Pământul reavăn mângâiat de razele calde ale soarelui din acesta primăvară timpurie, ne-a trimis in dar ghioceii albi ca spuma si  violetele parfumate cu toată mireasma gliei şi a cerului. Nu flori, ci suflete; sufletele mortilor noştri contopiti cu tărâna, care au învins încă o dată materia şi au răzbit până la noi cu moartea pre moarte călcând ...

Din pustiul mortii fizice, din sterpiciunea înghetată a iernii, ca şi in primăvara trecută, ca in toate primăverile ce vor veni pâna la sfâşitul veacurilor, sufletele mortilor noştri înfloresc şi ne zâmbesc parfumat, in cimitire sau pe coline, din câmpurile in care au căzut fulgerati de gloantele duşmanilor sau din pădurile prin care au fost purtati in lanturi.

Îngemănati cu eternitatea, mortii noştri din lumea lor de dincolo, ne ocrotesc şi ne îndreaptă pasii. Ei au realizat acolo, in câmpiile Domnului, o altă legiune, şi ca pe vremuri când erau fiinte muritoare, sunt camarazi. Camarazi de luptă, camarazi in viată, camarazi in moarte. Stau cot la cot, umăr la umăr studentul  Sterie Ciumetti, muncitorul  Nită Constantin, tăranul  Bălăianu Nicolae.

Mormintele lor sunt pretutindeni; ele alcătuiesc punctele cardinale pentru geografia spiritualitătii româneşti. La căpătâiul lor, sub umbra crucii strămoşeşti, vin zilnic pelerinii legionari ca sa reînnoiască legământul de jertfă şi să se împrospăteze cu forte noi de viată.

Mortilor noştri le închinăm câteva clipe de reculegere in fiecare zi din viata noastră, sub ocrotirea lor începem şedintele in cuiburile noastre; pe ei îi invocăm şi sub scutul lor pornim la luptă. Ei sunt izvorul de viată eternă pentru sufletele noastre, pentru mintile noastre, pentru faptele noastre.

Purtăm cu totii cămaşa tesută din firele nevăzute ale jertfei lor. În taberele de muncă frământăm pământul in care s-au imprimat pasii lor şi durăm cărămida zidirii unei vieti noi, din tărâna stropită cu sângele lor. Pe temelii fixate in eternitate prin sfintele lor oase,  ridicăm in cântec, pentru un mileniu, cetate mândră şi cuprinzătoare neamului românesc întreg.

"Sportivi" si sport national

Gem tribunele in fiece duminică şi Sărbătoare sub greutatea zecilor de mii de "sportivi", veniti să aclame pe terenurile respective echipele sportului românesc. Dar echipele acestea "româneşti" au in constitutia lor 80% elemente judeo-maghiare. Şi totuşi "sportivii" români, profesori şi ofiteri, magistrati şi liber profesionişti, a căror educatie sportivă le-a fost făcută de jidanii Munteanu şi Beilis prin "Gazeta Sporturilor", urlă frenetic la fiecare "match": Bravo Schwarz! Bravo C. A. O.! şi huiduiesc dezgustati cele două-trei echipe care mai luptă pentru nationalizarea sportului!

Pâna într-atât ne-au pervertit jidanii simtul national, încât nici in sport, care este un puternic mijloc de afirmare natională, nu mai putem fl români! Pentru că un lucru trebuie să înteleagă bravii noştri "sportivi": sportul nu poate fi spectaculat prin obiectivul "obiectivitătii ", cum i-au educat prin gazetele lor jidanii. Nu! Sportul angajează prestigiul national, ca orice altă manifestare, şi a te împăuna cu succese "româneşti", când echipa este 90% iudeo-maghiară, constituie o adevărată prostie! Nu este numaidecât necesar "să învingi ", ci să învingi cu fiii neamului tău; şi e de preferat să fii învins într-o competitie decât să triumfi cu elemente care nu-ti apartin nici sufleteşte nici etnic. Întelegeti aceasta, domnilor care strigati: "Bravo C. A. O., Bravo Rîpi"!?

Gânduri pentru Ardealul cel tânăr

Politica, arta guvernării, este o definitie care circulă curent in istoria lumii de la Aristot până la Machiaveli şi de la gonialul florentin până la teoreticianul statului modern, uriaşul Charles Maurras. Şi poate că nicăieri nu s-a verificat mai complet decât la noi realitatea turnată in formula de mai sus.

