DIN PRESA LEGIONARĂ - Scrisori Legionare

 

Publicat in "Scrisori Legionare", Buenos Aires, Anul 1, N° 5 1980, Iulie.

In amintirea camarazilor care m'au însotit când am fost parasutat în spatele frontului comunist (24 Martie, 1945) in muntii Maramuresului (Magura), dupa care am început lupta pe Rarãu si Giumalãu:

Radu Ioan, Mircea Alexandru, Visoianu Iosif. Tinta Ilie, Gherase Aurel. Oprea. Macovei,
la care s'au unit camarazii

Alexandru Sutea, Cozan Dtru, Iacoban D., Procutan, Costineanu, Aga Vasile, Corduneanu P., Rusu Ion, iar mai târziu: Macoveiciuc Vlad si Macoveiciuc Silvestre

 

"Cuibul nostru era cald. Raporturile dintre noi erau absolut familiare..."
"Pentruca în cuib... sunt toti prieteni..."
CÃPITANUL

Asa a început Capitanul lupta legionara. Legionarii cutreerau satele, câmpiile si muntii României cântând. Guvernele liberale, tãrãniste si carliste trimiteau "autoritatile" sã-i aresteze. Ii introduceau in beciurile posturilor de jandarmi, si-i bateau cu patul carabinelor. Acolo, însângerati, studenti, tarani si muncitori isi legau ranile si-si cristalizau inimile. Suferinta in comun îi imprietenea si mai mult. Mai târziu, când începu "vifornita cea mare", beciurile prefecturilor de Politie se transformara in centre de tortura si chinuire. Politiile lui Carol, Antonescu, Mihai, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej si Ceausescu se specializarã in arta de a chinui legionarii, dar acestia se unirã si mai mult.

Prigoanele, asupririle, torturile si amenintarile de moarte, împreunã cu lipsurile de medicamente si foamea au cãlit sufletul legionar ridicându-l la un înalt grad de spiritualizare. Aceasta înnobilare a figurii legionare nu ar fi fost cu putintã, dacã nu ar fi existat camaraderia bazatã pe prietenie. Constiinta de a fi însotiti pe drumul calvarului de inimi care bateau la unison a constituit esenta polarizatoare a spiritualizarii.

Acum, in exil, dupa aproape patruzeci de ani de surghim, legionarii care au fost in lagarele de concentrare din Germania sau aceia care au iesit din temnitele comuniste, toti, continuã sã cultive prietenia. Flacãra mistuitoare a credintii capitanesti, alimentata de învãtãturile Mântuitorului mentine legionarismul pe dimensiunea elegantei sufletesti. Contactele si convietuirea cu exilatii "democrati" le-au permis legionarilor sa-si cunoasca mai bine fostii reprezentanti al prigonitorilor. Lumea ne-legionara nu poate fi prietena. Abia stabiliti in streinatae, si dupa ce au cheltuit fondurile primite in mod generos de la centrele de vânzare de sperante, au continuat cu activitãtile cu care fusesera familiarizati in tara: afacerile. Acestea însa au darul de strânge "bunuri pamântesti", dar nu prieteni. Prietenii lor sunt simplii "insotitori" de ospãturi, chefuri si banchete. Revocãrile imaginilor din tara se reduc la scheme frivole si banale: mâncãrurile, petrecerile, mosioarele si desmãtul.

Când se reconstruieste trecutul trãirii legionare, imaginile evocate sunt smulse din suferinte si lupte comune. Din cele mai nobile sacrificii. Din cel mai curat idealism. Din cea mai inaltãtoare dãruire. Iata dece a reusit lumea legionara sã-si mentina echilibrul interior. Asa se explica cum au reusit legionarii sa trãiasca "în pace".

Spuneam in unul din numerele trecute ca tendinta tot mai accentuata a "obiectificarii" societãtii actuale conduce spre nevropatizare. Una din formele mai cunoscute ale nevrozei se manifesteazã printr'o dureroasã senzatie de singurãtate si un înãbusitor sentiment de lipsa de întelegere a ambiantei. Bolnavul se simte tot mai desert in suflet. Golul interior îl umple cu fobii, frici obsesive, si mai ales cu senzatia de a-i fi dispãrut sensul vietii. In intimitatea lui se produce un fenomen de des-profilare si des-nuantare a esentelor si valorilor, si a nu mai "poate sta de vorba" nici cu sine însusi, nici cu aproapele. Nu mai are încredere in sine însusi, nici in "celãlalt". Se "închirceste" si priveste orizontul "închiorchisat" pentruca toti care-l înconjoara vor sa-l prejudicieze. Individul se nevropatizeaza deoarece nu mai are prieteni.

Cine nu are prieteni si cine nu stie sa cultive prietenia ajunge in mod sigur sa fie nefericitul proprietar a acestui tip de nevroza care - uneori - risca sa alunece spre paranoie.

Prietenia implicã capacitatea de dãruire. Dãruim încredere, întelegere, bunavointa si simpatie. Numai fiintele lipsite de armonie interioara ar putea rãspunde cu indiferente la un act de dãruire. Actul de dãruire este o alinare a tensiunilor provocãtoare de nesigurantã, de îndoieli si de singuratate. Acela care dã "câstiga" oricum, caci actul de dãruire este un act de altruism care produce o inefabila bucurie in inima aceluia care daruieste. Cu cât mai mult daruim "celuilalt" cu atât mai putin avem pentru "dragostea de noi" si pentru adorarea "Eului". Impartim capacitatea noastra de cãldura sufleteasca cu "celalalt" iar acest lucru ne face sã ne simtim mai usurati si mai fericiti, pentrucã nu riscãm sa ne dispretuim, mai târziu, la amintirea faptului cã am fi putut realiza un act de prieteme si nu l-am facut.

Actele de apreciere fata de camarad - in baza faptelor si a calitatilor spirituale - ne înaltã, iar prietenia pe care i-o aratãm ne aseaza pe dimensiunile semnalate de Capitan si relevate ca unul din secretele fortei care a spiritualizat Legiunea.

Ovidiu Găină (Stan M. Popescu)

"Scrisori Legionare", Buenos Aires, Anul 1, N° 5 1980, Iulie

 

 

/ /
INAPOI LA PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE