Garda de Fier

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) împreună cu Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca (MNIT), organizează începând cu data de 23 mai 2013 a doua campanie de investigaţii arheologice în interiorul penitenciarului din Aiud. Acţiunea se desfăşoară în colaborare cu Primăria mun. Aiud, Penitenciarul Aiud, Întreprinderea de Metalurgie Prelucrătoare Aiud şi Muzeul de Istorie şi Ştiinţele Naturii din Aiud.

Intervenţia arheologică are în vedere continuarea cercetărilor începute în octombrie 2012 pentru căutarea, descoperirea şi recuperarea unor săbii ascunse de câţiva foşti deţinuţi politici în zona clădirii unde funcţiona atelierul de forjă, edificiul fiind situat într-o mică unitate de producţie industrială cunoscută sub denumirea de Fabrica din interiorul penitenciarului. Începuturile unor activităţi meşteşugăreşti în acest loc sunt atestate în anul 1894, atelierele funcţionând atunci sub acţionariat particular. Din anul 1947 unitatea de producţie îşi desfăşoară activitatea sub denumirea de Gospodăria Anexă a Penitenciarului Aiud, fiind în administrarea directă a penitenciarului. În 1963 aceasta se transformă în Întreprinderea de Metalurgie Prelucrătoare Aiud (IMP), aflată până în anul 1991 în subordinea unei Direcţii economice din cadrul Ministerului de Interne. Atunci se înfiinţează Regia Autonomă Multiproduct Bucureşti în cadrul Ministerului Justiţiei, IMP Aiud devenind o sucursală a acesteia. Din anul 2008 întreprinderea este transferată în administrarea AVAS, activitatea de producţie fiind oprită la sfârşitul anului 2010. În această fabrică, începând din anul 1947, forţa de muncă a fost constituită din deţinuţi, cei cu condamnări din motive politice fiind folosiţi cu precădere până în 1964. Citeşte în continuare →

“Străjuite cu spaimă şi ură
târgurile de plâns se umplură…”

Din şesuri sosiră, şivoi, călăreţi, —
ei nu au zale şi arme de preţ,

Cuvântul dogmă însemnează la scriitorii din antichitate ordin, decret, lege, 1) principiu sau opiniune filosofică 2) . In Noul Testament cuvântul se întrebuinţează de cinci ori. La Luca 2, 1, Fapte 17, 1, însemnează un ordin împărătesc, iar la Col. 2, 14, Ef. 2, 15 poruncile iudaice ca dispoziţiuni externe, lipsite de duhul de viaţă făcător al Evangheliei. In sfârşit, la Fapte 16, 4 se numesc cu acest cuvânt hotărîrile Apostolilor dela Sinodul din Ierusalim, cu privire la Iudeo-creştini.

Două elemente caracterizează înţelesul formal al dogmei: a) provenienţa ei dela o autoritate politică, filosofică sau religioasă: b ) obligativitatea ei pentru cel ce se află în raport cu acea autoritate. Dogma nu este deci o emanaţie a raţiunii sau a voinţii proprii şi nici ceva faţă de care te poţi raporta după bunul plac, odată ce vreai să stai în legătură cu autoritatea dela care emană. Dogma nu este nici un principiu de sine stătător. Când am considera-o ca atare şi-ar primi în fond certificatul tot dela raţiunea noastră, ar fi o descoperire a minţii noastre, sau s’ar sprijini în ce priveşte adevărul şi autoritatea ei pe judecata noastră. Citeşte în continuare →

Invierea lui Hristos (icoană pe sticlă)

Suntem în sărbătorile Sfintei învieri a Domnului. In conştiin­ţele noastre glasuri tainice ne revelează mereu pe noi feţe ace­leaşi adevăruri eterne rostite acum două mii de ani de Fiul lui Dumnezeu. Cuprindem, în întreaga noastră fiinţă tezaurul izbăvirii, iar ochii noştri limpeziţi prin credinţă, văd cerurile deschizându-se şi stau uimiţi de strălucirea împărăţiei lui Dumnezeu. Ispitele dia­volului se depărtează acum de noi, şi cu sufletul despovărat de orice apăsare lumească cuprindem rostul cel adevărat al scurtei noastre vieţi legată de pământ. Dumnezeu şi îngerii coboară raiul mai aproape de nimicnicia omenească şi înţelegem odată cu noua simţire trezită în noi, că, în adevăr duhul Domnului a vindecat suferinţele, a înviat trupuri cari se dăduse viermilor morţii, a ri­dicat pe om din păcatul strămoşesc şi, după ce a sfărâmat porţile iadului, s’a înălţat în slava locului judecăţii viitoare.

Cu sufletele înoite, se leapădă de pe noi toată sgura răutăţilor. Ruşinându-ne de sarcina păcatelor fără de voe, cu mâinile împreu­nate, cu sufletul rostind cuvintele de mărire şi închinăciune către Cel pe care seminţia Iudei nu l-a putut ucide nici cu strălucirea aurului, nici cu vicleniile diavolului, ne lămurim, în câtă cale a vieţii ne mai lasă Dumnezeu, scara faptelor pe care ne suim către ceata drepţilor. Citeşte în continuare →

Grafica: DEMIAN

Iată un cuvânt care astăzi parcă ne sună nouă modernilor departe de suflet şi străin în haina lui slavonească: milostenie.

O vorbă care parcă evocă alte vremi, altă mentalitate. In lumina ei palidă, oamenii de odinioară ţi se par mai buni, mai curaţi sufle­teşte. Ca şi ţăranii cari se mai supun astăzi poruncii creştine pe care o închide.

Şi totuşi voevozii creştini şi boerii ctitori de biserici se tăiau cum­plit între ei odinioară la vremuri de mânie. Şi cât clocot nemăsurat de patimă izbucneşte câteodată printr’un gest din viaţa măsurată a ţăranului nostru, te îngrozeşte uneori şi astăzi.

Noi, modernii şi orăşenii, suntem mai mici în izbucniri, mai mă­suraţi în viaţă. Avem groază de priveliştea morţii, avem groază de roşul sângelui care curge. Ne ţinem atât de disperaţi de lutul acesta pământesc încât ne înspăimântă gândul despărţirii de tină. Trăind în cetăţi apărate, în case de piatră şi fier, am ieşit din cursul adevărat al firii, care e în veşnică reînoire prin moarte. Citeşte în continuare →

Doamne
Prea multă carte nu ştiu şi nici slova
N’o înfloresc cu multă măestrie.
Ţăran de viţă veche, din Moldova,
Mă spovedesc în strana de moşie.

Înscriu şi azi, cu plugul, jalbă
Şi ţi-o trimit, umil, din arătură
Să ne vesteşti, cu semn din zarea albă,
Un ceas de sfântă cuminecătură.

Strămoşii mei răsar din ţarini pustiite,
Îi simt când trec de ar ogorul.
Le cade lacrima în zări cernite
Şi’n Dunăre le-o varsă Prutul, frăţiorul.

În teasc de chin străini ne frâng
Şi munţii vor să-i ducă peste graniţă.
Când morţii se trezesc şi plâng
Îmi pun – merinde – sufletul în raniţă.

Ţăranii ridicaţi – în vijelii – pe creste
Cu flinta la hotar senin de munţi,
Vom învia cu Neamul în zare de poveste
Şi vom porni furtuna străbunilor cărunţi.
Valeriu Cârdu
Ziarul “Buna Vestire”, Anul I, Nr. 237, Joi 9 Decembrie 1937
- Mai mult despre Valeriu Cârdu. Vezi si Camaradul Ion, Lacrima Timocului, Pământ Ardelenesc

Desen de Voinescu

Un basarabean inteligent susţine o teorie simplă: ca să schimbi o mentalitate ai nevoie de trei generaţii. Pe prima o lichidezi, a doua tace de frică, iar cea de-a treia crede de bunăvoie.

Istoria românilor a fost, din păcate, totdeauna, plină de trădători. N-au reuşit să ne îngenuncheze nici otomanii, nici habsburgii, nici ruşii, cât am reuşit noi înşine.

Numai că niciodată n-au existat atât de mulţi trădători din convingere ca şi astăzi. La fiecare rundă de alegeri ni se repetă că trebuie să alegem oameni inteligenţi, profesionişti, analitici, carismatici. Nu. Trebuie să alegem în primul rând oamenii care cred în Dumnezeu şi în ţară. De asta ducem lipsă. Citeşte în continuare →

Afisul manifestării

Miercuri 18 aprilie la sediul Jockey club din Str. Episcopiei nr. 9 s-a desfăşurat evenimentul “Reconsiderarea critică a trecutului – între mit şi minimalizare Despre Ion Gavrilă Ogoranu şi rezistenţa armată anticomunistă din România”.

Manifestarea, organizată de Institutul Ellie Wiessel (prin prezenţa lui Alexandru Florian) împreună cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (Dinu Zamfirescu şi alţii) s-a ţinut într-o sală plină până la refuz, ticsită cu foşti deţinuţi politici, simpatizanţi legionari, membri ai comunităţii evreieşti, istorici şi ziarişti într-o atmosferă cel puţin bizară, încărcată de tensiune.

A luat cuvântul din partea organizatorilor în principal controversatul istoric Wiliam Totok, cu o prelegere de 40 de minute, al cărei scop a părut că este demitizarea dlui Ion Gavrilă Ogoranu (sau poate a luptei anticomuniste în munţi, sau poate a mişcării legionare, nu mi-e clar încă), unul dintre cei mai cunoscuţi luptători anticomunişti, acuzat în mai multe rânduri de apartenenţa sa la mişcarea legionară.

Evenimentul mi-a ridicat mai multe semne de întrebare.

“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 40, Sâmbătă 28 Septembrie 1940

“Noi avem doina. Doina, care, singură, restitue structura noastră epică, trecutul nostru eroic si sentimentul absolut al eposului românesc…”

A fost un gând bun acela de a se transmite la Radio, Duminică 22 Sept., la ora 3, în cadrul programului de închinare în amintirea martirilor legionari, acea partitură wagneriană din “Amurgul zeilor” în care ae cântă moartea eroului Siegfried. A
 fost bine inspirată conducerea
 societăţii de Radio difuziune; s’a
 simţit acolo prezenţa, priceperea 
şi intuiţia lui Nichifor Crainic.
 Este cea mai zguduitoare simfonie ce se poate auzi. Este argumentul epic pe care germanis
mul îl poate invoca, fără vorbă şi fără să mai fie nevoie de alte argumente, pentru a convinge, spontan, pe oricine de măretia mitologică din care rodeste existenta si viitorul acestui neam.  S’a mai spus de atâtea ori, desi fără să se înteleagă în mod real acest adevăr: că numai popoarele care au norocul să se nască si să crească în spiritual unei bogate mitologii, au destin si longevitate. In definitiv, ce trebue să întelegem prin destin national, dacă nu credinta pe care poporul o are într’o forţă supe­rioară efemerului, supranatura­lă, dar totuşi reală; care prin realitatea ei, îi asigură înfrânge­rea timpului şi contactul psihic cu absolutul, cu eternitatea. Citeşte în continuare →

Portretul lui Vasile Posteucă realizat de pictorul bucovinean Alexandru Timciuk

La  sediul Societăţii  «Mihai Eminescu» din regiunea Cernăuţi  (Piaţa Centrală, nr. 9) a avut loc duminică, 24 martie 2013,   lansarea  cărţii lui  VASILE POSTEUCĂ (1912-1972) – «POEME PRIGONITE», ediţie  îngrijită şi  prefaţată  de  ION  CREŢU.
Intr’o scrisoare adresată realizatorilor acestui eveniment de scriitoarea Lucia Olaru Nenati, şi în special autorului acestui volum antologic, Ion Creţu, exprimându-şi regretul că nu a putut fi prezentă la această frumoasă manifestare culturală din capitala Bucovinei, se spune: “Mă bucur mult şi-l felicit pe Ion Creţu pentru perseverenţa sa de-a continua să aducă la lumină opera valoroasă a marelui prigonit care a fost Vasile Posteucă… Ingheţul istoric care a căzut peste viaţa noastră naţională şi culturală a determinat tragedii precum a fost aceasta a lui Posteucă… L-am promovat şi propagat oriunde am avut posibilitatea, în ţară si departe de ea, pe drumurile dragi lui şi oricum a fost posibil, în scris şi în rostire, şi voi continua s-o fac şi de-acum înainte, căci nici o laudă nu e prea mare pentru a răsplăti jertfa de sine a acestei înalte conştiinţe împreunate cu un talent ieşit din comun…”
Ne exprimăm, la rândul nostru, mulţumirea pentru această frumoasă apariţie editorială de cinstire a poetului Vasile Posteucă, în speranţa că vom avea parte şi în viitor de astfel de evenimente care să repună pe soclul cultural personalităţile de seamă ale Tării de Sus.
Mai multe detalii legate de această manifestare puteţi găsi AICI.