DIN PRESA DE DREAPTA: Revista TOTALITÉ 
MARTIROLOGUL  LEGIONAR

Director: Georges Gondinet  -  Revue publiée par les Editions Pardes

Pour la Révolution Culturelle Européenne 
D
épôt Légal - Juillet 1984
1984 - Nr. 18/19

de Nicolae ROSCA 

   

            Dacă există o constantă care s-a manifestat necontenit de-a lungul istoriei omenirii, aceasta este cruzimea. La intervale neprevăzute instinctele minore ale omului, rămăşiţe ale acelui puţ negru al timpului din care acesta s-a ridicat cu trudă spre lumină, dau buzna în realitatea socială pe care o alterează şi căreia-i produce răni adânci. Sunt nişte stări psihice întunecate ale individului care, când sunt necontrolate, pătează, prin consecinţele lor dureroase, însăşi versiunea supranaturală pe care se sprijină această faptură.

            Revărsările de ură, aceste fluvii de pasiuni strâmbe care îneacă sub puhoaiele lor de sânge vieţi şi destine omeneşti, se scurg de obicei prin două albii distincte, dar paralele : delicvenţa criminală şi pasiunea politică dezlănţuită fără frână.

            Şi dacă în delicvenţă am putea găsi, cu oarecare bunăvoinţă, o palidă justificare a unor necesităţi organice a căror lipsă coboară omul la nivelul fiarelor, nici una nu putem afla în revărsarea crudă şi patimaşă a pasiunilor politice, Acestea se produc numai datorită aşa numitei “EROTICI  A PUTERII”, adică a necontenitei excitări a dorinţei de a domina cât mai mult, asupra câtor mai mulţi. Sub imperiul acestui erotism, omul politic, un determinat om politic,  lipsit de sclipirile etico-morale, dacă nu poate convinge, distruge, impune teroarea asupra guvernaţilor săi, Este un fel particular de a mânui cu o cruzime neobişnuită o putere politică cu scopul de a provoca frica şi de a zmulge un consimţământ unui întreg grup social în care numărul dizidenţilor este majoritar. Aceşti oameni politici, “erotici ai puterii”, cred că prin frică şi teroare pot obţine o transformare în mentalitatea popoarelor, pot coborî personalitatea la nivele strict gregare,

            Dar întotdeauna se înşeală. In momentul când dispar circumstanţele politice favorabile lor, când vântul justiţiei imanente smulge biciul din mâinile tiranului, popoarele oprimate, curentele politico-sociale de primenire, sfarmă lanţurile cu care au fost încercuite şi-şi revarsă ideile binefăcătoare peste colectivităţile naţionale liberate.  

 

* * *

            Ne referim aici la un astfel de moment de teroare care  s-a exercitat asupra unei grupări politice, sub ochii indiferenţi sau ignoranţi ai lumii. Este un moment istoric întunecat şi ruşinos pentru om, în general, şi pentru omul politic român, în particular. O pată neagră care mânjeşte democraţia românească, acea fiică a drepturilor şi a demnitaţii omului,care a dezlănţuit, între cele două războaie mondiale, o sângeroasă represiune, sălbatică şi nejustificată, în contra “Legiunii Arhanghelul Mihail”, cunoscută mai ales ca “Mişcarea Legionară”.

            Infiinţată în anul 1927 de Corneliu Zelea Codreanu, Mişcarea Legionară a canalizat spre luptă politică parlamentară, un curent popular, creştin şi anticomunist ce apăruse în România imediat după primul război mondial. Ea aducea în politică nişte idei aparent noi, sănătoase şi avântate. Erau noi numai în contrast cu moravurile ce stăpâneau pătura conducătoare de atunci, libertină, venală şi indiferentă în faţa postulatelor naţionale, dar reprezentau în realitate nişte principii autentice inspirate din legile naturale ale vieţii. Mişcarea Legionară urmărea ridicarea individului şi în special a omului politic pe scara unor valori umane etern valabile. Urmarea, dinamizarea energiilor morale şi etice care zac latente în el. Cu acest om, curăţat de zgura păcatelor lui, ridicat la o înaltă conştiinţă românească, şi îmbarcat într-o minunată experienţă spirituală, voia Codreanu să dea un răspuns clar unor necesităţi colective ce se făceau din zi în zi mai evidente în ţara noastră.

            Dar chiar din primele momente Mişcarea Legionară s-a văzut atacată cu furie şi fără raţiune de fauna politică românească care a sugrumat destinul unei întregi generaţii şi a împiedecat, prin crime ordinare, o continuitate de efort a poporului nostru. Ei au înmormântat în sunete de fanfare sinistre însuşi viitorul acestui popor.

            Dar care era raţiunea acestei iraţiuni ?  In primul rând anticomunismul categoric, profetic şi militant, al acestei mişcări politice. Acest fapt nu putea fi tolerat de forţele internaţionaliste de stânga care pregăteau promovarea bolşevismului rusesc ca mare putere regulatoare a destinului omenirii întregi. Ele pun în bătaie toate bateriile lor.

            In al doilea rănd chiar acel “erotism al puterii” de care sufereau guvernanţii români, care, pentru a-şi întârzia “menopauza politică” pe care-o prevestea apariţia unor forţe noi şi de alt semn în spaţiul românesc, trec furios la atac.

In felul acesta, democraţia română –căreia-i scârţâia deja dialectica- , trece la aplicarea forţei brute (pe care-o criticau la alţii ) pentru a-şi distruge un adversar. Din liberalismul programat emfatic alunecă în autoritarism, ca să sfârşească în dictatură pură, căci dictaturile cunoscute ca fiind ale lui Carol II şi ale generalului Antonescu au fost în realitate promovate şi servite de oamenii pe care i-au împrumutat partidele democrate acestor regimuri.

Teroarea guvernamentală s-a aplicat fără pauză şi fără considerente umanitare pe tot traseul existenţei Mişcării Legionare. A pus în mişcare toată imaginaţia sa schiloadă, a făcut uz de toate ilegalităţile posibile pentru a împiedeca ascensiunea politică a acesteia. Arestări arbitrare, lagăre de concentrare cu mii de oameni lipsiţi de o libertate pe care le-o garanta Constituţia ţării, bătăi şi schingiuiri în beciurile poliţiilor erau la ordinea zilei. Nici o mişelie nu a fost lăsată la o parte de către guvernele românesti pentru a băga groaza în legionari. Ani şi ani de zile în lungi şi nesfârşite dezbateri parlamentare s-au creat legi, care de care mai liberale, ca apoi aceşti Părinţi ai Patriei să le ignore şi să le calce cu dispreţ în picioare. Părinţii patriei s-au dovedit nişte părinţi vitregi.

In ascensiunea continuă a teroarei lor au trecut şi la vărsări de sânge. Au organizat crima politică la nivele mereu mai înalte, mai repugnabile. Aceste crime, descărcări violente ale “eroticii puterii”, şi-au găsit apogeul în patru momente de culme. (Ne referim aici numai la perioada politică dintre cele două războaie, lăsând pentru un eventual alt articol neagra perioadă comunistă pe care a străbătut-o Mişcarea Legionară). Este drept că schingiuirile şi uciderile au fost permanente, au picurat continuu, ca dintr-un robinet stricat, în vasul suferinţelor legionare, dar remarcăm totuşi aceste patru momente istorice în care bestialitatea oamenilor a atins proporţii frenetice, a luat forme de adevărat genocid în masă, au provocat colosale sacrificii omeneşti.

 

1. -MOMENTUL DUCA. Cu acest om încep uciderile ca sistem de guvernare. Duca era liberal. A fost însărcinat în toamna anului 1933 cu prepararea unor noi alegeri legislative. Mişcarea Legionară, partid legal, se prezintă la alegeri. Perspectivele de a obţine un număr important de deputaţi erau obiective, dar în acelaşi timp neplăcute pentru tagma politicienilor. Duca vrea să oprească roata istoriei. El declanşează o cruntă teroare poliţienească. Sunt ucişi acuma primii legionari. Democraţia saltă astfel Rubiconul sângelui. In decurs de două săptămâni sunt ucişi trei oameni : un student, un muncitor, un ţăran. Trei reprezentanţi ai acelor grupări sociale româneşti care cu mai mult entuziasm se deschiseseră Mişcării Legionare. Concomitent, Duca, printr-un simplu act al Consiliului de Miniştri, act neprevăzut de Constituţie, dizolvă Mişcarea şi aruncă în lagăre peste 12.000 de militanţi ai acesteia. În continuare este ucis un fruntaş legionar, Sterie Ciumetti, mâna dreaptă a lui Codreanu. Şi dacă acesta a scăpat teafăr s-a datorat numai faptului că nu a putut fi găsit de zbirii guvernului liberal.

In total au fost omorâţi atunci 16 persoane.Ucigaşii erau însăşi autorităţile. De aceea, cu toate denunţurile făcute de familii, nici o anchetă nu a fost deschisă pentru clarificarea faptelor.

 

2. - MOMENTUL ARMAND CĂLINESCU. În alegerile ce au avut loc în iarna anului 1937, Mişcarea Legionară culege un număr impresionant de voturi. Se proiecta deja ca al doilea partid politic, după naţional-ţărăniştii lui Maniu. Perspectivele unei apropiate guvernări legionare erau pozitive. Negative erau însă intenţiile “eroticilor”. Ei sfătuiesc pe rege să anuleze Constituţia, creată de ei înşişi, să suprime partidele politice, (săgeata era îndreptată spre inima Mişcării Legionare), şi să instaureze un guvern dictatorial. Miniştrii şi Consilierii direcţi ai acestuia erau foştii “democraţi”, îmbrăcaţi acum în blănuri dictatoriale : Armand Călinescu, Iamandi, Istrate Micescu, Nicolae Iorga, etc.,etc…

Se începe o prigoană sângeroasă. Armand Călinescu, naţional-ţărănist, un individ crud, corupt şi amoral, primeşte Ministerul de Interne. Toţi conducătorii Mişcării sunt arestaţi şi azvârliţi în lagăre de concentrare. La instigaţiile directe ale profesorului Nicolae Iorga este arestat însuşi Corneliu Zelea Codreanu. I se înscenează un proces absurd, fără nici o bază juridică, şi este condamnat la 10 ani muncă silnică.

Sute de legionari, aparţinând tuturor straturilor sociale, cad victime sălbăticiilor regimului. Călinescu însuşi, îndemnă poliţiile să fie implacabile. Vânătoarea de legionari era ridicată la rang de virtute statală şi răsplătită. Orice poliţist, dacă voia să-şi supereze categoria profesională, se apuca să schingiuiască şi chiar să ucidă legionari. Nici o lege nu mai apăra omul. Totul era sub semnul morţii şi la cheremul zbirilor guvernului.(  Să nu creadă cititorii că facem uz de retorică. Redăm nişte fapte demonstrabile care, din păcate, şi spre ruşinea omului, s-au întâmplat exact asa). Metodele de ucidere erau variate, dar predominante două : împuşcarea pe la spate şi sugrumarea. (Aşa cum sună : sugrumarea).

In noaptea de 29-30 noiembrie 1938 se săvârşeste cea mai mare ticăloşie a acelor timpuri, se consumă impudic cea mai abjectă crimă politică : Corneliu Codreanu, şeful Mişcării Legionare, împreună cu alţi 13 fruntaşi legionari, sunt strangulaţi de 14 jandarmi care-i transportau cu un furgon celular la o altă închisoare. Beţia de sânge se transformase în demenţă. “Erotica puterii” se consuma în orgasme macabre.

In continuare  -şi pentru a menţine groaza la nivelele cele mai înalte-  alţi oameni, zeci de oameni, cad răpuşi. Grupuri întregi de făpturi purtătoare de sentimente şi aspiraţii, de talente şi inteligenţe, oameni marcaţi cu un destin în viaţă, sunt imolaţi barbar pentru crima de a gândi pe cont propriu, de a crede cu tărie în ceva, de a nu accepta o existenţă de turmă.

 

3. - MOMENTUL CAROL II.  Consecinţă a acestei demenţe sângeroase, Armand Călinescu, asasinul direct al lui Corneliu Codreanu şi al multor alţi legionari, cade răpus la rândul său, împuşcat de o echipă legionară. Carol II, îngrozit de perspectiva unei apropiate reacţiuni, declanşează un nou val de persecuţiuni. Este o ultimă svâcnire pătimaşă, o ultimă orgie de sânge, a acestui repugnant tiran, înainte de prăbuşirea lui definitivă.

Numai într-o singură noapte sunt ucise 255 de persoane. Ordinele emise direct de la Palatul Regal –şi executate de noul guvern-  erau : a se împuşca câte trei legionari din fiecare judeţ al ţării. Ridicaţi de la casele lor, sau întâlniţi întâmplător pe stradă, aceşti oameni sunt lichidaţi sumar; fără judecată şi fără a se ţine în seamă faimoasele drepturi ale omului. Tot acum sunt ucise şi majoritatea căpeteniilor legionare închise încă de la începutul anului 1938 în numeroasele lagăre din ţară : Vaslui, Miercurea-Ciuc, Râmnicu-Sărat, Braşov , etc. Floarea intelectualităţii române care majoritar era adepta Mişcării Legionare a căzut victimă acelor reacţiuni de demenţă statală. Iată , de exemplu, componenta profesională a unui astfel de grup, ucis în lagărul din Miercurea Ciuc : 20 de studenţi la diferite facultăţi, 6 avocaţi, 3 ingineri, 1 ziarist, 4 funcţionari de stat, 1 elev de liceu, 3 muncitori, 2 medici, 1 asistent universitar, 3 ofiţeri militari. Aceasta componentă este asemănătoare tuturor pierderilor suferite de Mişcarea Legionară. In felul acesta absurd şi diabolic era sleită substanţa românească de ceeace avea ea mai bun, mai autentic.

Şi totuşi, Mişcarea Legionară, depozitară a unor credinţe şi adevăruri româneşti, a supravieţuit tuturor ucigaşilor ei.

4. - MOMENTUL ANTONESCU.  Alungat din ţară Carol II, în toamna lui 1940 se formează un guvern antonesciano-legionar, având ca şef de stat pe însuşi generalul Antonescu. Dar în curând, în ianuarie 1941, printr-o sângeroasă reacţiune a acestuia, în care cad iarăşi câteva sute de legionari şi simpatizanţi –numai în Bucureşti au fost peste 600 de morţi- Mişcarea Legionară este îndepărtată de la putere. Rămâne singur generalul Antonescu şi, pentru a emula pe predecesorii săi, dezlănţuieşte o nouă şi cruntă persecuţie. Incepe iarăşi vânătoarea de legionari, se umplu iarăşi până la refuz închisorile ţării şi alţi morţi, mulţi morţi, lungesc nesfârşitul lanţ al martirologului legionar.

De data aceasta însă, printr-o cinică acţiune guvernamentală –căci a speculat sentimentele patriotice ale omului- uciderile s-au executat dintr-o aparentă poziţie de legalitate. S-au înfiinţat în acest scop nişte unităţi militare speciale zise de reabilitare, prin care legionarii scoşi din temniţe erau asvârliţi în  primele linii ale frontului de răsărit. Fără o instrucţie adecvată, li se punea o armă în mână şi erau mânaţi în faţa tancurilor ruseşti. Li se oferea o reabilitare (pentru ce ?). In realitate era o condamnare la moarte deghizată, neriscantă, căci  reabilitarea se acorda post-mortem. Nici măcar eroismul de care toţi au dat dovadă pe front nu a fost suficient reabilitărilor. Condiţia inapelabilă era : post-mortem. Mii de tineri români şi-au pierdut viaţa în stepele ruseşti, victime ale acestei vaste operaţiuni de lichidare în masă, al acestui monstruos genocid politic. “Erotica puterii” cu arma ei preferată, crima politică, se descărca cu furie şi stăruinţă pe spatele Mişcării Legionare.  

 

* * *

Cu acest ultim pogrom guvernele României, premergătoare erei comuniste, au încheiat un ciclu din vasta şi necinstita operaţie de distrugere a Mişcării Legionare, dirijată din centre de putere oculte. Au lovit cu ură şi inconştienţă. Au fost criminali de oameni şi de destin românesc. Ei au dezorganizat cât au putut Mişcarea Legionară, singurul stăvilar anticomunist serios al ţării. I-au împuţinat efectivele şi i-au distrus cadrele conducătoare cele mai competente. Dar au slăbit în acelaşi timp şi substanţa naţională, au demoralizat poporul şi l-au împins spre alte formule socio-politice străine tradiţiilor româneşti. Ei s-au opus şi au frânt brusc un luminos avânt istoric ce-l iniţiase ţara noastră între cele două războaie mondiale.

Pierderile cauzate Mişcării Legionare între 1933 şi 1944, în 10 ani negri de guvernare democrato-dictatorială, ating cifra tragică de circa 4000 de oameni. 4000 de fiinţe, purtătoare de rosturi concrete în viaţă, au fost doborâte fără milă şi fără înţelegere din majestosul lor zbor naţional. Ei au adormit cu somnul pământului purtând în ochi imaginea unei patrii mai drepte, mai frumoase, mai harnice, mai iubitoare de Dumnezeu. O patrie pe care voiau să o afirme în lume cu specificul pur al culturii sale. Pentru aceasta patrie ei au gândit neîncetat, au făcut totul şi au dat totul. “Din jertfa noastră  -le spunea Codreanu-  nu se poate să nu rodească ceva mai bun pentru neamul nostru”. Sau în altă parte :”O Românie nouă nu poate ieşi decât din lupta şi jertfa fiilor ei”. Ei, legionarii, au pornit furtunos, entuziaşti, să construiască istoria poporului lor şi nu să o aştepte liniştiţi, la o cafea în faţa sobei, ca pe o poveste ireală impusă de fatalităţi şi circumstanţe. Căci iubeau cu pasiune poporul lor. Iar iubirea, când este dezinteresată –şi a lor era- este un sentiment generator de idee şi de acţiune, IDEEA care crează îmbrăcămintea filozofică a convieţuirilor omeneşti, acţiunea care le transformă în realităţi tangibile.

Dacă tipul prigonitorului de oriunde şi de totdeauna, laş şi fără scrupule, amoral şi crud când mânuieşte puterea, legat de materie şi incapabil să străbată cu mintea planurile superioare ale existenţei, coboară imaginea fiinţei umane la nivelele cele mai amorfe, din contra, figura prigonitului, a aceluia ce-a putut să se dea în întregime şi fără reţineri mentale esenţialului patriei lui, ridică iarăşi făptura omenească pe piedestale înalte. Căci dintr-un punct de vedere strict uman, figura individului care acceptă riscul şi durerea, care este în stare să salte barierele propriei existenţe, să-şi domine cel mai puternic instinct, acela al autoconservării, pentru o credinţă care este lege pentru el, e pur şi simplu sublimă. O lumină emană din el şi din lumea credinţelor lui. Iar ideea care l-a călăuzit până la limitele vieţii sale nu poate fi decât o idee înaltă, o idee motor. Face parte din categoria acelor idei eterne care poartă popoarele spre întâlnirea cu propria lor personalitate. Pe drumul neliniştilor lor active legionarii s-au întâlnit cu neînţelegerea şi incompetenţa guvernanţilor ţării lor care i-au răpus pe mulţi dintre ei. Martirii legionari au dat dovadă de o credinţă vie ce constituie rădăcina intimă şi dramatică a supravieţuirii până astăzi a Mişcării Legionare. Căci ce podoabe mai strălucitoare poate prezenta ea decât pe proprii ei martiri ?

 

Insăşi speranţa României de astăzi şi de mâine stă în acest holocaust de vieţi curate. E un ajutor spiritual, un exemplu de imitat, un strigăt de speranţă pentru viitoarele generaţii ale ţării noastre care vor trebui să realizeze integral visul românesc al acestor morţi vii, visul românesc al Mişcării Legionare.  

Nicolae ROSCA

 

 

INAPOI LA PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE