ULTIMELE CLIPE DE VIATĂ ALE COMANDANTULUI LEGIONAR

 VICTOR DRAGOMIRESCU

[fragment din lucrarea "Martirii ne veghează din ceruri" de Nicolae Nită, pag. 86-98]

"Supremul scop al luptei noastre e spiritualizarea vietii marelui organism social-politic, si cultural creator, care e natiunea. Mijloacele întrebuintate de noi sunt exclusiv de caracter social-cultural si pleacă din isvorul unic al idealismului national. Metoda noastră e aceea a cultivării si selectiunii sufletelor superioare, prin punerea la probă a fiecărui individ care ne este încredintat... Noi suntem preotii aspri ai unei religii de purificare. Suntem profetii unui nou timp, cu mult prea îndepărtat pentru poftele grăbite ale hămesitilor contemporani... Noi suntem condamnati să fim ireductibili, sau, să ne retragem din luptă. Căci asupra noastră apasă răspunderea întregii vieti a natiunii... Nouă ni se cere sacrificarea însăsi a sufletului nostru."

[Vasile PÂRVAN - "Datoria vietii noastre"]

 "Orice jertfă e o fărâmă pământească din Dumnezeire" [Florin Zaharia - Revelatia jertfei]

 "Cu acest ultim fel de moarte legionarismul a străbătut toată gama jertfei; iar neamul se obligă în istorie."  [Dragos Protopopescu] 

    
   -Era aproape de 6 dimineata, în ziua de 22 Septembrie 1939 -începuse să-i povestească Nicorea- si ne găseam, atât eu cât si Dl. C-dant Victor Dragomirescu, în coltul salonului, acolo unde dânsul îsi avea patul. Ceva presimtitor în rău plana si ne apăsa, fără a sti ce anume. Inca din zori, pe la patru si jumătate, gardianul care făcea de strajă pe sală în fata usii si care noaptea avea grije să ne tină închisi urmărindu-ne când si când prin gemuletul usii, se postase ferm la geam cu arma la picior, urmărind ceea ce se petrecea în salon cu mare atentie. Ii observasem grija riguroasă si ne întrebam mirati de susceptibilitatea lui, căci îl stiam blând si întelegător în raport cu ceilalti. De evadat, desigur că nu era vorba, cei din salon fiind mult prea slăbiti si bolnavi ca să se încumete la asa ceva. Apoi, chiar de se puteau strecura afară, ajungeau tot în curtea închisorii, în tarc, deci motiv de îngrijorare pentru asa ceva nu era.  
   Incepusem să mă întremez... Ne făcusem mătăniile dis de dimineată, atât eu cât si Dl. C-dant, în fata icoanei din salon... Cu mijlocul întepenit încă dela accident1), se putea misca greu, în dureri, si îl ajutam atât cât îmi erau puterile. Cu toată suferinta pe care o îndura, prima sa grije dimineata era să-si facă rugăciunea. Se ruga în genunchi, cu mâinile împreunate la tâmplă, în liniste, suportând cu stoicism durerea pe care o avea în corp, iar când termina, închinându-se larg, scotea un oftat usor, rostind: "-Ajută-i Doamne pe robii Tăi!". Era un moment profund si solemn, ochii îi străluceau mistic a îndurare si plecăciune în fata vointei Celui de Sus, după care, păsind încet, se întorcea la patul pe care nu-l părăsea ziua întreagă... 
   Soarele răsărise de-acum. Intâi rosiatic, mare, se ridicase apoi încet pe bolta albastră transformându-se în pulberi de foc cu razele-i ca niste săgeti arzătoare aruncate deasupra pământului. 
   Priveam la acest spectacol maiestuos, singurul de care ne bucuram în acel univers concentrationar, minunându-ne de transformarea care se producea în ritm lent pe bolta cerului, ca o minune a Sf. Arhanghel Mihail. Povesteam tocmai de faptele Apostolilor, regăsindu-ne pe tărâm religios după rugăciunea din zori, când, deodată, dinspre clădirea corpului de gardă a închisorii, însotiti de Comandantul corpului, zărim trei civili care păseau în grabă pe aleia către intrarea spitalului. O luaseră putin în fata însotitorului, si graba cu care se îndreptau cum si privirile atintite rapid asupra salonului unde ne găseam, prevesteau că ceva avea să se întâmple. 
   Chiar înainte de a ne dumiri despre ceea ce se petrece, usa salonului s'a deschis cu putere, iar vocea răstită a unuia din civili adresată gardianului de serviciu, a spart tăcerea care domnea: 
   -Care e? Arată-mi-l... 
   -Acolo, în fund, la fereastră... -indică el cu mâna întinsă spre patul în care se găsea Dl. C-dant Dragomirescu. 
   Păsind în salon, în spatiul dintre paturi rezervat pentru trafic, civilul deveni amenitător: 
   -Aha, deci tu esti!?... 
   Dl. Comandant, în confuzie, îl privea pe intrusul din salon, fără a întelege dacă trebuia să răspundă la întrebare sau nu; totusi îi răspunse: 
   -Eu sunt... De fapt, pe cine căutati dumneavoastră? 
   -Lasă catza, vii cu noi... Vii cu noi chiar acum... 
   Din tocul usii, de unde priveau, ceilalti doi civili pătrund si ei în salon, îndreptându-se spre patul D-lui Comandant: 
   -Dumneata vii cu noi... asa cum te găsesti. N'ai nevoie de îmbrăcăminte... 
   -Bine, dar nu mă pot misca... Sunt imobilizat... 
   Vocea autoritară a primului agent nu mai lăsa nici o îndoială că ordinul trebuia îndeplinit: 
   -Sus cu el, pân'la masină. E-aici la colt... Nu se'ntâmplă nimic... 
   Insfăcat de cei doi agenti este ridicat brusc din pat. Privirile ni s'au întâlnit pentru o secundă, suficient ca să înteleg că îl vedeam pentru ultima oară. O licărire care părea că spune: 
   "-A sosit sfârsitul! Nu te teme! Acesta este Muntele Suferintei noastre..." 
   A gemut scurt la ridicare, încercând să-si înnece durerea din corp. Luat pe sus, l-au târît afară din salon, fără a opune nici o rezistentă. 
   Schinguirile de care a avut parte si accidentul de care suferise îl slăbiseră peste măsură. 
   Usa s'a închis cu repeziciune, într'un zgomot rece, metalic, iar cheia învârtită în broască ne-a ferecat la loc în salonul cu gratii la geamuri. 
   M'am postat imediat la fereastră, cu ochii la cărarea ce ducea către corpul de gardă de unde veniseră indivizii. Totul se petrecuse cu iuteală si parcă nu-mi venea să cred că cele întâmplate erau adevărate. 
   După putin timp, ducându-si prada, au apărut vederii si cei trei agenti, îndreptându-se către cladirea corpului. Dl. Comandant s'a întors cu ochii spre fereastra unde stia că mă găsesc. A fost pentru ultima oară când l-am văzut în viată. Scena aceasta n'o voi putea uita toată viata... 
   Am rămas asa toată ziua, si multe altele mai apoi, cu ochii la cărarea aceea, pe unde-l asteptam să se întoarcă în fiecare clipă. N'a mai venit Dl. Comandant... N'a mai venit... 
   Mai apoi - continuă Nicorea-, am aflat despre ceea ce s'a întamplat în chiar aceiasi zi când fusese luat si Dl. C-dant Victor Dragomirescu pe întreg cuprinsul tării: uciderea camarazilor nostri în lagăre si închisori, la colturile străzilor, si expunerea lor de zile întregi la locul executiei. 
   Despre modul în care a fost ucis Dl. C-dant Victor Dragomirescu -în chiar aceiasi zi a ridicării lui-, am aflat un an mai târziu din declaratiile la interogatoriu ale soferului masinii care l-a dus pe drumul mortii: 

   "-Imediat după părăsirea incintei închisorii Văcăresti -a declarat acesta-, am cotit masina la dreapta, în jos, pe Calea Văcăresti, către Abator. Nu-i cunosteam pe cei doi agenti pe care-i transportam, cum nu-i cunosc nici astăzi. Atât stiu, că fiind de serviciu în noaptea si dimineata zilei de 22 Septembrie, Dl. Prefect m'a chemat să mă prezint la cabinetul său pentru instructiuni imediate. Am asteptat în anticameră mai bine de o jumătate de oră. Nicicând nu fusese atâta larmă si agitatie în clădire. Stiam că se întâmpla ceva nefiresc după felul cum vedeam că se organizează echipele de agenti, mult prea numeroase. Erau toti agitati si nervosi. Vorbeau în soaptă mai mult, plimbându-se în sus si'n jos pe culoarul central, asteptând să le sosească ordinele.  
   Pe multi nu-i cunosteam. Stiam că nu lucrau la Prefectură si cred că erau toti acolo cu acelasi scop, adusi din orasele de provincie: echipe masive de împresurare si arestare. Cum stiam că Armand Călinescu fusese împuscat cu o zi înainte, bănuielile mele erau că se va porni la arestarea în bloc a elementelor legionare. Dl. Prefect m'a primit în cabinetul său, făcându-mi semn să mă asez pe scaunul din fata biroului.  
   -Domnule Nicolescu -mi-a spus el- dumneata stii ce s'a întâmplat ieri după amiază cu Dl. Prim-Ministru Călinescu la Podul Elefterie... Iti dai seama pentru ce am adus cu urgentă toti oamenii acestia în clădire. Avem ordin de sus să procedăm la arestarea tuturor capetelor legionare...  
   Dumneata esti mai vechi angajat aici si întelegi cele ce se întâmplă în jur... Vreau să-ti atrag atentia că cele ce-ti spun sunt de strictă confidentă si nu trebuiesc discutate ori divulgate nimănui.  
   Dumneata esti însărcinat într'o misiune de arestare si vei sta la dispozitia însotitorilor dumitale care, ambii, sunt ofiteri superiori în grad pe care i-am ales în mod special pentru această treabă. As vrea să ti-i prezint pe cei doi oameni care te vor însoti. Sunt pe hol si asteaptă... Misiunea va fi a lor...  
   S'a ridicat dela birou, si-a aprins o tigare Camel si a deschis usa invitându-i pe cei doi înăuntru:  
   -Domnul Barbu2) -să zicem asa-, mi-a făcut el semn cu ochiul arătând spre unul din agenti ceva mai inalt, si Dl. Stoicu... Dânsul va fi soferul Dvs., Dl... Popovici.  
   M'am prezentat si eu cu numele dat de Dl. Prefect si, audienta pentru mine fiind încheiată, am coborît pe scări în curtea interioară care se umpluse de-acum cu masini în asteptarea ordinelor. Curând, au venit si cei doi...  
   Imbarcati în masină, cel ce-mi fusese prezentat cu numele de "Barbu" mi-a indicat că vom merge la Inchisoarea Văcăresti de unde trebuia să ridicam un legionar. Am ajuns la Văcăresti pe la orele sase si jumătate dimineata. Am pătruns în incintă si am parcat masina în fata corpului de gardă al închisorii, iar "Barbu", purtând un mic dosar sub brat, s'a dat jos...  
   Era asteptat căci, din incinta clădirii i-a venit imediat în întâmpinare un domn în civil. Au discutat circa un minut, apoi "Barbu" ne-a făcut semn să ne dăm jos si să-l urmăm.  
   Ne-am îndreptat pe o cărăruie spre clădirea spitalului, flancati de privirile sentinelelor înarmate ce patrulau pe lângă zidurile împrejmuitoare ale închisorii. Am intrat pe un culoar si după zece-cincisprezece metri ne-am oprit în fata unei usi păzite care ducea într'un salon. Ni s'a deschis imediat si "Barbu" a păsit înăuntru. A identificat persoana ce trebuia s'o ridicăm, iar noi am primit ordin să o transportăm la masină. Abia acum am aflat că numele celui pe care noi l-am ridicat era Victor Dragomirescu, unul din sefii Dvs. Era slab si nu prea ne-am chinuit să-l transportăm...  
   L-am dus la masină mai mult pe sus, eu si cu "Stoicu"... "Barbu" ne-a deschis usa si l-am împins la mijloc pe bancheta din spate. Răsufla din greu...  
   -Domnilor, unde mă duceti? Ce vreti să faceti cu mine? Spuneti-mi, vă rog... Mijlocul mi-e rupt, nu pot sta asa, în sezut...  
   -Taci si nu te mai văicări, bestie ce esti! -s'a răstit la el "Barbu". Stim noi unde te ducem...  
   Eu m'am urcat la volanul masinii:  
   -Gata, dă-i drumul! -mi-a comandat "Barbu" după ce s'a asezat în stânga omului Dvs., avându-l pe "Stoicu" în partea cealaltă. M'a surprins căci la venire "Barbu" ocupase locul din fată, iar acum, cu toată imobilitatea persoanei ridicate, preferase să se aseze în spate.  
   Ni s'a deschis poarta închisorii si am apucat în jos, pe Calea Văcăresti. Ajunsi pe cheiul Dâmbovitei, "Barbu" mi-a facut semn să cotesc la stânga:  
   -Să opresti la Oitelor! -a mai adăugat el.  
   Incepuse să fie nervos si privea cu agitatie pe fereastră, în jur...  
   Am ajuns la strada pe care mi-a indicat-o:  
   -Intră si trage pe dreapta, sub pomii ăia din fată! -mi-a ordonat el.  M'am executat si am oprit motorul masinii. Nu era nici tipenie de om jur:  
   -Ia spune -a început "Barbu" interogatoriul-, ce contacte ai mentinut în ultimul timp cu teroristii de-afară?  
   -Care teroristi domnule, că nu înteleg?!  
   -Care teroristi, ai!? Teroristii care l-au pus în groapă pe Dl. Călinescu... Sau te prefaci că nu stii!...  
   -Nu stiu si vă spun adevărul..., iar dacă a murit, si-a spălat păcatele... El a poruncit si moartea Căpitanului, Decemvirilor si Nicadorilor, si tot dela el s'au tras si asasinatele care-au urmat. Toti băietii nostri ucisi ca'n codru...  
   Brusc, cu fata congestionată, "Barbu" l-a lovit peste gură cu putere:  
   -Tu nu-mi tii mie prelegeri, banditule...  
   Am vrut să intervin... Momentul era penibil. Un muribund căruia i se grăbea sfârsitul în mod violent, asa după cum nu mă asteptam:  
   -Tu să-ti vezi de volanul pe care-l ai în mână -m'a atentionat "Barbu"-, dacă vrei să nu-ti pierzi slujba. Cu banditi ca ăsta, am mai avut eu de-a face... Imi ciripeste el mie la ureche, totul... Obiectivul dumitale e strada. Priveste si cercetează...  
   M'am întors si am privit înainte. Am uitat să vă spun că până atunci eu făceam parte din brigada "Moravuri". Am cărat multi proxeneti, femei usoare si altele de-astea, la arest, dar niciodată n'au fost loviti în masina mea... Acum, cu brusca însărcinare de moment să transport politicii Dvs., totul era schimbat cu 360o fată de ceea ce făceam înainte...  
   Am tăcut si am privit înainte, trăgând cu coada ochiului în oglinda retrovizoare. Interogatoriul violent continua. "Stoicu" sărise si el asupra nenorocitului... Il lovise scurt, în ficat, si îl tinea strâns cu o mână de ceafă, apăsându-l în jos. Gemea omul, dar "Barbu" -n'am sa-i uit privirea dementă cât voi mai trăi-, îi trase un pumn în fată, repetând întrebarea:  
   -Ce contacte ai mentinut, mă? Vorbeste...  
   -Am fost închis, imobilizat la pat... N'am avut nici un fel de contacte... Acum...  
   -Asa... Vorbeste tare să te-aud! - a zbierat "Barbu" la el. Ciripeste...  
   -...acum, că mă credeti ori nu, acesta este adevarul, puteti cerceta... Terminati cu mascarada asta, nu ăsta vă este scopul... Omorîti-mă!... Dumnezeu mă va primi la El... Stiu că asta vreti să faceti. Nu chinuiti oamenii pentru vini imaginare!... Aveti experientă. Nu sunt eu primul...  
   "Barbu" a rămas ca paralizat. Nu se astepta la un asa răspuns. Isi reveni, lovindu-l cu sete încăodată:  
   -Până te omorîm, te perpelim putin în focul Iadului, dacă esti asa de sigur că o s'ajungi în Rai la Dumnezeu. Să vezi cum e si în Iad...  
   Omul scânci la lovitură si se făcu si mai mic între cei doi. Pe fată îi curgea o suvită de sânge care se îngrosa tot mai mult, făcându-l livid.  
   In susul străzii, la intersectie cu Radu Vodă, apăruse silueta unui preot în sutană, în drumul lui către Biserica Radu Vodă de pe deal; spre Seminar, Dumnezeu stie...  
   -Gata, am terminat cu tine... Nu-ti mai facem nimic. Te ducem înapoi. Te-a salvat popa din Iad... Ha-ha... Dă-i batista să se steargă că ne umple si pă noi dă sânge... Ha-ha, hi-hi... Te-a scăpat popa... -si a râs iară, fortat, ca de-o glumă bună...  
   Am pornit masina -la comanda lui "Barbu"- si, după un moment de gândire, mi-a indicat să ies pe Calea Serban Vodă, către Sos. Giurgiului...  
   -Il ducem la Jilava... E doar un transfer, o formalitate...  
   Am iesit pe strada Radu Vodă si am apucat pe Serban Vodă. Se vedeau de-acum oameni pe stradă.  
   Am trecut de Biserica Sfântul Spiridon. Era Vineri si oamenii, cu lumânări aprinse, intrau să se roage, pentru cei morti si pentru cei vii... Mi-a venit în gând că poate si pentru nenorocitul din spate, cineva se ruga undeva la o biserică.  
   L-am văzut când si-a făcut semnul crucii, îngânând:  
   -Vinerea Neagră... Fie voia Ta, Doamne!...  
   "Barbu" l-a privit mustrător, dar n'a zis nimic.  
   Traversasem de-acum B-dul Mărăsesti (fost Neatârnării), trecusem de liceul "George Cosbuc" si continuam -în sus- pe Calea Serban Vodă. Pe stânga era groapa si terenul viran care o împrejmuieste3), iar în dreapta noastră începuse să se deslusească verdeata din "Parcul Carol I", în partea Crematoriului. "Barbu" îsi aprinsese o tigare si privea tot mai agitat, cu ochii la soseaua din fată. "Stoicu" tăcea, nu spunea nimic... Avea numai o privire..., o privire întunecată si clipea nervos miscându-si maxilarele proeminente, când într'o parte, când în alta...  
   Nu mai scosese nimeni un cuvânt încă de pe când trecusem de Biserica Sf. Spiridon:  
   -Fă la stânga pe G-ral Cerchez..., asa..., acum mergi spre groapă, înainte... -mi-a ordonat "Barbu".  
   Am mers înainte ocolind mormanele de gunoi, prin bălării, circa 4-500 de metri. Nu se vedea nici tipenie de om..  
   -Opreste-aici! -mi-a strigat "Barbu".  
   Am oprit. S'a dat jos si după el, si "Stoicu". S'au dus asa în spatele masinii, la circa zece-cincisprezece metri distantă. Si-au aprins fiecare câte o tigare si s'au usurat, discutând nervos. N'am înteles ce-si spuneau... Fata suferindă a lui Dragomirescu, cu sângele închegat pe ea, căpătase o înfătisare jalnică. Imi era milă de săracul om:  
   -Nu vă mai ascundeti... Stiu că vreti să mă ucideti. Făceti-o cât mai degrabă si luati-mi chinul din corp... Impuscati-mă, dacă asa vă sunt ordinele. Terminati cu mine odată... Stiu ca să mor...  
   Usa din spate a masinii s'a deschis si "Stoicu" s'a asezat lângă muribund. Avea fata rosie. Era enervat... Se certase cu "Barbu". Nu se'ntelegeau. "Mortul" trebuia demult sa fie mort-mort. Curând, cu pasi repezi, hotărîti, a venit si "Barbu":  
   -Dă-i drumul... Gata! Mai ai un minut de viată si te curătăm dacă nu spui adevărul. Spune! -s'a răstit el la Dragomirescu.  
   Astepta o negare de la Dumitrescu, un cuvânt numai să se repeadă asupra lui, dar acesta rămăsese mut, cu privirile în jos, fără a spune nimic. "Barbu" s'a enervat si l-a lovit cu pumnul peste cap:  
   -Spune 'tu-ti pastili mă-tii dacă vrei să trăiesti...  
   "Stoicu" îl lovi si el peste fată cu putere si sângele îi năvăli iară din nări, abundent.  
   -N'auzi mă, spune!?  
   Apoi, "Barbu" l-a apucat cu mâinile de beregată, strângandu-l tot mai tare, cu putere... L-a împins pe spate cu fata în sus, pe gennunchii lui "Stoicu", apăsându-l cu toată forta, decis să-si îndeplinească ordinul primit, iar "Stoicu" i-a acoperit gura cu mâinile, luându-i toată răsuflarea. Fata lui Dragomirescu s'a făcut vinetie, ochii îi iesiseră parcă din orbite în lupta neputincioasă pentru aer, si după un timp, -nu pot să apreciez- slăbit din strânsoare, capul i s'a dat inert într'o parte...  
   -Gata!... Ai văzut că nu e greu! -a strigat "Barbu" la "Stoicu". Mare daravelă...  
   S'a lipit de fereastră trăgându-si răsuflarea după efortul făcut, scotându-si nervos o tigare si aprinzând-o lacom, cu mâinile tremurânde:  
   -La Crematoriu cu el...  
   -N'ai văzut, n'ai auzit nimic! -mi-a tipat "Barbu". Il ducem la Crematoriu. Totul este aranjat... Intinde-l la podea! -i s'a adresat el lui "Stoicu", întorcând mortul pe partea cealaltă...  
   Am ajuns la Crematoriu pe la opt si jumătate... Am intrat prin spate. L-am scos din masină asa cum era, cu fata în jos, si l-am băgat într'un sac de rafie cu care îl invelise "Stoicu" încă de pe groapă. Apoi, eu si cu "Stoicu" l-am transportat în interiorul clădirii...  
   L-am pus într'un cosciug din scânduri nerânduite, încropit în grabă peste noapte din ordinul Dlui. Prefect. Medici legisti care să consemneze decesul, n'au fost. Hârtiile de incinerare, am aflat mai apoi, s'au făcut după aceea.  
   Când i s'a bătut capacul cosciugului în cuie, mi s'a părut că aud un scâncet venit dinăuntru. Am crezut că nu mai aud bine... M'am înfricosat... I-am spus lui "Barbu" si el, în zeflemea, mi-a răspuns tăios:  
   -Mortii de la groapă nu se'ntorc niciodată, nu stiai? Visezi...  
   Nu se mai auzea nimic. Se făcuse liniste... Să mi se fi părut? Am halucinatii! -mi-am zis. L-am urcat în gura cuptorului, gata să-l împingem înăuntru când, aud vocea neputincioasă a lui Dragomirescu:  
   -Măi oameni buni, mă ardeti de viu măi?!...  
   Era cât pe-aci să scap cosciugul din mâini. Am început instinctiv să tremur.  
   -E viu..., l-ati auzit?! E viu!... Hai să-l scoatem d'aici...  
   Mecanicul cuptoarelor, um om gras si măruntel, auzise si el. Se depărtase câtiva pasi înapoi si izbucni dând din cap:  
   -Eu aici nu mă bag domn-agent... Omu' ăsta e viu... L-am auzit si eu. Nu mă bag... Sunteti nebuni?!  
   -Impinge-l înăuntru! -s'a răstit "Barbu" la "Stoicu". Să terminăm odată...  
   -Ce faceti fratilor!? Doamne..., fratilor, măi oameni, mă auziti?  
   "Stoicu" a împins cosciugul cu putere înăuntru, iar "Barbu" a închis usa, punându-i siguranta cu mâinile tremurânde:  
   -Ati înebunit? Nu mai auziti bine! A murit de mult... Vi s'a părut!... -a căutat să ne mai convingă odată "Barbu".  
   "Stoicu" l-a privit în ochi, dând si el din cap, în semn de aprobare:  
   -A murit... Eu n'am auzit nimic!...  
   N'am putut să mai îndur -a continuat soferul declaratia sa- si am iesit afară... După un sfert de oră, au venit si cei doi si ne-am îndreptat către Prefectură unde trebuia să raportăm în persoană executarea ordinului.  
   Am raportat, iar la plecare, Dl. Prefect ne-a felicitat, întinzându-ne fiecăruia câte un plic. Era pretul pentru omorîrea lui Dragomirescu: 7 zile de concediu si 5.000 de lei de persoană... Nu m'am atins de ei nici până astăzi. Ii am în acelasi plic rosu care mi-a fost dat, la fundul cufărului de haine...  
   Nu-i stiu cum se numesc nici astazi cu numele adevărate... De atunci, nu i-am mai văzut niciodată... Doar de aveti ceva fotografii, atunci îi pot recunoaste dintr'un milion. Eu am pe constiintă viata unui om, si-mi astept pedeapsa, indiferent care este..."  

   Asa si-a încheiat declaratiile sale soferul masinii: Victor Dragomirescu a fost ars de viu, iar cenusa i-a fost aruncată pe locul viran dela Groapă, acolo unde călăii au crezut că i-au curmat viata, între bălării si gunoaie... 

   1)__________ 
   -După declansarea prigoanei antilegionare din anul 1938, Victor Dragomirescu a încercat să se refugieze în Polonia, cu ajutorul unui avion. Datorită unei defectiuni tehnice a motorului, avionul s'a prăbusit, iar Victor Dragomirescu împreună cu pilotul legionar au suferit grave leziuni interne si au fost capturati imediat după prăbusire, fiind torturati zile întregi de agentii politiei, fără a li se acorda nici o asistentă medicală... 

   2)__________  
   -Comisarul Al. Davidescu...  

   3)__________  
   -Azi "Parcul Tineretului"...