Garda de Fier

Cuvântul dogmă însemnează la scriitorii din antichitate ordin, decret, lege, 1) principiu sau opiniune filosofică 2) . In Noul Testament cuvântul se întrebuinţează de cinci ori. La Luca 2, 1, Fapte 17, 1, însemnează un ordin împărătesc, iar la Col. 2, 14, Ef. 2, 15 poruncile iudaice ca dispoziţiuni externe, lipsite de duhul de viaţă făcător al Evangheliei. In sfârşit, la Fapte 16, 4 se numesc cu acest cuvânt hotărîrile Apostolilor dela Sinodul din Ierusalim, cu privire la Iudeo-creştini.

Două elemente caracterizează înţelesul formal al dogmei: a) provenienţa ei dela o autoritate politică, filosofică sau religioasă: b ) obligativitatea ei pentru cel ce se află în raport cu acea autoritate. Dogma nu este deci o emanaţie a raţiunii sau a voinţii proprii şi nici ceva faţă de care te poţi raporta după bunul plac, odată ce vreai să stai în legătură cu autoritatea dela care emană. Dogma nu este nici un principiu de sine stătător. Când am considera-o ca atare şi-ar primi în fond certificatul tot dela raţiunea noastră, ar fi o descoperire a minţii noastre, sau s’ar sprijini în ce priveşte adevărul şi autoritatea ei pe judecata noastră. Citeşte în continuare →

Invierea lui Hristos (icoană pe sticlă)

Suntem în sărbătorile Sfintei învieri a Domnului. In conştiin­ţele noastre glasuri tainice ne revelează mereu pe noi feţe ace­leaşi adevăruri eterne rostite acum două mii de ani de Fiul lui Dumnezeu. Cuprindem, în întreaga noastră fiinţă tezaurul izbăvirii, iar ochii noştri limpeziţi prin credinţă, văd cerurile deschizându-se şi stau uimiţi de strălucirea împărăţiei lui Dumnezeu. Ispitele dia­volului se depărtează acum de noi, şi cu sufletul despovărat de orice apăsare lumească cuprindem rostul cel adevărat al scurtei noastre vieţi legată de pământ. Dumnezeu şi îngerii coboară raiul mai aproape de nimicnicia omenească şi înţelegem odată cu noua simţire trezită în noi, că, în adevăr duhul Domnului a vindecat suferinţele, a înviat trupuri cari se dăduse viermilor morţii, a ri­dicat pe om din păcatul strămoşesc şi, după ce a sfărâmat porţile iadului, s’a înălţat în slava locului judecăţii viitoare.

Cu sufletele înoite, se leapădă de pe noi toată sgura răutăţilor. Ruşinându-ne de sarcina păcatelor fără de voe, cu mâinile împreu­nate, cu sufletul rostind cuvintele de mărire şi închinăciune către Cel pe care seminţia Iudei nu l-a putut ucide nici cu strălucirea aurului, nici cu vicleniile diavolului, ne lămurim, în câtă cale a vieţii ne mai lasă Dumnezeu, scara faptelor pe care ne suim către ceata drepţilor. Citeşte în continuare →

Grafica: DEMIAN

Iată un cuvânt care astăzi parcă ne sună nouă modernilor departe de suflet şi străin în haina lui slavonească: milostenie.

O vorbă care parcă evocă alte vremi, altă mentalitate. In lumina ei palidă, oamenii de odinioară ţi se par mai buni, mai curaţi sufle­teşte. Ca şi ţăranii cari se mai supun astăzi poruncii creştine pe care o închide.

Şi totuşi voevozii creştini şi boerii ctitori de biserici se tăiau cum­plit între ei odinioară la vremuri de mânie. Şi cât clocot nemăsurat de patimă izbucneşte câteodată printr’un gest din viaţa măsurată a ţăranului nostru, te îngrozeşte uneori şi astăzi.

Noi, modernii şi orăşenii, suntem mai mici în izbucniri, mai mă­suraţi în viaţă. Avem groază de priveliştea morţii, avem groază de roşul sângelui care curge. Ne ţinem atât de disperaţi de lutul acesta pământesc încât ne înspăimântă gândul despărţirii de tină. Trăind în cetăţi apărate, în case de piatră şi fier, am ieşit din cursul adevărat al firii, care e în veşnică reînoire prin moarte. Citeşte în continuare →

Doamne
Prea multă carte nu ştiu şi nici slova
N’o înfloresc cu multă măestrie.
Ţăran de viţă veche, din Moldova,
Mă spovedesc în strana de moşie.

Înscriu şi azi, cu plugul, jalbă
Şi ţi-o trimit, umil, din arătură
Să ne vesteşti, cu semn din zarea albă,
Un ceas de sfântă cuminecătură.

Strămoşii mei răsar din ţarini pustiite,
Îi simt când trec de ar ogorul.
Le cade lacrima în zări cernite
Şi’n Dunăre le-o varsă Prutul, frăţiorul.

În teasc de chin străini ne frâng
Şi munţii vor să-i ducă peste graniţă.
Când morţii se trezesc şi plâng
Îmi pun – merinde – sufletul în raniţă.

Ţăranii ridicaţi – în vijelii – pe creste
Cu flinta la hotar senin de munţi,
Vom învia cu Neamul în zare de poveste
Şi vom porni furtuna străbunilor cărunţi.
Valeriu Cârdu
Ziarul “Buna Vestire”, Anul I, Nr. 237, Joi 9 Decembrie 1937
- Mai mult despre Valeriu Cârdu. Vezi si Camaradul Ion, Lacrima Timocului, Pământ Ardelenesc

Desen de Voinescu

Un basarabean inteligent susţine o teorie simplă: ca să schimbi o mentalitate ai nevoie de trei generaţii. Pe prima o lichidezi, a doua tace de frică, iar cea de-a treia crede de bunăvoie.

Istoria românilor a fost, din păcate, totdeauna, plină de trădători. N-au reuşit să ne îngenuncheze nici otomanii, nici habsburgii, nici ruşii, cât am reuşit noi înşine.

Numai că niciodată n-au existat atât de mulţi trădători din convingere ca şi astăzi. La fiecare rundă de alegeri ni se repetă că trebuie să alegem oameni inteligenţi, profesionişti, analitici, carismatici. Nu. Trebuie să alegem în primul rând oamenii care cred în Dumnezeu şi în ţară. De asta ducem lipsă. Citeşte în continuare →

Afisul manifestării

Miercuri 18 aprilie la sediul Jockey club din Str. Episcopiei nr. 9 s-a desfăşurat evenimentul “Reconsiderarea critică a trecutului – între mit şi minimalizare Despre Ion Gavrilă Ogoranu şi rezistenţa armată anticomunistă din România”.

Manifestarea, organizată de Institutul Ellie Wiessel (prin prezenţa lui Alexandru Florian) împreună cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (Dinu Zamfirescu şi alţii) s-a ţinut într-o sală plină până la refuz, ticsită cu foşti deţinuţi politici, simpatizanţi legionari, membri ai comunităţii evreieşti, istorici şi ziarişti într-o atmosferă cel puţin bizară, încărcată de tensiune.

A luat cuvântul din partea organizatorilor în principal controversatul istoric Wiliam Totok, cu o prelegere de 40 de minute, al cărei scop a părut că este demitizarea dlui Ion Gavrilă Ogoranu (sau poate a luptei anticomuniste în munţi, sau poate a mişcării legionare, nu mi-e clar încă), unul dintre cei mai cunoscuţi luptători anticomunişti, acuzat în mai multe rânduri de apartenenţa sa la mişcarea legionară.

Evenimentul mi-a ridicat mai multe semne de întrebare.

“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 40, Sâmbătă 28 Septembrie 1940

“Noi avem doina. Doina, care, singură, restitue structura noastră epică, trecutul nostru eroic si sentimentul absolut al eposului românesc…”

A fost un gând bun acela de a se transmite la Radio, Duminică 22 Sept., la ora 3, în cadrul programului de închinare în amintirea martirilor legionari, acea partitură wagneriană din “Amurgul zeilor” în care ae cântă moartea eroului Siegfried. A
 fost bine inspirată conducerea
 societăţii de Radio difuziune; s’a
 simţit acolo prezenţa, priceperea 
şi intuiţia lui Nichifor Crainic.
 Este cea mai zguduitoare simfonie ce se poate auzi. Este argumentul epic pe care germanis
mul îl poate invoca, fără vorbă şi fără să mai fie nevoie de alte argumente, pentru a convinge, spontan, pe oricine de măretia mitologică din care rodeste existenta si viitorul acestui neam.  S’a mai spus de atâtea ori, desi fără să se înteleagă în mod real acest adevăr: că numai popoarele care au norocul să se nască si să crească în spiritual unei bogate mitologii, au destin si longevitate. In definitiv, ce trebue să întelegem prin destin national, dacă nu credinta pe care poporul o are într’o forţă supe­rioară efemerului, supranatura­lă, dar totuşi reală; care prin realitatea ei, îi asigură înfrânge­rea timpului şi contactul psihic cu absolutul, cu eternitatea. Citeşte în continuare →

Portretul lui Vasile Posteucă realizat de pictorul bucovinean Alexandru Timciuk

La  sediul Societăţii  «Mihai Eminescu» din regiunea Cernăuţi  (Piaţa Centrală, nr. 9) a avut loc duminică, 24 martie 2013,   lansarea  cărţii lui  VASILE POSTEUCĂ (1912-1972) – «POEME PRIGONITE», ediţie  îngrijită şi  prefaţată  de  ION  CREŢU.
Intr’o scrisoare adresată realizatorilor acestui eveniment de scriitoarea Lucia Olaru Nenati, şi în special autorului acestui volum antologic, Ion Creţu, exprimându-şi regretul că nu a putut fi prezentă la această frumoasă manifestare culturală din capitala Bucovinei, se spune: “Mă bucur mult şi-l felicit pe Ion Creţu pentru perseverenţa sa de-a continua să aducă la lumină opera valoroasă a marelui prigonit care a fost Vasile Posteucă… Ingheţul istoric care a căzut peste viaţa noastră naţională şi culturală a determinat tragedii precum a fost aceasta a lui Posteucă… L-am promovat şi propagat oriunde am avut posibilitatea, în ţară si departe de ea, pe drumurile dragi lui şi oricum a fost posibil, în scris şi în rostire, şi voi continua s-o fac şi de-acum înainte, căci nici o laudă nu e prea mare pentru a răsplăti jertfa de sine a acestei înalte conştiinţe împreunate cu un talent ieşit din comun…”
Ne exprimăm, la rândul nostru, mulţumirea pentru această frumoasă apariţie editorială de cinstire a poetului Vasile Posteucă, în speranţa că vom avea parte şi în viitor de astfel de evenimente care să repună pe soclul cultural personalităţile de seamă ale Tării de Sus.
Mai multe detalii legate de această manifestare puteţi găsi AICI.

Coperta volumului

INTÂLNIRI CU CĂPETENIILE DIZIDENTE


Ruperea frontului din România si chemarea lui Horia Sima la Cartierul General al lui Hitler, a fost o deceptie pentru Papanace si grupul lui. Planul lui era de a elimina pe Horia Sima de la conducere, prin campania de dezbinare din lagăr, nu numai că n-a reusit în interesul grupului prin dârza rezistenta a marei majorităti a legionarilor; dar Horia Sima se ridicase sus de tot din celula de la Oranienburg, în timp ce Papanace zăcea neputincios la pământ sub povara propriei lui desfiintări. Horia Sima nu trădase pe germani si nici testamentul Căpitanului, cum sustinea el de vreme ce era chemat de înaltele căpetenii hitleriste la Rastenburg pentru a-i încredinta misiunea sa organizând rezistenta din România. A fost teribil momentul pentru Papanace când a ascultat la radio cuvântarea lui Horia Sima către Tară, în timp ce el se afla închis la Dachau. Citeşte în continuare →

Gogu Puiu se întorsese în tară în toamna anului 1947, venit din Germania, unde fusese refugiat politic.

Eroul intrat în folclor…

El devenise o figură aproape legendară a rezistenţei din Dobrogea – după ce cutreierase toate satele şi reuşise să organizeze întreaga rezistenţă din regiune, care la început anihilase orice reactie a autorităţilor comuniste locale.
Temeritatea actiunilor lui şi solidaritatea pe care o manifestaseră localnicii a-l găzdui şi a nu-l divulga, prezenţa lui timorase şi paralizase până şi pe cei câţiva militieni din comunele dobrogene. Degradarea autorităţii locale ajunsese în aşa hal, încât Gogu Puiu îşi făcea apariţia în plină zi, trecând înarmat pe drumul principal al satului, prin faţa postului de militie, iar militienii se făceau că nu-l văd, pentru a nu-si risca viaţa.
În câteva luni, în care într-o bună parte a Dobrogei, nu mai funcţiona autoritatea centrală, Dica Petre, zis vărul Dică, fusese aghiotantul, omul de încredere şi de legătură al lui Gogu Puiu.
Dar a venit şi reversul medaliei: Bucureştiul a hotărât să lichideze cu orice preţ şi prin orice mijloace, focarele de rezistenţă din tară. Citeşte în continuare →