Publicat in "Scrisori Legionare",
Buenos Aires, Anul 1, N° 5 1980, Iulie.
In amintirea camarazilor care m'au însotit când am fost
parasutat în spatele frontului comunist (24 Martie, 1945)
in muntii Maramuresului (Magura), dupa care am început lupta
pe Rarãu si Giumalãu:
Radu Ioan,
Mircea Alexandru, Visoianu Iosif. Tinta Ilie, Gherase Aurel. Oprea.
Macovei,
la care s'au unit camarazii
Alexandru Sutea, Cozan Dtru, Iacoban D., Procutan, Costineanu, Aga
Vasile, Corduneanu P., Rusu Ion, iar mai târziu: Macoveiciuc
Vlad si Macoveiciuc Silvestre
"Cuibul nostru era cald. Raporturile
dintre noi erau absolut familiare..."
"Pentruca în cuib... sunt toti prieteni..."
CÃPITANUL
Asa a început Capitanul lupta legionara.
Legionarii cutreerau satele, câmpiile si muntii României
cântând. Guvernele liberale, tãrãniste
si carliste trimiteau "autoritatile" sã-i aresteze.
Ii introduceau in beciurile posturilor de jandarmi, si-i bateau
cu patul carabinelor. Acolo, însângerati, studenti,
tarani si muncitori isi legau ranile si-si cristalizau inimile.
Suferinta in comun îi imprietenea si mai mult. Mai târziu,
când începu "vifornita cea mare", beciurile
prefecturilor de Politie se transformara in centre de tortura si
chinuire. Politiile lui Carol, Antonescu, Mihai, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej
si Ceausescu se specializarã in arta de a chinui legionarii,
dar acestia se unirã si mai mult.
Prigoanele, asupririle, torturile si amenintarile de moarte, împreunã
cu lipsurile de medicamente si foamea au cãlit sufletul legionar
ridicându-l la un înalt grad de spiritualizare. Aceasta
înnobilare a figurii legionare nu ar fi fost cu putintã,
dacã nu ar fi existat camaraderia bazatã pe prietenie.
Constiinta de a fi însotiti pe drumul calvarului de inimi
care bateau la unison a constituit esenta polarizatoare a spiritualizarii.
Acum, in exil, dupa aproape patruzeci de ani de surghim, legionarii
care au fost in lagarele de concentrare din Germania sau aceia care
au iesit din temnitele comuniste, toti, continuã sã
cultive prietenia. Flacãra mistuitoare a credintii capitanesti,
alimentata de învãtãturile Mântuitorului
mentine legionarismul pe dimensiunea elegantei sufletesti. Contactele
si convietuirea cu exilatii "democrati" le-au permis legionarilor
sa-si cunoasca mai bine fostii reprezentanti al prigonitorilor.
Lumea ne-legionara nu poate fi prietena. Abia stabiliti in streinatae,
si dupa ce au cheltuit fondurile primite in mod generos de la centrele
de vânzare de sperante, au continuat cu activitãtile
cu care fusesera familiarizati in tara: afacerile. Acestea însa
au darul de strânge "bunuri pamântesti", dar
nu prieteni. Prietenii lor sunt simplii "insotitori" de
ospãturi, chefuri si banchete. Revocãrile imaginilor
din tara se reduc la scheme frivole si banale: mâncãrurile,
petrecerile, mosioarele si desmãtul.
Când se reconstruieste trecutul trãirii legionare,
imaginile evocate sunt smulse din suferinte si lupte comune. Din
cele mai nobile sacrificii. Din cel mai curat idealism. Din cea
mai inaltãtoare dãruire. Iata dece a reusit lumea
legionara sã-si mentina echilibrul interior. Asa se explica
cum au reusit legionarii sa trãiasca "în pace".
Spuneam in unul din numerele trecute ca tendinta tot mai accentuata
a "obiectificarii" societãtii actuale conduce spre
nevropatizare. Una din formele mai cunoscute ale nevrozei se manifesteazã
printr'o dureroasã senzatie de singurãtate si un înãbusitor
sentiment de lipsa de întelegere a ambiantei. Bolnavul se
simte tot mai desert in suflet. Golul interior îl umple cu
fobii, frici obsesive, si mai ales cu senzatia de a-i fi dispãrut
sensul vietii. In intimitatea lui se produce un fenomen de des-profilare
si des-nuantare a esentelor si valorilor, si a nu mai "poate
sta de vorba" nici cu sine însusi, nici cu aproapele.
Nu mai are încredere in sine însusi, nici in "celãlalt".
Se "închirceste" si priveste orizontul "închiorchisat"
pentruca toti care-l înconjoara vor sa-l prejudicieze. Individul
se nevropatizeaza deoarece nu mai are prieteni.
Cine nu are prieteni si cine nu stie sa cultive prietenia ajunge
in mod sigur sa fie nefericitul proprietar a acestui tip de nevroza
care - uneori - risca sa alunece spre paranoie.
Prietenia implicã capacitatea de dãruire. Dãruim
încredere, întelegere, bunavointa si simpatie. Numai
fiintele lipsite de armonie interioara ar putea rãspunde
cu indiferente la un act de dãruire. Actul de dãruire
este o alinare a tensiunilor provocãtoare de nesigurantã,
de îndoieli si de singuratate. Acela care dã "câstiga"
oricum, caci actul de dãruire este un act de altruism care
produce o inefabila bucurie in inima aceluia care daruieste. Cu
cât mai mult daruim "celuilalt" cu atât mai
putin avem pentru "dragostea de noi" si pentru adorarea
"Eului". Impartim capacitatea noastra de cãldura
sufleteasca cu "celalalt" iar acest lucru ne face sã
ne simtim mai usurati si mai fericiti, pentrucã nu riscãm
sa ne dispretuim, mai târziu, la amintirea faptului cã
am fi putut realiza un act de prieteme si nu l-am facut.
Actele de apreciere fata de camarad - in baza faptelor si a calitatilor
spirituale - ne înaltã, iar prietenia pe care i-o aratãm
ne aseaza pe dimensiunile semnalate de Capitan si relevate ca unul
din secretele fortei care a spiritualizat Legiunea.
Ovidiu Găină (Stan M. Popescu)
"Scrisori Legionare",
Buenos Aires, Anul 1, N° 5 1980, Iulie