul care îl precede, în sfârşit pentrucă era necesar să se reia crescendo în strofa a doua descrierea fetei. Această încadrare dă cuvântul valoarea lui unică. Dar nu numai atât. In formele anterioare, Emine­scu încercase să sugereze frumuseţea prin diferite metafore, dar a renunţat la calea aceasta. In sine, expresia o prea frumoasă fată, la care s’a oprit, nu intră în cate­goria imaginilor poetice, circulă în vorbirea curentă. De ce Eminescu n’a stăruit să dea aici o metaforă ? Pentrucă orice metaforă este o relativizare şi el simţea nevoia să actualizeze un absolut. De aceea şi alege superlativul absolut. Dacă ar fi dat „cea mai frumoasă fată”, forma aceasta, care presupune asemănarea cu alte fru­museţi, iar fi însemnat o notă de relativ, de explicit.
De altă parte, o metaforă, oricât de strălucită, îngrădea posibilitatea de desvoltare. Şi am văzut că strofa întreagă este ca un pervaz pentru imaginile strofei a doua.

Dacă frumuseţea absolută sugerată astfel n’are nimic din ceea ce se chiamă o imagine, în schimb expresia este secondată de valoarea fonetică a vocalelor. In acest final de strofă, în toate silabele accentuate, apare şi în diftongi ce dau durată, şi separat, vocala a, aceea care dintre toate are o resonanţă mai largă.

Superlativul absolut o prea frumoasă fată, secondat de această expresivitate a sunetelor era deajuns pentru a aşeza în centru obiectul către care este atrasă privi­ rea, dar nu era deajuns pentru a ne sugera icoana. Astfel, şi prin ritm, şi prin cu­ prins, superlativul absolut se cerea prelungit pe linia descrierii. De aici, strofa a doua:

Şi era una la părinţi
Şi mândră ‘n toate cele
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Cu minime excepţii, imaginile, expresiile şi rimele acestei strofe sânt de origine poporană. Primele două versuri, prin amintirea părinţilor şi prin amănuntele suge­ rate de expresia toate cele, ne apropie cu măsură de cercul verosimilului ; zic cu mă­ sură, pentrucă desfăşurarea poemei cerea ca figura fetei să fie din nou proeotată în atmosferă ideală. Astfel în chip simetric, după două versuri care ne apropie de cotidian, urmează două versuri care ne înalţă în lumea ideală.

Deşi elementele strofei sânt de origină poporană, deosebirile de efect sânt con­ siderabile. Izvoarele poporane au pus la îndemână, poetului variante a patru versuri eu măsură trohaică şi rime perechi. Fiecare pereche de versuri conţine o comparaţie ca următorea :

Am fost una la părinţi,
Ca şi luna între sfinţi,
Şi le-am fost de mângâiere,
Ca şi luna printre stele.

Relevez şi aici o transpunere din relativ în absolut. In textul poporan, fata era frumoasă ca luna, pentru părinţii ei, ceea ce este o relativizare. In poemă, ea este minune de frumuseţe în ea însăşi.

Transpunerea versurilor din troheul poporan în iamb, păstrează totuşi nealterat unii termeni ai comparaţiei. Acei care văd, în bloc ,între troheu şi iamb o deosebire esenţială, unul „coborîtor” şi celait „suitor”, deci un ton sufletesc deosebit, au prilej să observe aici cum grupe asemănătoare pot intra în interiorul şi în finalul unor versuri de structură eterogenă.

O nouă posibilitate acustică era cuprinsă virtual în versurile poporane : rima interioară una-luna, dar acolo ea cădea în două versuri consecutive. Aici ea apare la sfârşitul primului emistih şi apoi simetric în aceiaşi poziţie, însă în ultimul vers. La aceasta se adaugă de fiecare dată un resonator special. In primul vers, iambul iniţial este o măsură de durată, nu şi de accent. In ultimul vers, emistihul care ur­ mează după luna n’are un accent sporit, ceea ce contribue ca rima interioară să ră­ sune în toată plinătatea.

Expresia toate cele, şi ea de origine poporană, este redarea moldovenismului „taţi şeii”. Dar în graiul dialectal accentul stă pe al doilea cuvânt, pe când la Eminescu accentul dominant al versului stă pe cuvântul toate, ceeace îl scoate din coti­dian, dând un alt orizont expresiei, ceva de absolut. De altă parte, comparaţia care, în chip obişnuit, introduce un element de relativ, aici, înălţându-te Ia cel mai înalt termen, are un răspicat caracter de absolut în concordanţă cu elementele primei strofe.

Astfel, elementele acustice colaborează cu cele plastice şi fac din acest portret un tot neuitat, oare te prinde în desfăşurarea poemei.

Strofa a treia marchează un început de acţiune :

Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde ‘n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Şi odată cu începutul acţiunii apare şi o mişcare mai vie a versurilor Câte­odată pauzele dispar, tocmai unde schema le-ar cere mai pronunţate : la sfârşitul versurilor; pentru a se mlădia mai pronunţat mişcării, pauza cade în cuprisul ver­ sului următor. Dar această distribuţie neregulată a pauzelor ar introduce o nelinişte care n’ar cadra cu începutul poemei. Ea este atenuată prin simetria accentelor : afară de ultimul emistih, celelalte sânt tot atâtea unităţi urcătoare. In privinţa aceasta este un contrast între primele două strofe şi cea de a treia. Intr’adevăr, din cele opt ver­suri de până acum, singur versul al treilea conţine numai emistihuri urcătoare. Res­tul este o împletire de urcare şi coborîre, din necesităţile ritmice arătate. Dimpotrivă, în strofa a treia toate emistihurile au accent urcător, afară de ultimul care, căzând la sfârşitul frazei, în chip firesc coboară. In diversitatea produsă prin alunecarea vocii şi strămutarea pauzei dela sfârşitul la mijlocul versului, ca de pildă în ea pasul şi-l îndreaptă lângă fereastră, unde pauza primului emistih aproape nu se simte, iar pauza de sfârşit de vers, după îndreaptă, dispare cu totul, arătata succesiune sime­trică de emistihuri în ton urcător introduce o unitate. Aceasta, contrastând cu fluctuaţiunile strofelor anterioare, marchează începutul acţiunii.
Ca viziune plastică, e de remarcat cum fondul pe oare de la început apare Luceafărul este cel întunecos sugerat de primele cuvinte ale strofei: din umbra… Şi nu este o întâmplare, că, în ultima strofă, direcţia către care se îndreaptă el este tot acest fond întunecos : spre umbra negrului castel. In planul viziunii spaţiale, aceste opoziţii de lumină şi de umbră, variate şi gradate necontenit, vor rămâne o con­stantă a expresiei, fiind una din feţele motivului.
Acustic avem prilej să vedem cum acelaş cuvânt în două poziţii deosebite are şi valori deosebite. Deşi în ambele versuri amintite cuvântul umbră face parte din primul iamb şi are accentul firesc, totuşi modul accentuării este deosebit. Cine observă bine graiul nostru poporan îşi dă seama că, în afară de curentul accent di­namic caracteristic limbii noastre, în vorbirea afectivă apare adesea şi o rostire prelungită a vocalelor de bază. Avem deci şi un accent de durată. O astfel de rostire avem în primul vers. Ambianta acustică de unităţi ritmice urcătoare şi dinamice, dă relief accentului de prelungire. Acelaşi cuvânt însă din penultimul vers al strofei a şaptea, nu mai face parte dintr’un vers cu toate accentele suitoare. Strofa finală a mtroduoerii nu se poate încheia cu un accent retoric, nu are nimic explosiv în ea. Astfel versul spre umbra negrului castel se cere rostit pe un ton scăzut şi menţinut Ia acelaşi nivel, iar cuvântul umbra este plastic covârşit de adjectivul negru — ime­diat următor.

Ca mişcare, există în strofa a treia un paralelism ritmic între acel enjambe­ment, menit să arate mişcarea ei spre el — şi restul strofei alcătuit din tot atâtea măsuri şi menit să sugereze mişcarea lui spre ea.

Intr’adevăr, primul legato este evident, iar pauza după cuvântul coif dela sfârşitul versului al treilea este minimă: a reliefa cuvântul colţ ar însemna să in­troduci aici un accent aproape ridicol, atât de mult ar fi în contrast cu firea înaltă a luceafărului.

Astfel, în chip simetric, imediat după primul enjambement, urmează un al doilea, menit să arate mişcarea paralelă a luceafărului.

Relevez impresia acustică prin care se închee strofa. In versul luceafărul aş­teaptă sânt numai două accente. Ambele cad pe vocala a. In primul cuvânt nu avem un diftong, ci numai un semn ortografic. A simţi aici un diftong însemnează a ne lăsa stăpâniţi de icoana scrisă a cuvântului. Intr’al doilea cuvânt, diftongul ea domină vocala a. De altă parte, în ultimul iamb, vocala a neaccentuată din aşteaptă, fiind urmată de consonanta durativă ş, are mai mult răsunet decât mijlocia unei vocale neaccentuate. Reţinem deci că după finalul primei strofe: o prea frumoasă fată, în care accentele cad pe silaba a, primul vers subliniat fonetic prin valoarea aceleeaşi vocale accentuate este finalul strofei a treia. De aici o serie de întrebări: nu sânt şi alte corespondenţe acustice de acelaşi fel, din ce nevoie expresivă au izvorî, în ce loc anume şi cu ce efect?

In grupa strofelor introductive, ultimele trei emistihuri ale strofei a treia şi mai ales versul final al acestei strofe, subliniat acustic în felul arătat, se reliefează şi printr’un ton deosebit. Am văzut cum, de la începutul poemei, apare tonul minor şi el domină în toată uvertura. Pe fondul acesta bine caracterizat, întâia manifes­tare a luceafărului, acel

Luceafărul aşteaptă

se reliefează printr’un ton major — ceea ce este departe de a fi o întâmplare.
In contrast cu icoana statică a fetei de împărat, aceea a luceafărului, cu atri­butele lui: lumină, planare, putere, este sugerată prin verb în chip mai aproape de dinamic, decât de static, ea privea cum el răsare, străluce, conduce. De unde stro­fele anterioare au numai câte două verbe, cele mai multe statice, strofa descrierii lui are patru verbe, toate înfăţişând nu relativizarea acţiunii — nu menţinerea ei pe acelaşi plan prin trăsături secundare, ci tot atâtea mişcări înfăţişând aspecte ver­bale absolute. Reţinem accentul de înţeles pe ideea de conducere.
Imperfectul privea, oare introduce strofa, este un mijloc de trăire în trecut. Venind după prezentele din strofa anterioară, menite să ne apropie pe cei doi, şi şi înainte de verbele Ia prezent, menite să ne actualizeze icoana, valoarea lui de adâncire în trecut este sporită. Dar icoana lui este văzută de fata de împărat şi, în strofa următoare, ea nu priveşte, ci îl vede azi, îl vede mâine. In capitolul unde am discutat teoria fragmentelor tipice, am arătat deosebirea între a vedea, mărginit la sensorial şi a privi, oare trece de sensaţie şi prinde adânc complexul sufletesc. Ci­neva ar putea să vadă o contrazicere între diferenţele stilistice relevate acolo şi va­loarea imperfectului privea, care introduce imaginea luceafărului, văzută de fata de împărat. Dar observaţi cum valoarea absolută a verbului privea este bemolizată prin determinarea în zare. A privi este mai mult ca a vedea şi a vedea mai mult ca a zări.

Privirea în zare deschide de la început perspectiva de nemărginire, oare ca­racterizează poema. Fata îl zăreşte nu pe mare, ci pe mări şi imensitatea evocată de acest plural este întregită de mişcătoarele cărări, care colorează vizual imaginea şi totdeodată ne-o apropie.

Dar maestria cea mare în acest portret stă în felul cum valoarea este subli­niată acustic. Pentru Eminescu, muzica este arta menită să te apropie mai adânc de esenţa vieţii. Nu este deci de mirare că, paralel cu mijloacele plastice arătate, poetul desfăşoară aici o suverană măestrie acustică, menită să întregească ceea ce mijloacele plastice nu puteau spune.

Observaţi rimele interne : zare-răsare, imediat înaintea cesurii primelor două versuri, şi apoi a treia rimă internă din cuprinzătorul cuvânt mişcătoarele, care do­mină versul al treilea. Observaţi mai ales cum în toate aceste rime accentul cade pe vocala a, care are nu numai fireasca rezonanţă mai vie, dar aici este urmată de consonanta durativă, r, care dă valoarea şi mişcarea silabelor.

In această strofă, la armonia obişnuită se adaogă, ca mijloc special de expre­sie, o frecvenţă unică a acestei consonante durative ,în contrast cu toate strofele gru­pului. In strofa de descriere a luceafărului sânt zece silabe însoţite de r, în strofa anterioară, şase, în cea următoare, trei. Şi, fapt sugestiv: privind ultimele două strofe ale introducerii, în penultima, unde este vorba numai de mişcarea sufle­tească a ei, sânt numai două sonante durative r, pe câtă vreme în strofa imediat următoare, unde e vorba numai de mişcările lui sufleteşti, numărul sonantei spo­reşte la opt. Dacă la aceasta adăugăm şi frecvenţa celorlalte consonante durative mai puternice, se impune concluzia că dintre toate strofele introducerii, acelea, în oare expresivitatea consonantelor colaborează mai frecvent şi mai viu cu puterea expresivă a vocalelor pentru a reda o valoare, sânt strofele unde e vorba exclu­siv de luceafăr.

Cineva ar putea contesta valoarea acestor observaţii obiectând că sânt lucruri de amănunt cu caracter discursiv. Dar când ele izvorăsc din adâncimea creaţiunii, a le trăi conştient însemnează a te înălţa la o contemplare de o calitate superioară.

După cele arătate, să lase cineva să răsune în el strofa :

Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

De bună seamă, tehnica desvăluită a acestui portret îi va mări farmecul. După cum în plastică, tot astfel şi în poezie, a vedea o desăvârşire formală şi a o trans­mite însemnează un spor de emoţie aleasă. Şi încă n’am relevat toată armonia acustică, între altele impresia de depărtare a rimelor în u acentuat şi paralelismul grupului de consonante str şi gr, exact în aceeaşi poziţie, căci preced silabele ac­ centuate ale rimelor. Astfel, valoarea întipuită în descrierea Luceafărului prin mijloace plastice este însoţită de o măestrită expresie acustică în acest pridvor care este introducerea poemei.

Nu numai în cuprins al strofelor, dar şi în întregul grup al uverturii există o simetrie în distribuţia vocalelor accentuate. E sugestivă alternanţa vocalizării ver­surilor finale ale strofelor. Simetric, versul ultim în cele patru strofe fără soţ are în silabele dominante repetat sunetul a, pe când versul ultim al celor trei strofe pe­rechi n’are în poziţia aceasta finală nicăeri sunetul a accentuat. In privinţa aceasta, un efect acustic deosebit stă în contrastul dintre versul final al strofei a cincea, care arată mişcarea de iubire în sufletul lui: îi cade dragă fata, alcătuit numai din silabe cu a accentuat, şi versul ultim al strofei următoare, care arată mişcarea în sufletul ei: şi sufletu-i se împle, vers ţesut numai din accente întunecoase, care cu atât mai mult contrastează cu versul final al strofei următoare. încheind introdu­cerea, versul: când ea o să-i apară te invită parcă să urmăreşti desfăşurarea poemei.

Această simetrie acustică este în strânsă legătură cu aşezarea simetrică a strofelor, potrivit conţinutului. După două strofe de descriere a ei, două strofe de încadrare şi descriere a luceafărului. După portretele celor doi, urmează o strofă — a cincea — în care primele două versuri sânt sintactic şi lexical divizate în mo­ nedă măruntă, ca pentru ceva cotidian, arătând naşterea iubirii ei, iar ultimele două versuri arată într’un contrastant ritm larg naşterea iubirii lui.

Temele puse astfel faţă în faţă sânt reluate apoi fiecare în câte o strofă deo­sebită. Strofa desfăşoară linia iubirii ei, urmată de ultima strofă, care zu­grăveşte începutul iubirii lui. In penultima strofă, unde e vorba de sentimentul ei, sânt mai multe vocale accentuate întunecoase, între care cele din rimele perechi au o durată mai mare : tâmple — împle.

In contrast cu aceasta, versurile din ultima strofă au în întreaga structură ceva mai luminos, vizibil mai ales în ultimul vers, privit în opoziţie cu ultimul vers al strofei anterioare. Mijeşte astfel o opoziţie între lumea văzută de ea şi lumea văzută de el, aceasta din urmă în finalul uverturii:

Şi cât de viu s’aprinde el
In orişicare sară
Spre umbra negrului castel,
Când ea o să-i apară.

Astfel, prin toate mijloacele arătate : adâncirea în trecut, portretele, opoziţiile de lumină şi de umbră, sugestiile acustice şi variaţiunile ritmice, imaginile şi va­lorile sintactice, — temele se aşază simetric, se apropie şi se împletesc, apoi se dife­renţiază schiţând un dramatism care te prinde în desfăşurarea poemei. Când ai ajuns la ultimul vers în care, ca o perspectivă spre ce va urma, domină aşteptarea: când ea o să-i apară, este atâta încordare încât eşti dus vrăjit spre inima poemei.

Astfel, uvertura stă mărturie de o rară conştiinţă artistică. Prin toate măestriile arătate, dându-ne măsura de cât preţ punea poetul pe această plăsmuire, avem un îndemn mai mult să trăim şi să urmărim până în ultimele nervure ale ex­presiei ceeace este unic în această creaţiune.

Puţinii nobili care vor adânci interpretarea aceasta, vor înţelege că nu e vorba numai de suprema creaţiune eminesciană, dar şi de acest punct arhimedic după care critica este însetată azi : mijlocul de a capta esenţialitatea însăşi a poeziei.
D. CARACOSTEA
Revista “Gândirea”, Anul XVI, Nr. 3, Martie 1937 

*) Din Arta Cuvântului la Eminescu