VICTIMELE COMUNISMULUI

Pr. Vasile Tepordei: AMINTIRI DIN GULAG

 

Am fost arestat de la locuinta mea din Bucuresti īn dupa-amiaza zilei de 28 Octombrie 1948 si am fost dus īn arestul Prefecturii politiei Capitalei. Inchisoarea era imaginea reala a iadului. Tot ceea ce este mai degradant, mai pervers, mai sub orice critica este īn īnchisoare. In fiecare dimineata erau transportati cu duba prefecturii la tribunal "criminalii" de razboi. Acestia, īn marea lor majoritate, erau batrāni, neputinciosi, fiind dusi de brat de catre altii mai tineri. Imi amintesc ca filosoful Ion Petrovici, de la Iasi, fala filosofilor din toata tara, ajunsese aproape orb. Ii dadeam zahar cubic, pe care īl cumparam la negru. Spunea ca-i face bine. Mai era generalul Radu Rosetti, fostul ministru al īnvatamāntului, grav bolnav de prostata. Se zbatea īn niste chinuri groaznice. Delincventii de drept comun īnsa primeau pachete īn fiecare Duminica, pe cānd intelectualii, conform dispozitiilor lui Teohari Georgescu, ministru de interne, trebuiau exterminati prin foamete si mizerie. Devenisera toti acestia niste umbre: fetele galbene, ochii dusi īn fundul capului, pielea zbārcita, distrofici īn ultimul grad. Abia īsi īmpleticeau picioarele. De māncare, nu mai vorbim. Cāte o strachina cu supa de cartofi sau mazare, fara lingura, o sorbeai si īti astāmparai foamea. Peste o ora, īti era iar foame. Pāinea era insuficienta si de proasta calitate. Se dormea pe un fel de paturi de beton. Te culcai īncaltat si īmbracat. Macar frigul nu te chinuia. Cānd ne scoteau īntr-un fel de maidan, ca sa ne distribuie asa-zisa māncare, era vai si amar. Cei de drept comun se īnghesuiau īn fata, te īmbānceau, īti luau rāndul, iar gardienii nu vedeau si nu auzeau. Erau multi turnatori, care te trageau de limba si te provocau sa le spui de ce esti retinut aici. Adesea īti blestemai ziua cānd te-ai nascut. Aici era iadul adevarat, descris de atātia mānuitori ai condeiului.

Si iata ca, īn asteptarea noastra sa ne vina raspunsul Ministerului de justitie, la propunerea acuzatorului public Vladescu, īn ziua de 13 Ianuarie 1949 suntem urcati īntr-o duba hidoasa si transportati la Vacaresti. Primirea ne-au facut-o gardienii, cu īnjuraturi si īmbrānceli. Impreuna cu parintele Rosca Sergiu, am fost condusi la infirmeria īnchisorii, unde erau asa-zisii criminali de razboi. Am gasit pe generalul Iacobici, fost sef al Marelui Stat Major si ministru de razboi, pe fostul ministru al economiei nationale, Potopeanu, si pe Atta Constantinescu, fiul lui Constantinescu-Porcu, fost ministru, pe colonelul Popescu Cetate, fost presedinte al Tribunalului Militar din Craiova, care o judecase pe Ana Pauker, pe colonelul Caracas, fost comandant al legiunii de jandarmi Lapusna. Imi amintesc de Atta Constantinescu, care suferea de foame. Implora sa i se dea supliment. Slabise asa de tare īncāt hainele īi atārnau pe corp ca pe o prajina.

Asistenta medicala era foarte defectuoasa. Medicii raspuneau aproape totdeauna ca nu au medicamente. Cei mai grav bolnavi erau ridicati si dusi īn saloanele de urgenta. In infirmeria Vacaresti am gasit o situatie noua: detinutii posedau Noul Testament, desigur īn mod clandestin. Noi, cei doi preoti, citeam īn fiecare zi evanghelia respectiva si o comentam. Organizam discutii apologetice, cerute de catre unii dintre internatii politic. Se punea problema existentei lui Dumnezeu. Participau la discutii foarte multi frati de izolare. Erau ingineri, profesori, ofiteri, magistrati, care dovedeau o solida cultura teologica. Afara de discutiile teologice se angajau si discutii patriotice.

Imi amintesc de povestirile generalului Iacobici, fost ofiter īn armata austro-ungara. Ne povestea ca atunci cānd s-a pus problema unirii Ardealului cu tara-mama, el era cu doi colegi ofiteri superiori: un austriac si un ungur. S-au despartit frateste si au trecut fiecare īn armata neamului sau. In timp ce austriactul si maghiarul erau indispusi si tristi, romānul era īn culmea fericirii. Desi facuse armata īn statul austro-ungar, el ramasese romān pāna īn strafundul sufletului sau. Tot īn īnchisoarea Vacaresti am īntālnit pe preotii Dumitru Argint si Nica Tuta, pe atunci arhidiaconi la Catedrala Patriarhala.

De la 14 Ianuarie la 2 Februarie 1949, cāt am stat la Vacaresti, am putut cunoaste īndeaproape pe marii romāni: generalul Iacobici, academician si prof. universitar Ion Petrovici, colonel Popescu Cetate, general Olimpiu Stavrat, fost guvernator al Basarabiei etc. Atitudinea lor de fiecare zi confirma o educatie solida si o admirabila tinuta morala si patriotica. Toate povestirile lor inspirau respect si admiratie. Oamenii aratau ca īn preocuparile lor profesionale erau condusi de dorinta si hotarārea de a-si iubi patria. Toti erau preocupati de soarta sotiilor si a copiilor. Aproape nimeni nu se gāndea numai la soarta lui. Isi dadeau seama ca erau izolati de societatea care se schimbase radical sub imperiul conceptiei Rasaritului. Se judecau procese la Tribunalul Poporului si toate confirmau ca, odata ajuns la Vacaresti, nu mai ai sanse de scapare. Destinul īti era hotarāt: exterminarea.

Dupa 2 Februarie 1949, cānd am fost ridicat de la Vacaresti si predat rusilor, familia mea mć considera mort. Sapte ani nu am scris nimic. Sergiu Rosca cerea mereu sa fie judecat, deoarece dosarul nostru comun fusese predat rusilor si parintele Rosca nu avea nici un fel de dosar. Cānd īl aduceau la Tribunal, el se adresa presedintelui si cerea sa fie judecat. Totodata, el facea cunoscut ca dosarul nostru comun a fost expediat, cu mine, peste granita. Sotia mea si rudele care au asistat la proces īsi dadeau seama ca eu sunt pe alte meleaguri.

Despartirea de parintele Rosca a fost dramatica. Eram ca doi frati. Ne rānduiam si citeam zilnic evanghelia respectiva facānd comentariile necesare. Toti internatii din infirmeria Vacaresti cunosteau continutul dosarului nostru si toti asteptau sa ne vada īncadrati īn aceeasi cauza antistalinismul. Cānd colo, īn ziua de 2 Februarie sunt strigat de gardianul de serviciu, si īmi spune sa iau toate lucrurile si sa-l urmez. Eram nedumerit. Ne-am īmbratisat si am plecat īn necunoscut. Ce se va īntāmpla cu mine nu stiam. Am fost urcat īntr-un Jep si dus din nou la sediul Securitatii din calea Rahovei. M-au coborāt si m-au īncarcerat din nou īntr-o celula.

La 3 Februarie 1949 am fost dus la directorul īnchisorii, care mi-a spus ca sunt eliberat. M-a pus sa semnez ca am primit totul de la īnchisoare si ca nu am nici o pretentie fata de ei. Am multumit si cu bagajul īn spinare am coborāt īn strada. M-am pomenit ca sunt īnsotit de un plutonier pe care īl chema Moraru. Am mers īmpreuna pāna la poarta bisericii Domnita Balasa, vizavi de Tribunalul Mare. Vad ca se opreste o masina si sunt invitat sa urc īn ea, motivānd ca voi fi dus spre casa. Unul dintre cei doi cu masina m-a īnjurat ruseste si m-a fortat sa intru. Moraru, deci, fusese agentul de predare a mea catre reprezentantii sovietici. Astfel "preluat" de pe strada, am fost dus la Constanta, la īnchisoarea si tribunalul sovietic de aici. Am fost judecat pe 9 Iunie 1949 de sovietici si condamnat la munca silnica pe viata. Fusesem acuzat pentru articolele antistaliniste publicate la īnceputul razboiului si pentru faptul ca nu vroiam sa recunosc ca exista o "natie moldoveneasca".

La 9 Octombrie 1949, īmpreuna cu alti detinuti, am fost īmbarcati īntr-un tren si am luat calea suferintelor īn lagarele rusesti. Cāteva luni am stat īn īnchisoarea de tranzit din Dnepropetrovsk. Eram extrem de slabit. Am fost ajutat sa ma īntremez de o doctorita, Zaiteva. La īndemnul ei am scris la cāteva manastiri din Basarabia si, de acolo, am primit pachete cu alimente si fructe. In cartea mea īi pomenesc pe toti acei inimosi crestini care m-au ajutat sa revin la viata.

In īnchisoare erau detinuti de diferite culte. Acestia se organizau īn grupe separate si faceau rugaciuni, atāt seara cāt si dimineata. Noi, romānii, īn numar de vreo douazeci, ne rugam īn limba noastra īn mod regulat. La fel, unitii ucraineni din apus, catolicii si ortodocsii rusi. Administratia īnchisorii nu era īn masura sa opreasca rugaciunea. Toti traiau cu speranta ca va muri Stalin si ca urmasii lui vor amnistia milioanele de detinuti.

Patru luni cāt am stat la Dnepropetrovsk am vazut atātea suferinte, atātia oameni distrusi, care fiind cu gāndul la sotiile si copiii lor deveneau pur si simplu neoameni. Nu vedeai o fata vesela, un zāmbet, n-auzeai o gluma, nimic ce poate relaxa. Singuri blatnoii [hotii] erau īn apele lor. Ei declarau ca īnchisoarea este casa lor parinteasca ("rodnoi dom").

Cānd primea un "fraier" pachet, blatnoii īl obligau sa-l īmparta cu ei. Cel putin jumatate din pachet i-l luau hotii. Era obligat sa-l dea cu māna lui. Daca nu dadea, i se lua totul. Administratia nu intervenea. Facea impresia ca era un jaf conventional, ca unii gardieni nu erau straini de jafurile blatnoilor.

In ziua de 1 Martie 1950 am fost īmbarcati īn vagoane "stolīpin" si dirijati spre Harkov. Doctorita Zaiteva, īnainte de plecare, m-a chemat īn ambulatoriul respectiv si mi-a spus confidential ca ne trimit īn regiunea Sverdlovsk din Urali. Destinatia era localitatea Azanka, raionul Tavda, regiunea Sverdlovsk. Acolo se prelucreaza lemnul adunat din taiga. Deci, va fi o clima mai dulce decāt la Polul Nord. Vagoanele "stolīpin" erau special amenajate ca sa nu se poata evada. Intr-un compartiment erau paisprezece locuri. Etajul I si II aveau cāte patru locuri. Cānd erau detinuti mai multi, īnghesuiau si bagau cāte douazeci de persoane. Usile se īncuiau, iar īn locul geamurilor erau niste gratii de fier. Insotitorii se plimbau tot timpul pe culoare si nu admiteau convorbiri si nici miscari suspecte. Toata atentia lor era īndreptata spre a observa daca nu-i vreo tentativa de evadare. Māncarea ne-o dadeau rece: pāinea neagra ca pamāntul si peste sarat. Apa ne-o serveau īnsotitorii cānd doreau ei. In vagonul nostru era o asistenta medicala, care trebuia sa ne dea ajutor īn caz de nevoie. Erau cazuri cānd unii mureau. Mai ales cardiacii. Erau scosi imediat si predati la prima statie. Din Dnepropetrovsk am plecat noaptea. Tot noaptea am ajuns la Harkov. Din gara ne-au urcat īn dubele īnchisorii si ne-au transportat spre destinatie. Aici am fost repartizati prin celule, cāte doi-trei.

In īnchisoarea de tranzit de la Harkov am īntālnit pe profesorul de muzica Usanevici, de la Soroca, care a murit mai apoi, īn anul 1956, dupa amnistierea lui Hrusciov, īn īnchisoarea din Vacaresti. Am stat la Harkov putin. Conditiunile erau aceleasi: grele si amare. Tratamentul era groaznic. Am mai īntālnit aici un preot ortodox ucrainean si mai multi diplomati polonezi, arestati la Varsovia dupa 1945. Fusesera tinuti īn lagarele sudice iar acum erau condusi spre marea īnchisoarea moscovita "Krasnaia Pres". Aici am īntālnit pe locotenent-colonelul Jitianu, de la Focsani. Fusese prizonier de razboi si pentru ca refuzase sa se īnroleze īn diviziile "Tudor Vladimirescu" si "Horea, Closca si Crisan" fusese condamnat la 25 de ani si acum era condus spre Nord. La Harkov am mai īntālnit un fost ofiter NKVD, condamnat si el. Cānd m-a vazut īmbracat īn preot s-a culcat lānga mine si mi-a marturisit tot romanul vietii sale. Era cabardin din Caucaz. Fusese maior NKVD-ist. Dupa anul 1945 fusese trimis īn Franta pentru repatrierea emigrantilor rusi albi, al caror numar era considerabil. Avea īn grija sa un arondisment (raion) din Paris. Venise de la Moscova īnarmat cu literatura de propaganda, bine ticluita, pentru ademenirea rusilor albi si repatrierea lor. Adunase carti, īn care erau tiparite decrete de legi, ce glasuiau ca U.R.S.S. a suprimat toate legiuirile din trecut referitoare la situatia emigrantilor. Se iartć totul si celor ce se repatriazć li se restituie toate bunurile avute īnainte de revolutia din 1917. Totul era o farsa. "Noi stiam adevarul, dar trebuia sa mintim si sa sustinem cele enuntate īn decretele tiparite si distribuite pe gratis solicitantilor", spunea maiorul. Dupa ce īi treceau īn tabele de repatriere, erau urcati pe vapoare si expediati spre Feodosia (Crimeea). De aici erau urcati īn trenuri si trimisi direct īn Siberia. Erau condamnati la cāte 10 ani. Procesele se judecau la Feodosia. "Intr-una din zile īsi amintea maiorul s-a prezentat la mine o tānara rusoaica de o frumusete rara. Era nascuta īn Franta. Parintii ei erau batrāni, avusesera īn Moscova un cvartal de case si o fabrica. Citind decretele care le garantau restituirea bunurilor au hotārat sa se repatrieze. Pe tānara o chema Tamara. Mi s-a facut mila de ea. E drept ca-mi cazuse cu tronc la inima. Era prea frumoasa si gingasa ca sa ma īndur s-o trimit īn Siberia. I-am spus sa astepte pāna termin cu ceilalti si la urma voi rezolva si cazul ei. Am invitat-o la un restaurant, pe contul meu, si īn timpul mesei i-am explicat ce o asteapta daca se repatriaza. I-am propus sa ne casatorim si sa fugim īn America. Eram hotarāt. Eram satul de minciuni si de teatrul pe care-l jucam. Am condus-o acasa si i-am repetat propunerea mea. I-am dat adresa parintilor mei din Caucaz si i-am spus ca nu stau nici o clipa la īndoiala. Ne casatorim si fugim īn America. N-am dormit toata noaptea. A doua zi, Tamara mea s-a dus la comandamentul nostru de repatrieri si m-a denuntat. Inainte de a se duce la comandament, mi-a dat telefon spunāndu-mi ca mai mult crede īn decretele publicate decāt īn cuvāntul meu. Imediat am fost arestat, urcat īn avion, trimis la Moscova, unde am fost condamnat pentru īnalta tradare la 25 de ani de munca silnica.

Tamara, īmpreuna cu parintii ei s-au repatriat. Cum era de asteptat, a ajuns īn Siberia cu 10 ani īn spinare. Atāt ea cāt si parintii ei. De acolo a reusit sa scrie parintilor mei o scrisoare īn care īsi blestema soarta, cerāndu-si pe aceasta cale iertare. Dar totul era zadarnic.

Din tot ceea ce v-am povestit cred ca ati īnteles ca nu exista pe fata pamāntului un regim mai crud ca cel sovietic. Nimeni nu-i īn stare sa minta īn asa hal cum mint ei. Il zapacesc pe om de nu mai crede adevarul, ci minciuna. Cazul Tamarei nu-i singurul. Au fost si sunt mii si sute de mii. Eu ma simt om numai de cānd am ajuns īn īnchisoare. Aici nu mai sunt obligat sa mint si veti īntālni multi ca mine, caci traim īn regimul diabolic al minciunii staliniste". La Vorkuta, nu am renuntat la a ne ruga lui Dumnezeu, chiar daca sufeream grele pedepse pentru aceasta. In fiecare Duminica si sarbatoare faceau rugaciuni la care luau parte si credinciosi laici. Eu, fiind singurul preot ortodox, faceam slujba īmpreuna cu romānii basarabeni, bucovineni, ardeleni, moldoveni si regateni, la care luau parte si ortodocsii rusi si ucraineni. Preoti catolici oficiau "messa" lor si īi īmpartaseau pe credinciosii lor. Noi nu puteam oficia liturghia, caci nu aveam antimense. Dupa ce am luat legatura cu manastirile din Basarabia, ni se trimitea īn pachete īmpartasania pentru bolnavi. Procuram stafide de la detinutii gruzini si alti caucazieni si faceam vin. Astfel puteam īmpartasi si pe credinciosii ortodocsi. Cānd se descoperea ca practicam rugaciuni īn comun, eram īncarcerati si ni se micsorau ratiile de māncare, se oprea corespondenta celor de pe teritoriul U.R.S.S., pachetele si alte avantaje.

Lupta antireligioasa se ducea de catre administratia lagarului īntr-un tempo accelerat. Norocul nostru era ca turnatorii fiind demascati, īi ocoleam ca sa nu afle de adunarile noastre. Goana dupa credinciosi se facea mai ales cu ocazia sarbatorilor de Craciun si de Pasti. In lagarul de la mina 29 era si un grup de romāni din cele sapte sate din Ucraina subcarpatica, rupte de la Maramures. Acestia apartineau sectei martorii lui Iehova si erau izolati de restul romānilor. Cu ocazia sarbatorilor nationale, tot īn secret, organizam comemorari de ordin national. Desi procentul romānilor, īn raport cu al ucrainenilor, rusilor si nemtilor, era mic, noi totusi nu lasam sa treaca nici un eveniment din istoria tarii si a bisericii noastre pe care sa nu-l comemoram. Ne adunam la cāte un romān, īntr-o baraca si acolo, stānd pe paturi, ne faceam datoria. Totdeauna īncepeam cu rugaciunea. Taranii basarabeni si bucovineni, care formau majoritatea romānilor, luau parte activa la toate comemorarile noastre. Impartasania o faceam individual si īn mare secret. Impartaseam romāni, rusi si ucraineni ortodocsi. La mina 29 era un preot lipovan (de credinta veche), de prin tarile baltice, care visa mereu sa se elibereze si sa vina īn Dobrogea noastra, unde stia ca sunt multi de ai lor. In lupta pentru derutarea autoritatilor, detinutii inventau fel de fel de metode. Cartile de rugaciuni erau confiscate fara mila. Se faceau perchezitii saptamānale si tot cea ce gaseau, ca material religios, confiscau si ardeau. Inventasem o metoda pe care n-o stiau nici politrucii, nici turnatorii lor. Sub saltele erau scānduri. Caraliii, cānd faceau perchezitia, ridicau saltelele. Scāndurile īnsa, nu. Atunci am batut cāte doua chingi de cauciuc īn partea de dedesupt a scāndurii si fixam acolo cartile de rugaciuni. Am pastrat un Noul Testament, un Ceaslov si o Carte de rugaciuni pāna m-am eliberat, fara a fi descoperite.

Cu ocazia Sfintelor Pasti din 1954 a sosit un pachet cu alimente pe numele meu. Era din Calarasii Basarabiei. Postarita m-a chemat si m-a īntrebat de la cine primesc pachete. I-am raspuns ca mie īmi trimit pachete diferiti credinciosi, dar nu-i tin minte pe toti. "Pe Lungu īl stii?" ma īntreaba postarita. "Eu stiu mai multi Lungu, dar nu stiu care o fi de data asta". Ea ma īntreaba: "Pe Lungu Nicolae din Calarasi Moldova īl cunosti?" "Da", īi raspund eu si desface pachetul. Deasupra era o scrisoare cu litere latine. Era un scris frumos. Ca sa nu mai cheme translator, īmi ceru sa-i traduc eu continutul. Scrisoarea īncepea asa: "Draga parinte Vasile, īn preajma Sfintelor Sarbatori īti trimit cāte ceva din bunatatile produse de binecuvāntatul pamānt al Basarabiei noastre. Sa stii ca noi traim ca īn rai. Māncati din putinul nostru dar si dati slava lui Dumnezeu. N. Lungu". Asa de frumos era scrisul īncāt a impresionat-o pe postarita rusoaica. I-am dat si ei o bucata de slanina, de brānza si cāteva mere domnesti. A multumit si mi-a dat pachetul fara a-l controla pāna la fund. In baraca ma asteptau fratii romāni, cu care totdeauna īmparteam darurile. Am pus totul pe masa si ne-am īmpartasit din cele trimise de Lungu. Eu īnsa habar naveam cine-i el. Am aflat mai tārziu ca era un calugar de la manastirea Hīrjauca, caruia parintele Gheorghe Plamadeala din Calarasi īi dadea pachetul si el mi-l expedia.

Dupa ce am īmpartit darurile din pachet, am gasit pe fund, un borcan cu miere. Baietii din schimbul II, care īn timpul īmpartirii darurilor se odihneau, au aparut sa ia si ei parte la īmpartasanie. Am destupat atunci borcanul cu miere si am īnceput sa le torn pe pāine. Observ spre fundul borcanului un capat de sfoara. "Ce neglijenta si din partea acestui Lungu? Sa lasi sfoara īn miere. Pacat". Am scurs toata mierea si cānd am tras sfoara am vazut ca pe fundul borcanului era ceva īnvelit īn hārtie de pergament. Desfac hārtia si īn mijloc gasesc o scrisoare tot asa de artistica ca si cea citita postaritei. In aceeasi scrisoare erau si 300 de ruble. De data aceasta, Lungu scria: "Draga parinte Vasile, nu te potrivi la scrisoarea prima. Acolo-i minciuna tot. Adevarul este ca la noi īi iad. Deportarile si foametea ne distrug. Rugam pe bunul Dumnezeu sa ne ajute sa scapam la limpezis. Rugati-va pentru noi. Lungu". Dupa aceasta am mai primit pachete asemanatoare de la parintele Mihail Spinei din Boldurestii Lapusnei, de la parintele Teoctist Procopan din Moldova-Orhei, de la consateanul meu, īnvatatorul Miron Balan, din Cīrpestii nasterii mele, precum si de la alti frati basarabeni care aflasera de soarta mea. Multi īmi scriau īn genul lui Lungu. In orice situatie s-ar gasi omul īsi framānta mintea si cauta sa gaseasca mijlocul pentru a comunica anumite lucruri fara a putea fi descoperiti de agentii NKVD-ului.

Pr. Vasile Tepordei

                    

/ / /
INAPOI LA PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE