DIN PRESA NOASTRĂ

 

Revista "Gândirea", Anul XV, Nr. 3, Martie, 1936 

Cine n'a simtit, fie si o singurã datã în viata lui, o caldã si luminoasã frãtie cu natura? Si cine nu s'a surprins niciodatã asa, ca un acord într'o simfonie, sau ca un suspin într'o doinã, în imensitatea cosmică?
      Peste legile scolastice, Desenul: Demian as zice, ale firii, trãim uneori în inima unor alte legi care nu-s mai putin firesti, dar in lumea cãrora ne simtim parcã evadati în luminisurile unui alt tãrâm. Avem atunci impresia unor certitudini cel putin tot atât de tari cât si cele de totdeauna. Ne întâlnim parcã cu noi însine, ne împlinim, iatã cuvântul. Consumãm în acele clipe, care-si refuzã o permanentã pãmânteanã, o nostalgie care ne sfâsie demult si dureros. E nostalgia unei lumi de caldã si rotundã armonie, pe care am pierdut-o cândva, pe când trãiam în nesdruncinatã comuniune cu cerul. Atunci omul era într'adevãr regele naturii. Schita un gest abia vrut si restul firii se ondula în ritm solidar. Ingâna un vers, poate îngeresc, si frunzele îl fredonau, asa cum fredoneazã astãzi fiorul unui amurg duminical. Iar când puritatea omului s'a turburat, prin pãcãtoasa neascultare, s'a turburat si natura. Am pierdut raiul, iar de-atunci firea nu vrea sã ne mai stie de stãpâni. Prietenia ei originarã ne e astãzi crâncenã vrãsmãsie. Pentru cã blestemul aruncat de Dumnezeu asupra omului, a rãsunat si în inima ei:
      „...blestemat sã fie pãmântul întru lucrurile tale..." 
      „Spini si pãlãmidã va rãsãri tie..."
      Dar in fundul fiintei noastre a ramas, ca o scântee într'un strãfund de cer, dorul sfâsietor al prieteniei cosmice, turburatã cândva. De-aceea întrebam dacã n'am simtit niciodatã aceastã sacrã prietenie. Si când am întrebat, mi-am amintit douã clipe din viata mea, cum oricare le-am putut trãi.
      Era o iarnã de cremene. Marea Neagrã se lupta voiniceste cu muntii de ghiatã. Erau clipe de apocalipticã poezie epicã. Am coborît tãrmul si am rãmas indelung lângã vijelia arcticã a acestei incaerãri...
      Ma zbuciumam cu valurile si ghetarii, ca într'o omericã incordare m'am simtit anulat ca realitate concretã, am uitat cã sunt spectator umil al unui grandios episod marin si am trãit o clipã in vâltoarea aceea înfricosãtoare, intr'o nesdruncinatã comuniune cu firea. Si eram parcã mai plin, mai implinit.
      Altãdatã cãlãtoream dela Cerna-Vodã înspre Brãila. Vaporul luneca nesimtit pe mãtasea Dunãrii, capricios furisatã printre sãlcii despletite. Era acum opt ani. Citisem proaspãt România pitoreasca a lui Vlãhutã si cãutam sã verific imaginile si impresille ce-mi stãruiau calde in amintire. Fãceam acest lucru fãrã niciun efort deosebit, mai ales ca decorul Deltei se rãsfãta cochet sub mângãierile unui soare tânãr de Mai, care se rãsfrângea bogat si'n mine. N'as putea sa spun dacã orgia de luminã a acelei fragede zile, dacã melancolia de salcie a Deltei, dacã amintirea senina a României lui Vlãhutã, sau poate toate acestea la un loc, m'au sãltat in altã lume, cãci am simtit plesnind in jurul meu realitatea care ne izoleazã pe toti de restul firii si m'am trezit una cu imensitatea acelei clipe.
      Dar nu eram eu imprãstiat in acea imensitate, ci imensitatea era adunatã in mine dupã cum la fel, nu eu eram difuzat in incãerarea marinã, ci toatã acea încrâncenare era ea concentratã in mine, dând fiintei mele dimensiuni uriase.
      In aceste singulare clipe ne simtim crescuti cat firea, iar firea la rândul ei se umileste parcã si se adunã toatã sub cerul unic al celei mai dureroase nostalgii umane. Trãim astfel o solidaritate cosmicã, atât de nelipsitã in viata sfintilor, printre care e revelator sa zãbovim putin.
      Desi sfintii au trâit aproape toti, in spãimântãtoare singurãtate, totusi au realizat eroicul in dimensiunile lui maxime. Au strãbãtut viata vertical si masiv, desi in aparentã atitudinea lor înseamnã o categoricã si totalã negare a ei.
      Sã nu uitãm insã ca viata pe care sfintii au negat-o si o vor nega întotdeauna, este - in sensul ei ultim - un mijloc pentru realizarea unei alte vieti. Când noi facem din aceastã viată-mijloc, un scop in sine, sfintii o neagã cu înversunare. Dar atitudinea sfintilor nu incremeneste in aceastã divina negatie, ci se incordeazã in uriasa trãire pozitivã. Rupându-se sãlbatic de pãmânt, se simt, printr'un salt sacru, in luminoasã si totalitarã vecinãtate cu cerul.
      Aici viata e flacãrã albã, in vâlvãtaia cãreia sfintii intuesc rosturi, care pentru noi zac sub lacãte grele. Si trãesc sfintii aici in nezdruncinatã bunã întelegere cu toate fiarele pãmântului si cu toate asprimile firii. Prin ce minune?
      Dacã firea toatã a tremurat când Dumnezeu l-a blestemat pe Adam, aceiasi fire a fremãtat toatã când Fiul lui Dumnezeu s'a intrupat, cãci acum cerul s'a desertat pe pãmânt. Avem acum libertatea sã vrem sau nu sã trãim lângã cer; sãltati aici, sfintii cunosc o organicã si supusã prietenie a firii.
      Surprindem aici si sensul inalt al schimniciei: este adânca solidaritate dintre fiinta noastrã si puritatea naturii, spre care ne mânã îndemnuri nedeslusite, si'n comuniunea cãreia înãltimile ni-s mai aproape. Cãci trãitã in vãlmãsie omeneascã, viata isi strâmbã rosturile ei înalte si sfintii se smucesc din ea tocmai ca sã-i afirme aceste rosturi.
      In ajutor le stã si cerul si pãmântul.
      Sã citãm un fragment semnificativ in acest sens, dintr'o mãrturisire a sfântului Macarie Egipteanul. „...Si dacã a zãbovit gândul (sã ma fac cãlugãr) m'am dus in pustie si am aflat acolo un iezer de apã si ostrov in mijlocul lui si au venit hiarele pustiei sa bea apã dintr'insul. Si am vãzut in mijlocul lor doi oameni goi si s'a spãimântat trupul meu, cãci am socotit cum ca sunt duhuri, iar ei dacã m'au vãzut spãimântat au grãit cãtre mine: Nu te teme, cãci si noi oameni suntem.... Si i-am întrebat: Când se face iarnă nu rãciti? Si când se face arsitã, nu se ard trupurile voastre? Iar ei mi-au zis: Dumnezeu ne-a fãcut noua iconomia aceasta, incât nici iarna nu racim, aici vara nu ne vatămă arsita..." Iar Avva Visarion „având trebuintã a fãcut rugãciune si a trecut râul Hrisoroa pedestru si a mers de cea parte. Iar eu minunandu-ma, am pus metanie lui, zicând: Cum iti simtiai picioarele, când umblai pe apã? Si i-a zis bãtrânul : Pânã la glesne simteam apa, iar cealaltã era tare".
      Sã adãugãm acestor exemple faptul ca undelemnul in clocote, refuzã sã mistue corpul sfântului Ioan, iar rugul se bolteste ca o pavãzã de vãpae in jurul trupului schingiuit al Sfântului Policarp si al atâtor martiri.
      Se poate obiecta ca in cazurile citate, nu peste tot poate fi vorba de-o simplã solidaritate cosmicã, ci este vãditã o specialã asistentã divinã.  N'avem nimic împotrivã. Numai cã acest lucru nu exclude afirmatia noastrã, cã intre om - sãltat pe plan spiritual - si intre restul universului, existã o adâncã solidaritate. Ci dimpotrivã, este potentarea maxima a acestui adevãr, ipostaziat uneori in minune, ca in cazul Sfântului Ioan, de pildã. Sã nu se creadã cã prin aceasta vrem sã stirbim cumva nimbul minunii. Ne slujim numai de ceea ce, pânã la un punct, are comun cu teza pusã, ca sã aducem o luminã mai mult in limpezirea ei.
      In folklorul nostru, aceastã realitate a solidaritãtii cosmice se oferã cu largã generozitate unei minutioase intuitii.
      Dar pânã a pãtrunde in inima problemei sã dãrâmãm o eroare care pare ca s'a cristalizat in mentalitatea exegetilor folklorului nostru. Este vorba de afirmatia tot mat insistent repetatã, ca poporul românesc e profund panteist.
      Aceastã neîntemeiatã afirmatie vizeazã o stare de fapt pe cat de stufoasã in complexitatea ei, pe atât de simplistã in temeiurile ei.
      Gravitatea acestei erori se clatinã intre douã alternative: sau adeptii ei nu stiu ce înseamnã panteism, sau n'au putut pãtrunde dincolo de coaja uscatã - cum spuneam altãdatã - a interpretãrii mitologice a folklorulul si atunci sufletul românesc li-i strain. Cum avem certitudinea - crescutã din rãvãsirea, cu sârg a folklorului - cã românul nu-i panteist, hotãrît rãmâne in picioare intâia alternativã. Sã vedem asa dar, scurt, ce-i panteismul si dece se poticnesc in el, atât de des, interpretii literaturii noastre populare.
      Panteism se cheamã acea conceptie despre divinitate, care-l vrea pe Dumnezeu pulverizat organic in creaturi, una cu ele. Chiar numele - pantheism - înseamnã: Dumnezeu in toate. Inversând termenii: toate in Dumnezeu, avem o altã fatã a panteismului. Hotãrît aceastã conceptie, sub un aspect sau altul, este total streinã românului. Pentrucã in timp ce panteismul anuleazã pe Dumnezeu ca realitate personalã, difuzându-l cu pãgânã impietate pânã si in murdãria lumii, poporul nostru cautã cu ardoare slava lui Dumnezeu in majestatea naturii, dar nu si-a permis niciodatã sã-l coboare intreg din cer si sã-l identifice, de pildã, cu un rãsãrit de soare, sau - cu atât mai putin - sã-l spargã în infinite cioburi si sã-l vâre in inima tuturor lucrurilor.
      Si-a îngãduit însã românul altceva: sacra strãduintã de a îndumnezei natura. Acea sfortare spiritualã de a surprinde in imensa varietate a fenomenelor naturii un sens divin, ca o unitate in varietate, pentrucã instinctul religios care a germinat totdeauna creatiile poporului nostru, a intuit mereu, just st necãutat, realitãtile spirituale. Aceastã organicã tendintã, care-i prezentã si'n religiile naturale, si care in crestinism a fecundat veacuri de luminoasã culturã, se cheamã, cu un termen scolastic: panenteism. Si care nu-i tot una cu panteismul. In aceastã confuzie a inflorit gresala de care aminteam.
      Panenteismul a crescut intotdeauna din siguranta solidaritãtii cosmice, care strãbate ca o mãduvã vie sufletul si folklorul românesc.
Folklorul nostru te poartã adesea printr'o lume care nu e intreagã a noastrã, dar nici cu total a altor tãrâmuri, si ma gândesc mai cu seamã la basme. Când Ileana Cosânzeana - aproape întotdeauna fatã de impãrat - vinovatã de a nu fi ascultat dorinta unui tatã care o vrea impãrãteasã, îsi toarce zilele in osândã grea, e simbolul atâtor chipuri intâlnite printre noi. Dar când in ochii ei secate de plans, pâlpâe flacãra unor nãdejdi tari, care cresc in asteptãri neistovite, începem sã simtim ca Ileana Cosânzeana apartine si unei alte lumi, pânã la care noi nu ne putem ridica. Intr'adevãr, in flacãra nãdejdilor ei se rotunjeste un flãcãu ager si viteaz care, un timp, seamãnã cu flãcãul satului nostru. Se saltã insã si el, nesimtit aproape, dintre noi si porneste in pribegia altor tãrâmuri. De-acum e Fat-Frumos si aici se intâlneste cu Ileana Cosânzeana. Lumea lor, de-acum nu mai e lumea noastrã. Ci e o alta, fãrã sã fie totusi lumea eshatologiei crestine, decât in foarte rare cazuri. M'am strãduit mult sã precizez pozitia aeestei lumi, in raport cu lumea pãmânteanã si cu lumea cealaltã. Nu este vorba de-o pozitie in spatiu, cu atât mat putin in timp, ci de o pozitie spiritualã. Cãci intr'adevãr tãrâmul celãlalt, in care intâile drumuri le deschide, in folklorul nostru, Fãt-Frumos si Cosânzeana, este situatã acolo unde se îmbucã cerul cu pãmântul si unde solidaritatea cosmicã este o realitate esentialã.
      Pãrerea aceasta, intâia poate in acest sens, poate sã parã indrãzneatã si bizarã, mai ales cã in literatura noastrã exegeza folklorului suferã de-o inspãimântãtoare superficialitate, cu exceptia d-lui prof. Ovid Densusianu, care a rãscolit însã aspectul social al folklorului, ca de pildã viata pãstoreascã. Avem monumentale - desi nu întotdeauna stiintifice - colectii folklorice, dar nici-o lucrare care sã strãbatã pe dedesupt literatura popularã, acest document masiv, in care gâlgâie tot sufletul nostru, afarã de cele câteva lumini aruncate dela Gândirea de competenta d-lor Nichifor Crainic, Lucian Blaga si Dan Botta. Asa ca atunci când vrei sã storci din basm si doinã substanta lor autenticã, trebuie sã sapi cu trudã in pârloagã milenarã. Solul rãscolit e insã bogat si satisfactia rãscumpãrã truda.
      Cã tãrâmul celalalt se'ncheagã acolo unde sfintii începeau sã trãiascã clipe din armonia paradisului pierdut, sã ne gândim ce prietenie cosmicã intâlneste Fat-Frumos in lumea lui si cat de organic se pierde Cosânzeana prin smaltul dumbravilor si prin lumina palatelor de soare, care sub pasii ei, slobozesc armonii nepãmântene. Sã ne amintim de pildã, cum florile îsi închinã ritual potirul când trece Fãt-Frumos si-i soptese, asa, ca'ntr'un cãdelnitat ritual, taine neajunse de noi. Purtat de Galben de Soare ca vântul si ca gândul, cu Ileana Cosânzeana alãturi, smulsã din palatul unei boale de smeu, Fat-Frumos cunoaste una din cele mai curioase solidaritãti cosmice. Urmãrit în goana lui de mama smeului, o hârcã înveninatã, aruncã, dupã sfatul calului, întotdeauna generos când mâna stãpânului îi întinde jar in loc de grãunte, aruncã in urmã un pieptãn si intre ei si veninul babei care rãzbeste ca un cuiu de foc in trupul fraged al Cosânzeani, s'a urnit un munte vânãt de tãrie. Dar iasma a trecut prin el ca printr'o vamã de neguri. Atunci i-a rãsãrit in cale - dintr'o perie aruncatã - un iad de pãdure, pe care - mai cu greu, dar a strãbãtut-o. Iesitã'n luminis, vâjâind pe sub cer ca o intruchipare apocalipticã, sfredelea din depãrtãri, cu dogoarea ce-i duhnea din gurã, trupul de zefir al Cosânzenei. Din urechea lut Galben de Soare, care mijloceste întotdeauna prietenie dintre Fãt--Frumos si tainele celuilalt tãrâm, zboarã ca un abur o nãframã, din care se'nchipue fulgerãtor o mare de lapte in fata smeoaicei. Ca sã nu piardã urma fugarilor, soarbe oceanul de lapte ce-i curma drumul si plesneste in tãndãri de carne vânãtã.
      Altãdatã urmãrit de nãprãznicia aceleeasI iasme, se transfigureazã - ca sã întrebuintez un cuvânt mat adequat - într'un insorit lan de grâu, intr'un cioban cu turmã dalbã si intr'o mânãstire veche ca veacul, strãjuitã de un cãlugãr, bãtrân si el ca toiagul pe care-si sprijinea ruina vietii.
Fãrã indoialã ca in acest punct sunt posibile multe obiectii, când privim cu ochiu svântat de pretins spirit stiintific. Dar ce putere are Stiinta în aceastã lume rebelã, ca atâtea altele, care se smulge oricãrei investigatii pozitive? Dar dacã truda de laborator rãmâne stearpã, o disecare visionarã, de pe plan spiritual, fecundeazã concluzii care plesnesc de sensuri. Cãci de aici, ochiul, ajutat de lumini înalte, surprinde in aceastã curioasã - cum am spus - prietenie a lui Fat-Frumos cu natura, inmugurirea acelei solidaritãti cosmice de demult, schitatã aici de zvâcnirile unei neistovite nostalgii:  Ca uneori aceastã solidaritate e împinsã prea departe, nu trebue sã ne mirãm. Faptul ca armonioasa întelegere dintre Galben de Soare si Fat-Frumos, încadratã asa de organic in prietenia întregei naturi, de unde niciodatã nu lipseste frumusetea de sacra candoare a Cosânzenei, prezentã misticã in basme, ca o icoanã in casã de cresstin, faptul ca toate acestea se dau la fund si rãsar sub noui ipostaze, ca în cazul holdei de grâu, de pildã, e limpezit de adevãrul ca poporul nostru are o gâlgâitoare imaginatie creatoare. Care insã niciodatã nu face salturi descheeate, absurde, ci întotdeauna se articuleazã pe pãmântul tare, al unor realitãti logice. In cazul de fatã transfigurarea amintitã sparge sfera solidaritãtii cosmice si tese în sus, ca o floare din cãpusa bobocului. Dar nu o neagã, ci dimpotrivã, îi adânceste temelia.
      Prezenta cu asprimi de blestem neindurat a smeoacei in cazul nostru -care pare cã neagã solidaritatea cosmicã, nu ne stânjeneste întru nimic.  Este, mi se pare, smeoaica (si toti ceilalti dusmani ai lui Fat-Frumos) o simbolizare crescutã apocaliptic, a spiritului rãu din lumea noastrã, care-i stã lui Fat-Frumos junghiu in coastã. Dialectica spiritualã a basmului in genere, e ciocnirea dintre bine si rãu, cu triumful binelui. Niciodatã Fãt-Frumos nu cade în încãerarea, cât de crâncenã, cu urgiile lumii. Smuls inspre luminã, din vãlmãsag, de prietenia firii, fortele negative, care-l hãrtuesc neostenite, rotunjesc cu chenar de foc aceastã cosmicã si nesdruncinatã frãtie.
      Dar solidaritatea cosmicã nu înfloreste numai pe tãrãmul celãlalt. Ci are o realitate tare în însãsi lumea noastrã, iar folklorul românesc o sezizeazã din plin si aici.
      Iatã sã întârziem acum asupra unei balade care se miscã în ritm "mioritic" si respirã aproape aceias misticã pãstoreascã, articulatã însã erotic.  In aceastã balada se ceartã douã fete, o mocancã si-o vrânceancã, pentru dragostea unui vrâncenas, care-si înduplecã inima pentru cea din urmã. Mocanca, înebunitã, s'a înecat si înmormântatã, la cãpãtâiu i-a crescut melancolia unei sãlcii (textul baladei in: O. Densusianu, Viata pãstoreascã II, Bucuresti, 1923, p. 68-9), prin care:

Vântul când sufla
Crãcile misca,
Salcia plângea.


      iar în o altã variantã:

Oile jelesc...
Plâng pânã ce mor
De vrãjmasul dor.


      Aceastã încheiere sunã, mai ales în ritmul ei interior atât de aproape, atât de lãuntric; în pas cu Miorita si cu Ciobãnas dela miori. In toate aceste trei balade, rãscolite adânc de fiorul mortii -intuit cu împãtimitã adereniã de d. Dan Botta, in Unduire si moarte (Gândirea, XIV, 457)- te izbesc prin prietenia ce-o surprinzi aici intre toate elementele naturii. Si nu e fãrã noimã cã aceastã prietenie se'ncheagã mai cu seemã sub imperiul mortii. Moartea este, in lumina folklorului nostru, o evadare in vesnicie. Pe linia ei e deci natural ca omul sã se întâlneascã si cu solidaritatea cosmicã care-i e, in cale, o vamã de luminã. In apete ei bat vânturi proaspete de strãfunde aduceri aminte. Si astfel ne amintim sub prohodire si de prietenia cosmicã din paradis si-i cerem, cu infinitã poezie, înciucuratã de sensuri metafizice, sã-si curme înstrãinarea, care atât ne-a sfâsiat si sã ne acorde cel putin un fast tanatic, ca sã nu mai auzim vuetul înfundat al bulgãrilor prãvãliti peste noi. In acestã dorintã moartea se integreazã în viziunea unui superb decor cosmic. (Dan Botta, 1. c) asa cum o cântã Miorita:

Tu sã-i spui curat
Cã m'am însurat
C'o mândrã crãiasã
A lumii mireasã
Soarele si luna
Mi-a tinut cununa...


      Aceastã viziune, bãtutã in vers legãnat de reverii învãluite în pânza unor tari certitudini spirituale, se rotunjeste par'cã si mai senin si mai închegat în Ciobãnas:

- De jelit cin'te jelit?
- Pãsãrile-au ciripit
Pe mine cã m'au jelit.
Pe mine cã m-a'mpânzit.
- De scãldat cin'te-a scãldat ?
- Ploile când au plouat
Pe mine ca m'au scãldat.
- De'mpâazit cin'te-a'mpânzit ?
- Luna când a rãsãrit,
Pe mine cã m-a'mpânzit.
- Lumânarea cin-ti-a pus?
- Soarele când a apus.
- Fluerasul un'l-ai pus?
- In craca bradului sus
Si când vântul mi-o bãtea
Fluierasul mi-o cânta.....

(O. Densusianu, op. cit. p. 40).

      Cu sfârsitul acestei lacrãmi a folklorului nostru ne coborîm mai lângã pãmânt, ca sã intuim solidaritatea de care vorbim mai aproape de noi. Este aceiasi nostalgie, rãmasã si postum treazã, ca si'n Miorita, de doinã oftatã din fluier de oi, de câini.
      Prin inima tuturor acestor realitãti cari compun materialul nostru de intuitie, simtim o zvâcnire comunã adâncã, precizatã într'un sens unitar, înfundat în eshatologie.
      Tot pe plan vecin pãmântului trebuesc rãsfirate câteva fragmente din balada Mesterului Manole. Aici solidaritatea cosmicã cunoaste negatii dusmane, dar si afirmatii grandioase.
      Iatã-l pe Manole poposit, cu Negru Vodã si tovarãsii lui; zidirea începe sã se salte sub bratul harnic al mesterilor:

Ziua ce zidea
Noaptea se surpa
.

      Simti aici, un echilibru surpat intre vointa dârzã a lui Manole si fortele neîndurate ale firii, care, ca'n vremuri pãgâne, se va restabili printr'o jertfã omeneascã. Au asteptat atunci, cu ochii prinsi de zãri si înghetati de spaimã, cãci sortiserã, ca oricare din sotiile lor va veni întâia la mânãstire, sã fie prinsã'n zid, pentruca fiinta ei sã dea cheag de veac nedãrâmat zidurilor, asa cum va rãsuna mai târziu în drama, gâlgâitoare de apirit, cu un accent mult mai adâncit, Cerurile spun, a lui Victor Papilian, unde Maria reediteazã, ca profil spiritual, mult mai substantial pe Ana... Si presimtirea lui Manole se împlineste, cãci pasii Anei, pornitã cu nãdejde înspre mãnãstire, rãsunau cu îndurerate certitudini, pe care atâta le-ar fi vrut mincinoase, în sufletul lui îngenunchiat. Iar când pe linia caldã a zãrii i-s'a limpezit intreg chipul si a înteles cã presimtirile nu-l mint, i-a frânt genunchii în rugã nebunã, care a rãscolit cerul:

„Dã Doamne pe lume
O ploaie cu spume...


      Dar Ana venea, pornitã parcã nãlucã peste ape, sã-si împlineascã destinul.

Dã, Doamne, un vânt...

      Desnãdejdea i-se înaltã atunci apocaliptic, înebunitã:

Dã Doamne pe lume
Intuneric mare...
Domnu-l asculta
Intuneric da.


      Dar o vointã dârzã, un îndemn înfipt dincolo de vrerile ei si mai neîndurat decât toate fortele firii, rãsturnate în calea ei de rugãciunea dogoritoare a lui Manole, cãruta-i zvâcneste acum fiinta în ritm cosmic, o mânã în inima zidurilor de unde rãsunã îndatã un glas adânc de dureros, mai mare decât cuvintele noastre:

Zidul cã mã strânge
Lãptisora-mi curge,
Copilasu-mi plânge...


      Sã observãm cã solidaritatea cosmicã din aceastã legendã se încheagã sub prezenta tutelarã a lui Dumnezeu, care fapt însã nu-i o retezare în vr'un fel a tezei puse, ci doar o mai simititã adâncire a ei. Rolul lui Dumnezeu, aici, e sã creascã in proportii de ceahlãu, latente care se zbat mute în cãtusse vrãjmase lor. Un si mai alb exemplar de aceastã naturã avem intro legendã culeasã din Maramures de d. Tache Papahagi (Graiul si folklorul Maramuresului, Buc. 1925), unde este vorba de-un cioban cu suflet dalb, cãruia tina nu cuteza sã i-se prindã de opinci, iar dracul nu i-se putea ascunde. Peste acestea, cu oile vorbia in graiul lor si-l ascultau ca pe-un prieten. Si nici din bisericã nu lipsea vrodatã. Se învrednicise acest sãlbatic al lumii, care a circulat întotdeauna prin fundurile tãrii - c'un fluer, cu opt spãrturi, la brâu, si cu alte mii în fiinta lui - de-o sacra si organicã prietenie cu elementele, intre care se misca, ale naturii. De aici, si cu prestigiul acestei pioase traditii pãstoresti, coboarã între noi Petrache Lupu.
      Dar când ciobanul nostru si-a aburit puritatea fiintei - zâmbind în bisericã, sau pãcãtuind cu o vãduvã - s'a trezit într'un afund de vrãjmase complicitãti. Oile nu-l mai recunosteau, pãmântul îl tinea în clisoasã vecinatate, iar singurãtatea firii îl izbea dureros în tâmple cu tãcerea ei.
Iatã asadar, cum solidaritatea cosmicã cere strãfunde aderente spirituale, care odatã trãdate, îti poti da seama - pe departe, e drept - cât de tragic s'a prãbusit întâiul om, când s'a rupt din armonia rotundã a paradisului. Iar dacã în folklorul nostru nu întotdeauna pietatea creste lângã solidaritatea cosmicã, faptul acesta e prea explicabil, întrucât poporul românesc nu s'a închipuit niciodatã rupt de cer si ca atare, aderentele de care vorbeam, cu rãdãcini adânci în inima lui.

Nită MIHAI

Revista "Gândirea", Anul XV, Nr. 3, Martie, 1936

 

 

Desenul: Demian

 

 

/ /
INAPOI LA PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE