Revista
"Gândirea", Anul XV, Nr. 3, Martie, 1936
Cine n'a simtit, fie si o singurã datã în viata
lui, o caldã si luminoasã frãtie cu natura?
Si cine nu s'a surprins niciodatã asa, ca un acord într'o
simfonie, sau ca un suspin într'o doinã, în imensitatea
cosmică?
Peste legile scolastice, as zice, ale firii, trãim uneori
în inima unor alte legi care nu-s mai putin firesti, dar in
lumea cãrora ne simtim parcã evadati în luminisurile
unui alt tãrâm. Avem atunci impresia unor certitudini cel
putin tot atât de tari cât si cele de totdeauna. Ne
întâlnim parcã cu noi însine, ne împlinim,
iatã cuvântul. Consumãm în acele clipe, care-si
refuzã o permanentã pãmânteanã, o nostalgie
care ne sfâsie demult si dureros. E nostalgia unei lumi de caldã
si rotundã armonie, pe care am pierdut-o cândva, pe
când trãiam în nesdruncinatã comuniune
cu cerul. Atunci omul era într'adevãr regele naturii.
Schita un gest abia vrut si restul firii se ondula în ritm solidar.
Ingâna un vers, poate îngeresc, si frunzele îl fredonau, asa
cum fredoneazã astãzi fiorul unui amurg duminical.
Iar când puritatea omului s'a turburat, prin pãcãtoasa
neascultare, s'a turburat si natura. Am pierdut raiul, iar de-atunci
firea nu vrea sã ne mai stie de stãpâni. Prietenia
ei originarã ne e astãzi crâncenã vrãsmãsie.
Pentru cã blestemul aruncat de Dumnezeu asupra omului, a
rãsunat si în inima ei:
„...blestemat sã fie pãmântul întru lucrurile
tale..."
„Spini si pãlãmidã va rãsãri
tie..."
Dar in fundul fiintei noastre a ramas, ca o scântee într'un
strãfund de cer, dorul sfâsietor al prieteniei cosmice,
turburatã cândva. De-aceea întrebam dacã
n'am simtit niciodatã aceastã sacrã prietenie.
Si când am întrebat, mi-am amintit douã clipe
din viata mea, cum oricare le-am putut trãi.
Era o iarnã de cremene. Marea Neagrã se lupta voiniceste
cu muntii de ghiatã. Erau clipe de apocalipticã poezie
epicã. Am coborît tãrmul si am rãmas indelung
lângã vijelia arcticã a acestei incaerãri...
Ma zbuciumam cu valurile si ghetarii, ca într'o omericã
incordare m'am simtit anulat ca realitate concretã, am uitat
cã sunt spectator umil al unui grandios episod marin si am
trãit o clipã in vâltoarea aceea înfricosãtoare,
intr'o nesdruncinatã comuniune cu firea. Si eram parcã
mai plin, mai implinit.
Altãdatã cãlãtoream dela Cerna-Vodã
înspre Brãila. Vaporul luneca nesimtit pe mãtasea
Dunãrii, capricios furisatã printre sãlcii
despletite. Era acum opt ani. Citisem proaspãt România
pitoreasca a lui Vlãhutã si cãutam sã
verific imaginile si impresille ce-mi stãruiau calde in amintire.
Fãceam acest lucru fãrã niciun efort deosebit,
mai ales ca decorul Deltei se rãsfãta cochet sub mângãierile
unui soare tânãr de Mai, care se rãsfrângea
bogat si'n mine. N'as putea sa spun dacã orgia de luminã
a acelei fragede zile, dacã melancolia de salcie a Deltei,
dacã amintirea senina a României lui Vlãhutã,
sau poate toate acestea la un loc, m'au sãltat in altã
lume, cãci am simtit plesnind in jurul meu realitatea care
ne izoleazã pe toti de restul firii si m'am trezit una cu
imensitatea acelei clipe.
Dar nu eram eu imprãstiat in acea imensitate, ci imensitatea
era adunatã in mine dupã cum la fel, nu eu eram difuzat
in incãerarea marinã, ci toatã acea încrâncenare
era ea concentratã in mine, dând fiintei mele dimensiuni
uriase.
In aceste singulare clipe ne simtim crescuti cat firea, iar firea
la rândul ei se umileste parcã si se adunã toatã
sub cerul unic al celei mai dureroase nostalgii umane. Trãim
astfel o solidaritate cosmicã, atât de nelipsitã
in viata sfintilor, printre care e revelator sa zãbovim putin.
Desi sfintii au trâit aproape toti, in spãimântãtoare
singurãtate, totusi au realizat eroicul in dimensiunile lui
maxime. Au strãbãtut viata vertical si masiv, desi
in aparentã atitudinea lor înseamnã o categoricã
si totalã negare a ei.
Sã nu uitãm insã ca viata pe care sfintii au
negat-o si o vor nega întotdeauna, este - in sensul ei ultim
- un mijloc pentru realizarea unei alte vieti. Când noi
facem din aceastã viată-mijloc, un scop in sine, sfintii
o neagã cu înversunare. Dar atitudinea sfintilor nu
incremeneste in aceastã divina negatie, ci se incordeazã
in uriasa trãire pozitivã. Rupându-se sãlbatic
de pãmânt, se simt, printr'un salt sacru, in luminoasã
si totalitarã vecinãtate cu cerul.
Aici viata e flacãrã albã, in vâlvãtaia
cãreia sfintii intuesc rosturi, care pentru noi zac sub lacãte
grele. Si trãesc sfintii aici in nezdruncinatã bunã
întelegere cu toate fiarele pãmântului si cu toate asprimile
firii. Prin ce minune?
Dacã firea toatã a tremurat când Dumnezeu l-a
blestemat pe Adam, aceiasi fire a fremãtat toatã când
Fiul lui Dumnezeu s'a intrupat, cãci acum cerul s'a
desertat pe pãmânt. Avem acum libertatea sã
vrem sau nu sã trãim lângã cer; sãltati
aici, sfintii cunosc o organicã si supusã prietenie
a firii.
Surprindem aici si sensul inalt al schimniciei: este adânca solidaritate
dintre fiinta noastrã si puritatea naturii, spre care ne
mânã îndemnuri nedeslusite, si'n comuniunea cãreia
înãltimile ni-s mai aproape. Cãci trãitã
in vãlmãsie omeneascã, viata isi strâmbã
rosturile ei înalte si sfintii se smucesc din ea tocmai ca
sã-i afirme aceste rosturi.
In ajutor le stã si cerul si pãmântul.
Sã citãm un fragment semnificativ in acest sens, dintr'o
mãrturisire a sfântului Macarie Egipteanul. „...Si
dacã a zãbovit gândul (sã ma fac cãlugãr)
m'am dus in pustie si am aflat acolo un iezer de apã si ostrov
in mijlocul lui si au venit hiarele pustiei sa bea apã dintr'insul.
Si am vãzut in mijlocul lor doi oameni goi si s'a spãimântat
trupul meu, cãci am socotit cum ca sunt duhuri, iar ei dacã
m'au vãzut spãimântat au grãit cãtre
mine: Nu te teme, cãci si noi oameni suntem.... Si i-am întrebat:
Când se face iarnă nu rãciti? Si când se face
arsitã, nu se ard trupurile voastre? Iar ei mi-au zis:
Dumnezeu ne-a fãcut noua iconomia aceasta, incât nici
iarna nu racim, aici vara nu ne vatămă arsita..." Iar Avva
Visarion „având trebuintã a fãcut rugãciune
si a trecut râul Hrisoroa pedestru si a mers de cea parte. Iar eu
minunandu-ma, am pus metanie lui, zicând: Cum iti simtiai picioarele,
când umblai pe apã? Si i-a zis bãtrânul : Pânã
la glesne simteam apa, iar cealaltã era tare".
Sã adãugãm acestor exemple faptul ca undelemnul
in clocote, refuzã sã mistue corpul sfântului
Ioan, iar rugul se bolteste ca o pavãzã de vãpae
in jurul trupului schingiuit al Sfântului Policarp si al atâtor
martiri.
Se poate obiecta ca in cazurile citate, nu peste tot poate fi vorba
de-o simplã solidaritate cosmicã, ci este vãditã
o specialã asistentã divinã. N'avem nimic împotrivã.
Numai cã acest lucru nu exclude afirmatia noastrã,
cã intre om - sãltat pe plan spiritual - si intre
restul universului, existã o adâncã solidaritate.
Ci dimpotrivã, este potentarea maxima a acestui adevãr,
ipostaziat uneori in minune, ca in cazul Sfântului Ioan, de pildã.
Sã nu se creadã cã prin aceasta vrem sã
stirbim cumva nimbul minunii. Ne slujim numai de ceea ce, pânã
la un punct, are comun cu teza pusã, ca sã aducem
o luminã mai mult in limpezirea ei.
In folklorul nostru, aceastã realitate a solidaritãtii
cosmice se oferã cu largã generozitate unei minutioase
intuitii.
Dar pânã a pãtrunde in inima problemei sã
dãrâmãm o eroare care pare ca s'a cristalizat in mentalitatea
exegetilor folklorului nostru. Este vorba de afirmatia tot mat insistent
repetatã, ca poporul românesc e profund panteist.
Aceastã neîntemeiatã afirmatie vizeazã
o stare de fapt pe cat de stufoasã in complexitatea ei, pe
atât de simplistã in temeiurile ei.
Gravitatea acestei erori se clatinã intre douã alternative:
sau adeptii ei nu stiu ce înseamnã panteism, sau n'au
putut pãtrunde dincolo de coaja uscatã - cum spuneam
altãdatã - a interpretãrii mitologice a folklorulul
si atunci sufletul românesc li-i strain. Cum avem certitudinea
- crescutã din rãvãsirea, cu sârg a folklorului
- cã românul nu-i panteist, hotãrît rãmâne
in picioare intâia alternativã. Sã vedem asa dar,
scurt, ce-i panteismul si dece se poticnesc in el, atât de
des, interpretii literaturii noastre populare.
Panteism se cheamã acea conceptie despre divinitate, care-l
vrea pe Dumnezeu pulverizat organic in creaturi, una cu ele. Chiar
numele - pantheism - înseamnã: Dumnezeu
in toate. Inversând termenii: toate in Dumnezeu,
avem o altã fatã a panteismului. Hotãrît
aceastã conceptie, sub un aspect sau altul, este total streinã
românului. Pentrucã in timp ce panteismul anuleazã
pe Dumnezeu ca realitate personalã, difuzându-l cu
pãgânã impietate pânã si in murdãria
lumii, poporul nostru cautã cu ardoare slava lui Dumnezeu
in majestatea naturii, dar nu si-a permis niciodatã sã-l
coboare intreg din cer si sã-l identifice, de pildã,
cu un rãsãrit de soare, sau - cu atât mai putin
- sã-l spargã în infinite cioburi si sã-l
vâre in inima tuturor lucrurilor.
Si-a îngãduit însã românul altceva:
sacra strãduintã de a îndumnezei natura. Acea
sfortare spiritualã de a surprinde in imensa varietate a
fenomenelor naturii un sens divin, ca o unitate in varietate, pentrucã
instinctul religios care a germinat totdeauna creatiile poporului
nostru, a intuit mereu, just st necãutat, realitãtile
spirituale. Aceastã organicã tendintã, care-i
prezentã si'n religiile naturale, si care in crestinism a
fecundat veacuri de luminoasã culturã, se cheamã,
cu un termen scolastic: panenteism. Si care nu-i
tot una cu panteismul. In aceastã confuzie a inflorit gresala
de care aminteam.
Panenteismul a crescut intotdeauna din siguranta solidaritãtii
cosmice, care strãbate ca o mãduvã vie sufletul
si folklorul românesc.
Folklorul nostru te poartã adesea printr'o lume care nu e
intreagã a noastrã, dar nici cu total a altor tãrâmuri,
si ma gândesc mai cu seamã la basme. Când Ileana
Cosânzeana - aproape întotdeauna fatã de impãrat
- vinovatã de a nu fi ascultat dorinta unui tatã care
o vrea impãrãteasã, îsi toarce zilele
in osândã grea, e simbolul atâtor chipuri intâlnite
printre noi. Dar când in ochii ei secate de plans, pâlpâe
flacãra unor nãdejdi tari, care cresc in asteptãri
neistovite, începem sã simtim ca Ileana Cosânzeana
apartine si unei alte lumi, pânã la care noi nu ne
putem ridica. Intr'adevãr, in flacãra nãdejdilor
ei se rotunjeste un flãcãu ager si viteaz care, un
timp, seamãnã cu flãcãul satului nostru.
Se saltã insã si el, nesimtit aproape, dintre noi
si porneste in pribegia altor tãrâmuri. De-acum e Fat-Frumos
si aici se intâlneste cu Ileana Cosânzeana. Lumea lor,
de-acum nu mai e lumea noastrã. Ci e o alta, fãrã
sã fie totusi lumea eshatologiei crestine, decât in
foarte rare cazuri. M'am strãduit mult sã precizez
pozitia aeestei lumi, in raport cu lumea pãmânteanã
si cu lumea cealaltã. Nu
este vorba de-o pozitie in spatiu, cu atât mat putin in timp,
ci de o pozitie spiritualã. Cãci intr'adevãr
tãrâmul celãlalt, in care intâile
drumuri le deschide, in folklorul nostru, Fãt-Frumos si Cosânzeana,
este situatã acolo unde se îmbucã cerul cu pãmântul
si unde solidaritatea cosmicã este o realitate esentialã.
Pãrerea aceasta, intâia poate in acest sens, poate
sã parã indrãzneatã si bizarã,
mai ales cã in literatura noastrã exegeza folklorului
suferã de-o inspãimântãtoare superficialitate,
cu exceptia d-lui prof. Ovid Densusianu, care a
rãscolit însã aspectul social al folklorului,
ca de pildã viata pãstoreascã.
Avem monumentale - desi nu întotdeauna stiintifice - colectii
folklorice, dar nici-o lucrare care sã strãbatã
pe dedesupt literatura popularã, acest document masiv, in
care gâlgâie tot sufletul nostru, afarã de cele
câteva lumini aruncate dela Gândirea
de competenta d-lor Nichifor Crainic, Lucian Blaga
si Dan Botta. Asa ca atunci când vrei sã
storci din basm si doinã
substanta lor autenticã, trebuie sã sapi cu trudã
in pârloagã milenarã. Solul rãscolit
e insã bogat si satisfactia rãscumpãrã
truda.
Cã tãrâmul celalalt se'ncheagã
acolo unde sfintii începeau sã trãiascã
clipe din armonia paradisului pierdut, sã ne gândim
ce prietenie cosmicã intâlneste Fat-Frumos in lumea
lui si cat de organic se pierde Cosânzeana prin smaltul dumbravilor
si prin lumina palatelor de soare, care sub pasii ei, slobozesc
armonii nepãmântene. Sã ne amintim de pildã,
cum florile îsi închinã ritual potirul când
trece Fãt-Frumos si-i soptese, asa, ca'ntr'un cãdelnitat
ritual, taine neajunse de noi. Purtat de Galben de Soare ca vântul
si ca gândul, cu Ileana Cosânzeana alãturi, smulsã
din palatul unei boale de smeu, Fat-Frumos cunoaste una din cele
mai curioase solidaritãti cosmice. Urmãrit în
goana lui de mama smeului, o hârcã înveninatã,
aruncã, dupã sfatul calului, întotdeauna generos
când mâna stãpânului îi întinde
jar in loc de grãunte, aruncã in urmã un pieptãn
si intre ei si veninul babei care rãzbeste ca un cuiu de
foc in trupul fraged al Cosânzeani, s'a urnit un munte vânãt
de tãrie. Dar iasma a trecut prin el ca printr'o vamã
de neguri. Atunci i-a rãsãrit in cale - dintr'o perie
aruncatã - un iad de pãdure, pe care - mai cu greu, dar a strãbãtut-o. Iesitã'n
luminis, vâjâind pe sub cer ca o intruchipare
apocalipticã, sfredelea din depãrtãri, cu dogoarea
ce-i duhnea din gurã, trupul de zefir al Cosânzenei.
Din urechea lut Galben de Soare, care mijloceste întotdeauna
prietenie dintre Fãt--Frumos si tainele celuilalt tãrâm,
zboarã ca un abur o nãframã, din care se'nchipue
fulgerãtor o mare de lapte in fata smeoaicei. Ca sã
nu piardã urma fugarilor, soarbe oceanul de lapte ce-i curma
drumul si plesneste in tãndãri de carne vânãtã.
Altãdatã urmãrit de nãprãznicia
aceleeasI iasme, se transfigureazã - ca sã întrebuintez
un cuvânt mat adequat - într'un insorit lan de grâu,
intr'un cioban cu turmã dalbã si intr'o mânãstire
veche ca veacul, strãjuitã de un cãlugãr,
bãtrân si el ca toiagul pe care-si sprijinea ruina
vietii.
Fãrã indoialã ca in acest punct sunt posibile
multe obiectii, când privim cu ochiu svântat de pretins
spirit stiintific. Dar ce putere are Stiinta în aceastã
lume rebelã, ca atâtea altele, care se smulge oricãrei
investigatii pozitive? Dar dacã truda de laborator rãmâne
stearpã, o disecare visionarã, de pe plan spiritual,
fecundeazã concluzii care plesnesc de sensuri. Cãci
de aici, ochiul, ajutat de lumini înalte, surprinde in aceastã
curioasã - cum am spus - prietenie a lui Fat-Frumos cu natura,
inmugurirea acelei solidaritãti cosmice de demult, schitatã
aici de zvâcnirile unei neistovite nostalgii: Ca uneori aceastã solidaritate e împinsã
prea departe, nu trebue sã ne mirãm. Faptul ca armonioasa
întelegere dintre Galben de Soare si Fat-Frumos, încadratã
asa de organic in prietenia întregei naturi, de unde niciodatã
nu lipseste frumusetea de sacra candoare a Cosânzenei, prezentã
misticã in basme, ca o icoanã in casã de cresstin,
faptul ca toate acestea se dau la fund si rãsar sub noui
ipostaze, ca în cazul holdei de grâu, de pildã,
e limpezit de adevãrul ca poporul nostru are o gâlgâitoare
imaginatie creatoare. Care insã niciodatã nu face
salturi descheeate, absurde, ci întotdeauna se articuleazã
pe pãmântul tare, al unor realitãti logice.
In cazul de fatã transfigurarea amintitã sparge sfera
solidaritãtii cosmice si tese în sus, ca o floare din
cãpusa bobocului. Dar nu o neagã, ci dimpotrivã,
îi adânceste temelia.
Prezenta cu asprimi de blestem neindurat a smeoacei in cazul nostru
-care pare cã neagã solidaritatea cosmicã,
nu ne stânjeneste întru nimic. Este, mi se pare, smeoaica
(si toti ceilalti dusmani ai lui Fat-Frumos) o simbolizare crescutã
apocaliptic, a spiritului rãu din lumea noastrã, care-i
stã lui Fat-Frumos junghiu in coastã. Dialectica spiritualã
a basmului in genere, e ciocnirea dintre bine si rãu, cu
triumful binelui. Niciodatã Fãt-Frumos nu cade în
încãerarea, cât de crâncenã, cu urgiile
lumii. Smuls inspre luminã, din vãlmãsag, de
prietenia firii, fortele negative, care-l hãrtuesc neostenite,
rotunjesc cu chenar de foc aceastã cosmicã si nesdruncinatã
frãtie.
Dar solidaritatea cosmicã nu înfloreste numai pe tãrãmul
celãlalt. Ci are o realitate tare în însãsi
lumea noastrã, iar folklorul românesc o sezizeazã
din plin si aici.
Iatã sã întârziem acum asupra unei balade
care se miscã în ritm "mioritic" si respirã
aproape aceias misticã pãstoreascã, articulatã
însã erotic. In aceastã balada se ceartã
douã fete, o mocancã si-o vrânceancã,
pentru dragostea unui vrâncenas, care-si
înduplecã inima pentru cea din urmã. Mocanca,
înebunitã, s'a înecat si înmormântatã,
la cãpãtâiu i-a crescut melancolia unei sãlcii
(textul baladei in: O. Densusianu, Viata pãstoreascã
II, Bucuresti, 1923, p. 68-9), prin care:
Vântul când sufla
Crãcile misca,
Salcia plângea.
iar în o altã variantã:
Oile jelesc...
Plâng pânã ce mor
De vrãjmasul dor.
Aceastã încheiere sunã, mai ales în ritmul
ei interior atât de aproape, atât de lãuntric;
în pas cu Miorita si cu Ciobãnas
dela miori. In toate aceste trei balade, rãscolite
adânc de fiorul mortii -intuit cu împãtimitã
adereniã de d. Dan Botta, in Unduire
si moarte (Gândirea, XIV, 457)-
te izbesc prin prietenia ce-o surprinzi aici intre toate elementele
naturii. Si nu e fãrã noimã cã aceastã
prietenie se'ncheagã mai cu seemã sub imperiul mortii.
Moartea este, in lumina folklorului nostru, o evadare in vesnicie.
Pe linia ei e deci natural ca omul sã se întâlneascã
si cu solidaritatea cosmicã care-i e, in cale, o vamã
de luminã. In apete ei bat vânturi proaspete de strãfunde
aduceri aminte. Si astfel ne amintim sub prohodire si de prietenia
cosmicã din paradis si-i cerem, cu infinitã poezie,
înciucuratã de sensuri metafizice, sã-si curme
înstrãinarea, care atât ne-a sfâsiat si
sã ne acorde cel putin un fast tanatic, ca sã nu mai
auzim vuetul înfundat al bulgãrilor prãvãliti
peste noi. In acestã dorintã moartea se integreazã
în viziunea unui superb decor cosmic. (Dan Botta,
1. c) asa cum o cântã Miorita:
Tu sã-i spui curat
Cã m'am însurat
C'o mândrã crãiasã
A lumii mireasã
Soarele si luna
Mi-a tinut cununa...
Aceastã viziune, bãtutã in vers legãnat
de reverii învãluite în pânza unor tari
certitudini spirituale, se rotunjeste par'cã si mai senin
si mai închegat în Ciobãnas:
- De jelit cin'te jelit?
- Pãsãrile-au ciripit
Pe mine cã m'au jelit.
Pe mine cã m-a'mpânzit.
- De scãldat cin'te-a scãldat ?
- Ploile când au plouat
Pe mine ca m'au scãldat.
- De'mpâazit cin'te-a'mpânzit ?
- Luna când a rãsãrit,
Pe mine cã m-a'mpânzit.
- Lumânarea cin-ti-a pus?
- Soarele când a apus.
- Fluerasul un'l-ai pus?
- In craca bradului sus
Si când vântul mi-o bãtea
Fluierasul mi-o cânta.....
(O. Densusianu, op. cit. p. 40).
Cu sfârsitul acestei lacrãmi a folklorului nostru ne
coborîm mai lângã pãmânt, ca sã
intuim solidaritatea de care vorbim mai aproape de noi. Este aceiasi
nostalgie, rãmasã si postum treazã, ca si'n
Miorita, de doinã oftatã din fluier
de oi, de câini.
Prin inima tuturor acestor realitãti cari compun materialul
nostru de intuitie, simtim o zvâcnire comunã adâncã,
precizatã într'un sens unitar, înfundat în
eshatologie.
Tot pe plan vecin pãmântului trebuesc rãsfirate
câteva fragmente din balada Mesterului Manole. Aici solidaritatea
cosmicã cunoaste negatii dusmane, dar si afirmatii grandioase.
Iatã-l pe Manole poposit, cu Negru Vodã si tovarãsii
lui; zidirea începe sã se salte sub bratul harnic al
mesterilor:
Ziua ce zidea
Noaptea se surpa.
Simti aici, un echilibru surpat intre vointa dârzã
a lui Manole si fortele neîndurate ale firii, care, ca'n vremuri
pãgâne, se va restabili printr'o jertfã omeneascã.
Au asteptat atunci, cu ochii prinsi de zãri si înghetati
de spaimã, cãci sortiserã, ca oricare din sotiile
lor va veni întâia la mânãstire, sã
fie prinsã'n zid, pentruca fiinta ei sã dea cheag
de veac nedãrâmat zidurilor, asa cum va rãsuna
mai târziu în drama, gâlgâitoare de apirit,
cu un accent mult mai adâncit, Cerurile spun,
a lui Victor Papilian, unde Maria reediteazã, ca profil spiritual,
mult mai substantial pe Ana... Si presimtirea lui Manole se împlineste,
cãci pasii Anei, pornitã cu nãdejde înspre
mãnãstire, rãsunau cu îndurerate certitudini,
pe care atâta le-ar fi vrut mincinoase, în sufletul
lui îngenunchiat. Iar când pe linia caldã a zãrii
i-s'a limpezit intreg chipul si a înteles cã presimtirile
nu-l mint, i-a frânt genunchii în rugã nebunã,
care a rãscolit cerul:
„Dã Doamne pe lume
O ploaie cu spume...
Dar Ana venea, pornitã parcã nãlucã
peste ape, sã-si împlineascã destinul.
Dã, Doamne, un vânt...
Desnãdejdea i-se înaltã atunci apocaliptic,
înebunitã:
Dã Doamne pe lume
Intuneric mare...
Domnu-l asculta
Intuneric da.
Dar o vointã dârzã, un îndemn înfipt
dincolo de vrerile ei si mai neîndurat decât toate fortele
firii, rãsturnate în calea ei de rugãciunea
dogoritoare a lui Manole, cãruta-i zvâcneste acum fiinta
în ritm cosmic, o mânã în inima zidurilor
de unde rãsunã îndatã un glas adânc
de dureros, mai mare decât cuvintele noastre:
Zidul cã mã strânge
Lãptisora-mi curge,
Copilasu-mi plânge...
Sã observãm cã solidaritatea cosmicã
din aceastã legendã se încheagã sub prezenta
tutelarã a lui Dumnezeu, care fapt însã nu-i
o retezare în vr'un fel a tezei puse, ci doar o mai simititã
adâncire a ei. Rolul lui Dumnezeu, aici, e sã creascã
in proportii de ceahlãu, latente care se zbat mute în
cãtusse vrãjmase lor. Un si mai alb exemplar de aceastã
naturã avem intro legendã culeasã din Maramures
de d. Tache Papahagi (Graiul si folklorul Maramuresului,
Buc. 1925), unde este vorba de-un cioban cu suflet dalb,
cãruia tina nu cuteza sã i-se prindã de opinci,
iar dracul nu i-se putea ascunde. Peste acestea, cu oile vorbia
in graiul lor si-l ascultau ca pe-un prieten. Si nici din bisericã
nu lipsea vrodatã. Se învrednicise acest sãlbatic
al lumii, care a circulat întotdeauna prin fundurile tãrii
- c'un fluer, cu opt spãrturi, la brâu, si cu alte
mii în fiinta lui - de-o sacra si organicã prietenie
cu elementele, intre care se misca, ale naturii. De aici, si cu
prestigiul acestei pioase traditii pãstoresti, coboarã
între noi Petrache Lupu.
Dar când ciobanul nostru si-a aburit puritatea fiintei - zâmbind
în bisericã, sau pãcãtuind cu o vãduvã
- s'a trezit într'un afund de vrãjmase complicitãti.
Oile nu-l mai recunosteau, pãmântul îl tinea
în clisoasã vecinatate, iar singurãtatea firii
îl izbea dureros în tâmple cu tãcerea ei.
Iatã asadar, cum solidaritatea cosmicã cere strãfunde
aderente spirituale, care odatã trãdate, îti
poti da seama - pe departe, e drept - cât de tragic s'a prãbusit
întâiul om, când s'a rupt din armonia rotundã
a paradisului. Iar dacã în folklorul nostru nu întotdeauna
pietatea creste lângã solidaritatea cosmicã,
faptul acesta e prea explicabil, întrucât poporul românesc
nu s'a închipuit niciodatã rupt de cer si ca atare,
aderentele de care vorbeam, cu rãdãcini adânci
în inima lui.
Nită
MIHAI
Revista
"Gândirea", Anul XV, Nr. 3, Martie, 1936