- I -

Vechea credintã cum cã puterea unui Stat atîrnã de forma de guvernãmînt dãinueste si azi. Si azi vedem oameni politici bãtîndu-si capul cu nãscocirea de constitutii ideale sau cel putin de reforme constitutionale, mai mult sau mai putin ideale si radicale. 

Nu e vorba numai de teoreticieni puri, de visãtori si utopisti, ci de oameui politici practici, cum e de pildã d. Andre Tardieu. Judecînd dupã cele douã volume: Le souveraine captif si La profession parlementaire ale operei sale: La Révolution à refaire (plãnuitã in cinci volume; al treilea e anuntat sub titlul Le sabotage des intérêts généraux), d. Tardieu va ajunge si el, ca multi altii, la constructia unei constitutii ideale, care pusã în aplicare, ar fi menitã sã opreascã prãbusirea Frantei. 

Franta a ajuns, asa expune d. Tardieu, la marginea prãpãstiei. Ea a intrat în stãpînirea despoticã a parlamentului, a majoritãtii parlamentare de stînga. 

Aceastã majoritate însã nu reprezintã natiunea. Felul cum se fac alegerile ne aratã cã nici vorbã nu poate fi de o liberã exprimare a vointei nationale. 

Tardieu desvãlue fãrã crutare si ne aratã în toatã goliciunea ei minciuna democraticã. Germinatã în atmosfera supraîncãlzirii a Revolutiei franceze, ea s'a lãtit asupra întregii Europe amenintînd toate statele cãzute în raza ei cu cel mai groaznic despotism. 

Asa cum ni-i descrie d. Tardieu (in vol. II), alesii democratiei nu prezintã nicio garantie din punct de vedere moral. 

Coruptia a intrat pe poarta larg deschisã în mijlocul parlamentarilor, iar lojile masonice si comitetele revolutionare au reusit sã împingã, prin coruptie si demagogie, politica Frantei tot mai spre stînga. Parlamentul nu mai exercitã un mandat, ci o profesiune: iatã rãul fundamental al regimului actual in Franta. Despotismul majoritãtii parlamentare nu e înfrînat prin nimic. Puterea executivã, a Presedintelui Republicii, si cea a ministrilor, e redusã la zero. Ministerele se schimbã neîntrerupt pentru a înlesni satisfacerea ambitiei sefilor de grupãri politice. Si ce-i mai grav: justitia deveni tot mai neputincioasã, tot mai docilã fatã de acesti despoti. Din cauzã cã înaintarea magistratilor depinde de ministrul justitiei. 

In concluzie: în Franta nici vorbã nu poate fi de „democratie", de domnie a poporului, de „libertate", de ,,egalitate". Toate puterile, cea executivã, cea legislativã si cea judecãtoreascã, sînt reunite în mîinile majoritãtii parlamentare, care prin desfãsurarea logicã a lucrurilor (prin trecerea dela mandat la profesiune conditionatã de modul cum se fac alegerile) apartine azi grupãrilor de stînga si stãpîneste Franta în mod despotic ducînd-o la peire. 

„Gîndind cã regimul parlamentar al Frantei contemporane este inamicul Frantei eterne; cã organele constitutionale, a cãror datorie ar fi de a îndrepta acest regim, nu-l vor îndrepta niciodatã; cã o transformare adîncã e necesara si cã tara singurã o poate impune, eu mã adresez tãrii, stînd in afarã de Camere, unde, asa cum sînt ele, nu mai am nimic a face. Condamnînd organizatia, eu refuz a participa la functionarea ei". 

Ce propunea d. Tardieu, cand era parlamentar? „Propuneam, scrie el, de a restabili echilibrul între legislativ si executiv, dînd acestui din urmã un drept efectiv de disolvare si luînd celui dintîiu dreptul de a propune cheltueli, adicã, in unul si celalt caz fãcînd ceea ce fac Englezii. Propuneam de a libera sufragiul atribuind femeilor aceleasi drepturi ca si bãrbatilor si chemînd acest corp electoral lãrgit sã voteze, prin referendum, nu numai asupra unor nume, ci si asupra unor idei. Ceream sã fie restauratã disciplina Statului prin fixarea obligatiunilor administrative si politice ale agentilor lui". 

Deci: separatiunea puterilor si prin separatiunea lor, despoliticianizarea aparatului administrativ si a magistraturii. 

D. Tardieu se întoarce asadar la formula clasicã a separatiunii puterilor (dupã modelul englez) pentru garantarea libertãtilor cetãtenesti, pentru stîrpirea coruptiei, scopul suprem fiind restabilirea puterii si a prestigiului Frantei in politica internationalã. 

Marea si dificila problemã, nu teoretica, ci practicã, este de a creia conditiunile pentru aceastã reformã, de a crea aceleasi conditiuni ca in Anglia. 

Ceea ce ni se pare, deocamdatã cel putin, cu neputintã. In Franta monarhia absolutã a fost rãsturnatã si înlocuitã prin despotismul unei minoritãti. Aceastã minoritate revolutionarã a distrus toate puntile pentru întoarcerea la o monarhie constitutionala dupã tipul englez. 

Despotismul minoritãtii a fost înlocuit, din cînd in cînd, prin despotismul unei singure persoane, dar dupã 1875 oligarhia parlamentarã despoticã s'a organizat in asa fel încît orice încercare de a-i limita puterea s'a dovedit neputincioasã. Alunecarea spre stînga, spre comunismul anarhic si in urmã despotic nu va putea fi opritã decît iarãsi numai printr'o dictaturã personalã, sprijinitã pe armatã... Poate cã teama de aceastã deslegare a problemei, îi va determina pe Francezi sã încerce alte formule¹⁾. Numai cã nu toate formulele inventate de teoreticieni pot fi aplicate in practicã. 

Iar noi nu ne temem, ci am dori ca si in Franta sã se iveascã omul care sã restabileascã prestigiul puterii executive, redînd însã în acelasi timp puterii legislative sfera ei de activitate: legiferare in conformitate cu interesele nationale si control efectiv asupra actelor puterii executive. Infãptuirea independentii puterii judecãtoresti ar rezulta in acest caz ca un efect natural din echilibrarea celorlalte douã puteri. 

A reda puterii legislative sfera ei de activitate înseamnã a o scoate de sub influenta legilor masonice si a comitetelor revolutionare, deci de a face din parlamentari reprezentanti adevãrati ai natiunii, de a preface asadar profesiunea iarãs în mandat (dupã terminologia d-lui Tardieu). Puterile oculte si anonime (masoneria si comitetele revolutionare) trebuesc înlãturate si înlocuite printr'o putere executivã cu autoritate si prestigiu sprijinita pe o elitã politicã selectionatã in temeiul meritului personal. Aceastã elitã ierarhizatã si disciplinatã ar constitui aparatul de conducere politicã pentru armatã, diplomatie si administratie. Parlamentul s'ar constitui ca putere legislativã si de control, cetãtenii alegîndu-si reprezentanti in stare sã le apere interesele printr'o legiferare chibzuitã si sã împiedice abuzuri din partea puterii executive.  

Intr'o monarhie ereditarã sînt date toate elementele pentru înfaptuirea unei astfel de organizatii politice echilibrate si stabile, dacã... 

Dacã, pe de oparte, puterea executivã ar dispune de o elitã politicã constientã de rolul ei, educatã si instruitã pentru implinirea functiunilor politice, si dacã, pe de altã parte, puterea legislativã si-ar înfrma tendinta de a slãbi puterea executivã amestecîndu-se în atributiunile ei. Rolul de arbitru si regulator între aceste douã puteri l-ar avea puterea judecãtoreascã. 

Intr'adevãr, Constitutia Statelor Unite ale Americei de Nord se întemeiazã pe aceste principii. Dar separatiunea puterilor cum au înteles americanii s'o aplice si s'o asigure nu-si dã efectul din cauzã cã: 1. presedintele e ales prin lupte de partide; 2. lipseste o elitã politicã ierarhizatã si pregãtitã pentru functiunile publice. In acest fel aparatul politic este instabil si expus coruptiei, iar puterea legislativã iesitã si ea din lupte de partide e dependentã de masina electorala. Asa cã simpla separatiune a puterilor nu e suficientã pentru înlãturarea abuzurilor si a coruptiei. 

Sistemul corporatist pare a prezenta o dezlegare mai bunã a problemei. Un parlament ales de corporatii e scos de subt influenta demagogilor si, in mod necesar, va fi si mai putin dispus si mai putin in stare sã încerce o minimizare a puterii executive. 

Pe aceastã linie de organizare se gãseste fascismul italian, care, dacã va evolua in mod normal, va ajunge la infãptuirea unei monarhii constitutionale in adevãratul înteles al cuvîntului. 

 

- II -

 

La noi, aplicînd formula clasicã a separatiunii puterilor s'a instituit si consolidat, dupã detronarea domnitorului Cuza, monarhia constitutionala. 

Dar Eminescu a observat si însemnat tendinta partidului liberal de a restrînge tot mai mult sfera puterii executive in folosul puterii legislative, al majoritãtii parlamentare. In felul acesta ,,politicianismul" îsi face intrarea in toate institututiie Statului si cu el coruptia. Democratizarea completã dupã Unire, a deschis poartã largã demagogiei si poftelor demagogilor de a-si institui prin majoritãti parlamentare dominatiunea despoticã. Incepe alunecarea spre stînga prin supralicitãri la alegeri, începe schimbarea in ritm mai accelerat a guvernelor. 

Totus lucrurile nu se petrec la noi nici ca in Anglia, nici ca in Franta: parlamentul nu se poate nici constitui, nici mentine împotriva puterii executive. Nãzuintele spre minimizarea puterii executive nu se manifestã in parlament, ci in cluburile partidelor politice. Sefii de partide ridicã pretentia de a guverna, iar chemati la guvern, ei îsi aleg un parlament cu ajutorul aparatului politic încãput, in mod vremelnic, pe mina lor. 

Puterea executivã a avut însã totdeauna posibilitatea de a disolva parlamentul si de a forma alt guvern, din alt partid, nu din mai multe partide. 

Rolul parlamentului a fost deci totdeauna foarte sters - o simplã anexã a guvernului, care pînã azi si-a scos in alegeri totdeauna o majoritate docilã. Abuzurile si coruptia n'au rezultat deci la noi din despotismul majoritãtii parlamentare, ci din despotismul vremelnic al guvernelor de partid. 

Frîna pentru îngrãdirea abuzurilor si a coruptiei a fost amenintarea cu demiterea si chemarea ,,opozitiei" la guvernare. Guvernele au fost totdeauna ale Monarhului, iar parlamentele ale guvernelor. 

Acest sistem romînesc si-a dat roadele sale, si bune si rele. N'a fost perfect, dar a functionat într'un chip multumitor, pîna ce Unirea si organizarea Statului national romîn a ridicat noui probleme, pentru a cãror deslegare vechiul sistem se dovedi si nepotrivit si primejdios. 

Nepotrivit, fiindcã partidele se înmultirã si pofta de guvernare a sefilor de partid deveni tot mai intensã si mai zgomotoasã. Primejdios, fiindcã luptele între partide îngãduirã intrarea jidanilor comunisti in arena politicã. 

Elita politicã romîneascã se fãrîmitã, coruptia se întinse peste tot. 

In aceastã situatie interveni puterea executivã. Ea sfãrmã pe încetul partidele si constitui guverne tot mai independente de partide. Parlamentul îsi pierdu toatã importanta si tot rolul, dar si toatã demnitatea. El se prefãcu intro docilã masinã votare si într'o turmã de încasatori de diurne si mijlocitori de afaceri. 

Punctul culminant al acestei evolutii fu atins in 1933, an care tradus înseamnã, mutatis mutandis, 1852. 

Asemãnarea se vãdeste in mãsurile luate si efectele produse de aceste mãsuri. Desfiintarea autonomiei Universitãtilor, cenzurã, stare de asediu; supunere si prosternare a politicienilor oportunisti, fie pentru satisfacerea ambitiei si vanitãtii lor personale sau din interese materiale, iar pe de altã parte neliniste, nemultumiri si încercãri de ajungere la putere prin vechea si învechita tehnicã demagogicã. 

Dar in timp ce partidele politice intrau in agonie, pregãtind moartea parlamentului, a puterii legislative, se ivi ca reactiune împotriva desagregãrii elitei sociale romînesti miscarea legionarã. 

Ea nu s'a nãscut nici din antagonism împotriva puterii executive, nici a celei legislative, ci împotriva miscãrii revolutionare iudeo-comuniste, si numai întrucît regimul partidelor politice si desmãtul politicianist favoriza alunecarea spre stînga, miscarea legionarã intrã in conflict cu partidele politice si fireste si cu gavernele iesite din Partide si apãrînd fiecare din ele interesele partidului propriu. 

Restauratia, care puse capãt desmãtului partidelor, fu salutatã de tineretul legionar cu sincerã însufletire si Monarhia putea sã se sprijine cu încredere pe aceastã miscare in lupta ei împotriva partidelor, ostile prin natura si functiunea lor unei lãrgiri a puterii executive. Dar evenimentele au luat altã desfãsurare. 

Politicienii (legati prin atîtea interese de puterile oculte ale masoneriei si finantei jidovesti), se simtirã primejduiti de miscarea legionarã, si preferarã sã capituleze cu desãvîrsire in fata puterii executive, oferindu-i serviciile si simulînd supunere neconditionatã. Totodatã ei stiurã a pune între puterea executivã, rege si miscarea nationalistã-legionarã bariere puternice, prin vechile lor metode de intrigã, defãimare si provocare. 

Asa vãzurãm cu uimire si durere deschizîndu-se lupta între puterea executivã, de acum înainte reprezentatã prin guvernul M. S. Regelui, si natiune, reprezentatã prin organizatia legionarã. Prigoane, arestãri, procese fãrã sfîrsit, cu tendinta lãmuritã de a suprima si distruge cu desãvîrsire legionarismul. 

In umbrã stãteau partidele, politicienii de toate colorile, aprobînd si aplaudînd actiunea guvernului si dîndu-i tot sprijinul „moral" si material pentru restabilirea ordinei publice. 

Incercarea n'a reusit pînã acuma si nu va reusi nici de-acuma înainte. Dar in ipoteza cã ar reusi, cari ar fi urmãrile? Ele n'ar putea fi altele, decît cele ce ne aratã istoria in cazuri asemãnãtoare: alianta politicienilor pentru minimizarea puterii executive si cucerirea de astãdatã integralã a puterii politice de cãtre partide, deci instituirea despotismului majoritãtii parlamentare. 

De aceea astãzi, ca si in 1933, miscarea legionarã se gãseste in fata coalitiei partidelor cari încearcã sã împiedice cu orice pret intrarea legionarilor in parlament. 

Legionarii nu vor si nici nu pot sã trimitã in parlament profesionisii, politicieni cari stau in slujba lojelor si comitetelor revolutionare antimonarhice, ci ei nãzuesc a trimete in parlament reprezentanti ai natiunii, legiuitori, cu mandat bine definit cu privire la reformele cari trebuesc înfãptuite pe cale legislativã pentru asezarea temeinicã a Statului national romîn. 

Pentru a spulbera deci defãimãrile politicienilor profesionisti, porniti spre instituirea unui regim despotic si iresponsabil, pentru a face legãturã trainicã si rodnicã între puterea executivã si cea legislativã, au intrat legionarii in lupta electoralã. Si pentru ca alegerile sã exprime pe cît omeneste e posibil vointa natiunii, seful miscãrii legionare, Cãpitanul, a nãzuit sã asigure printr'un acord între partidele de opozitie libertatea alegerilor amenintatã ca totdeauna de guvern. 

Deceptiunea guvernului si a cuzistilor îsi gãsi expresia in cunoscutele atacuri împotriva d-lui Corneliu Codreanu, învinuindu-l cã "s'a legat" cu Maniu, cu tãrãnistii si cu aliatii acestora, jidanii si comunistii. I-am numi idioti si imbecili pe acesti politicieni, dacã, fãcînd abstractie de regulele politetei care ne opresc, n'am sti cã scopul lor nu este de a desaproba "pactul" din motive "morale", ci de a prosti massele alegãtorilor pentru a recuceri in ultima clipã terenul pierdut. Deci simplã manevrã electoralã. Si atît de simplã, încît e ofensãtoare pentru chiar cel mai tîmpit alegãtor. Dar ea a desvãluit încã odatã mentalitatea politicienilor, lipsa lor de scrupule in alegerea mijloacelor, cînd e vorba sã-si apere "profesiunea''. 

Tara e plinã de candidati, de amatori de mandate parlamentare si de "posturi politice". Toti politicienii acestia, liberali, tãrãnisti, s. a. m. d., massati in cluburile politice, vor sã guverneze si sã incaseze. Sã guverneze pentru a putea încasa. (Vezi pentru amãnunte cãrtile d-lui Tardieu!) 

Cine a fost deputat, vrea sã fie reales. Si lupta pentru mandate deslãntue demagogia si, in sfîrsit, alunecarea spre stînga, spre revolutie si, prin revolutie, la tirania iudeo-comunistã. 

 

- III - 

 

Ne întoarcem asadar la teoria lui Eminescu, în ale cãrui Scrieri politice²⁾ aflãm expuse clar si precis toate problemele tratate de d. Tardieu cu atîta lux de amãnunte. Si Eminescu vede remediul în oprirea desmãtului si coruptiei partidelor printr'o întãrire a puterii executive, printr'o întoarcere la o monarhie "mai mult sau mai putin absolutã", dar si prin deschiderea posibilitãtii ca tara legalã sã-si spunã cuvîntul prin alegere liberã a reprezentantilor ei in parlament. Falsificarea alegerilor le dã guvernelor majoritãti, "cari in realitate nu sunt decît propriile lor creatiuni". In zadar ministrii se fãlesc cu aceste majoritãti, „cãci - mai presus de ele - simtul public indignat se desteaptã, constiinta cetãteanului subjugat la alegeri se revoltã, nemultumirile si agitatiunile cresc din zi in zi. Si astfel guvernele, imbãtate de un triumf mincinos, se izoleazã de natiune; un larg desert se formeazã între puterile pozitive si nelinistite din Stat si între acea negatiune a adevãrului, între acea reprezentatiune de teatru, care se petrece în guvern. De vreme ce acele corpuri cari sunt la mijloc între masse si Coroanã, au devenit o fictiune, e ca si cînd ele n'ar exista... Tronul însusi e din ce in ce mai izolat. 

Intre Coroanã si popor nu mai e raportul dintre vointa legitimã, cãci toate organele mediatoare sunt false. 

Parlamentul o creatie a ministrului, vointa alegãtorului scoasã prin presiuni morale, promisii, decrete de înaintãri si puneri in functiuni, nu mai e decît o vointã stoarsã in momente de nevoe si formulatã dupã vointa ministrului, deci asemenea o creatie a lui, in fine scoala generalã de coruptiune, preface armata de functionari, in loc de servitori ai legii, in armatã de complici iresponsabili a unor sefi necontrolabili, se'ntelege de propriile lor creaturi. 

E evident deci, cã tot ce e între tarã si Tron devine o fictiune, o iluzie ministerialã. Acea parte de vointã din fiece individ, destinatã pentru controlul afacerilor Statului si a interesului general, e apucatã de mîna functionarului administrativ, de decretele de numire, de fãgãduinti amãgitoare, de distinctii nemeritate, de tot ce dispune puterea Statului si e stoarsã si rãstoarsã pînã primeste forma ce-o voeste ministrul. Un sistem întreg de viciare a expresiei acestei vointe s'a inventat si se aplicã cu o rarã virtuozitate in Romînia, încît atît, pe cît sentimentul de Stat se mai poate manifesta, el apucã adeseori drumuri neprescrise de legi. 

Orbit trebue sã fie acel guvern care nu-si dã seamã de simptomele politice ale acestei stãri bolnãvicioase de lucruri. 

In toate unghiurile Romîniei se formeazã grupuri de nemultumiti, cu mersul actual al lucrurilor. Sunt deosebite numirile ce aceste grupuri adoptã; un lucru însã le este comun tuturor: sentimentul de indignare si de exasperare de cele ce se petrec zilnic". 

Deci si Eminescu cere un parlament ca expresie liberã a vointei nationale. Asadar despoliticianizare. 

Armata, diplomatia, administratia trebue ferite de influenta politicianilor. 

In schimb insã natiunea, armata demobilizatã, dar in orice moment mobilizatã, trebue sã-si poatã spune cuvîntul, sã poatã controla actele guvernului. Si a le sanctiona. Intru acest scop justitia trebueste scoasã de sub influenta puterii executive. 

Aceste reforme nu pot fi înfãptuite decît pe cale legislativã, deci prin parlament - se va spune. 

Intr'adevãr? Dar, vã rog, sã cititi Constitutia noastrã! Ea, doar se întemeiazã pe formula clasicã a separatiunii puterilor. E o mare deosebire însã între constitutia scrisã, si constitutia realã a Statului nostru. Constitutia nu vorbeste nicãeri de francmasonerie, de cluburi politice, de bancheri jidani, etc., deci de fortele reale cari împiedicã aplicarea ei. Adicã natiunea nu si-a putut spune cuvîntul, n'a putut legifera in conformitate cu interesele ei reale. Noi n'am avut pînã acuma in parlament o putere legislativã liberã si independentã de puterea executivã. Ci a dominat totdeauna o confuzie a puterilor si o luptã continuã între sefii de partide pentru acapararea puterilor in Stat. Deci : despotism politicianist, atenuat prin rotatiunea dupã modelul "englez!" 

In anii din urmã a intervenit o schimbare. Dar in ce sens si in ce directie? Credem cã in sensul suprimãrii totale a vointei nationale ca putere legislativã. Ajunge-vom si la desfiintarea parlamentului, sau poate cã alegerile apropiate vor însemna o întoarcere la Constitutie, la aplicarea ei realã? 

Noi nu facem teorie stearpã nici nu ridicam "problema constitutionalã", cum au fãcut si o fac încã politicianii demagogi. Durerile lor le cunoastem: „puterea!" Ei merg pe linia minimizãrii puterii executive dupã modelul francez. 

Ei tind spre o "democratie" integralã, adicã spre despotismul majoritãtii parlamentare înfãptuitã prin demagogie si influenta lojilor, cluburilor si comitetelor revolutionare. Ei merg spre ultima etapã in evolutia liberalismului: jacobinismul (în forma modernã a sovietismului). 

Legionarii se gãsesc de cealaltã parte a baricadei, în apãrarea Monarhiei, împotriva tuturor politicienilor demagogi, cari prin firea si pornirile lor sunt antimonarhisti, sau monarhisti numai atîta vreme cît monarhul le încredinteazã guvernarea sau îi face sã spere cã le va încredinta guvernarea. "Monarhismul", este pentru politicieni o formula, ca oricare alta pentru a-si ajunge scopul: guvernarea despoticã si iresponsabilã. 

Pentru legionari monarhia este principiul suprem al ordinei si ierarhiei politice: Monarhul traduce în fapte, obiectiveazã vointa natiunii, a natiunii compusã din cetãteni-ostasi. Iar vointa, natiunea si-o exprimã prin alesii ei, prin parlament. 

Cã parlamentul, pentru a-si îndeplini misiunea, nu poate rãmînea în vechea sa structurã, e lucru evident. Natiunea nu e un agregat omogen si nediferentiat, ci un sistem structural si cu mult mai complicat decît erau pe vremuri natiunile europene. 

Nu mai avem stãri priveligiate, nici corporatii si bresle ca in Evul mediu. Ci avem clase sociale economice si o mare diversitate de profesiuni. Parlamentul modern ar trebui sã exprime aceastã structurã complexã si sã înfãptuiascã împãcarea tuturor antagonismelor de clasã si de profesiune, pentru a preface natiunea într'o unitate perfectã, într'un Stat national, în care toate activitãtile, individuale si colective, sã fie subordonate nãzuintei de a pãstra si spori puterea natiunii fatã de celelalte natiuni organizate politiceste. Legiferarea nu poate avea alt scop, decît înlesnirea cooperãrii prin înlãturarea tuturor antagonismelor. 

Intr'o mãsurã oarecare suntem deci si noi utopisti. Judecãm adicã starea de azi a lucrurilor dupã ideea ce ne-o facem despre cum ar trebui sã fie comunitatea romîneascã. Legionarii toti sunt însufletiti de aceastã idee. Pentru realizarea unui ideal luptã si se jertfeste generatia legionarã. Calculele mãrunte ale politicianilor, egoismul lor sãlbatec, cinismul lor, intrigile si calomniile lor nu vor putea opri biruinta legionarã. 

Mai ales fiindcã în alegerea mijloacelor, în tehnica politicã, legionarii le sunt superiori. 

Iar un stat trãeste si-si sporeste puterea prin politicã, nu prin politicianism. Parlamentarii legionari vor avea mandatul sã lupte împotriva politicianismului, spre a deschide drum pentru politicã. Despoliticianizarea se va înfãptui deci, dar altfel decum îsi imagineazã politicienii si mai repede decît viseazã ei.

 

- IV - 

 

Dacã "separatiunea puterilor" ni se pare principiul cel mai potrivit pentru asigurarea stabilitãtii Statului, asa cum o cere Eminescu, si dacã alegerile libere sînt o conditie pentru ca viata natiunii sã se poatã manifesta, zãgãzuind alunecarea puterii executive spre despotism si desagregarea Statului prin coruptie si favoritism, întrebarea e cum se pot înfãptui in practicã alegeri libere împotriva unor guverne abuzive si dependente de cluburi si comitete? La aceasta nu rãspunde Eminescu, iar rãspunsul d-lui Tardieu nu ne multumeste. 

Lãrgirea votului universal si asupra femeilor si "apelul cãtre tarã" nu sînt mijloace suficiente pentru a înlãtura influenta unor forte reale, cum sînt lojile, cluburile si sindicatele revolutionare. Forte reale, organizate, nu pot fi slãbite si anihilate decît iarãsi prin forte reale. Natiunea pentru a-si putea exprima vointa, trebue sã se organizeze ca totalitate. Miscãrile totalitare, fascismul si national-socialismul pe acest principiu se întemeiazã. Toate stãrile, clasele si profesiunile trebuesc prinse într'o organizatie politicã. Intr'o organizatie articulatã si ierarhizatã. In felul acesta Statul nu se înfãtiseazã ca o sumã de indivizi egali si omogeni, ci ca un sistem compus din tesuturi. Individul apartine familiei sale, prin familie unei stãri, clase si profesiuni sociale si prin acestea e prins in sistemul politic unitar, in care îsi exercitã, fiecare dupã locul sãu, functiunea de cetatean, de ostas. 

Marea deosebire între Statul modern si Statul antic si mai ales medieval stã în faptul cã clasa politicã cuprinde pe toti bãrbatii adulti, fãrã deosebire de clasã economicã si profesiune, pe cînd înainte vreme politica era rezervatã, unei categorii aparte de bãrbati, cari ei singuri se bucurau de drepturi politice, formînd astfel o elitã, o aristocratie fatã de celelalte categorii de locuitori (sclavi, iobagi, meseriasi, etc.). Organizatia corporatistã întîlneste deci in Statul modern si aceastã dificultate: de a nu putea prinde într'o corporatie distinctã clasa politicã, deoarece ei îi apartin toti "cetãtenii". "Votul universal" catã sã rezolve aceastã problemã dînd drepturi egale tuturor cetãtenilor si deschizîndu-le drum spre conducerea politicã fãrã alte conditii decît, cum aratã Tardieu, cea de vîrstã: "Erasm spunea cã pentru a fi print, ajunge de a te naste. Tot asa e si pentru a fi parlamentar. Ajunge sã ai douãzeci si cinci de ani, dacã e vorba de Camerã; patruzeci, dacã e vorba de Senat. Ca si sistemele aristocratice ale antichitãtii, democratia noastrã preferã pentru recrutarea sa, criteriul fizic al vîrstei criteriului intelectual si moral. Profesiunea parlamentarã este singura la intrarea cãreia nu se cer nici titluri, nici diplome, nici concursuri, nici examene, nici vreo competintã, nici chiar capacitate fizicã". Iar din mijlocul parlamentarilor ies ministri si înalti demnitari "politici". 

Iatã deci cã votul universal si individual nu rezolvã problema pentru selectiunea elitei politice. Legionarismul (cum si fascismul si national-socialismul) au rezolvat problema prin selectiunea unei elite politice in temeiul unei educatii potrivite acestui scop, si, pe de altã parte, nãzueste a da tuturor cetãtenilor posibilitatea sã-si trimitã ca reprezentanti in parlament oameni apartinînd elitei clasei lor sociale. 

Prin acest sistem se evitã ivirea de curente revolutionare, de grupuri de nemultumiti, nãscute, cum zice Eminescu, din sentimentul de indignare si de exasperare de cele ce se petrec zilnic. 

Legarea individului de familie, si prin familie abia de clasa socialã si profesiune, rezolvã si problema "nationalã". Individul îsi primeste prin nasterea sa dintr'o familie apartinînd comunitãtii romînesti dreptul de cetãtenie, iar nu ca "individ" izolat. In acest fel, Statul national romîn se întemeiazã pe comunitatea familiilor romînesti, pe comunitatea moralã reprezentata prin natiune, iar nu pe o comunitate de „interese" individuale. 

De aceea, principiul separatiunii puterilor, nu-si poate da in aplicarea sa efectele dorite, decît in anumite conditii bine definite, pe cari miscarea legionarã a început sã le înfãptuiascã si e pe cale a le desãvîrsi. 

Teoreticienii francezi au apucat-o pe o cale gresitã, pornind mereu dela libertatea si egalitatea cetãtenilor, dela conceptia Statului constituit din concursul vointelor individuale, iar Jidanii cari au invadat Franta nãzuesc ca sã nu se poatã ivi omul politic practic care sã rãstoarne prin fapta sa toate aceste teorii desarte.

  Traian BRÃILEANU

(Sociologia si Arta Guvernãrii, Articole politice), 

Ed. "Cartea Româneascã,,Editia a II-a, Bucuresti, 1940

^1)_____

 -Amintim aci interesanta care a d-lui Al. Tazerout, L'Etat de demaia. Théorie et réalisation d'une démocratie parlamentaire en France. Paris 1936. Autorul respinge teoria separatiunii puterilor si vede deslegarea in organizarea unui Stat sindical.

^2)_____

 -M. Eminescu, Scrieri politice. Editie comentatã de D. Murãrasu. Craiova, "Scrisul Românesc" (1931). Vezi mai ales: Ideea statutului monarhic, Fictiunea parlamentarã, Arta guvernãrii, Guvernul care ne trebue.