Dar
întotdeauna se înşeală. In momentul când dispar circumstanţele
politice favorabile lor, când vântul justiţiei imanente smulge biciul
din mâinile tiranului, popoarele oprimate, curentele politico-sociale de
primenire, sfarmă lanţurile cu care au fost încercuite şi-şi
revarsă ideile binefăcătoare peste colectivităţile naţionale liberate.
*
* *
Ne
referim aici la un astfel de moment de teroare care
s-a exercitat asupra unei grupări politice, sub ochii indiferenţi
sau ignoranţi ai lumii. Este un moment istoric întunecat şi ruşinos
pentru om, în general, şi pentru omul politic român, în particular.
O pată neagră care mânjeşte democraţia românească, acea
fiică a drepturilor şi a demnitaţii omului,care a dezlănţuit,
între cele două războaie mondiale, o sângeroasă represiune, sălbatică şi
nejustificată, în contra “Legiunii Arhanghelul Mihail”, cunoscută mai ales
ca “Mişcarea Legionară”.
Infiinţată
în anul 1927 de Corneliu Zelea Codreanu, Mişcarea Legionară a canalizat
spre luptă politică parlamentară, un curent popular, creştin şi
anticomunist ce apăruse în România imediat după primul război mondial. Ea
aducea în politică nişte idei aparent noi, sănătoase şi avântate.
Erau noi numai în contrast cu moravurile ce stăpâneau pătura conducătoare
de atunci, libertină, venală şi indiferentă în faţa postulatelor
naţionale, dar reprezentau în realitate nişte principii autentice
inspirate din legile naturale ale vieţii. Mişcarea Legionară urmărea
ridicarea individului şi în special a omului politic pe scara unor
valori umane etern valabile. Urmarea, dinamizarea energiilor morale şi
etice care zac latente în el. Cu acest om, curăţat de zgura păcatelor
lui, ridicat la o înaltă conştiinţă românească, şi îmbarcat
într-o minunată experienţă spirituală, voia Codreanu să dea un răspuns
clar unor necesităţi colective ce se făceau din zi în zi mai evidente
în ţara noastră.
Dar
chiar din primele momente Mişcarea Legionară s-a văzut atacată cu furie
şi fără raţiune de fauna politică românească care a sugrumat destinul
unei întregi generaţii şi a împiedecat, prin crime ordinare, o
continuitate de efort a poporului nostru. Ei au înmormântat în sunete de
fanfare sinistre însuşi viitorul acestui popor.
Dar
care era raţiunea acestei iraţiuni ?
In primul rând anticomunismul categoric, profetic şi militant,
al acestei mişcări politice. Acest fapt nu putea fi tolerat de forţele
internaţionaliste de stânga care pregăteau promovarea bolşevismului
rusesc ca mare putere regulatoare a destinului omenirii întregi. Ele pun
în bătaie toate bateriile lor.
In
al doilea rănd chiar acel “erotism al puterii” de care sufereau guvernanţii
români, care, pentru a-şi întârzia “menopauza politică” pe care-o prevestea
apariţia unor forţe noi şi de alt semn în spaţiul românesc,
trec furios la atac.
In
felul acesta, democraţia română –căreia-i scârţâia deja
dialectica- , trece la aplicarea forţei brute (pe care-o criticau la
alţii ) pentru a-şi distruge un adversar. Din liberalismul programat
emfatic alunecă în autoritarism, ca să sfârşească în dictatură pură,
căci dictaturile cunoscute ca fiind ale lui Carol II şi ale generalului
Antonescu au fost în realitate promovate şi servite de oamenii pe care
i-au împrumutat partidele democrate acestor regimuri.
Teroarea
guvernamentală s-a aplicat fără pauză şi fără considerente umanitare
pe tot traseul existenţei Mişcării Legionare. A pus în mişcare
toată imaginaţia sa schiloadă, a făcut uz de toate ilegalităţile
posibile pentru a împiedeca ascensiunea politică a acesteia. Arestări arbitrare,
lagăre de concentrare cu mii de oameni lipsiţi de o libertate pe care
le-o garanta Constituţia ţării, bătăi şi schingiuiri în beciurile
poliţiilor erau la ordinea zilei. Nici o mişelie nu a fost lăsată
la o parte de către guvernele românesti pentru a băga groaza în legionari.
Ani şi ani de zile în lungi şi nesfârşite dezbateri parlamentare
s-au creat legi, care de care mai liberale, ca apoi aceşti Părinţi
ai Patriei să le ignore şi să le calce cu dispreţ în picioare.
Părinţii patriei s-au dovedit nişte părinţi vitregi.
In
ascensiunea continuă a teroarei lor au trecut şi la vărsări de sânge.
Au organizat crima politică la nivele mereu mai înalte, mai repugnabile.
Aceste crime, descărcări violente ale “eroticii puterii”, şi-au găsit
apogeul în patru momente de culme. (Ne referim aici numai la perioada politică
dintre cele două războaie, lăsând pentru un eventual alt articol neagra
perioadă comunistă pe care a străbătut-o Mişcarea Legionară). Este
drept că schingiuirile şi uciderile au fost permanente, au picurat
continuu, ca dintr-un robinet stricat, în vasul suferinţelor legionare,
dar remarcăm totuşi aceste patru momente istorice în care bestialitatea
oamenilor a atins proporţii frenetice, a luat forme de adevărat genocid
în masă, au provocat colosale sacrificii omeneşti.
1.
-MOMENTUL DUCA.
Cu acest om încep uciderile ca sistem de guvernare. Duca era liberal. A
fost însărcinat în toamna anului 1933 cu prepararea unor noi alegeri legislative.
Mişcarea Legionară, partid legal, se prezintă la alegeri. Perspectivele
de a obţine un număr important de deputaţi erau obiective, dar
în acelaşi timp neplăcute pentru tagma politicienilor. Duca vrea să
oprească roata istoriei. El declanşează o cruntă teroare poliţienească.
Sunt ucişi acuma primii legionari. Democraţia saltă astfel Rubiconul
sângelui. In decurs de două săptămâni sunt ucişi trei oameni : un student,
un muncitor, un ţăran. Trei reprezentanţi ai acelor grupări sociale
româneşti care cu mai mult entuziasm se deschiseseră Mişcării
Legionare. Concomitent, Duca, printr-un simplu act al Consiliului de Miniştri,
act neprevăzut de Constituţie, dizolvă Mişcarea şi aruncă
în lagăre peste 12.000 de militanţi ai acesteia. În continuare este
ucis un fruntaş legionar, Sterie Ciumetti, mâna dreaptă a lui Codreanu.
Şi dacă acesta a scăpat teafăr s-a datorat numai faptului că nu a putut
fi găsit de zbirii guvernului liberal.
In
total au fost omorâţi atunci 16 persoane.Ucigaşii erau însăşi
autorităţile. De aceea, cu toate denunţurile făcute de familii,
nici o anchetă nu a fost deschisă pentru clarificarea faptelor.
2.
- MOMENTUL ARMAND CĂLINESCU.
În alegerile ce au avut loc în iarna anului 1937, Mişcarea Legionară
culege un număr impresionant de voturi. Se proiecta deja ca al doilea partid
politic, după naţional-ţărăniştii lui Maniu. Perspectivele
unei apropiate guvernări legionare erau pozitive. Negative erau însă intenţiile
“eroticilor”. Ei sfătuiesc pe rege să anuleze Constituţia, creată de
ei înşişi, să suprime partidele politice, (săgeata era îndreptată
spre inima Mişcării Legionare), şi să instaureze un guvern dictatorial.
Miniştrii şi Consilierii direcţi ai acestuia erau foştii
“democraţi”, îmbrăcaţi acum în blănuri dictatoriale : Armand Călinescu,
Iamandi, Istrate Micescu, Nicolae Iorga, etc.,etc…
Se
începe o prigoană sângeroasă. Armand Călinescu, naţional-ţărănist,
un individ crud, corupt şi amoral, primeşte Ministerul de Interne.
Toţi conducătorii Mişcării sunt arestaţi şi azvârliţi
în lagăre de concentrare. La instigaţiile directe ale profesorului
Nicolae Iorga este arestat însuşi Corneliu Zelea Codreanu. I se înscenează
un proces absurd, fără nici o bază juridică, şi este condamnat la 10
ani muncă silnică.
Sute
de legionari, aparţinând tuturor straturilor sociale, cad victime sălbăticiilor
regimului. Călinescu însuşi, îndemnă poliţiile să fie implacabile.
Vânătoarea de legionari era ridicată la rang de virtute statală şi
răsplătită. Orice poliţist, dacă voia să-şi supereze categoria
profesională, se apuca să schingiuiască şi chiar să ucidă legionari.
Nici o lege nu mai apăra omul. Totul era sub semnul morţii şi
la cheremul zbirilor guvernului.( Să
nu creadă cititorii că facem uz de retorică. Redăm nişte fapte demonstrabile
care, din păcate, şi spre ruşinea omului, s-au întâmplat exact
asa). Metodele de ucidere erau variate, dar predominante două : împuşcarea
pe la spate şi sugrumarea. (Aşa cum sună : sugrumarea).
In
noaptea de 29-30 noiembrie 1938 se săvârşeste cea mai mare ticăloşie
a acelor timpuri, se consumă impudic cea mai abjectă crimă politică : Corneliu
Codreanu, şeful Mişcării Legionare, împreună cu alţi 13 fruntaşi
legionari, sunt strangulaţi de 14 jandarmi care-i transportau cu un
furgon celular la o altă închisoare. Beţia de sânge se transformase
în demenţă. “Erotica puterii” se consuma în orgasme macabre.
In
continuare -şi pentru a
menţine groaza la nivelele cele mai înalte-
alţi oameni, zeci de oameni, cad răpuşi. Grupuri întregi
de făpturi purtătoare de sentimente şi aspiraţii, de talente şi
inteligenţe, oameni marcaţi cu un destin în viaţă, sunt imolaţi
barbar pentru crima de a gândi pe cont propriu, de a crede cu tărie în ceva,
de a nu accepta o existenţă de turmă.
3.
- MOMENTUL CAROL II.
Consecinţă a acestei demenţe sângeroase, Armand Călinescu,
asasinul direct al lui Corneliu Codreanu şi al multor alţi legionari,
cade răpus la rândul său, împuşcat de o echipă legionară. Carol II,
îngrozit de perspectiva unei apropiate reacţiuni, declanşează
un nou val de persecuţiuni. Este o ultimă svâcnire pătimaşă, o
ultimă orgie de sânge, a acestui repugnant tiran, înainte de prăbuşirea
lui definitivă.
Numai
într-o singură noapte sunt ucise 255 de persoane. Ordinele emise direct
de la Palatul Regal –şi executate de noul guvern-
erau : a se împuşca câte trei legionari din fiecare judeţ
al ţării. Ridicaţi de la casele lor, sau întâlniţi întâmplător
pe stradă, aceşti oameni sunt lichidaţi sumar; fără judecată şi
fără a se ţine în seamă faimoasele drepturi ale omului. Tot acum sunt
ucise şi majoritatea căpeteniilor legionare închise încă de la începutul
anului 1938 în numeroasele lagăre din ţară : Vaslui, Miercurea-Ciuc,
Râmnicu-Sărat, Braşov
, etc. Floarea intelectualităţii
române care majoritar era adepta Mişcării Legionare a căzut victimă
acelor reacţiuni de demenţă statală. Iată , de exemplu, componenta
profesională a unui astfel de grup, ucis în lagărul din Miercurea Ciuc :
20 de studenţi la diferite facultăţi, 6 avocaţi, 3 ingineri,
1 ziarist, 4 funcţionari de stat, 1 elev de liceu, 3 muncitori, 2 medici,
1 asistent universitar, 3 ofiţeri militari. Aceasta componentă este
asemănătoare tuturor pierderilor suferite de Mişcarea Legionară. In
felul acesta absurd şi diabolic era sleită substanţa românească
de ceeace avea ea mai bun, mai autentic.
De
data aceasta însă, printr-o cinică acţiune guvernamentală –căci a speculat
sentimentele patriotice ale omului- uciderile s-au executat dintr-o aparentă
poziţie de legalitate. S-au înfiinţat în acest scop nişte
unităţi militare speciale
zise de reabilitare, prin
care legionarii scoşi din temniţe erau asvârliţi în
primele linii ale frontului de răsărit. Fără o instrucţie adecvată,
li se punea o armă în mână şi erau mânaţi în faţa tancurilor
ruseşti. Li se oferea o reabilitare (pentru ce ?). In realitate era
o condamnare la moarte deghizată, neriscantă, căci
reabilitarea se acorda
post-mortem.
Nici măcar eroismul de care toţi au dat dovadă pe front nu a fost suficient
reabilitărilor. Condiţia inapelabilă era :
post-mortem. Mii
de tineri români şi-au pierdut viaţa în stepele ruseşti,
victime ale acestei vaste operaţiuni de lichidare în masă, al acestui
monstruos genocid politic. “Erotica puterii” cu arma ei preferată, crima
politică, se
descărca cu furie şi stăruinţă pe spatele Mişcării Legionare.
*
* *
Cu
acest ultim pogrom guvernele României, premergătoare erei comuniste, au
încheiat un ciclu din vasta şi necinstita operaţie de distrugere
a Mişcării Legionare, dirijată din centre de putere oculte. Au lovit
cu ură şi inconştienţă. Au fost criminali de oameni şi
de destin românesc. Ei au dezorganizat cât au putut Mişcarea Legionară,
singurul stăvilar anticomunist serios al ţării. I-au împuţinat
efectivele şi i-au distrus cadrele conducătoare cele mai competente.
Dar au slăbit în acelaşi timp şi substanţa naţională,
au demoralizat poporul şi l-au împins spre alte formule socio-politice
străine tradiţiilor româneşti. Ei s-au opus şi au frânt brusc
un luminos avânt istoric ce-l iniţiase ţara
noastră între cele două războaie mondiale.
Pierderile
cauzate Mişcării Legionare între 1933 şi 1944, în 10 ani negri
de guvernare democrato-dictatorială,
ating cifra tragică de circa 4000 de oameni. 4000 de fiinţe, purtătoare
de rosturi concrete în viaţă, au fost doborâte fără milă şi fără
înţelegere din majestosul lor zbor naţional. Ei au adormit cu
somnul pământului purtând în ochi imaginea unei patrii mai drepte, mai frumoase,
mai harnice, mai iubitoare de Dumnezeu. O patrie pe care voiau să o afirme
în lume cu specificul pur al culturii sale. Pentru aceasta patrie ei au
gândit neîncetat, au făcut totul şi au dat totul. “Din jertfa noastră
-le spunea Codreanu- nu
se poate să nu rodească ceva mai bun pentru neamul nostru”. Sau în altă
parte :”O Românie nouă nu poate ieşi decât din lupta şi jertfa
fiilor ei”. Ei, legionarii, au pornit furtunos, entuziaşti, să construiască
istoria poporului lor şi nu să o aştepte liniştiţi,
la o cafea în faţa sobei, ca pe o poveste ireală impusă de fatalităţi
şi circumstanţe. Căci iubeau cu pasiune poporul lor. Iar iubirea,
când este dezinteresată –şi
a lor era- este un sentiment
generator de idee şi de acţiune, IDEEA care crează îmbrăcămintea
filozofică a convieţuirilor omeneşti, acţiunea care le transformă
în realităţi tangibile.
Dacă
tipul prigonitorului de oriunde şi de totdeauna, laş şi fără
scrupule, amoral şi crud când mânuieşte puterea, legat de materie
şi incapabil să străbată cu mintea planurile superioare ale existenţei,
coboară imaginea fiinţei umane la nivelele cele mai amorfe, din contra,
figura prigonitului, a aceluia ce-a putut să se dea în întregime şi
fără reţineri mentale esenţialului patriei lui, ridică iarăşi
făptura omenească pe piedestale înalte. Căci dintr-un punct de vedere strict
uman, figura individului care acceptă riscul şi durerea, care este
în stare să salte barierele propriei existenţe, să-şi domine cel
mai puternic instinct, acela al autoconservării, pentru o credinţă
care este lege pentru el, e pur şi simplu sublimă. O lumină emană din
el şi din lumea credinţelor lui. Iar ideea care l-a călăuzit până
la limitele vieţii sale nu poate fi decât o idee înaltă, o idee motor.
Face parte din categoria acelor idei eterne care poartă popoarele spre întâlnirea
cu propria lor personalitate. Pe drumul neliniştilor lor active legionarii
s-au întâlnit cu neînţelegerea şi incompetenţa guvernanţilor
ţării lor care i-au răpus pe mulţi dintre ei. Martirii legionari
au dat dovadă de o credinţă vie ce constituie rădăcina intimă şi
dramatică a supravieţuirii până astăzi a Mişcării Legionare. Căci
ce podoabe mai strălucitoare poate prezenta ea decât pe proprii ei martiri
?