G L O A T A

 

  Aceia ale caror patimi si vlagã au fost creme scânteietoare în revolutiile Ardealului, sunt neînfricatii oameni de munte. Sunt oamenii vigorilor de codru. E gloata stãpânitã de elanurile sângelui si ale flãcãrilor.
   Suferinta si chinul le-a fost dalta destinului care i-a cioplit aspru cum se cioplesc stâncile. Si cum sufletul le-a fost mereu mistuit de revolte ochii le strãfulgerã lumini de otele.
   Asa i-a creseut asuprirea si mãretia care au trãit. Asa si-au izbãvit viata. 

 Trocile în care si-au frãmântat pita mizeriilor au fost si leagãne pentru noile vlãstare cari erau pita nãdejdilor în zilele de mâine.
   Tãria lor a fost ca stejarul si vrerea le-a fost muntoasã.
   N'au trãit sub bolti de palat, dar au respirat sub bolti de codru. Au iubit pãgân pãmântul ce li s'a furat si s'au legat fanatic de glie.

 Au vietuit pe culmi, mai aproape de stele si mãretia le-a mãrit credinta.
  Au fost pãrtasii grandorilor de munte si forta le-a devenit amenintãtoare.
   Din pruncie, topoarele lor au despicat codri si au sfãrâmat mãruntaie de munte, de aceea, in fantezia lor s'a sãlãsluit si a crescut Strâmbã-Lemne si Sfarmã-Piatrã. Viata a devenit basm.
   Sub vigoarea barbarã si mãreatã, sub tãria pe care munca si îndârjirea o fãcuse osoasã, pietroasã, patimile lor au devenit pasiune tragicã si pasiunea eroism aspru ca un cântec sãlbatic.
   Când nu mai puteau rãbda asuprirea, atunci începeau rãzvrãtirile. Si revoluiiile lor nu erau din îndemnuri si teorii, ci consecintã a vietii trãite, erau scrâsnetul si furia sclavilor, cari din robia grofilor au ajuns in halucinanta robie a dorului de libertate, care nu le cerea decât patimile devenite furii si pumnii lor aspri, cari înelestati pe securi au încercat de atâtea ori sã doboare grinzile unei stãpâniri strãine. In fiecare veac au aprins de mai multe ori, culmile, si-au fãcut sã clocoteascã vãile de tumult, contra acelora ce, din tiranie, s'au jucat cu focul.
   Ca descendenti ai Dacilor le-a fost parcã prin blestem hãrãzit sã-si câstige cu lancea, necontenit, dreptul la viata asprã. In veacul al XII, al XIII-lea si al XIV-lea revolutiile s'au înlãntuit atât de des, încât toatã epoca a rãmas caracterizatã prin acel "tumultus rusticorum".
   La 1387, din Banat se întinde peste Hunedoara rãscoala condusã de Iancu Vlad, Dan Vlad si Mihai Dan.
   Apoi, la 1435, începe revolutia cnejilor din tara Hategului: Costa, Stanciu si Popa Vulcul.
   La 1437, nãpraznicul tumult al tãranilor condusi de Mihai Românul si Galu Românul a sguduit acea "Unio trium nationum" încheiatã de nobilii celor trei natiuni privilegiate.
   1474 e anul in care românii din districtele Seicei si a Mediasului tulburã linistea asupritorilor.
   La 1486, românii din Transilvania se rãsvrãtesc contra nobililor si a Sasilor.
   In 1514, iobagii se nãpustesc în rãzmerita cãpitanului Doja, deslãntuind o furtunã in focuri a cãror vâlvãtãi "se vedeau pânã la Buda".
   Prin 1527, revolutia bãnãteanului Iovan Taru pârjoleste între Lugoj si Orãstie.
   La 1599, Mihai Viteazul intrã in Alba-Iulia si valahii din neamul lui, fanatizati de obsesia mântuirii, zguduie încã odatã, rãscoliter, stãpânirea strãinã si tiranã.
   Secolul al XVII-lea e secolul durerilor înãbusite.
   La 1701, drept început al celui de al XVIII-lea secol, românii chinuiti nãvãlesc in Alba-Iulia sã sfârseascã cu prãpãd Camera Transilvaniei.
   In 1707, suferinta alãturã in revolutia lui Rakoczi cetele românilor condusi de cãpitanii Vasile Negru, Dragu Balicã, Bucur Câmpeanu si coloneii Gãvrilã Nagyszegi si Marcu Hategan.
   La 1721, tãranii din Dobra Hunedoarei izgonesc trupele din garnizoana Devei si ocupã cetatea. 

 1727 si 1730 sunt pe rând anii in cari românii din Abrud se rãzvrãtesc contra primãriei, iar cei din Trãscãu, contra stãpânirii familiei Torockai. 

 Din 1732, pânã in 1744, arde jarul frãmântãrilor lui Inocentiu Micu Klein, care scrie unui nuntiu papal cã va face totul pentru natiunea sa, chiar daca va trebui sã-si verse propriul sânge.
   In 1744, din Banat trece in Transilvania ciudatul cãlugãr Visarion Sarai, care, pe drumul dela Dobra pânã la Sibiu, predicã intr'una si, ca un vraci rãscoleste si poartã dupã el tãrãnimea fanatizatã. Cum si ce va fi vorbit acel cãlugãr, nimeni nu stie, dar istoria a înregistrat taina, cã in urma lui nici închisorile nici schingiuirile nu au putut potoli vrajba 17 ani dearândul.
   La 1750, popa Ion din Aciliu - tatãl oculistului Molnar - de fel din comuna Sadu, mãreste zarva religioasã începutã de Sarai. Popa Ion, - care fost prins si tuns la Blaj ca sã rãmâie pentru totdeauna Popa Tunsul si care a fost apoi arestat la Kufstein, iar dupã eliberare silit sã trãiascã în Sân-Nicolaul Banatului, - a rãzvrãtit aprins iobãgimea ce-l stia, cã a fost dupã sprijin in Rusia si, cã: „vorbea in numele împãrãtesei".
   Dar revolutia lui Visarion Sarai a culminat in 1760-1761, sub conducerea altui cãlugãr tot atât de obsedant: Sofronie din Cioara, care a captat rãscoala stârnitã de misteriosul ce s'a abãtut din pãrtile Banatului si a terorizat pânã si curtea din Viena ca adevãrat stãpân al Transilvaniei.
   Inainte de viforoasa rãscoalã a lui Horia la 1784, iobagii s'au rãsculat furios pe mosiile baronului Inczedi si au sãvârsit sperietoarea capcanã din Sãvârsin, contra subprefectului Foray.
   Prin suferinta si isbucnirea acelorasi iobagi, s'a fixat în istoria noastrã si anul 1848, în care s'au aprins din nou focurile de pe culmi, ca stafete ale constiintei purtate în vreme si din care rãsbate pânã azi o tânguire de fluier cu jale ce doare.
   Asa, la lumina flãcãrilor rãzletite în munte si timp, viforoasa si pletoasa gloatã a pãtruns, pe cai mãrunti, in moarte si 'n istorie. Iar cântecul focurilor strãbate vremea.

 

C  A  P  I  I

 

HORIA

 

 S'a nãscut undeva, in ieslea unui grajd de iobag. Si n'au stiut Ungurii de atunci cine va fi noul nãscut, cãci altfel s'ar fi gãsit o mânã care sã-i striveascã, fãrã milã, cãpãtâna, înainte de-a ajunge sã vadã crestele muntilor între cari va începe o baladã a iobagilor si va înfiripa o legendã.
   Prin 1730, an de zarvã tãrãneascã, in comuna Albac, într'o casã din crângul Fãrãgetului, o mamã obiditã - ca sã-si aibã sprijin pentru anii bãtrânetii - îsi desmierda feciorul cu porecla de Urs, sã rãmâie sãnãtos si tare ca ursul pãdurilor. De atunci Vasilie din neamul lui Nicola a devenit Nicola-Urs; iar mai târziu, prin horire si cântec, i s'a adãugat numele de Horia, dupã care l-au cunoscut cei din vremea lui si-l va cunoaste istoria româneaseã de totdeauna.
   Pânã in preajma rãzmeritei, nu se cunosc multe amãnunte din viata lui, dupã cum nu se cunosc nici despre viata celorlalti cãpitani, dar istoria rãscoalei din 1784 a fost istoria vietii lor, astfel cã plinã si mare le-a fost trãirea.
   O singurã stire, datatã cu douãzeci de ani înainte de rãscoalã, ne face sã stim, ca uriasul iobag încã din tinerete, la 34 de ani, a inceput rãzvrãtirea, sfârsitã cu propria-i viatã, in "ziua cea amarã" din al 54-lea an de vârstã. PE LA 1764, PREFECTUL BIHORULUI "RAPORTA SECRET LA VIENA CA UN OARECARE TÃRAN, HORIA, STRÃBATE SATELE BIHORENE SI INDEAMNÃ IOBAGII LA REVOLUTIE".
   N'a fost om înstãrit si n'a avut odihnã pentru treburile lui. A avut de nevastã pe Irina fata unui tãran din Gãlata sau Ciucea. Feciori a avut doi: pe Ion si pe Luca. Ion a fost si el cãpitan in rãscoalã, iar Luca a rãmas cu mamã-sa care a trãit o viatã zbuciumatã. Unii scriu cã Horia s'a despãrtit de nevastã pentrucã era mereu dus si ocupat cu treburi obstesti. CHEMAREA DE SINE L-A FÃCUT SÃ TREACÃ PESTE TOATE DURERILE.
   Firea si fiinta i-au fost impunãtoare ca si luptele. Statura i-a fost sveltã si dreaptã, gâtul gros, capul stãpânitor, fata ovalã, bãrbia încordatã, nasul viguros si ascutit, ochii cu luciri metalice, pãrul castaniu, mustata rosieticã si asprã, barba rarã crescutã numai pe partea osoasã. Ca semn de gânduri si actiuni severe, avea pe frunte - între sprâncene, în sus - o cutã asprã ca încrestarea în piatrã.
   Slãvitorul lui Wilhelm Tell, Friedrich Schiller a fost impresionat de Horia ca de propriul sãu erou si l-a prezentat el, strãinul, cum nimeni in tara aceasta - afarã de Eminescu - n'a îndrãznit sã-l descrie: "STRASNIC PORUNCITOR. PRECUM SE VEDE DIN INTREAGA LUI INFÃTISARE SI DIN FAPTELE SALE DEPE VREMEA CÂND SI-A IMPLINIT ROLUL, ERA NÃSCUT PE STÃPÂNIRE. MOBILUL ACESTA LÃUNTRIC ERA FACILITAT IN EXPANSIUNEA LUI PRIN FAPTUL NOTORIU CA HORIA NU ERA UN OARECARE CAP DE BOSTAN INCULT SI STUPID, CI OM CU INVÃTÃTURÃ SI MESTER IN ISCODIRI RAFINATE. VORBEA PERFECT LIMBA GERMANÃ SI A CETIT CU TEMEIU MULTI AUTORI GERMANI".
   Eminescu, magul destinului românesc, într'o poiezie ineditã din tinerete, care se gãseste între manuscrisele lui dela Academia Românã, l-a cuprins pe Horia in grandoare si l-a trãit cosmic ca o mãrturie despre magnetismul sensibilitãtii prin care Mãretii Neamului se aflã între ei, peste vreme:

  Horia pe munte falnic stã cãlare.
 O coroanã sumbrã muntilor se pare, 

Iar Carpatii tepeni, îngropati in nor, 

Isi vuiau prin tunet gândurile lor.

 "Eu am, - zise un tunet, - suflet mare greu; 

Dar mai mare suflet bate 'n pieptul SÃU; 

Fruntea-mi este albã, ca de ani o mie;
 Darã a LUI nume mai mult o sã tie.

 "Nalti suntem noi, muntii, - zise un vechiu Carpat, - 

Dar EL e mai mare, cã ni-i Impãrat."

  Si un stol de vulturi muntele 'nconjor. 

Cugetând cã-i Joe, Dumnezeul lor,
  Când, in miezul noptii, cununat cu nimb, 

Fulgere aruncã sus, de pe Olimp.

Când, pentru iobagi, nu mai licãrea nici un luceafãr, atunci numai, în ochii lui Horia, strãfulgerau lumini de mântuire. Chemãrile mari s'au sãlãsuit in sufletul lui, cum s'au sãlãsluit filoanele comorilor in pãmântul pietros. Si marl trebuie sã fi fost puterile cari s'au încrucisat peste destinul lui, sã-i fanatizeze viata, dacã mãretia conducãtorului s'a imprimat in miscãrile si trãsãturile lui si se facea simtitã, rãscolitor, in vorba si privirile lui. Stãpânea multimea cum stãpânesc muntii vãile; cum stãpânesc gigantii mãrimile; cum stãpânesc vulturii înãltimile. Când gloata a fost coplesitã de îndoiala si ezitare era destul ca cineva sã strige: "OAMENI VINE SI HORIA", pentruca o sutã sã se nãpusteasã contra o mie; ca dezarmatii sã suiere in fata sãbiilor si a pustilor si sã nu se mai opreascã pânã nu li-se oprea sângele în vine.
   El a avut constiinta cadrului cosmic in care a vietuit cu semenii sãi si a trãit dramatic chinul rãbdãrilor supuse la toate încercãrile si umilirile. A trãit numai pentru multime prin sufletul cãreia a crescut atât de urias sub bolti de cer românesc si s'a înrãdãcinat atât de întins si adânc peste pãmântul Ardealului. incât ungurimea speriatã se alarma singurã vestind, cã: "IN FIECARE SAT EXISTÃ UN HORIA". Taina ursitei sale l-a crescut urias în sufletul iobagilor si peste linistea domnilor de neam strein!
   Destinul tragic l-a stãpânit cum a stãpânit viata prometeilor. Dar desi toate i-au fost potrivnice el si-a ispãsit chemarea, îndurând mut, suferintele din zilele de frãmântare, pânã in cele mai nãpraznice torturi ale frângerii. De aceea, oricine ar vrea sã afle însusirile pure ale alesilor din multime, ar trebui sã le caute in acest Horia, in care toate au rãmas ca tãria încremenirilor.
   Sufletul lui nu a stãpânit numai vremea de atunci, ci stãpâneste încã in cântec si poveste. Odatã si-a gãsit si un rãzbunãtor, în acel trist rege al munlilor, care izbindu-se de aceias minciunã s'a prãbusit jalnic in negura din el si de-atunci n'a mai vrut nimic decât - in semn de preaslãvire - sã fie înmormântat la Tebea, sã i se deslege tãrâna acolo, la rãdãcinilc gorunului sub care Horia jurat cândva pentru mântuirea gloatei iobãgesti.

 

CLOSCA

   Numele adevãrat al aceluia care a rãmas poreclit Closca, este Ion Oargã. Tãran mai înstãrit. Orginar din Cãrpenisul apropiat de Abrud si Câmpeni. In timpul rãscoalei a avut 37 de ani. A fost cel mai nedespãrtit prieten a lui Horia. Documentele vremii îl prezintã ca om de staturã micã, îndesat, bine fãcut; fata plinã, brun si mai mult rotundã; pãrul castaniu închis; mustata brunã rosiaticã; vorbeste peltic; umblã si stã drept; poartã cojoc scurt cu lâna înafarã. A fost cãsãtorit. Pe nevastã-sa o chema Marina. N'a avut copii.
   In rãscoalã e unul din cei doi vice-cãpitani principali. Lui i se atribuie armistitiul dela Tibru, încheiat cu vice-colonelul Schultz, fãrã ca sã se consfãtuiascã cu Horia. Armistitiul acela a hotãrît soarta revolutiei si, pentru marea gresalã Closca putea fi sters din recunostinta posteritãtii. Dar asa de mare a fost sufletul si nevinovãtia aceluia care a gresit, încât cu toatã nefericirea care a urmat, nimeni si nici când n'a ezitat sã-l puie alãturea Horia. Marea si oarba lui credintã care l-a purtat alãturea de "crãisor", pe drumurile din tarã spre Viena, pânã la frângerea din cea mai nãpraznicã moarte, a rãmas ca o flacãrã sfântã si purã, pentru care, cine stie când se va gãsi cineva în stare sã o cânte cu accente atât de mãrete cum a fost trãitã.

 

CRISAN

   Numele lui adevãrat era Marcu Giurgiu, stabilit tot în Cãrpenis, însã de originã din comuna Vaca dinsprc Crisana, de unde a primit si numele de Crisan. Avea 52 de ani si in tineretea lui a fost soldat. Din actele procesului reiese, ca a fost cãsãtorit si avea si el un fecior, Ion; dar nu se stie nimic nici despre fecior nici despre nevastã.
   Se stie, cã a fost "un tãran înflãcãrat, rezolut, sever si superb, cu un exterior frumos si impunator''. Un tãran otelit de muncã si bronzat de arsitã, mãret ca o stâncã.
   Crisan, uriasul sãlbatic, aspru si mândru, cu pumnul ca trãznetul a fost deslãntuitorul si zbiciul de foc al rãscoalei. Stufos in plete si patimi, a domnit câteva zile peste Ardeal ca un crai de codru si munte.
   Moartea lui e tainicã. Se zice cã s'ar fi spânzurat in inchisoare cu nojita dela opincã. Nedumerirea stãruie, dar taina încã nu a fost spulberatã.

 

*

   Pe lângã acesti cãpitani principali, s'a spus si s'a scris, ca n'ar fi streini de miscarea lor nici câtiva "frati de cruce", iar pentru rãspândirea ordinelor si conducerea multimei, a mai fost un însemnat numãr de cãpitani ori cãprari. Multi dintri ei au fost oameni de rnare curaj si istetime si au avut acelas sfârsit ca si capii principali.

 

*

   Rãzbunarea si-a ales oamenii aspri ca furtuna din vremurile grele. Si capii acestia s'au ridicat cu toate satele peste obida vremii.
   Ei au fost prototipul OMULUI ROMÂN, în care sunt temeliile clasei noastre plugãresti si ciobãnesti, cu energiile de ieri si de mâine. Ei au vrut ce-au vrut si vreau umilitii stãpânirii streine si sclavii pãmântului de totdeauna. Duhul lor a fost in toate accentele si pasiunile celor cari au cerut pãmânt ori dreptate. Deaceea si azi îi viseazã încã ceasurile nãdejdilor.
   HORIA, CLOSCA SI CRISAN SUNT: CREDINTA, LEGÃTURA CU GLIA sI FORTA AMENINTÃTOARE. TOTI TREI AU TRAIT PENTRU IMPLINIREA DESTINULUI ROMÂNESC. TOTI TREI SUNT FETELE SIMBOLICE ALE UNUIA SI ACELAS TÃRAN ROMÂN DE TOTDEAUNA.
   Mãdularele lor s'au frânt înfiorãtor ca sã se audã peste vreme si sângele lor a curs arzãtor in pãmântul Albei-Iulii, ca sã se simtã picurat aprins în constiinta româneascã de-apururi.

 

C-tin Stoicãnescu

(fragment din lucrarea "Revolutia lui Horia", 1937)