Priviti şi cercetati aşezările politice din tara românească de la război încoace şi mai cu doosebire Ardealul, Ardealul acesta căruia îi revine un rol atât de proponderent in ierarhia structurală a statului românesc, şi veti întelege singuri cât adevăr validează enuntarea cugetătorilor politici din toate veacurile.

Pentru că nicăieri nu veti constata mai absentă decât la noi opera de guvernare şi nicăieri nu veti întâlni o mai categorică lipsă a unei adevărate politici. Este un paradox? Nu! Ci o autentică şi întristătoare realitate.

Cum, ni se va răspunde, nu exista politică in Tara românească? Dar, pentru numele lui Dumnezeu, tocmai acesta este răul cel mai profund de care suferă această tară: excesul de politică. Politicianizarea României este un fapt pe atât de evident pe cât de dăunător, încât salvarea nu-i poate veni decât printr-o operă crâncen sustinută de depoliticianizare.

De perfect acord, după ce in prealabil vom fi precizat câteva nuante, a căror importantă nu va scăpa nimănui.

1. Tara românească, şi mai cu deosebire Ardealul, a cărui proprie aşezare implică o atentie deosebită, n-au fost nici un moment guvernate, autentic guvernate, de la Unire până azi, pentru ca o aproximativă administrare materială nu defineşte pecetea unei guvernări.

2. Această lipsă de guvornare, constatată la orice pas, este concluzia firească a unei alte cauze, lipsa unei politici, a unei politici românesti de stat, nerealizată încă, cu toată agitatia color şaptesprezece partide politice şi in ciuda unui număr aproape egal de guvernări prin partid.

3. Este copleşită tara noastră de politicianită şi de politicianism, este supra-aglomerată de personal politic încadrat în tarcurile de interese care se numesc partide, de pe urma actiunii cărora se fractionează totul national şi se întârzie realizarea misiunii istorice la care neamul acesta are dreptul să năzuiască, dar a fost şi este complet lipsită tara de o reală, autentică politică de Stat.

In rezumat: după şaptesprezece ani de la închegarea sa teritorială, un stat firesc, creat prin destinul istoriei de o natiune omogenă, nediversiflcată nici pe temeiul traditiilor, nici pe cel al limbii şi nici măcar pe teren religios, se găseşte in vremurile de fată complet dezorganizat, profund viciat in structura sa, dezaxat din functiile sale esentiale, din lipsa unei guvernări autentice, împiedicată în realizare de o pletoră de politicaştri care in slujba coteriilor din care făceau parte au militat o diversitate de "politici", ignorând constant o singură politică, aceea care era reclamată de interesele permanente ale Statului românesc.

Iată cum, revenind la premisele puse in capul acestui articol, am lămurit per a contrario că şi la noi, ca pretutindeni, politica este arta guvernării.

Să lăsăm deoparte pentru mai târziu urmările dezastruoase ale lipsei de guvernare in restul tării şi să ne cantonăm deocamdată in Ardeal. După o cât de sumară cercetare, nu credem că se va găsi un singur român însufletit de sentimentul profund al răspunderii pentru destinele neamului său, care să nu se cutremure.

Să recunoaştem cu durere: după şaptesprezece ani de la Unire, Ardealul este mai putin românesc decât până la 1916. Ca diamantele unei coroane străjuiesc hotarele cetãtii valahe stropită cu sângele lui Mihai şi al lui Horea, oraşele ungurizate: Aradul, Sibiul, Braşovul, Odorheiul, Satu Mare, Oradea şi Tg. Mureş. Ca şi odinioară, in inima platoului valah stă înfipt ca un pumnal, oraşul magnatilor, Clujul. La locul lui, lângă masiva catedrală ungurească, cu turlele trimise sus, cât mai sus către zări, ca o sfidare adusă cerului acestuia care de la Mare şi până la Tisa e românesc, mai mândru ca niciodată, Matiaş Corvinul, eroul şi cartea de vizită a ungarilor pentru străinii vizitatori, primeşte in ziua de 10 Mai defilarea trupelor româneşti, ca un omagiu ce i s-ar cuveni de drept. Mai la o parte, purtând in ziduri durata a cinci secole, casa lui Matiaş, transformată in muzeu iredentist in care tulnicul motilor e trecut drept obiect de artă ungurească populară, şi acoperită - după unire - cu ardezie in tonul drapelului maghiar, invită ospitalier pe străini, pentru a le demonstra că nimic nu s-a schimbat.

Duduie pământul de activitatea rotativelor, care îneacă străzile cu sute de cotidiene jidovo-maghiare şi fac să geamă vitrinile librăiilor sub povara tipăriturilor iredentiste.

În măsura in care diminuează şcoala românească se înzecesc şi se însutesc aşezămintele lor de cultură. Cetăti sunt institutele de credit, pompate abundent de finanta budapestană; cetăti sunt uzinele lor, care copleşesc piata cu mărfurile necesare indigenilor valahi; cetăti sunt magazinele lor, tapetate cu reclame în culorile drapelului de peste Tisa.

O, cunună de spini de pe fruntea însângerată a românimii ardelene, împletită din oraşele jidovite: Oradea, Satu-Mare, Sighetul, Bistrita şi Năsăudui! Centura de foc a jidovimii galitiene, preface in scrum avutul şi sufletul românaşilor, descălecătorii de tară si Maramureşului şi mândrii grănicerii ai Năsăudului. Ca mai-nainte, mai rău ca mai-nainte, românii orbecăiesc pe sate şi se sting, stăpâni in tara lor, in mahalalele care împletesc o retea de mizerie in jurul cetătilor comandate de grofimea iudeo-maghiară.

După şaptesprezece ani de stăpânire de drept, dar tot atâtia de subjugare de fapt, ce a opus politica românească acestei autoguvernări iudeo-maghiare, in Ardeal? S-o spunem noi aci: două statui lipsite de inspiratie, dintre care una a făuritorului României unite; o şosea "natională" neterminată, dinspre Oradea către Braşov, al cărui fundament se farâmitează ca gipsul; o catedrală ortodoxă către marginea Clujului, încorsetată şi drămuită meschin, nedesăvârşită încă pentru temeiuri bugetare. Atât. Se mai adaugă: desfiintarea unei Facultăti de Drept; dispozitia unui însemnat număr de şcoli, pe aceleaşi considerente bugetare; stingerea unei prese cu adevărat româneşti, ca acea "Libertate" a părintelui martir Mota de la Orăştie; prăbuşirea întregului sistem de credit, care facea fala activitătii economice a tărănimii şi a micii burghezii ardelene; transformarea luminii incandescente împrăştiate de "Asociatia pentru cultura poporului român" într-o plăpândă pâlpâială. Iată bilantul, la care va mai trebui să adâugăm, pe lângă multe altele care n-au loc aci, inexistenta unei politici a căilor de comunicatie care pune oricând la dispozitia D-lui Beneş, prietenul D-lui Titulescu, Maramureşul nostru, leagănul neamului românesc din părtile Moldovei şi ale Bucovinei. Se cunoaşte de către toată lumea că, pentru a merge la Sighet este necesar, din lipsă de cale ferată pe teritoriul nostru, să parcurgi o bună parte din drum sub paza baionetelor grănicereşti, pe teritoriul cehoslovac. Iată cum, ar fi suficientâ o cât de mică neîntelegere între cabinetele Micii Întelegeri, pentru ca la un semn, Maramureşul să rămână la discretia cui îi place.

Răspunderile? Le poartă politicienii români de dincolo şi de dincoace de munti. Înfeudati intereselor de clan, regionale sau regnicolore, au pierdut totdeauna in politica pe care o făceau drumul intereselor superiore şi permanente ale neamului. Lipsiti de perspectiva istoriei şi fără sentimentul duratei, bâiguind formule străine de realităti româneşti, papagali becisnici ai unei democratii antinationale, şi-au făcut un merit din a debita cupletul cetătenilor cu drepturi egale indiferent de origine, de limbă şi de religie, au transformat in dogmă politica provizoratului şi nu şi-au întins mâinile pentru a se uni într-o actiune constructivă, decât atunci când acestea au fost ferecate cu lanturi de aur, confectionate din moneda blestemată a grofului iudeo-maghiar.

Îmi sună şi acum in ureche cuvintele îndurerate ale Căpitanului Şiancu, din noaptea aceea înstelată de Mai in care îmi povestea cum avocatii contelui Banffy, regele presei maghiare din Ardeal, transformat in cetătean român in 24 de ore de către defunctul Alexandru Constantinescu, împotriva intereselor româneşti ale necăjitilor moti, pentru banii grei ai grofului se unesc ei, avocatii diavolului, politicienii români indiferent de partid, şi-l sustin in procesele pentru deposedarea motilor de muntii lor. Aceştia-s culpabilii şi aceştia trebuie cât mai grabnic înlăturaţi, pentru a se putea promova o politica românească şi o guvernare a Statului.

Rolul acesta covârşitor îi revine, in partea ardeleană a tării, Ardealului cel nou, Ardealului tânăr. Si îl va împlini, cu prisosintă, pe deasupra tuturor piedicilor ce i se pun in cale. I-am văzut la faptă pe tinerii aceştia ardeleni, flăcăii vânjoşi şi iluminati, care au ars de mult pe rugul credintei celei noi tablele blestemate ale democratiei internationale şi cărtile mincinoase ale umanitarismului interesat. Aspri şi neîndurati, cum îi şade bine ardeleanului, strănepotii lui Horea vor dărui Ardealului, ca şi legiunile de camarazi de pe alte plaiuri, o viată nouă, puternică şi românească, a cărei durată să se întindă peste sute de ani. Neînfricati războinici, au deschis foc împotriva întregii lumi vechi care a condus la abdicarea Statului national. Pionierii statului legionar, unificat "în cuget şi-n simtiri" au aprins o luminită la Dealul Negru. Este semnalal prim al biruintei care ne va da nouă şi urmaşilor noştri o Românie unificată şi puternică şi un Stat românesc, suveran deplin pe aşezările sale, despre a cărui misiune istorică vor avea să mai audă prin veacuri vecinii noştri de prin părtile acestea ale Europei.

Crez de generatie: Ideologia faptei

 "Soyez durs, mes freres!"  NIETZSCHE

de Vasile Marin

"Axa", 22. I. 1933

 S-ar părea că trăim un sfârşit de veac. Sunt semne. Încheieturile lumii vechi trosnesc de pretutindeni. Oamenii lumii care se duce au ochii rătăciti; dezorientarea le trece pe dinainte vedenii jucăuşe ca-n apa mortilor. Din străfundurile vietii nationale, acolo de unde se fierbe plămada rosturilor viitoare, porneşte către suprafată clocot surd purtător de amenintare. Se pregătesc marile primeniri. Care, in ciuda oricui, nu vor întârzia să se arate, pentru că, oricât ar dori-o din răsputeri oamenii lumii vechi, colectivitătile nu se sinucid şi nici nu se permanentizează in stări letargice.

Natiunile cunosc crize, ca şi indivizii izolati, dar nu sucombă: lent, prin evolutie şi brusc, prin revolutie, le depăşesc sigur. Renaşterea prin revolutie nu mai poate înspăimânta pe nimeni: popoarele fãră revolutii se elimină prin ele înşile din istoria lumii, aşa după cum indivizii care nu încearcă in viata lor crize spirituale profunde, se îngroapă de la sine in lutul cenuşiu al anonimatului.

Generatia în mâinile căreia se află frâiele colectivitătii nationale, trage să moară; nu de bâtrânetea împlinirii misiunii sale, ci din neputinta, fizică şi morală. Ea moare prin ea însăşi; moare din lipsă de respiratie, din incapacitate de întelegere a vremuriior şi din paralizarea vointei creatoare.

Deposedarea ei din comandă, trebuie să se opereze cât mai grabnic. Vremurile cer oameni tari şi generatia înaintaşă nu-i poate da. Vremurile cer oameni întregi, cu patima jertfei, îmbibati de crez, forjati din otelul temeritătii: generatia de crez şi faptă, dinamică; cer oameni care nu dibuiesc in preajma marilor hotărâri, ci realizează direct şi din plin; care nu bâiguiesc idealuri străine de sufletui natiei acesteia şi nici nu militează proiecte potrivnice intereselor ei. Şi, pe oamenii aceştia, nu-i poate da decât generatia noastră.

Pretutindeni, acolo unde ea s-a aşezat in slujba revolutiei, conducerea destinelor se află in mâinile viguroase ale generatiei noastre. Pretutindeni, puntea de comandă şi locurile de responsabilitate sunt ocupate de garda privilegiată a tineretii, de aristocratii autoritătii etice, de casta acelor care au înteles la vreme, că, fără sprijinul de jertfă îndrăzneată al unei elite conştiente, lumea ar fi fost de mult un muzeu perfect catalogat, o uzină de roboti sau a morgă imensă.

Generatia tânără din toate tările care si-au dat reformele cele mari, a înteles momentul istoric al chemării sale. Cu incredere nedestrămată de îndoială a realizat direct şi din plin cu riscul vietii însăşi. "Vivere pericolosamente" este formula dinamică a tineretii, turnată in cea mai lapidară concretizare a virilitătii creatoare. Generatia noastră nu constituie o zestre politică in mâinile nimănui. A luat de mult cunoştintă de ea însăşi şi a înteles că nu poate servi drept capital de exploatat. Ea este o entitate fizică şi morală, cu patrimoniul său propriu de idei şi sentimente. Oamenii generatiei noastre nu apar numai ca lichidatorii unui trecut: demiurgii lumii noi poartă într-o mână tâmăcopul si-n cealaltă mistria de zidire a unei alte vieti.

Principiul nietzscheian al existentei a prins să fecundeze spiritul generatiei noastre româneşti. Căutându-si in planul general al vremii formula de activism, a găsit-o nu in economic, cum au crezut ambuscatii crizei, nici in spiritualism cultural, cum predică defetistii interesati la mentinerea actualei aşezări, ci in politic, prin lupta care a început pentru realizarea Statului autentic, deparazitat de formele democratiei putrefiate şi pentru integrarea natiunii nediferentiate, cadrul statului celui nou, a statului etic.

Natiunea nu mai poate tolera să fie girată la infinit de coteriile partidelor politice existente, vase diverse cu acelaşi continut si comanda statului trebuie luată din mâini debile articulate pe trupuri astmatice.

Noi credem in valoarea etică a fortei. Statului zis de drept, care permite joc liber egoismului interesat al individului sporadic, noi îi opunem Statul etic, clădit pe legalitatea moralitătii, înlăuntrul căruia nu-şi găsesc armonizări şi justificări decât aspiratiile şi interesele colectivitătii nationale. Înlăturăm cu dispret stârvul statului demo-liberal, pentru ca să proclamăm in locul lui nu un stat ocrotitor al intereselor de clanuri, ci un stat fecundat de principiul autoritatii morale, înlăuntrul căruia să se realizeze maxima dezvoltare a natiunii întregi.

În lupta acestea dârză nu-şi găsesc locul nici filantropia socială, nici tinctura mieroasă a nationalismului ieftin şi nici toleranta, sentimentală; ci intransingenta desăvârşită, încrederea nezdruncinata in virtutile cele dintâi ale omului, duritatea de stâncă a războinicilor.

În lupta noastră vom desfiinta zeflemeua lichelei publice şi scepticismul invalizilor intelectuali. Amatorii de diversiune in viata publică să se retragă in vizuini şi cât mai degrabă. În lături cu ideologia caragialescă a teoreticienilor din bâlciul public autohton, care profesând acrobatie democrată ori comunism salonard, caută să modifice, dar să nu schimbe nimic, decât pe ici pe colo, şi anume pe la părtile esentiale.

Tara românească are nevoie in vremurile acestea de oameni tragici şi sintetici. De aceea să ia aminte rahiticii intelectuali strânşi in tarcurile democratiei comunizante: nu cu zeama roză a conferintelor peltice ori cu pana muiată in cerneala de boz a indiferentei se pregătesc marile transformări. Ci acestea, se realizează alături şi pe deasupra lor prin actiunea dârză, conştientă, organizată şi disciplinată a acelora care sunt apoiogetii unei singure ideologii: Fapta.

Răboj

de Vasile Marin

 "Axa", 19. X1. 1933

 In ziua aceasta, când la Bucureştii Noi se aşează temeinic piatra fundamentala a Casei Verzi - o dată in istoria politică a tării - să ne dãm deoparte şi aşezati pe o grămadă de cărămizi frământate cu munca legionarilor noştri, să recapitulăm tihnit, toate câte ne-a fost dat să înfruntăm de la dezlăntuirea urgiei împotriva noastră. Şi, înscrustate pe răbojul acesta, să le aşezăm, in loc de pergament constitutiv, sub temelia casei care vine să încununeze fapta noastră de până acum.

Nici o greutate in evocarea evenimentelor scurse. Căci acolo unde le vom fi uitat noi, ni le vor rememora petele de sânge tânã neuscat încă, prin care s-a consemnat, pe tot cuprinsul pământului românesc, fiecare faptă nouă a legionarilor Gărzii de Fier. Pe drumul. izbândei noastre, nu rămân zâmbete şi chiuituri, ci cununile cu ghimpi ale suferintei.

Stâlciti la Tighina, bătuti ca hotii de cai la Constanta, sfârtecati de baionetele ostaşilor nevinovati la Teiuş, goniti cu ciomege asmutite de politicieni criminali la Arad, încarcerati la Alba Iulia, ferecati in lanturi şi călcati in picioare de brutele jandarmereşti la Ilfov, martirizati la Vişani, prigoniti şi întemnitati in tot locul de o administratie slugarnică încălcătoare de lege, in ziua aceasta legionarii Gărzii de Fier, ascetii de 20 de ani, pionierii unei noi religii, mucenicii faptei fără răsplată, purtând hârletul într-o mânã si mistria in cealaltă, pot privi cu mândrie in toamnă recolta însământărilor din primăvară.

Sământa a căzut in pământ bun şi a dat rod însutit. Întocmai ca in legenda meşterului Manole, care nu a pregetat să închidă in ziduri viata celei mai scumpe, ca să-si poată dura opera, legionarii Gărzii de Fier, demiurgii unei lumi noi, zidesc la temelia casei lor tot ce le este mai scump, tineretea lor, sângele lor, credinţa lor. Fiecare victorie câştigată cu pretul vietii formează un zid, şi fiece faptă de toate zilele, o cărămidă.

Pe oasele frânte, pe suferintele martirizatilor, pe sângele tânăr şi cald se ridică o casă a lor, a miilor de anonimi, simbolul României de mâine.

Bătălia a fost câştigată şi casa cea nouă va fi o casă a victoriei, arcul de triumf al legiunilor verzi. Căci de pe urma urgiei victoria nouă ne-a rămas. Si de aci înainte nimic nu ni se mai poate opune. Au ticluit legi pentru noi şi au dictat măsuri exceptionale. Ne-au purtat prin judecăti şi fiece hotărâre a justitiei a însemnat o nouă biruintă pentru noi: la tribunale, la Consiliul de Război, la Curtea de Apel.

Ne-au schingiuit şi după fiecare prigoană masele s-au întors mai vârtos către cauza noastră.

Ne-au batjocorit pentru uniformele mândriei noastre, şi acum se bat clicile politicii vechi, de la cuzişti la georgişti şi de la aceştia la national-tărănişti, ca să ne copieze uniformele şi modul de organizare.

Ne-au condamnat metodele de luptă, ne-au hulit spiritul cel nou şi au stropşit cu fiere prin democratice gâtlejuri, împotriva programului nostru de guvernământ. Şi acum, se trâmbitează cu fanfare declaratiile unui fost conducător de mase - emerit democrat - care si-a însăilat discursul cu idei furate din ideologia noastră. Ne-au zeflemisit importanta de azi, in discursurile lor, in foile lor, nu se vorbeşte decât de primejdia curentului nostru. Toată lumea putredă a politicianismului de ieri nu e străbătută decât de-o singură grijă: ce vrea, ce gândeşte, ce face Garda de Fier?

Iată marea noastră biruintă. Înainte!

Zăgazurile artificiale au căzut şi năvala apelor nu mai poate fi zădărnicită. Revărsarea apelor tineretii va inunda lumea cea veche, învăluind-o in mâlul regenerator şi dătător de roade noi. E Nilul tineretii creatoare.

Eroul Vasile Marin decorat post-mortem cu Medalia CRUCES ROHAS DEL MERITO MILITAR