DESPRE VIATA NOASTRÃ

de Ion Veverca

Colectia "Omul Nou", Salzburg, 1952

Nu cred sã fie pentru noi, cei tineri, o întrebare mai stãruitoare, azi, ca aceea a întelesului vietii noastre. Când începem noi, într'adevãr sã fim? Când putem sti unde se sfârseste partea noastrã? Astea mi se par mie cele doua datorii ce ni le-am luat, dela început, asupra noastrã si cari, fãrã îndoialã, ne cer nespus de mult, atât de mult cã numai prin ele noi ajungem sã ne lãmurim ce este al nostru si ce ne este dat sa stim.

Dela început trebuie sã aflãm cã, nu e cu putinta sã rãspundem cu totii în acelas fel. Dar asta nu inseamnã, de bunã seamã, cã nu ne e datã o posibilitate de a ajunge acolo. Fiindcã sunt fapte date care închid în miezul lor -mai presus de noi- taina trecerii noastre prin lume. O încercare de a desprinde întelesul acestor fapte ne va putea arãta calea de urmat.

Lucrurile stau, dupã credinta mea, astfel. Noi nu suntem stãpâni pe viata noastrã si nu putem face cu ea ce vrem. Nu ne putem juca cu soarta noastrã. Dar nu numai atât. Noi nu putem fi nici in afarã de viatã. Avem o cale anume -care, grea sau usoarã, trebuie urmatã pânã în ceasul din urmã. Asa a fost hotãrît. - De aci credinta cã noi suntem predestinati pentru ceva. Asupra noastrã zace o mostenire de îndeplinit.

Noi începem sã fim abia în momentul când pricepem ca nu putem trãi singuri in lme.Când marturisim a crede: în Dumnezeu si în rânduiala lumii Sale. Când urmãm cuvântul Sãu. A fi, înseamnã recunoasterea acestei legãturi tainice a vietii tale cu însãsi isvorul credintei. Asadar credinta, în Dumnezeu în primul rând.

Pe Dumnezeu nu e cu putintã însã a-L cunoaste singur. Nu ti-e dat tie a-I deslusi marginile. Dumnezeul ti se desvãluie prin neamul tãu. Deci numai prin mijlocul unei rânduieli care te cuprinde si care e mai presus de tine. Inteles viata ta are numai atunci când e crescutã din nãdejdile si focul legãturii acesteia cu viata vesnicã a neamului. Asadar credinta în neamul tãu si în vesnicia sa.

Ce ne aratã aceste lucruri? Ne anunta, mai întâi, cã fãrã credintã omul nu are cuprins. Si apoi, cã fãrã neam omul nu poate ajunge nicaieri. Asta e intreaga conditie a vietii noaste.

Neamul nostru al românilor, din grija lui Dumnezeu pe care o poartã fatã de rosturile creatiunii sale, isi cauta, azi, radãcinile sale originare de viatã, pentrucã printr'o intoarcere la fiinta proprie sa-si îndeplineasca, insarcinarea ce i-a fost datã. Faptul este atât de cuprinzator încât toata viata noastrã se aseazã alãturi. Stim noi sã urmãm cu totii calea cea dreaptã? Iatã întrebarea ultimã. Din cele spuse nu mai rãmâne nici o indoialã cã aci stã toata cheia vietii noastre, a tinerilor. A crede si a participa istoric la soarta neamului romanesc.Vom putea însemna ceva dacã renuntãm la bunurile noastre si dacã inlesnim, cu pretul vietii, cauza cea mare a neamului. Cãci asta ni-e soarta. De a fi purtãtorii unui destin al neamului; de a purta pe umerii nostri nãdejdile si sfortarile istoriei. Stradania noastrã de a framânta tot ce avem mai bun pentru o cât mai luminoasã deslegare, este singura putintã, de a avea un rost in lume si de a merge pe linia de fortã a destinului.

Si sã nu ne plângem de conditii prielnice. Fiindcã, de bine de rãu, Dumnezeu nu ne-a uitat. Noi stim bine cã istoria noastrã româneascã o face acum insusi mâna aceasta Dumnezeeascã. Cei tineri nu putem cu adevarat crede decât asa. Asta inseamnã insã mult. Inseamnã natia care se regaseste. Adicã totul.

Rãmâne doar sã vedem ce se alege, cu viata noastra a fiecãruia.

 

SENSUL ROMÂNESC IN LUME

 

Cãile unui neam pot fi cuprinzãtoare, legate de o prezentã fireascã si trudnicã, si întâmplãtoare. Ritmul istoric se fixeazã în neam: uneori firesc, uneori nefiresc. Existenta nu e realã întotdeauna. Neamul poate fi cãlãuzit de adevãr; dar nu numai de adevãr. Adeseori drumul este o eroare - neamul: dus în eroare.

Temeiurile vietii românesti ascund douã putinti: trãinicie si pãcat; expresivitate, în etnic, prin crestere organicã, inexpresivitate, în lume, prin înstrãinare, folosind isvoare strãine. Drumurile aduc adevãr si eroare: cuprins si necuprins.

Istoric si real, calea româneasca de azi e incã întâmplãtoare: continuã pãcatul instrãinãrii. In intentii ca si in realizãri, este stãpânitã de formule apusene. De aceea, nu este legatã de o valabilitate. Neamul românesc este cãlãuzit, prin ea, spre continuturi primejdioase. Existenta româneasca nu creste din ceeace a realizat trecutul origimr; si nu aduce un adevãr; nu indeplineste o soartã. Ea cuprinde o renuntare, o acceptare a momentului. Lucrul acesta dovedeste cã, ritmul istoric nefiresc, e fatal: nu existã cumpãnã in hotar; neamul este dus in eroare.

Un neam nu poate trãi insã in eroare. Drumul rãtãcirii este un pacat. Eroarea este pentru neam pierderea centrului sãu de sustinere: pribegie si rãtãcire - moarte. A fi pe drumuri streine inseamnã a nu crede in soarta ta, in posibilitatea ta de a fi: si de a realiza; inseamnã a nega destinul si unicitatea istoricã. Astfel, un neam care trãeste în eroare, este un neam pierdut. Este covârsit de greul vremii.

De fapt, starea de azi a vietii românesti, nu indicã decât lipsa ei de sens, lipsa unui inteles lãuntric: o luptã de mentinere prin moarte. De nicãeri nu vezi ivindu-se seninãtate luminatã istoric, nici echilibru, nici credintã. Un neam stã sã se prãbuseascã.

Cineva, opreste totusi aceastã prãbusire. Din dragostea nealteratã si creiatoare, înlesneste drumul revenirii: cautã o reactualizare în adevãr. Cãci sensul natiei creste din sensul lui Dumnezeu, Dumnezeu a rânduit fiinta natiei ca sã aducã în lume o a numitã insarcinare. "Vremile si anii sunt pusi in puterea lui Dumnezeu" si nici un neam nu-l scapã din un sens - nu în timp, care e fãrã valoare ci vedere. Existã in lume adevãrul fundamental, ca: inaintea omului stã Natia si inaintea Natiei, Dumnezeu.

Putinta natiei românesti de a fi si de a avea in vesnicie, si deci in lume si cer - sta in implinirea Cuvântului lui Dumnezeu. "Pentru cã a pãzit cuvântul rãbdãrii Mele, si Eu te voiu pãzi pre tine de ceasul ispitei, ce va sã vie peste toatã lumea, ca sã ispiteascã pre cei ce locuiesc pre pãmânt". Orânduitã pentru o anumitã soartã, românimea este chematã sã realizeze adevãrul, prin ceeace i s'a dat la inceput Ea prezintã o anumitã virtualitate a creatiei ceresti.

Dar ce inseamnã a implini cuvântul lui Dumnezeu? A rãtãci pe poteci strãine? A promova rãul? A implini cuvântul lui Dumnezeu inseamnã a fi in orice act si orice gest un simbol in har: o unitate de simtire si cunoastere. A crede intr'o soartã si a cãuta un sens. "Celui ce crede, i se vor da lui toate; si viata de veci". Aceasta inseammã cã fiecare neam este chemat sã aibe un crez al sau, este sortit sã trãiascã ursita sa proprie. Dumnezeu cheama in Impãrãtia Sa toate popoarele cu un dar si o misiune aparte.

A asculta cuvântul lui Dumnezeu înseamnã pentru natia româneascã a trãi prin isvoarele sale, a desprinde din trecutul sãu un semn cãlãuzitor, a nu fi decât ceeace îngãdue sufletul si pãmântul românesc. Vigoarea unei natii se cere ruptã in Europa si indreptata spre România.

Sensul românesc in lume inseamnã putinta Românilor de a trãi prin ceeace este al lor: de a fi Români (în culturã si civilizatie), de a se mântui in calea sufletulul, de a-si justifica viata pe cãi proprii. Aci stã semnificatia noastrã: de a prezenta ideea româneascã ca o unitate fatã de Dumnezeu; de a creia cu aceastã unitate valori de legãtura ale pãmântului cu cerul.

Orientarea pe aceste baze a vietii românesti exclude putinta "sincronismului" formelor sociale. A fi Român inseamnã, a putea trãi intr'o lume româneascã, adevãratã; a avea un rost in comunitate. Cãci omul nu are semnificatie prin el; ci cu semenii sãi prin comunitatea nationalã.

Civilizatia strãinã, nu poate fi introdusã in cercul vietii noastre, dacã nu are puncte de contact si putinti de adaptare. Fiindca nimic nu e mai trist si mai coplesitor decât a trãi in imprejurãri asemanãtoare cu acelea ale Exchimosilor, cari in locul imbrãcãmintei locale au imprumutat pe cea europeanã - degerând de frig. Civilizatia strãinã nu ne poate interesa decât în mãsura în care pãstreazã echilibrul lor genic. Ea este distrugãtoare în genere.

Pentru cultura strãinã ni se cere aceiasi pozitie. Cu nici un pret nu ne putem însusi valorile unei culturi strãine. Din acest punct de vedere, ele nu ne intereseazã. Ne intereseazã doar ca puncte de plecare, ca posibilitãti de fecundare. Gândurile si adevãrurile strãine nu ne pot folosi decât ca pretexte pentru gândurile si adevãrurile noastre. Sensul românesc cere o culturã realizatã pe cont propriu; cu adevãruri, intrevãzute in sbucium si trãire adevãratã. Aici se cere partea noastra de gând si simtire; experienta spiritualã realizatã in margini locale. Nu cunostinta abstractã si doctoralã; ci adevãr viu, chinuit, destãinuitor.

Sensul românesc în lume pune astfel problema unei infãtiseri noui a cadrului nostru sufletesc si geografic. Avem: ideea unui drum personal, generator si idea unei prezente locale organice. Viziunea ultimã cuprinde unitatea româneascã în cer si pe pãmânt.

Se cere spiritualitate, culturã, civilizatie româneascã. Viata noastrã pretinde margini etnice si hotare sufletesti nealterate, originare.

Existã deci posibilitatea de a fi si de a ne regasi: e drumul spre adevãr. A crede in adevãr înseamnã a astepta un sens. Sensul românesc e în adevãr si vine dela Dumnezeu.

Intre adevãr si eroare, cãutãm adevãrul. Eroarea ne copleseste: e a diavolului. Adevãrul ne înviazã: e harismatic.

Asteptãm venirea omului românesc!

 

PENTRU OMUL ROMÂNESC

 

"Din fundul sufletului tãu isbucneste glasul secular al neamului tãu".

Lumea nouã româneascã se va implini in ziua venirei omului românesc.

Nasterea sa e conditionatã.

Când in pragul nãdejdilor vom recunoaste omul cu infatisare luminatã, apropiat de duhul pamantului, cu bucuria sufletului regasit: atunci se va redeschide drumul acestui neam, neam al rãbdãrii si nãdejdii. Asa, uneori, la inceputul veleatului, se iveste aceiasi impãrãtie a naivului, apropiat de vrajã, nu indepãrtat: dupã ruptura cea mare.

Omul românesc este o vestire, un hotar. El este chemat sã infãtiseze on drum: revenirea la caracterul secular al neamului; si apoi, sa aducã un isvor de viatã: simtul omului originar, omul dacic, pretuitor al sufletului nemuritor. Aci, se intrevede piatra vietii românesti ce va sã fie. Nimicitor al insusirilor coplesitoare, omul acesta cautã o dãinuire fireascã: nãzuieste pentru realizarea unui cuprins istoric adevãrat, conturat de ethosul local. Astfel omul românesc nu cuprinde, dar presupune realizarea fireascã sensului românesc in lume. El este o punte a istoriei: o integrare. Deaceea omul romanesc - care este românesc fiindca sintetizeazã suflul românescului, conditioneazã cadrul lumei noastre viitoare; este un hotar, un inceput.

Incercãrile de renastere româneascã, doritã convulsionar astãzi, vor rãmâne zadarnice, dacã nu presupun omul nou, omul românesc, care sa le sustinã cu crezul si viata sa. Noi, cei tineri, nu putem avea un alt ideal si o altã chemare; dincolo de formule si teorii ni se cere sã pregatim venirea omului românese: care aduce sentimentul etnic fatã de viatã si lume. Problema omului românesc este pentru noi problema de cãpãtâi, care, înainte de programe, se cere înlesnitã prin trãire, jertfind sânge si suflet.

 Omul românesc? Ce este omul românesc?

Nu putem sti precis care este infãtisarea intimã a omului românesc - fiindcã el va fi abia: nu este cuprins in datele de azi: va apare conturat abia mâine, dintr'o rãsturnare. Inlesnitã de necunoscuta orânduialã a lui Dumnezeu. Omul acesta nu va fi insã desigur cel de azi; nici nu va cuprinde sentimentul sãu fatã de viatã si lume. El va infãtisa, mai mult, ceeace vor zãmisli vremurile, prin voia Celui de Sus. Dar va fi si ceeace vom înlesni noi prin realizarea si cresterea noastrã. Adicã, creatie si trãire: creatie prin voia Celui de toate le face; trãire prin noi cei de azi, care cunosc aceastã voie creatoare.

Omul românesc va anunta o nastere. Dar nu numai atât.Va anunta si un apus: apusul omului singur si îngâmfat, omul care n'a crezut si n'a cunoscut taina neamului: omul contemporan, egoist, cosmopolit, ateu. Aparitia sa va hotãrî o cale spre ceeace a ramas neatins în însusirile primare ale fiintii românesti: cuprinderea în echilibrul religios si învingerea abstractizãrii si mecanizarii. Nu va fi subjugat de anarhia interioara; va fi cu constiinta cadrului cosmic, pornind dela perspectiva imediatã a vietii, reîntors spre experienta faptelor si spre datele trãirii.

Deaceea, omul românesc va fi o înviforare a instinctului titanic de renastere: o tragica imbinare pentru cuprins sãnãtos, in cadrul organic. El adastã vitalitatea tarãneascã a românului, crescut la munte si la ses: pãstor si plugar. Nu doreste realizarea în timp - crede în nemurirea sufletului. Cresterea sa e mai mult pentru ceasul judecãtii din urmã.

Nicicând nu-i veti recunoaste omului românesc slãbiciunea vointei si a demnitãtii: nu va sti sã fie supus mlãdierilor unduioase de trestie. Dintr'o bucatã îi va fi cugetul - încrezãtor în demnitatea misiunii pãmântesti. Va sti sã se integreze ierarhiei transcende: nici când apropiat conspiratiei, disciplinat în nediscutat cadru social .

Presimtim, mai mult, aceste insusiri cu care se va prezenta omul românesc; nu putem recunoa ste nici icoana vie, nici nãdejdea ultimã. Ceea ce musteste in noi tulbure din adânc, ne cãznim a împrumuta imaginei acestui om nou. Prin curmezisul nostru recunoastem svonurile ce-l anuntã.

Cel ce se va sti om românesc nu va complica desigur geneza valorilor; nici nu va avea dimensiuni complexe. Ca o izbucnire de brazdã, va recunoaste doar centre de orientare, care vor directiona faptele si gândirea.

Deasupra: cerul, credinta intr'o realitate care nu este a fi înteleasã prin mintea sa. 

La mijloc: neamul românesc, forta colectivã care împãrtãseste sens si semnificatie realã. 

Jos, la stânga: pãmântul stramosesc, cu izvorul vietii si al traiului de toate zilele, împãrtãsind prietenia si lupta cu realitatea înconjurãtoare.

Jos, in dreapta: casa, familia,cu bucuriile si nãdejdile reculegerii, cu mângâierea pãrtasului de viatã si încrederea celui din leagãn.

Omul romanesc va fi, fãrã indoialã, de naturã verticalã: cladit pe suport religios. Va crede dintr'o nevoie lãuntricã, imediatã. Nu vrea rãtãcire în bãtaia vântului si nici siguranta stâpânirii sale în lume. Existenta lui Dumnezeu în mântuirea omului prin Christos, cel ce a învins moartea, este pentru el realitatea imediatã, grija de recunoastere a zilnicei strãdanii de comuniune cu vesnicia. Omul românesc va crede fiindcã axa sufletului sãu nu va încerca reazim, în lipsa tainei suprafiresti. A fi înseamnã a crede: a participa integral în isvorul vietii supreme. Dumnezeu este realitatea unicã: scop si temeiu.

Putinta omului romanesc de a fi nu este însã izolatã; nu este cuprinsã în singurãtate si orgoliu: este ecumenicã. Prezenta comunitãtii nationale recheamã viata ierarhicã a trãirii prin suflul neamului. A fi om românesc înseamnã a fi pãtruns de realitatea neamului tãu: a fi dispus oricând sã mori pentru dãinuirea sa. Tu nu-ti apartii tie: deasupra ta este natia, este ideea si prezenta romaneascã. Inaintea omului stã natia si înaintea natiei stã Dumnezeu.

De aceea, constiinta legãturii vesnice cu natia presupune acceptarea unei subordonãri si a unei discipline suprapersonale. Omul românesc nu poate fi las si nu poate întelege o viatã fãrã mantuire nationalã. Deaceea tot ce poate dori mai adânc omul românesc este sã asigure, cu viata sa, libertatea si neatârnarea politicã a natiei românesti. El se vrea rãzboinic, viteaz, bine asezat trupeste, sãnãtos, plin cu demnitatea cinstei, uneori mândru si netânguitor: om cu simtul realitãtii si cu constiinta datoriei. Din aceastã cauzã se lasã de egoism, de compromis si slugãrnicie: se dãruieste unui ideal eroic.

Ca sã afirme vigurozitatea rasei si virtutile ei cardinale, omul românesc va cãuta prietenia si cãldura pãmântului strãmosesc, apropierea de duhul tarinei si a colnicului. El se vrea tãran, aplecat peste toiagul ciobãnesc sau peste truda sapei si a plugului, refuzând tot ce vine din lumea îmbâcsitã a orasului cosmopolit. Vrea sã rãmânã in general om necãrturar dar nealterat, viu. Nu doreste sã cunoascã viata din cãrti si nici sa-si formuleze un cosmos doct. Vrea judecatã directã, crescutã pe o trãire sufleteascã realã - chinuitã, revelatoare.

Lângã vraja pãmântului stã cultul casei si al familiei, cu seninãtatea reculegerii, cu bucuria odihnei, cu plinãtatea nesigurantei. Omul românesc îsi cere viata lângã intimitatea acestei familii, alãturi de pãrtasul vietii sale si de aceea care îi continuã mostenirea. Familia este astfel o unitate adicã, care singura exprimã sentimentul plinãtãtii, al vietii si al cresterii.

Omul acesta românesc ne înfãtiseazã singurul prag spre o lume româneascã adevãratã. In simbioza firii sale musteste virtutea sensului românesc în lume. El conditioneazã renasterea româneascã ce se asteaptã. Este singura posibilitate de a învinge prãpastia si eroarea de a asculta cuvântul lui Dumnezeu, nu este o nadeide, un dor, este o cerintã, o hotãrîre. Ne vom prãbusi dacã nu se va ivi omul care sã prezinte firea, viata, sbuciumul românesc ca expresie a unui destin unic, ca o justificare a prezentei românesti în lume. Deaceea omul acesta este oarecum predestinat. Il cerem fiindcã ni-l reveleazã Cel din voia cãruia existãm ca neam. Acolo, sus, s'a hotãrît despre omul românesc.

Adevãrat: Al simtim în noi. Cãci noi cei tineri din aceastã cauzã ne gãsim tulburati, din aceastã cauzã clocotul nostru e fãrã rãgaz. Arderea noastrã ne spune taina unei vieti noi, dorurile ne rãzbesc lumina deslusirii. Destinul omului românesc ne aratã ca tineretul este o nadejde hotãritoare. Noi, sau suntem vestitorii omului românesc sau nu suntem niciodatã!

Inteleasã astfel chemarea noastrã, douã sunt putintele de înfãptuire.

-întâi, de a ne strãdui zi de zi, sã ne însusim virtutile cardinale ale omului românesc întrevãzut;

-al doilea, de a transforma si a pregati corpul nostru social pentru omul românesc.

 Astfel ni se cere tuturor sã fim sau sã devenim:

-oameni de actiune, care sã afirme o vointã neclintitã si un curaj fizic;

-oameni morali, care sã fie stãpâniti de simtul cinstei, al onoarei, de simtul rãspunderii si al curãteniei;

-oameni de experientã, cu disciplina neînfricatã a muncii, hotãrîti pentru eforturi, cu anumitã mândrie si neatârnare;

-oameni realisti, cu întelegere fatã de cele ce se petrec in jurul nostru si deci cu simtul prezentei nealterate.

Scopul ultim sã ne fie nãzuinta de a ne regãsi centrul de sustinere în crestinism si de a inlesni o lume româneascã care sã traiasca, pe isvoarole sale autohtone.

Dumnezeu si Natia româneascã!

Ni se cere, pe de altã parte, curãtenia corpului social românesc:

-lupta împotriva occidentalizãrii si a mecanizãrii burgheze a vietii noastre; 

-inlãturarea elementelor strãine care demoralizeazã si continuã distrugerea omogenitãtii si vigurozitãtii blocului etnic;

-intoarcerea la isvorul tãrãnesc si la organizarea sãteneascã a vietii.

In felul acesta, omul românesc nu va întârzia sã se iveascã, si nu va întârzia sã se împlineascã nici lumea nouã româneascã, atât de mult doritã si întrevãzutã. Se va regãsi un neam ce se cautã zadarnic.

Dar încã odatã: nimic nu se va face pentru renasterea româneascã dacã îndãrãt nu stã omul care sã o sustinã cu crezul si viata sa. Cãci asa a rânduit Dumnezeu lumea: sã nu fie nimic fãrã voia si cuvântul Sãu si nimic fãrã omul ce le intrupeazã.

 

CALEA RENASTERII NOASTRE NATIONALE 

 

Existenta în istorie a fenomenului românesc presupune o pozitie de viatã în conformitate cu destinul lumii - cuprinzând si limitând datele destinului ce îi este anume hotãrît. Cãci existã o solidaritate si o dependentã istoricã, în care destinul neamului îsi prinde firul devenirii sale cu ritmul vietii mondiale. Taina lumii, podoabã a lui Dumnezeu, ascunde si atrage "drumul" local - îndeplinind o armonie de început.

Aceastã solidaritate istoricã ridicã azi, în constiintta noastrã, imperativul renasterii nationale. La îndemnul fortelor ascunse ale devenirii, ne resimtim înviforati pentru un sens al neamului. Creste deodatã în adâncime istoria româneascã: în cursul istoriei lumii.

Ritmul unui drum convulsionar si acea sumbrã viziune escatologicã o resimtim în jur si o vedem întrupatã în întreaga realitate mondiala. Mersul lumii se recunoaste tulburat în limitele sale initiale. Este, parcã, un Semn de Sus, dat pentru toti, cã "cer nou si pãmânt nou" se va arãta, cã "cerul cel dintâi si pãmântul cel dintâi au trecut si marea nu mai este".

Starea neamurilor si putintele lor de devenire recunosc, acum, o limitã care presupune hotãrîrea cea nouã. Eforturile si încercãrile nãzuiesc hotarele lumii acesteia. Adevãrul "Ierusalimului celui de sus" înmuguresste în sufletul tuturor, asteptând ceasul "când se va sterge toatã lacrima dela ochii lor".

Fatã cu aceastã realitate - înnoitoare de gând si de suflet - nimic nu pare mai plin si mai luminos decât tendinta generalã spre "ecumenism national". Semnul zodiei este plin cu îndemn spre aceasta integrare în realitatea natiei, cuprinzãtoare si de scmnificatie transcendentã.

Neamurile îsi cautã valentele. Incep a-si recunoaste misiunea specificã în lume; se apleacã în a regãsi soarta lor, rânduitã sus în cer. Neamurile cresc, acum, din nou, din grija si dragostea cu care Stãpânitorul lumii rânduieste crugul vremii.

Fiecare neam însã se gaseste într'o pozitie specialã a momentului si fiecare poartã cu sine un drum si-o istorie trecutã - de care este rãspunzãtor. Din aceastã cauzã fiecare îsi are local sãu aparte si problemele sale specifice, cãrora este dator a le da deslegare. De felul cum va întelege acest lucru atârnã continutul istoriei sale viitoare,

Trezit pentru o nouã misiune si integrat în duhul cãutãrii de sine, neamul românesc îsi cautã, prin noi cei tineri, participarea la ritmul istoriei. Eforturile spre o renastere nationalã le resimtim ca o chemare ce vine din adâncul dãinuirii. Nevoia nu o stim ca fiind intâmplãtoare ci ca o revelare în noi a misiunii si a datoriei suprafiresti. Este o participare solidarã la manifestarea vointei lui Dumnezeu spre a rândui cetatea cea sfântã: "Ierusalimul cel nou", despre care Sfântul Ioan Teologul spune cã a vãzut-o "pogorîndu-se dela Dumnezeu din Cer, gãtitã ca o mireasã împodobitã bãrbatului sãu".

Suntem, astfel, astãzi, în marginea aceluias hotar, chemati de ritmul istoric, spre a ne rândui o viatã nouã si spre a ne tãlmãci în forme firesti rostul. Problema renasterii noastre nationale ne pune în fatã problema vietii noastre: situatia particularã si constiinta drumului specific.

Desigur, une este situatia si problematica în apusul Europei si alta la noi în România. Diferenta este de cadru istoric si de pozitie spiritualã. Noi nu putem sã ne plasãm in calea renasterii noastre nationale - solidarã in ritmul vietii - din punctul de vedere italian de pildã, sau german. Pentrucã pentru noi problemele sunt altele si altul drumul ce trebuie urmat.

In apus problema ecumenismului national se pune pentru a salva forta ratiunii, ca existentã unicã în lume, dela prãbusire - datoritã unei civilizatii coplesitare si datoritã unei culturi ce a stilizat omul, reusind a-i da o înfãtisare abstractã, nefireascã. Sentimentul general încercat în Apus este acela al istoriei negatoare de sens, al formelor distrugãtoare de viatã. Prin "mecanizarea" vietii, prin trecerea treptatã la "automatizarea" spasmodicã , prin "materializarea" neumanã si dureros împlinitã, lumea Apusului a ajuns firesc la usa prãbusirii, la constiinta secãtuirii toturor fortelor vii, la ceeace, în termeni de profet, unul din ei a numit "declinul Occidentului". Acolo se simte o moarte în rãdãcinile de sustinere ale omului, o anchilozare a tuturor fortelor sufletesti, o stârpiciune anuntatã în scepticism si dispret nihilist. Deaccea pozitia Occidentului fatã de escatologia istoricã presimtitã ca înmugurind pretutindeni - este aceea a unui efort colosal de protestare împotriva mortii organice, de regãsire în mistica fortei si a violentei, de reîntoarcere la datele biologice primare: încordatã crispare de a arunca tot balastul cultural si civilizatoriu, pentru a prilejui ivirea unui tip nou, nealterat, viguros. Aici este vorba de lupta intre viatã si moarte, de un proces de autodistrugere - acel "Untergang" torturant si plin cu nostalgiile "paradisului pierdut".

Pozitia Occidentului fatã de ritmul istoric convulsionar îsi are astfel marginile sale particulare si o grije proprie. Cursul pe care l-a urmat istoria acestei pãrti din lume a adus realitãti ce au crescut si s'au împlinit si împotriva cãrora se încearcã eforturi de convingere. Sbuciumul mussolinian si strigãtul hitlerist tãlmãcesc procesul unei lumi agonice, efortul neuman de a scãpa din ghearele mortii, dorind o aurorã si un început încã neexistent si neîmplinit. Nu este vorba de un drum oarecare ci de un drum ultim, de o istorie incercata, cu date noi, cu isvoare noi, cu pretexte noi, cãutând posibilitatea dãinuirii.

In aceastã pozitie, teama ecumenismului national din Apus este firesc a fi aceea a "activismului disperat", a strigãtului crispat împotriva îndoielii coplesitoare, a nebuniei si a efortului prometeic. Este viziunea iadului si nostalgia raiului.

Problema renasterii noastre nationale e cu totul alta: atât prin cadrul istoric pe care-l infãtiseazã cât si prin pozitia spiritualã proprie. Având o istorie cu totul distinctã in realitatile fundamentale, si fiind aplecatã în sbuciumul nefiresc, România nu ne oferã tabloul unei vieti covârsitã de mecanizare, materializare sau atomizare, nici duhul abstractizãrii esentiale si al sterilizarii intelectuale. Starea sa este nu de "împlinire" a unei istorii ci de "intrare", deabia deacum încolo in marginile unei istorii. La noi nu se pune problema unoi morti organice si nici a unei secãtuiri printr'un proces ascensional firesc, ci accea a regãsirii în datele proprii, a renuntãrii la ceeace nu ne apartine - la trãirea prin altii si cu valorile altora. Pozitia noastrã cere o revenire la isvoarele autentice, la o integrare în destinul ce ne-a fost hotãrît: o constiintã a unicitãtii existentei noastre în lume. Deaceea nouã nu ni se cere protestare impotriva mortii, fiindcã suntem în esentã vii, nesecãtuiti, ci renuntare la lucrurile moarte, pe care ni le-am însusit dela altii: efort de a arunca tot ce ne este strãin, de a refuza tot ce nu a crescut organic. Problema ce ni se pune nu este de a tipa impotriva fortelor împlinite si de a cãuta o învingere, ci accea de a ne regãsi in  apele noastre de a afirma romanismul ca o entitate unicã de viatã, cãutând a creia o istorie plinã cu efortul si sbuciumul nostru. Pe când în Apus problema care se pune este aceea a renuntãrii la ei însisi, pentruca au atins ultimile margini, la noi problema este dimpotrivã accea a renuntarii la Apus, pentru a putea fi noi însine. Diferenta este de evolutie istoricã si de cadru spiritual.

In fata acestei situatii cu totul particulare în care se gãseste problema renasterii noastre nationale, tema ecumenismului national românesc îmbracã forma sa specificã de chemare la viatã proprie. Noua nu ni se cere strigãtul si efortul prometeic al omului fãrã suport axal, ci încordarea de a refuza ceeace nu ne apartine: grija de a ne integra într'o istorie conturata de ethosul local, aducând toatã mãretia unei natii care stie de o misiune anume în existenta sa pãmânteascã. Astfel noi nu ne putem opri nici la Stat, si nici la rasã, ci trecem dincolo, la credinta în sufletul nemuritor, continuând mostenirea dacicã si în sensul crestin al unei lumi ascultând voia celui de Sus. Dar dacã aceasta este pozitia si calea renasterii noastre nationale, este evident ca ea nu poate cuprinde problema ancorãrii în sfortarea Apusului si nici solidarizarea cu nãzuintele întrevãzute. La noi este vorba de un ecumenism rational care sã "integreze" o natie, si nu sã o solidarizeze împotriva unei morti firesti. Deaceea între miscarea nationalã româneasca si miscarea nationalã apuseanã nu pot sã existe identitãti si nici idealuri comune. Cãci dacã miscarea noastrã nationalã ar cuprinde aceste identitãti, ea ar fi o parodie si ar lucra impotriva momentului istoric.

Iatã de ce calea renasterii noastre nationale - în solidarizare cu ritmul istoric. rãscolit prin voia Celui Atot-puternic,- este calea noastrã proprie, personalã si unicã. Renasterea nationalã româneascã nãzuieste sã restabileascã românismul in apele sale si cã creeze un sens românesc in lume.

 

DECE VOM INVINGE?

 

Vom învinge nu fiindcã stãpânim viata cu tineretea si vointa noastrã, ci fiindcã suntem predestinati. Noi nu facem voia noastra, ci suntem din acei care urmãm soarta ce ni s'a dat. Fapta noastrã nu este o luptã pe cont propriu, ci lucrarea unei asezãri tainice care ne-a hotãrît chemarea în lume. Noi suntem instrumentul acestei asezãri; ne punem în slujba procesului - nu suntem rânduirea lui.

Dar fapta noastrã este, deaceea, consfintitã - este cuprinsã în indeplinirea si isbânda luptei.

Doua idei centrale reactualizeazã puterea noastrã de a avea sau de a nu avea un rost: constiinta permanentã ca neamul românesc are o misiune a sa in lume si renuntarea la noi, jertfirea pentru realitatea neamului.

Rãscoala sufletului nostru cuprinde rãscoala unui suflet national care se vrea stãpân in asezãmintele sale. Cine nu pleacã dela adevãrul unicitãtii vietii românesti si nu se simte solidar cu drumul reactualizãrii valori lor originare este strãin de procesul studentesc pentru regãsirea romaneascã.

Fapta noastrã a studentimii românesti, se aseazã in istoria neamului ca o faptã unicã, atat prin drumul nasterii sale cât si prin îndatorirea ce o are de a aseza din nou românimea în granitele vietii organice. Noi nu ne facem din crezul nostru o idee si crezul nostru este: ideea vietii pe care cineva mai presus de noi ne-a arãtat-o. Luptãm pentru o Românie nouã fiindcã în noi aceastã Românie existã ontologic. Noi purtãm în fapta noastrã grija lui Dumnezeu care ne-a creiat neamul. Nu fapta noastrã ne-a dat misiunea, ci misiunea ne-a creiat fapta, prin care abia noi întelegem cã avem un rost. Procesul faptei noastre recheamã legãtura noastrã cu o vointã care nu este a noastrã si care ne transcende. Noi nu suntem prin noi, ci prin ceeace este vointã revãrsatã în constiinta noastrã.

Drumul pe care-l ia fapta noastrã este acela al jertfei, al mortii pentru crez. Noi stim cã indeplinim e chemare a noastrã prin faptul mortii. Nu fiindcã dispretuim viata pur si simplu, ci fiindcã atunci când ni se cere moartea, noi murim în constiinta vesniciei, rãmânând deasupra noastrã crezul în nemurirea sufletului pe care-l purtau cu ei strãmosii nostri si pe care noi îl regãsin viu în toatã fibra simtirii noastre.

Dar moartea, noastrã este moartea pentru izbânda crezului.Ceeace presupune ca noi nu ne regãsim în moarte disperarea; ci granitele vietii românesti noui. Noi avem constiinta cã aceastã glie româneascã închide pe strãmosi si cã Romania nouã se încheagã din legãtura cu firea strãmosilor si cu mãrturia vietii lor si a obiceiurilor lor locale si autentice. Cauza studentimii românesti este regasirea natiei în apele sale firesti, afirmarea existentei românesti ca o unitate de simtire si de asezare în lume. De aceea, moartea care ne-o aflãm în aceste înprejurãri se închide cu aurori si nu e niciodatã mai plinã de vesnicie. Cãci jertfa noastrã nu înseamnã moarte, ci nastere. Inseamna nasterea noastrã cea adevãratã si prologul României ce va sã fie.

Faptele studentimii române vin sã consfinteascã si sã reînnoiascã de fiecare datã legãtura cu jertfa trecutului, sã-si însuseascã mostenirea si sã dinamizeze constiinta colectivã pentru misiunea cea mare. Noi ne regãsim unitatea rostului nostru în ceasul în care ne repunem mãrturia pentru solidaritatea faptei. Vesnic e atunci în noi drumul dintre cer si pãmânt. Acest drum stabileste între fostii luptãtorii si studentii de azi acea comuniune aproape misticã care aratã cã miscarea studenteascã e una si cã aceasta miscare va fi singurã în stare, cu toate trãdãrile, sã duca la o istorie româneascã.

Slujitori ai unui destin, noi studentii români afirmãm un crez de viatã nationalã, desãvârsim o luptã începutã acum 15 ani si credem în îzbânda cauzei noastre, fiindcã e a unui neam si e hotãrîtã de Sus.

Izbânda noastrã este datã în crezul nostru, iar lupta noastrã cuprinde renuntarea noastrã la noi. Fapta noastrã este o misiune.

Noi credem într'o istorie româneascã!

Ion VEVERCA