de Victor P.Gârcineanu
Bucuresti, 1937

   Miscarea Legionarã nu este o miscare politicã. Ci o revolutie spiritualã: o miscare care a transformat viata româneascã nu în manifestãrile ei, ci în esenta ei.

   Fireste cã existã o manifestare politicã a miscãrii legionare. Si o miscare culturalã. Si una socialã. Si alta moralã. Dar fiecare din acestea si toate la un loc nu sunt decât oglindiri pe planuri variate a unei puteri mai înalte ca toate aceste manifestãri, depãsindu-le pe toate si, mai ales, fecundându-le pe toate: puterea spiritualã. Legionarismul aici îsi are valoarea lui unicã: în aceea cã a izbutit sã punã în miscare realitatea centralã a vietii: spiritul.

Miscarea Legionarã este înainte de toate o revolutie spiritualã, una din acele prefaceri lãuntrice si totale ale sufletului omenesc, care nu se petrec în istorie decât la rãscrucile vremii, la deschiderile de epocã.

Nu un partid politic se ridicã prin Miscarea Legionarã. Ci o lume nouã se naste, în întregime si organic: lumea legionarã.

Fireste cã o miscare cu temelii sufletesti atât de adânci si cu orizonturi atât de vaste nu se poate realiza oricând si oricum în istorie. Si nici de cãtre oricine.

O miscare sufleteascã cu adâncimea si în acelasi timp cu orizonturile legionarismului este un fenomen de suflet omenesc, pe care istoria nu-l realizeazã decât atunci când Dumnezeu orânduieste o rodnicã potrivire. Toate schimbãrile mari în lume s-au petrecut numai atunci când s-au putut alãtura cei doi factori decisivi în istorie:

a) nãzuintele adânci ale sufletului colectiv si

b) o personalitate creatoare care sã le fecundeze.

O lume nouã nu se naste decât atunci când toate nãzuintele sufletului colectiv - oarbe si haotice de felul lor - sunt fecundate, adicã scoase din starea de permanentã latentã, delimitate din virtual, trecute în actual si în concret, prin puterea de fixare a unui creator de geniu. Care, prin aceasta e genial: este omul reprezentativ. În jurul axei care e personalitatea sa, toate elementele nebuloase vin si se aseazã dupã afinitãti si valente, dupã o mare lege de armonie si din haos se încheagã o lume.

Lumea legionarã se încheagã, azi, determinatã de aceastã mare lege cosmicã. Lumea legionarã se realizeazã azi din nãzuintele adânci si permanente ale neamului nostru, care se cristalizeazã, în sfârsit, în jurul celei mai reprezentative personalitãti pe care Dumnezeu a hãrãzit-o istoriei românesti.

I. Nãzuintele sufletului colectiv al neamului

Suntem un neam de oameni nobili.

Fiindcã suntem singurul neam care pãstrãm aici, în aceastã parte a Europei, tradiþiile pãmântului si ale cerului de deasupra noastrã.

Fiindcã suntem singurii stãpâni din vremuri imemoriale pe pãmânturile acestea peste care toate neamurile, dar absolut toate neamurile, care ne înconjoarã, au venit mult mai târziu. Oaspeti pe pãmânturile acestea sunt si ungurii si bulgarii si sârbii si rusii si polonii si slovacii.

Si totusi suntem un neam cu soartã tragicã.

Cãci neamul românesc nu a putut realiza, pânã azi, o istorie luminoasã. Istoria noastrã are numai frânturi de glorie: Mircea, Stefan, Mihai, Horea, Mãrãsti, Mãrãsesti.

Dar toatã istoria noastrã- modestã si chinuitã în însirarea ei, glorioasã în toate momentele ei de izbucnire - demonstreazã din plin posibilitãtile neamului nostru. Sufletul colectiv românesc a fost întotdeauna - dar absolut întotdeauna - un suflet care a rãspuns total la toate marile chemãri. Ce minunatã ridicare de suflet românesc înseamnã domnia lui Stefan, a lui Mihai, înãltarea lui Horea, a lui Tudor, momentul Cuza-Vodã, momentul sufletesc al Ligii Culturale, momentul 1916.

Ce mare ridicare de suflet românesc înseamnã fanatica miscare popularã în jurul figurii generalului Averescu. Si miscarea nationalistã de la 1922. Si imensa, oarba popularitate a Partidului Naþional Tãrãnesc în 1928. E semnificativã izbucnirea aceasta de suflet colectiv, orb dar neobosit, repetatã asa de stãruitor, cu toate decepþiile, de la rãzboi încoace. Lucrul acesta dovedeste în chip izbitor, împotriva mentalitãtii imbecile stãpânitoare azi, cã neamul acesta nu e de loc un neam sceptic, nici individualist, nici obosit. Ci e un neam a cãrui nãzuintã socialã, al cãrui idealism si a cãrui putere de credintã - deci de creatie - sunt nelimitate. Care neam ar mai fi fost în stare de efortul acesta de idealism gratuit si nesfârsit? Întrebati-vã, numai, dacã poporul italian ar fi fost în stare sã repete fenomenul minunat de aderentã colectivã în jurul unui om, dacã Mussolini i-ar fi înselat pe italieni în asteptãrile lor.

De ce atunci aceste mari posibilitãti sufletesti nu s-au realizat efectiv într-o istorie glorioasã?

Pentru cã pânã azi soarta ne-a tinut mereu într-o dramaticã nepotrivire. De la rãzboi încoace, nu mai avem oameni. Iar pânã la rãzboi, când mai erau oameni, nu era vremea lor. Cãci oricât de mare va fi fost personalitatea lui Stefan (sau oricât de mai mare ar fi putut fi personalitatea d-lui Iorga), o miscare sufleteascã româneascã de proportiile, de adâncimea si orizonturile legionarismului nu s-ar fi putut realiza, pentru cã atunci sufletul românesc nu avea constiinþa înaltã a tuturor posibilitãtilor sale. Neexistând înglobarea efectiv istoricã a sufletului românesc, asa cum s-a fãcut ea prin unire, nu s-ar fi putut realiza circulatia totalã de valori sufletesti si închegarea ultimã a sufletului colectiv românesc care sã ducã la tensiunea legionarã. Fenomenul legionar nu era posibil pânã la rãzboi, pentru cã sufletul românesc nu avea la îndemânã constiinta globalã a puterilor sale. Iar de la rãzboi încoace, legionarismul nu s-a putut realiza pentru cã, desi sufletul colectiv românesc a ajuns la maximul tensiunii, în toate momentele decisive au lipsit oamenii excepþionali care sã canalizeze cu geniul lor aceastã tensiune.

Dar dacã fenomenul legionar pânã azi nu era posibil, azi e fatal.

Astãzi, pentru prima datã în istoria româneascã, Dumnezeu a hãrãzit potrivirea rodnicã a acestor douã puteri: sufletul colectiv românesc ajuns în sfârsit la constiinta totalã a valorilor sale si prezenta simultanã a unui conducãtor exceptional.

Acest conducãtor exceptional este Cãpitanul. Lumea legionarã se naste din virtualitãtile sufletului românesc prin prezenta polarizatoare a Cãpitanului.

Personalitatea acestui om e reprezentativ româneascã prin aceea cã e singurul om politic care crede în Dumnezeu. Nu numai cã el crede. Dar crede cã politica e supusã si ea lui Dumnezeu. Prin aceasta e pe linia româneascã a lui Stefan cel Mare.

Personalitatea acestui om e unicã prin bogãtia fãrã sfârsit a tuturor însusirilor lui. Pus în faþa oricãrei situatii de viatã, omul acesta a putut întotdeauna si va putea întotdeauna sã facã fatã. Pentru cã are la îndemânã toate însusirile sufletului omenesc.

Omul acesta e un cerebral si un sentimental în acelasi timp, e rational si mistic, e bun si aspru, blând si neiertãtor, voluntar si domol, mândru si modest, tenace fãrã sã fie rigid, idealist fãrã sã fie utopic, vizionar al marilor latente românesti, cu o înaltã energie spiritualã, pe cât de rezistentã energie fizicã, pedagog si comandant, rãbdãtor, stãpânit, chibzuit, desi tumultos în structura temperamentului sãu, viteaz si, mai cu seamã, moral în cel mai greu înteles al cuvântului, adicã dezlegat de imperative personale - om predestinat înaltelor dominãri colective.

Ceea ce e singular, dupã cum se vede, în constructia sufleteascã a acestui om, e cã în el sãlãsluiesc valabil nu numai cele mai numeroase calitãti sufletesti, ci cele mai depãrtate. Înalta lui putere de proiectie a spiritului si în acelasi timp, exceptionala lui putere de organizare materialã - surprinzãtorul lui bun simt - formeazã un contrast de o fertilitate aproape nemaiîntâlnitã. Oamenii care se bucurã de înãltime spiritualã sunt, de obicei, complet dezorientati în viata concretã. Iar organizatorii nu sunt niciodatã obsedati de imperative spirituale.

Si iatã, omul acesta e valabil pentru toate planurile vietii. Omul acesta are cea mai armonioasã îmbinare a intelectului cu vointa si sentimentul, fiind prin astea omul cel mai întreg si mai sãnãtos al contemporaneitãtii, expresia cea mai plenarã a omeniei noastre românesti. Cerebralismul sãu e un cerebralism care merge pânã la luciditate, la iluminare, vointa e o vointã de otel si afectivitatea sa e uriasã, o afectivitate care proiecteazã asupra tuturor fiintelor din jur marea sa radiatie interioarã. E ceva unic - ca în pasiunea Sfântului Francisc din Assisi - în uriasa putere de iubire a acestui om pentru ceilalti oameni, pentru celelalte fãpturi ale lui Dumnezeu, pentru animale si gâzele colorate ale câmpurilor si pentru flori si pentru pãsãrile lui Dumnezeu si pentru copiii o uriasã putere de iubire, o nesfârsitã bunãtate.

Aici, desigur, e însusirea esenþialã care îl face un predestinat. Nimic nu s-a fãcut niciodatã în lume, fãrã iubire. Nu putem iubi, nu putem crea. E un adevãr care depãseste biologia. Porneste din divinitate, de la Isus. Cine poate închina o mare, nesfârsitã iubire acestui neam românesc, acela îl va fecunda.

Cãci numai cine poate astfel iubi neamul - neamul acesta asa cum este el, socotit pãcãtos, ros de grele mosteniri istorice si pãcate atavice - numai cine îl poate iubi total si poate total sã i se jertfeascã, numai acela va putea dezmorti latentele vietii etnice, aducând la suprafatã un cu totul alt suflet românesc decât ne-am obisnuit sã-l vedem. E aici un tainic proces de fecundare, un complicat joc de dezlãntuiri lãuntrice pe care numai afectivitatea îl realizeazã în ascunsul suflet omenesc.

Fenomenul politic*) românesc, adicã o mare înflorire de nãzuinte vitale, va fi posibil numai atunci când neamul acesta obijduit va simti, va simþi în sfârsit asupra lui, tradusã pânã în faptele mici concrete, o mare iubire care planeazã deasupra-i, care îi va da în sfârsit sentimentul cã are pentru ce trãi, cã nu mai sunt zadarnice sfortãrile, cã e înteles, ajutat, ridicat.

Creatia politicã româneascã va fi posibilã abia atunci când în locul monstruoasei abstractii a statului român actual, se va realiza, de la Cãpitan pânã la ultimul român, sentimentul marii comuniuni românesti.

Si atunci se va deschide marea epocã româneascã.

Un astfel de om cum e Cãpitanul, prin complexitatea însusirilor de care dispune, poate pãtrunde toatã diversitatea vietii si se aseazã în inima lucrurilor. De acolo este un punct de observatie si o perspectivã asupra vietii care îti îngãduie sã o vezi simultan în totalitatea ei. Rezolvãrile de viatã, care pornesc din acel punct de observatie centralã asupra ei, sunt rezolvãri definitive. Omul care stã în inima lucrurilor nu greseste niciodatã. Faptele lui pot sã aparã greseli - imense, monstruoase - bietilor oameni de duzinã, care rezolvã viata la suprafatã, cu perspectivele lor mediocre si momentane. E de ajuns, însã, sã se deschidã perspectiva, pe care oamenilor obisnuiti le-o deschide timpul, pentru ca toti sã-i recunoascã dreptatea.

Verificarea obiectivã a celor spuse pânã aici, a marilor lui însusiri, a puterii lui creatoare, a organicitãtii faptelor sale, stã în observatia izbitoare cã, de vreo sase ani încoace, desi omul acesta n-are nici o calitate oficialã în tarã, politica oficialã a tãrii românesti a început sã se învârtã cu toate evenimentele ei importante ca simple reflexe în jurul faptelor sale.

Pentru cã numai faptele sale sunt organice colectivitãtii românesti.

Numai faptele sale sunt esentiale destinului românesc.

_________________

*) Pãstrãm cuvântul "politic" pentru a nu izbi prea tare mentalitatea actualã. Si pentru a desemna, oarecum, aspectul realizãrilor materiale ce vor însoti viitorul fenomen românesc. Care, însã, nu se va mai putea numi fenomen politic.

Pentru revolutionarea fãpturii noastre românesti, pentru realizarea în fiecare din noi, a unor noi valori de viatã sufleteascã, Cãpitanul întrebuinteazã ca mijloace tehnice de educatie: cuibul, tabãra, temnita, care toate trei sunt trepte de introducere pentru înglobarea noastrã definitivã în cea de-a patra comunitate, care le depãseste pe toate: Legiunea. Legiunea e marea comunitate spiritualã din care facem parte azi, toti legionarii, din care vor face parte, mâine, toti românii. Legiunea tinde sã se confunde cu întreaga comunitate româneascã. Si mâine, când va ajunge astfel, Legiunea nu va fi decât expresia sub formã de oaste a întregii suflãri românesti.

a) Cuibul este cea mai micã înjghebare de comunitate legionarã prin cercul ei restrâns, dar cea mai importantã prin efectele adânci pe care le are asupra membrilor sãi. În cuib se pun bazele educatiei legionare.

În organizarea si-n activitatea cuibului se aratã dintr-odatã deosebirile care diferentiazã lumea legionarã de lumea democraticã si anarhicã de azi.

Iatã ce este cuibul: "Un grup de oameni sub comanda unui singur om. Cuibul n-are comitet. El are numai un sef care comandã, un corespondent care poartã corespondenta, un casier care strânge cotizatiile si un curier care face legãtura cu alte cuiburi sau cu seful judeþului. Toti acestia, ca niste frati adevãrati ascultã de camaradul lor care îndeplineste functia de sef de cuib.*)

Efectele vietii în cuib sunt hotãrâtoare.

Constrâns în mod statornic la o activitate de încadrare, admirabilã prin continuitatea ei si prin influenta ei asupra amãnuntelor de viatã, fiecare membru al cuibului, care are cât de putinã râvnã si cât de putinã mândrie, terminã prin a deveni un adevãrat legionar. Înrâurirea vietii de cuib aratã în douã directii hotãrâtoare:

1. în modificarea componentei moralei interioare,

2. în reeducarea spiritului social creativ (spiritul de initiativã).

Cu aceste douã obiective: educatia si transformarea sufleteascã a fiecãrui membru al sãu, înãuntru, si îndeplinirea initiativelor de interes obstesc, în afarã. Activitatea cuiburilor legionare a izbutit sã schimbe viata româneascã, pretutindeni unde ele au prins si s-au închegat. Din românii pe care îi stim:

_________________

*) "Cãrticica Sefului de Cuib". Punctul I.

obositi, democrati, decolorati, trândavi, hoti, comozi, pusi pe plãceri, fãrã idealuri, strâmbi si neputinciosi, într-un cuvânt din niste oameni fãrã axã fãrã vlagã, educatia legionarã a izbutit sã realizeze în câtiva ani minunea: oameni de credintã, oameni de faptã.

b) Tabãra realizeazã aceleasi binefãcãtoare înrâuriri asupra sufletului românesc ca si cuibul. Numai cã le realizeazã pe proportii mai mari. Efortul sufletesc e mai adânc, opera realizatã e mai mare, legionarii sunt mai multi. Tabãra, prin proportiile ei, e locul si singura modalitate de anticipare a marii vieti legionare de mâine. Tabãra e o proiectie în mic a României Legionare.

În tabãrã, efortul sufletesc si trupesc fiind continuu si greu, o tabãrã bine realizatã este o mare bãtãlie câstigatã de legionari, împotriva dusmãniei, neîncrederii si prostiei oamenilor de azi.

c) Temnita este a treia comunitate de închegare a sufletului legionar: cea mai importantã. Spiritualitatea profund crestinã care însufleteste viata legionarã aici îsi are verificarea cea mai luminoasã: în acceptarea temnitei si a suferintei. Desigur, pentru idealul lor curat, adevãratii legionari suferã în viata lor de toate zilele viatã de asteptare, de neisprãvite privatiuni, de hulã, de ironie. Suferã în viata de tabãrã, care e viata de efort si constrângere. Dar suferinta în înteles extrem de încercare, suferinta în înteles de pãtimire, de abia de la închisoare înainte se aratã. Numai cine poate înfrunta temnita si toate grozãviile care în tara asta fãrã stãpân sunt legate indisolubil de dânsa, cine poate înfrunta temniþa cu toate corolarele ei de pãtimire fatale: bãtaia, schingiuirea, teroarea, moartea, numai cine poate înfrunta temnita în sens nicadoric si rãmâne neclintit privind iluminat spre cerul lumii legionare care se ridicã, numai acela e legionar adevãrat.

De la temnitã înainte începe adevãrata verificare legionarã: pãtimirea si jertfa.

Cuvintele Cãpitanului: "Cine renuntã la mormânt, renuntã la Înviere. Pentru cã, conditia Învierii stã în acceptarea prealabilã, nesovãitoare, seninã a durerilor si apãsãrii mormântului" sunt inspirate de-a dreptul din pilda lui Isus si contin în ele adevãrul vesnic, pe care vor trebui sã-l realizeze oamenii, azi ca si ieri, ca si-n vecii vecilor, ori de câte ori vor voi sã se depãseascã pe ei, sã înceapã o viatã nouã, de mântuire sau mãcar de creatie. Cãci acest adevãr etern nu e valabil numai în ordinea transcedentã a mântuirii, ci si în ordinea lumeascã a creaþiei. Neamul nostru îl mãrturiseste asa de frumos în legenda Mesterului Manole. Nu existã creatie decât de la depãsirea propriei noastre fiinte.

d) Deasupra tuturor acestor trepte de comunitate nouã de suflet românesc, e cea care le depãseste pe toate si care e scopul tuturor celorlalte: Legiunea.

Înfãptuirea desãvârsitã a Legiunii -comunitatea organicã a întregului românism- e visul, mãrturisirea si destinul istoric al generatiei noastre.

Nu existã psihologie definitivã, psihologie împietritã. Sufletul este domeniul prin excelentã al spontaneitãtii, al autodeterminãrii.

Amintim acest mare adevãr ignorat pentru toti scepticii, prostii, negativistii si nepãsãtorii sau disperatii tineri sau bãtrâni, care ne tot vorbesc de "incapacitatea româneascã de a crea istorie", de "iremediabila mediocritate a sufletului românesc". Toatã literatura noastrã de interpretare socialã ne-a umplut capul de la rãzboi încoace cu expunerea, documentarea, observatia pe anumite cazuri si situatii si generalizarea acestei afirmatii, care s-a impus acum ca indiscutabilã si eternã: iremediabila mediocritate a sufletului românesc. Aceastã convingere, care a ajuns sã-si punã pecetea pe toatã atmosfera socialã româneascã, atât de resemnatã si de vlãguitã astãzi, este extrasã, de fapt, mai mult dintr-o singurã regiune semnificativã a românismului: Bucuresti si dintr-o foarte mãrginitã perspectivã în timp: ultimii optsprezece ani.

Ei bine, afirmãm cu toatã credinta, cã neamul românesc are latentele întregi pentru a da în scurtã vreme la ivealã, în vãzul, întelegerea si recunoasterea tuturor, un suflet colectiv glorios în locul celui mediocru si obosit de azi. Care nu e decât o manifestare aparentã si o modalitate trecãtoare istoricã a valorii eterne românesti.

Legiunea a izbutit, chiar numai pânã azi sã structureze un cu totul alt tip de român decât cel de pânã acum.

S-a spus pânã acum cã românul e un om resemnat, întotdeauna supus sã primeascã evenimentele, niciodatã în stare sã reactioneze în fata lor. Ei bine, s-a vãzut în tragedia din 1933 si în 1936, cu Stelescu, câtã valoare mai are povestea asta cu resemnarea si pasivitatea si cam în ce mãsurã sunt în stare sã reactioneze acesti noi români, care sunt legionarii.

S-a vorbit pânã acum de firea individualistã a românului, de incapacitatea organicã a neamului nostru de a crea fenomenul colectiv, de a realiza acea disciplinã si acel idealism social de care sunt în stare, bunãoarã, nemtii. Ei bine, Legiunea a demonstrat, numai în câtiva ani de zile, marile posibilitãti de structurare colectivã a sufletului românesc, prin viata de tabãrã în special, prin toate caracterele manifestãrii legionare în general.

S-au îngrozit toti oamenii constienti de lasitatea si de aplecarea spre compromis a românului de azi. Legiunea le-a arãtat un român demn, un român neflexibil, mai mult: un român eroic, gata sã moarã pentru credinta lui.

Au vorbit imbecilii de scepticismul organic al firii românesti, de structura sa rationalã prin excelentã, de incapacitatea lui religioasã. (Nu stiu ce destept scotea concluziile acestea din faptul cã- suntem singurul popor european care n-am dat mucenici crestini). Ei bine, Legiunea nu numai cã a modelat un tip de român credincios: legionarul, dar temelia însusi pe care s-a ridicat Legiunea în marile ei perspective, esenþa însãsi a Miscãrii Legionare, e religia. Spiritul legionar a realizat acest fenomen unic în lume: singura miscare politicã structuratã religios.

O fi paradoxal fenomenul acesta pentru întelegerea amputatã a oamenilor de azi. Dar e o realitate care, cel mult, poate sã surprindã de acum pe acei care credeau cã România e, de sus pânã jos, tara rationalismului universitar.

Cum se explicã realizarea acestor noi reliefuri românesti, realizarea acestui om nou?

Realizarea unui om nou constituie unul din obiectivele mari ale Miscãrii Legionare. Tehnica de realizare a acestui om nou e foarte simplã, cum sunt foarte simple toate lucrurile în Legiune. Voind sã realizeze un om nou, Cãpitanul nu vrea sã realizeze un om nou în întelesul de inedit, adicã un om cum n-a mai fost niciodatã. Nebunia aceastã demiurgicã, a trufiei omenesti care vrea sã realizeze în lume numai lucruri noi, dincolo de ceea ce a lãsat Dumnezeu, aceastã nebunie de megalomani si caraghiosi reformatori, a putut s-o aibã veacul acesta de rationalism individualist care se va termina în curând si împotriva cãruia apariþia Legiunii e cea mai decisivã reactiune. Nebunia aceasta demiurgicã în voinþa de a crea o lume inedit nouã si oameni inedit noi a putut s-o aibã revolutia francezã sau sora ei bunã, revolutia rusã. Legiunea voind sã realizeze un om nou, nu face decât atât: deschide iar toate izvoarele vietii pentru ca omul sã devinã un om întreg. Nãzuind sã realizeze un om nou, Cãpitanul nu vrea sã realizeze decât pe omul adevãrat. Cãci omul care circulã azi, omul reprezentativ al veacului actual, nu e un om adevãrat. E un sinistru degenerat, e o fiintã amputatã - în aceeasi mãsurã în care e un hipertrofiat al propriei lui trufii omenesti - e un zburãtor cu mari aripi frânte, e un olog megaloman. Aceasta e imaginea, fãcutã din contraste lipite, a chinuitului om care e omul acestui veac raþionalist, individualist si ateu.

Douã sunt axele mari ale conditiei noastre omenesti:

1. orizontal - integrarea noastrã între ceilalti oameni.

2. vertical - supunerea noastrã lui Dumnezeu.

Omul modern a iesit dintre aceste axe, fapta lui nu se mai sprijinã nici pe sufletul celorlalti oameni si nici nu se mai supune ultimei legi ierarhice, adicã lui Dumnezeu. De aici tot tragismul vietii moderne. Viata omului modern e ca o pãpãdie între vânturi: rãmasã fãrã axe, marele ei regizor e întâmplarea si fatalul sãu blestem - rãtãcirea.

Omul adevãrat e omul capabil sã-si depãseascã propria lui singurãtate, omul care se supune lui Dumnezeu si îi recunoaste pe ceilalti oameni.

Omul adevãrat nu este tipul acesta intelectualist, chinuit si sterp, de care e plinã cultura si istoria modernã a Apusului (si a cãrui imitatie strãlucitã s-a realizat în toatã pãtura superioarã de la noi) si nici prin contrast, omul voluntar si orb, animalic pe care l-a realizat, prin reactiune, revolutia rusã. Ci omul adevãrat este omul întreg cu toate compartimentele sufletului valabile, omul pe care tratatul de psihologie îl numeste omul pasional. În omul acesta nu predominã intelectul sterp, nici vointa oarbã si animalicã, ci toate cele trei mari puteri ale sufletului sunt în armonie: intelectul, afectul, vointa. Si toate stau sub radiatia celei mai înalte dintre toate: afectul - puterea de iubire.

Aceastã înaltã si nesfârsitã putere omeneascã - iubirea - îi face pe oameni adevãrati. Legionarii sunt învãtati sã se iubeascã si sã trãiascã afectiv.

Iubirea e drumul - singurul - care duce cãtre ceilalþi oameni si e calea - singurã - care ne duce în sus spre Dumnezeu.

Supunându-se lui Dumnezeu si alipindu-se comunitãtii firesti din care face parte, omul e de abia atunci un om adevãrat, pentru cã abia atunci îsi recunoaste adevãrata pozitie omeneascã în lume.

Iatã ce înseamnã realizarea omului nou românesc, care e legionarul si iatã cum se explicã marile lui reliefuri, marea lui putere de creatie, surprinzãtoare în lumea româneascã de azi, individualistã, scepticã si obositã. Depãsindu-si singurãtatea, omul simte în mod concret puterile celorlalte suflete omenesti, cu care luptã alãturi si între care se face o comunicatie atât de densã încât revãrsarea puterilor sufletesti devine câteodatã o realitate mai palpabilã decât curgerea apelor.

Si depãsindu-si singurãtatea, omul simte încã pogorând în biata lui fiintã mãrginitã, puterile nesfârsite ale lui Dumnezeu de deasupra lui.

Aici e tot secretul puterilor legionare. Depãsindu-si singurãtatea, integrat în viata colectivã a cuibului, a taberei, a temnitei, înglobat în marea viatã a Legiunii, legionarul simte în mod concret descãtusarea izvoarelor nesfârsite ale vietii celei mari, care n-are nici epuizare, nici sfârsit.

Fireste cã esti capabil de mari tensiuni si mari dominãri când ajungi astfel aici. Nu e putin lucru a avea sentimentul vesniciei în tine. A simti cã nu vei muri niciodatã. A avea convingerea cã fapta ta creste într-o armonie mare, a lui Dumnezeu, a lumii.

Spre deosebire de masa mare a românilor, legionarii trãiesc cu constiinta unei înalte nobleti românesti.

Atitudinea aceasta de noblete româneascã rezultã, desigur, din convingerea indiscutabilei valori morale pe care a reprezentat-o întotdeauna, prin structura lui, sufletul neamului românesc. Dar rezultã, mai ales, din convingerea de azi, cã neamul românesc, valorificând la maximum aceastã structurã moralã, se ridicã, prin Legiune, la o înãltime spiritualã neîntrecutã.

Prin realizarea Miscãrii Legionare, a structurii ei, a marilor ei axe spirituale, a supremei ei înãltãri spre Dumnezeu, sufletul românesc dezvãluie puteri sufletesti nebãnuit de adânci si de complexe si îsi fixeazã o pozitie în momentul de azi al Europei, care e însãsi pozitia de axã în jurul cãreia urmeazã sã se întoarcã miscarea istoriei de azi înainte. Când am spus cã Miscarea Legionarã este o revolutie spiritualã, una din acele prefaceri lãuntrice si totale ale sufletului omenesc, care nu se petrec în istorie decât la deschiderea de epocã, ne-am gândit nu numai la efectele integrale pe care legionarismul le are înãuntru, asupra schimbãrilor sufletului românesc, ci la perspectivele istorice pe care le are în afarã, în fata celorlalte neamuri pentru o nouã asezare sufleteascã a epocii de istorie ce urmeazã.

E prea vastã aceastã chestiune de filozofie a istoriei ca s-o putem expune aici în dimensiunile ei întregi.

De aceea o lãsãm pentru cuprinsul unei brosuri urmãtoare. Si ne vom mãrgini deocamdatã sã o schitãm:

Prin legionarism neamul românesc a realizat acest fenomen unic în istoria modernã a Europei: o miscare politicã structuratã religios. Si nu religios vag, ci de-a dreptul crestin. Singura miscare politicã care îsi are temeliile în teologia crestinã. Aici stã unicitatea inegalabilã a Miscãrii Legionare. Fascismul, hitlerismul, comunismul, azi, - ca si întotdeauna marile miscãri colective - au luat coloraturã religioasã e drept. Dar acesta e un fenomen foarte banal în psihologia multimilor. Si nu înseamnã valoare înaltã de viatã. Ori de câte ori sentimentele care conduc o colectivitate iau o intensitate mare în întinderea lor, ele tind sã capete o notã religioasã. Dar aceasta este numai o formã si nu fondul religios al miscãrii, fiindcã acest misticism, aceastã cvasi religiozitate se rezolvã de cele mai multe ori în obiective omenesti, nu transcedente. Religiozitatea adevãratã existã numai acolo unde existã un obiect al ei transcedent, unde existã la capãtul ei Dumnezeu. Unde nu existã Dumnezeu, ci un obiectiv omenesc, nu este religie, ci cel mult misticism. Care misticism, în sine, n-are nici o valoare superioarã. Misticismul în el însusi poate sã fie un fenomen sufletesc cu totul inferior.

Toate marile miscãri colective moderne sunt mistice, niciuna nu e spiritualã. Fascismul are mistica statului - patria luatã ca realitate materialã, hitlerismul, mistica rasei - sângele ca valoare biologicã, comunismul, mistica goalã a colectivului - colectivitatea ca valoare în sine. Structural, nu e deosebire între fascism, hitlerism, comunism. Toate trei sunt miscãri mistice cu obiective omenesti. Abia legionarismul realizeazã, pentru prima datã în istoria modernã, o miscare colectivã spiritualã, pentru cã numai legionarismul se înaltã pânã la Dumnezeu.

Legionarismul este în primul rând credintã în Dumnezeu, în sensul cel mai pur, în sensul traditiei noastre crestine.

Ei bine, faptul acesta e hotãrâtor pentru pozitia româneascã în perspectivele istoriei care se deschid. Pentru cã pe acest drum al cãutãrii colective a lui Dumnezeu, vor trebui sã vinã dupã noi toate neamurile. Aici se zvârcolesc toate neamurile sã ajungã, dar nu pot încã sã ajungã. Spuneam altãdatã cã lumea se întoarce fãrã voia ei aparentã, împinsã de nãzuinte organice, din nou spre Dumnezeu. Spuneam cã acesta e un mare proces sufletesc al cãrui mers e fatal în istorie.

Ei bine, pe drumul acesta al reîntoarcerii oamenilor cãtre Dumnezeu, neamurile ne vor gãsi pe noi ca învãtãtori.

Iatã dar, înãltimea unicã a ceasului românesc de azi.

Se vor întreba multi (si s-au întrebat pânã acum), cu multã ironie, ce efecte imediate, ce importantã politicã are în momentul de azi aceastã atitudine misticã si spiritualã, acest mesianism legionar.

Pentru cei care tot repetã de atâtia ani prin mari ziare nationaliste si prin declaratiile solemne ale marilor oratori politici, prostia enormã cã neamul acesta nu doreste decât sã fie lãsat sã trãiascã linistit între granitele tratatelor de pace, pentru toti politicienii si ideologii, care au tot afirmat cã neamul românesc n-are veleitãti si cã e un neam modest si de treabã si cuminte, care nu vrea decât sã fie lãsat în plata Domnului, ca sã-si trãiascã viata lui modestã, asteptându-si moartea lui anonimã pentru toti cei care au spus - începând de la simpla bâlbâialã politicianistã sau gazetãreascã si terminând prin afirmatia cu pretentie culturalã - cã neamul românesc nu e un neam mesianic prin chiar firea lui, le vom rãspunde foarte simplu:

Mesianismul românesc existã. Dincolo de toate discutiile si interpretãrile istorice ori psiho-etice, mesianismul acesta este o realitate, este starea de constiintã a întregului tineret legionar. Si deci, e inutil sã argumentãm. Tineretul legionar trãieste în starea de constiintã a unei supreme valori spirituale românesti si de aici în constiinta destinului mesianic al neamului nostru.

Cum sã nu ia coloraturã mesianicã tensiunea de suflet a unei miscãri colective, a cãrei finalitate ultimã stã în aceste cuvinte:

- Telul final al neamurilor este viata?

Dacã este viata, atunci nu intereseazã mijloacele pe care neamurile le întrebuinteazã spre a si-o asigura. Toate sunt bune, chiar si cele mai rele.

Telul final nu este viata. Ci Învierea. Învierea neamurilor înaintea tronului lui Dumnezeu.*)

Dati-vã seama, domnilor români nemesianici, ce înãltime uluitoare de suflet e aici, ce puteri adânci se încordeazã lãuntric si nevãzut, ca sã ajungã la expresia acestor cuvinte.

Ei bine, domnilor, înãltimea aceasta de suflet n-o mai gãsim nicãieri împrejurul nostru si niciodatã în cursul mileniului care a trecut. Asemenea cuvinte nu s-au mai spus în istorie, de 2000 de ani. De la Hristos nimeni n-a mai pus atât de înalt si de definitiv accentul vieþii în transcendent. Nimeni n-a mai urmat învãtãtura lui pentru a înãlta colectivitatea la aceste orizonturi

______________

^*) Cartea Cãpitanului, p.425

nesfârsite. (Nu ne gândim la oameni politici. Dar mãcar la vreun gânditor în sociologie, afarã de sfinþii crestini, gânditori pe linia lui Isus, care sã fi afirmat atât de extrem si de integral eficienta ideei de mântuire în istorie, aplicarea crestinismului ca normã socialã integralã).

Cum sã nu ia coloraturã mesianicã Miscarea Legionarã, pe care o frãmântã astfel de puteri sufletesti? Si cum sã nu se proiecteze un mesianism românesc, de la astfel de înãltimi si din constiinta unei pozitii spirituale asa de unice în manifestarea de suflet a popoarelor europene?

A! vã mai întrebati ce importanþã politicã poate avea acest mesianism legionar.

Iatã:

Sunt douã probleme esenþiale ale politicii românesti de la rãzboi încoace:

1. Separatismul politic al românilor din provinciile alipite - acel regionalsm, care e de la rãzboi încoace spaima, acoperitã sau mãrturisitã, a tuturor momentelor dificile ale politicii românesti.

2. Tendintele centrifuge ale minoritarilor care nãzuiesc spre alte idealuri nationale decât cele românesti.

Acestea sunt problemele vitale ale statului român, cãci în ele stau însãsi conditiile de existentã politicã ale acestui stat. Si acestor douã probleme vitale, politica româneascã nu le-a putut da pânã azi nici o solutie. Pentru cã, aici e paradoxul: solutia acestor douã probleme politice nu e o solutie politicã. Ci una spiritualã. Unificarea politicã a sufletului românesc Si problema minoritarilor sunt probleme de spiritualitate.

Solutia lor stã în spiritualitatea si mesianismul legionar.

Prima problemã a si fost rezolvatã în spiritul legionar. Generatia tânãrã de legionari din Ardeal nu stie ce însemnã regionalism. Cine cunoaste bine Ardealul, stie cã generatia tânãrã a Ardealului trãieste cu o singurã obsesie: misiunea legionarã a neamului românesc.

Iar a doua problemã, problema minoritarilor, se va rezolva numai atunci când mesianismul legionar, adicã înalta stare de constiintã româneascã va cuprinde întreaga masã a neamului nostru. Si o va fecunda, creând acea stare de încordare a puterilor de creatie care e întotdeauna în legãturã cu euforia, cu starea de mândrie a unei colectivitãti. Atunci îsi vor da seama si minoritarii cã trãiesc în tara unui neam nobil. A singurului neam care s-a ridicat cu tot sufletului sãu în sus, spre Dumnezeu, într-un moment istoric în care toate celelalte neamuri îl cãutau orbeste si nu puteau încã sã-si mãrturiseascã cãutarea lui.

Atunci vor simti toti strãinii cã în sufletul acestui neam sunt energii si înãltimi spirituale unice. De care vor avea si ei nevoie pentru sufletul lor propriu. Si spre care vor nãzui, ca sã-si întãreascã bietul lor suflet omenesc.

Asa e vesnic sufletul omenesc: are nevoie de înãltimi.

Problema minoritarilor se va rezolva atunci prin respectul si iubirea care se vor naste în ei pentru valorile neamului românesc.

Dar pânã la aceastã rãsturnare de pozitii spirituale, nu se poate face nimic. Ce putem face cu un neam ca sasii, care au o asa de înaltã constiinþã a valorii lor culturale, a valorii exclusive germanice? Ce putem face cu stãpânirea materialã româneascã în Basarabia, atâta vreme cât asupra sufletului ei mai stãruie si va mai stãrui misterioasa atractie a mesianismului rusesc?

Împotriva mesianismului rusesc si a oricãrei alte atitudini de mândrie etnicã minoritarã nu putem opune decât o singurã putere: mesianismul românesc.