La
10 ani dela moartea lui Horia Sima
Detractorii
lui Horia Sima pot dormi linistiti. În cei 10 ani de când a murit, oricât
l-au evocat legionarii pentru a fi efectiv între ei, nu l-a zărit, totusi,
nimeni si nimănui nu i s-a părut că ar fi măcar pe aproape. Moartea lui
este categorică si definitivă. Iar dacă legionarii nu se îndoiesc de ea, -
tocmai ei care, după spusele unora, cred că există morti cărora li s-a
acordat privilegiul să se ridice din mormântul ignominiilor debitate asupra
lor, - atunci, cu atât mai vârtos, adversarii lui să nu aibe dubii că a
murit.
Ca
atare, diriguitorii treburilor publice si bunii cetăteni să fie siguri că o
răsturnare de regim, cum a dezlăntuit-o Horia Sima la 3-6 septembrie 1940,
în urma căreia capul statului, răspunzător de înstrăinarea unei masive
bucăti din teritoriul national, a fost alungat, nu va mai avea loc. Banda de
asasini intangibili si uneltele lor care, în deceniul al patrulea au îngrozit
tara cu cadavre si trupuri schilodite de-a lungul unei perioade a crimelor
puterii de stat, dar si-au primit pedeapsa tocmai când era să fie scosi pe
poarta disculpării totale, un astfel de deznodământ va fi prevenit din fasă.
La fel, incredibila, unica prin absurditatea denumirii ei, asa zisa "rebeliune"
din ianuarie 1941, când legionarii s-au opus loviturii de stat date chiar de
factorul căruia îi incumba ordinea statală si legalitatea, rămâne o pagină
ce nu se va rescrie nicicând. Hecatombele de evrei despre care se spune că
au fost atunci măcelărite de legionari în case si pe străzi si spânzurate
cu un fabulos sadism de belciuge la Abator, - crime atât de evidente, încât
au fost scutite si până astăzi de dovezi, - n-or să se repete niciodată,
de vreme ce autorul lor moral a pierit. Dar "marea trădare natională a
Guvernului de la Viena", care a pus la grea probă constiinta
proaspetilor guvernanti, intrati în pâine după 23 august 1944, somându-i să
nu dea tara pe mâna eliberatorilor de la răsărit, setosi să întindă
prosperitatea de pe meleagurile lor pe meleagurile noastre, se va repeta oare
si ne va împinge cu nu stim câti pasi înapoi? Dacă însă, nici după 10
ani de la moartea fizică, spiritul lui Horia Sima nu a dat semne că pregăteste
o asemenea ispravă, să fim siguri că nu va da nici de aici înainte.
Totusi,
vrem nu vrem, revolutia din decembrie '89 si activitatea văzută a oamenilor
politici care au gestionat România de atunci încoace, ridică anumite
obstacole în examenul critic întreprins de noi asupra lui Horia Sima. Răsturnarea
guvernării marxist-leniniste, o dată cu condamnarea atrocitătilor ei, chiar
dacă retorică, pune brusc într-o lumină favorabilă figurile care i s-au
opus ori cel putin s-au dezis de ea. Mai îndrăzneste vreunul dintre tovarăsii
îndulciti la demnitătile vechiului regim să-si declare activitatea si
succesele din timpul lui? Dimpotrivă, chiar numai ratarea uneia din ofertele
de promovare care le-au venit din partea fostei orânduiri, le asigură
accesul la trai bun, investitii astronomice si carieră parlamentară. Or, iată
că Horia Sima, dăruindu-si fiinta întreagă zi de zi crezului legionar si
combătând colectivismul marxist mai bine de cincizeci de ani la noi si în
lume, se înscrie în această curbă a evenimentelor anticomuniste cu o
pondere pe care numai denigratorii lui incurabili o mai pot contesta.
Initiator al unei adevărate cruciade împotriva bolsevismului, pe toate
fronturile cu putintă, sustinute prin centre de cultură crestină si
natională pe patru continente si răspândite prin multiple reviste, ziare si
cărti, dezvăluie esenta si tarele comunismului, de la origini până la
obiectivele finale. Pe lângă investigarea lui teoretică, aduce solutii
capabile să-l demoleze fără drept de apel. O bună parte din opinia publică
ignoră, probabil, că începutul împotrivirii la cotropirea sovietică
asupra României l-a făcut Horia Sima prin actiunile militare ale Guvernului
de la Viena, atrăgându-si condamnarea la moarte de justitia partidului
comunist, singura sentintă, după câte stim, si astăzi în vigoare, sfidând
decretele de amnistie si gratiere date de atunci. Rezistenta din munti a venit
ca o rezultantă a initiativelor acestui guvern si, tot ca o urmare a lor,
Securitatea a umplut în acea perioadă închisorile cu luptători
antimarxisti, între care legionarii au reprezentat 80%.
Paradoxal
este că de la primele manifestări ca lider al Legiunii, lui Horia Sima i s-a
creat reputatia de pro-nazist si partizan al dictaturii, desi conducerea
national-socialistă l-a tinut patru ani în lagăr si închisoare, iar la un
moment dat l-a osândit la moarte, sentintă finalmente nepusă în practică,
dar neanulată oficial. Tratamentul aplicat lui, si după el legionarilor, a făcut
ca Miscarea Legionară să nu fie adusă înaintea Tribunalului de la Nurnberg,
neîntrunind caracterele organizatiilor fasciste judecate acolo. Cât priveste
scrierile lui, ele aprofundează esenta libertătii, asa cum doar un trăitor
patetic, dar lucid, al ei ar fi fost în stare. Ca să nu mai amintim că,
pledând pentru atenuarea divergentelor din viata politică internă, tocmai
crema dezintegratilor din etosul românesc i-a confectionat fizionomia
permanentului instigator la discordie natională. Nu e de mirare atunci că
propunerile făcute partidelor pentru normalizarea raporturilor dintre ele după
1989, îngemănând libertatea creatoare cu exigentele organizatorice, au fost
sistematic zădărnicite.
Portretul
lui Horia Sima, asa cum este zugrăvit în cronica tinută de oficialităti si
comparsii lor, suferă aceeasi anulare de merite rezervată vizionarilor care
si-au îmboldit contemporanii pe un drum providential, dar încă nevalidat de
optica vremii. Deosebindu-se de acesti vizionari prin vrerea împrejurărilor,
care i-a secerat printr-o moarte violentă, pusă la cale de dusmani, le seamănă,
în schimb, purtându-i în el din vocatie, precum soldatii lui îl urmează
din instinct. Am fi prezumtiosi dacă ne-am închipui că linia istorică a
politicienilor autohtoni va fi corectată de revelatia scrierilor lui Horia
Sima cât de curând.
Însă,
la fel cum revolutiile lui Doja, Horia, Tudor si Iancu l-au însufletit pe
Corneliu Codreanu în drumul Legiunii până la biruinta care, subminată de
factori antinationali, n-a putut fi ieri durabilă si deplină, mâine ecoul
luptelor lui Horia Sima o vor duce la împlinire.
Mircea
Nicolau
Horia
Sima:
texte din Doctrina legionară
Întrebarea fundamentală este de ce natură e esenta ce-o atribuim persoanei
umane? Căci orice esentă obtinută pe căile intelectului suprimă
unicitatea individului. Persoana umană nu mai este o entitate autonomă,
actionată din interior, de impulsul libertătii creatoare, ci devine câmpul
de experientă al ideii. O multiplicare si o reproducere a unei forme
preexistente. Unde intervine ontologicul rational, dispare libertatea
interioară. Trebuie să descoperim o esentă care nu anulează existenta,
care nu suprimă spontaneitatea eului. O esentă ingenuă, degrevată de toate
erorile determinismului, o esentă vie, opusă esentelor moarte de provenienta
logică. O esentă care se reînnoieste cu fiecare act si care e capabilă să
unifice finitul cu infinitul, timpul cu eternitatea. O esentă valabilă si ca
existentă. Acest principiu, care dă satisfactie pe ambele planuri, care nu
trădează existenta pentru esentă si nici esenta pentru existentă, este
dragostea. După cum spune Corneliu Codreanu, dragostea a fost sădită de
Dumnezeu în sufletul oamenilor "ca o sinteză a tuturor însusirilor
omenesti, trimitându-ni-o prin însusi Mântuitorul Iisus Hristos, care a
pus-o deasupra tuturor virtutilor…"
"Toate
celelalte îsi au rădăcina în dragoste: si credinta si munca si ordinea si
disciplina."
Structura persoanei umane, pag. 92-93
Prin căderea de sub har, s-a petrecut o inversare de roluri în constiintă.
Păcatul, care până atunci pândea la periferia constiintei un moment de slăbiciune
a omului, ca să pună stăpânire pe el, a găsit drum deschis spre
interiorul ei, iar dragostea, germenul de viată vesnică din noi, s-a retras
în adâncuri, umilită si mâhnită. Dragostea nu poate fi eliminată total
din suflet, căci ea reprezintă esenta persoanei umane. În această fază,
dragostea a dus o existentă ostracizată, asteptând momentul când va fi din
nou căutată si preamărită de om. Legea dată de Moise n-a scos dragostea
din situatia ei precară. N-a modificat pozitiile strategice ale sufletului.
Dacă ar fi avut puterea să dezlăntuie elanurile revolutionare ale dragostei,
"sfărâmând lucrările diavolului", atunci venirea Mântuitorului
nu mai avea nici un sens. La ce mai era de trebuintă jertfa lui Hristos, dacă
omul, din proprie pornire, abia primind veste din cer, îsi preschimbă total
viata în sensul poruncilor Divine?
Etica dragostei, pag. 102-103
Potentarea elanului creator al individului si cucerirea libertătii sunt
binefaceri ce le resimtim în viată de îndată ce ne orientăm activitatea
după leagea dragostei. Le achizitionăm acum, aici, cât timp trăim în
lumea aceasta. Dar aceste bunuri spirituale nu sunt valori-terminus. Ele sunt
menite să pregătească omului o fericire mult mai mare. Trăind conform
naturii lui spirituale, desăvârsin-du-se în iubire, individul reconstituie
în sine imaginea lui Dumnezeu si, prin această înnoire sufletească, se
face vrednic de primirea mântuirii. Mântuire înseamnă redobândirea
naturii noastre nemuritoare, învierea omului în trup si suflet, într-o formă
si conditie care îi vor asigura o existentă eternă. "Ci stim atunci când
el se va arăta, fi-vom asemenea lui Dumnezeu, fiindcă Îl vom vedea precum
este". (I, Ioan, 3,2). A fi asemenea lui Dumnezeu, nu înseamnă a avea
numai rodul interior al dragostei, ci si a achizitiona iarăsi posibilitătile
infinite de dăinure ca om si sub înfătisare omenească. "Vrăjmasul
cel din urmă care va fi nimicit este moartea" (Pavel, Corinteni, I, 15,
25).
Moartea
nu este o calitate intrisecă a omului, inseparabilă de destinul lui, ci o
degradare temporară a fiintei lui, provocată de propria lui vinovătie. Rupându-se
din vraja păcatului, cucerindu-si libertatea interioară, prin lărgirea
progresivă a zonei de dragoste din el. Dumnezeu îi va restaura nemurirea, îl
va face independent de prefacerile materiei, asa cum a fost de la origine plăsmuit.
Moarte si Înviere, pag. 122-123
Conceptia unui popor despre "Dumnezeu, lume si viată" reprezintă
formula lui de trăire spirituală, specificul national al gândirii lui,
care-l individualizează si-l distinge de alte neamuri. De aici trebuie să
plecăm, de la acestă viziune interioară, de la această dată fundamentală,
pentru a întelege dezvoltarea unui popor, istoria si cultura lui. Cum ajunge
un popor la cunoasterea patriei lui spirituale? Cum descoperă tara spiritului
national, a cărei caracteristică principală este că reprezintă un fapt
unic si inalienabil, un fel de suveranitate intelectuală, care nu se mai
repetă la un alt popor? "Prin revelatie si sfortare proprie", răspunde
Corneliu Codreanu. Revelatia este un mijloc exceptional de contact cu lumea
supranaturală si când se coboară asupra vietii unui neam este semnul
gratiei Divine. Există asadar o fortă de sus în jos, care descoperă
indivizilor ce asteaptă neamul de la ei, ce sens de realizare al istoriei lui.
Dar există si o altă cale, posibilitatea ca indivizii însisi să pătrundă
în lumea de visuri si idealuri a neamului lor, prin efort propriu, prin
contemplarea valorilor create de el.
Conceptia unui neam despre Dumnezeu, lume si viată echivalează cu rostul
vietii lui pe pământ. El trebuie să lupte pentru a-si desfăsura
potentialul său creator în conformitate cu această intuitie internă, cu
această viziune poetică a directiei lui de realizare. Această aspiratie,
această tensiune în care trăieste un popor pentru a întruchipa aievea, în
istorie si în cultură, conceptia lui de viată se cheamă "misiunea lui
istorică", "destinul său national". "Nouă românilor,
neamului nostru, ca oricărui neam din lume, Dumnezeu ne-a sădit o misiune,
Dumnezeu ne-a hotărât un destin istoric" (Pentru legionari).
"Cea dintâi lege pe care un neam trebuie să o urmeze este aceea de a
merge pe linia acestui destin, împlinindu-si misiunea încredintată"
(idem).
Structura Natiunii, pag. 141-142
Horia
Sima si România de mâine
Pentru
Miscarea Legionară, pentru legionarii de azi si de mâine, chiar si pentru vrăjmasi…
Horia
Sima, Comandantul Miscării Legionare, s-a înscris în constiinta românească
încă din timpul vietii printre acei mari oameni ai neamului nostru care au
creat evenimente, au deschis epoci spirituale sau au determinat o nouă ordine
morală, constituind astfel cu totii mândria poporului nostru si dându-i nobila
justificare pe planul spiritual al existentei. Iar atunci când a coborât în
somnul din ceasul prelungit al noptii fără răsărit, ca o tortă întoarsă într-o
apă neagră, fără margini, fără fund, s-a înscris si în nemurire ca un punct
cosmic al unei mari verticale legionare ridicate de pe pământ. De aceea acum,
când s-au împlinit 10 ani de când limba sortii sale, ajungând la al doilea
prag al vietii, l-a trecut din vremelnicie la cele vesnice, desi se părea
că viata îi stătea încă mult deschisă înainte, soarta dăruind-i puterea si
rarul privilegiu de a fi la datorie si de a munci ca în anii tineretii, si
chiar de a nu obosi înainte de sfârsit, amintirea lui este un prilej binevenit
de a medita asupra impresionantei lui personalităti si de a rememora pentru
cei care l-au cunoscut si, mai ales, pentru cei care nu l-au cunoscut - si
îndeosebi tinerii - forta lui spirituală si mult înfăptuitoare, pe care a
avut-o, si care-l face si astăzi tot atât de viu printre noi, ca si atunci
când era în viată. Este
totodată si un prilej de mare însemnătate pentru a arăta puterea pe care a
avut-o - si-o simtim si astăzi - de a ne întări hotărârea strângerii mereu
sub steagul purtat de Căpitan si de a-i urma fără sovăire linia lui de gândire
si actiune care a început în Pădurea Dobrina si se va împlini desăvârsit cu
marea Biruintă legionară.
Dacă
Providenta l-a dăruit României pe Căpitan si Miscarea Legionară, Horia
Sima a fost darul aceleasi Providente pentru Legiune. În complexa lui
personalitate s-au contopit, ca-ntr-o fericită osmoză omul de actiune
legionar, despre care Căpitanul spune că "îsi umple inima de foc si
hotărâre sfântă în lupta dreaptă în care se angajează", bărbatul
politic, gânditorul, doctrinarul, călăuza, modelul de întelepciune si
exemplul de echilibru, însusi pe care le-a dovedit din plin după ce a fost
investit potrivit principiului selectiunii - care functionează în Miscarea
Legionară - continuator al Căpitanului si a devenit demnitar de stat (vicepresedinte
al Consiliului de Ministri) si tuturor acestora alăturân- du-se si autorul
unei prodigioase opere scrise, însumând peste 20 de volume, la care se adaugă
numeroase articole publicate si rămase încă în diferite reviste specifice,
prefete, conferinte, interviuri si alocutii ocazionale, care, toate, îl fac să
nu poată fi usor de cuprins si nici usor de a fi cunoscut în întregime.
După
ce în unele lucrări a făcut un aspru rechizitoriu comunismului, denuntându-l
de a fi o conspiratie satanică ostilă oricărui sens national si oricărei
credintei în destinul si adevărul permanent al neamului, care minează si
otrăveste patria, strecurându-si virusul în toate celulele sufletesti ale
societătii, în alte lucrări a prezentat istoria Miscării Legionare, cu rădăcinile
ei adânc înfipte în cei mai tari dintre sâmburii nostri etnici si cu tot
ce are ea ca lamură din sufletul permanent românesc, pentru ale cărui mari
idealuri a sângerat atât de mult si s-a oprit în multe scrieri ale sale la
fundamentele si esentele spirituale ale doctrinei legionare.
"Axa
politică-religie" - una dintre esentele spirituale ale doctrinei
legionare - îsi dovedeste actualitatea perenă prin faptul că si politica si
religia urmăresc acelasi tel suprem pentru viata unui neam. Dacă politica
are un scop imediat: stabilirea unor reguli de convietuire în sânul unei
comunităti nationale, si altul mai îndepărtat: asigurarea continuitătii
istorice a unui popor între celelalte (teluri sustinute si de religie), amândouă,
si politica si religia, contribuie la îndeplinirea unei opere transcendentale:
călăuzirea neamului pe drumul Învierii. Opera scrisă a Comandantului, în
cea mai mare parte a ei constituind o masivă unitate de gândire, ce devine o
lectură grea chiar si pentru cei familiarizati cu problemele, dar având în
fiecare pagină a ei o adâncime de cugetare descărcată în fulgere inedite
de stil si o puritate de inimă care n-au fost decât zestrea spirituală a
unui fericit contemporan al Căpitanului, i-a adus prestigiul autoritătii -
ce decurge din fapte si nu din functie - si i-a dat calitatea de autor al unor
contributii deosebite la sporirea patrimoniului intelectual al tării.
Dacă în morala crestină criteriul de valoare a omului îl constituie
faptele sale, acest criteriu e acelasi si în politică, dincolo de orice
ierarhie formală. Horia Sima si-a cucerit prestigiul etic al autoritătii si
prin fapte, care n-au fost decât mari. Au fost multe acestea, dar facem un
popas asupra câtorva dintre ele.
Este stiută starea de lucruri din anul de catastrofă 1940 când, de pe urma
unei politici gresite a regimului instaurat după votarea Constitutiei din
februarie 1938 si patronată de domnia unui rege criminal, dar în acelasi
timp si nevrednic de a îndeplini legătura indisolubilă dintre el si hotare,
ni s-a răpit Basararia, împreună cu sfâsierea pe jumătate a Bucovinei,
urmată de ruperea în două a inimii si pământului Ardealului si cedarea fără
discutie a Cadrilaterului, tara - cu sufletul spânzurat pe prăpastia deznădejdii
- a fost cutremurată ca de un fior de sfârsit apocaliptic, fiindcă România
nu schitase nici măcar gestul apărării si românii treceau în ochii lumii
ca un popor care a renuntat la propriul lui destin. Dar în acele clipe
grozave, când nimeni nu mai astepta de nicăieri nimic, Horia Sima, viitorul
Comandant peste câteva zile al Miscării Legionare si continuator al Căpitanului,
împreună cu tineretul Gărzii de Fier, care a reapărut umplând pustiul si
deznădejdea cu vigoarea si cântecul său, declansează Revolutia legionară,
o duce la biruintă, răsturnând ultimul zid de păgână cetate. S-a întâmplat
atunci un lucru cu totul neobisnuit, tara izbucnind în larmă de viată, după
ce numai cu câteva zile mai înainte bocea ca de moarte. Atunci legionarii,
care veneau dintr-o prigoană zguduitoare si din marele doliu al mormintelor
camarazilor lor cu o fortă morală izbucnită din atâtea suferinte, au impus
tării întregi disciplina eroismului moral, ceea ce a atras adeziunea
sufletească aproape a întregii tări, incendiind sufletul multimilor si prin
entuziasmul credintei si vigoarea actiunii.
Pe această premisă de dispozitie sufletească masivă, care ar fi garantat
legionarizarea, adică regenerarea României, Comandantul Horia Sima a pus
bazele unui stat national care a si luat fiintă la 14 septembrie 1940, pentru
ca în cadrul lui să se concretizeze proiectele de guvernământ. Abia atunci,
într-un asemenea stat, întrevedea Comandantul - si gândirea lui arcuită în
viziune este si astăzi tot atât de valabilă - că familia, scoala, Biserica,
justitia, bogătiile pământului nostru si toată asezarea statului trebuie
întemeiate si înrădăcinate de-a pururi în duhul si rostul nostru de viată
românească.
Dar când, din nefericire, sământa răului existentă si în neamul nostru a
uzurpat peste câteva luni noul Stat National Legionar si pentru legionari s-a
deschis din nou o epocă de cruntă prigoană, fiind iar întemnitati si urmăriti
de un întreg aparat al statului - si, ce e mai dureros, în nepăsarea unui
popor întreg - cu alte cuvinte, Miscarea fiind din nou doborâtă la pământ,
iar multi legionari fiind siliti să ia calea exilului, unde fenomenul
legionar nu era încă îndeajuns de cunoscut si era suspectat de a avea
esente fasciste si de a fi fost o agentură hitleristă, Comandantului îi
revine greaua povară istorică de a arăta lumii adevărata identitate a
Legiunii si de a o apăra pentru ca flacăra ei să nu se stingă si să ardă
mereu cu aceeasi tărie, si cum arde si astăzi.
Lui i se datorează, cel dintâi, păstrarea liniei istorice de onoare a
neamului prin formarea la 10 decembrie 1944 a Guvernului National de la Viena,
care a fost prima reactie românească împotriva comunismului instaurat la
noi si totodată prima chiar si între toate reactiunile anticomuniste - câte
vor fi fost - în zona Europei centrale si de Răsărit, cotropită de
armatele sovietice si căzută sub urgia comunismului. Acest Guvern a reusit să
alcătuiască si o armată de 18.000 militari - Armata Natională - cu ofiteri,
subofiteri si trupă si care a intrat în luptă împotriva fortelor bolsevice
pe frontul de la Oder, înregistrând si mari izbânzi, încât soldatii ei au
putut fi socotiti atunci nu numai fii ai pământului românesc, dar totodată
si purtători ai vointei de a trăi a unei lumi care a dat umanitătii normele
de cultură si de civilizatie. Iar prin acesti soldati ai Armatei nationale,
care n-a luptat niciodată în părtile frontului unde atacau românii împinsi
de rusi, ca si prin soldatii români care au călcat cu talpă de viteaz stepa
rusească, împingând granita monstrului sovietic până departe, la Harkov,
la Kerci si în Caucaz, noi, românii, ne-am ridicat pe planul universal al
istoriei, si această onoare fără pereche este si astăzi, si va fi si în
viitor, o sublimă substantă morală din care se va hrăni spiritul românesc.
Formării
Guvernului de la Viena i-a urmat în 1945 organizarea Frontului Libertătii
prin fuzionarea tuturor fortelor anticomuniste din exil, ce a avut ca urmare pătrunderea
Miscării Legionare în circuitul international si reorganizarea ei postbelică.
Horia Sima este astfel autorul ridicării si permanentei Miscării Legionare
în lume după moartea Căpitanului, reusind printr-o intuitie genială o
sincronizare a idealurilor ei cu directivele europene ale vremii.
În
aceeasi stăruintă de a asigura permanenta spiritului legionar, întemeiat pe
ideea de jertfă supremă, în Europa si în toată lumea, Comandantul a avut
initiativa construirii Monumentului Mota-Marin de la Majadahonda, locul unde
au căzut în războiul anticomunist din Spania, în 1937, cei doi mărturisitori
scăldati în sânge ai sfintei noastre credinte.
Sunt
toate acestea fapte atât de neobisnuite, si ale căror repercusiuni benefice
se resimt si astăzi, si vor alcătui pentru totdeauna un capitol de seamă în
zestrea politică a neamului nostru, încât Comandantul - se poate spune - nu
si-a găsit perechea în nici unul dintre legionarii care au supravietuit
prigoanelor până acum. Si tot el este acela care a contribuit, cu lupta si
scrierile sale, ca Miscarea Legionară, desi ivită în timpul si spatiul pe
care le exprimă, să iasă din limitele epocii si ale tării unde a luat
fiintă si să fie cunoscută până la marginile pământului, devenind
inteligibilă si fortă si călăuză pentru întreaga umanitate. La această
nobilă lucrare l-a ajutat convingerea si întelegerea pe care a avut-o că învătătura
Căpitanului e proiectată în universal si aceasta o salvează de la actiunea
distructivă a vremii. "Când toate frământările politice ale epocii
noastre nu vor mai fi cunoscute decât din cărtile de istorie - scrie
Comandantul - legenda Căpitanului îsi va tese taina peste veacurile viitoare,
înflăcărând imaginatia oamenilor de mâine si înfrumusetându-le viata.
Horia
Sima a rezumat până la moarte Miscarea Legionară, respirând necontenit
duhul primenirii si de eliberare a tării si chiar pe acela de apărare a
Europei de ateismul bolsevic si de invazia nebulosului mesianism slavo-asiatic,
si în această cauză a intrat ca un cavaler îmbrăcat în propria-i armură,
păstrând inalterate spiritul si forta Miscării Legionare sub toate
cataclismele care puteau să le doboare. Filosoful si politologul Faust Brădescu
mărturisea într-o carte închinată Comandantului: "Gândirea,
inteligenta si mai ales tenacitatea omului de actiune mi-au dovedit încă o
dată că atât timp cât trăia Horia Sima, omul refacerii Legiunii din
catastrofa în care uneltirile dusmanilor reusiseră s-o arunce, numai el era
capabil s-o conducă".
Dar fiind si rămânând fideli spiritului si gândirii Comandantului, păstrăm
si convingerea pe care tot el ne-a determinat-o: că o Românie de mâine, o
Românie nouă, o Românie crestină-legionară, o Românie puternică si
frumoasă strălucind în lumină ca o piatră de smarald si concentrând în
formele ei incandescenta de albăstrimi înalte ale sufletului nostru etnic,
nu va putea fi un vis împlinit decât numai dacă energia legionară îi va
înmănunchia pe toti legionarii, în a căror luptă gândurile si inimile
tuturor să se simtă laolaltă ca semintele în discul rotund al florii
soarelui. Si corolarul acestei convingeri nu poate fi altul decât îndemnul
ca fiecare luptător nationalist să-si însusească adevărul învătăturii
rămase de la el si din toată lupta lui atât de îndelungată - pentru că
în ele nu a pulsat decât vointa Căpitanului, fără de care Miscarea
Legionară n-ar putea străluci, dar pe care în toate momentele decisive după
Căpitan, a reprezentat-o el, Horia Sima.
Constantin Em. Bucescu
Adevărata
libertate
Ultimele
două veacuri ale istoriei omenirii au stat sub semnul unui materialism
pustiitor care s-a înstăpânit treptat, în virtutea unei pretinse "legităti
obiective", pe tot întinsul pământului. S-a predicat mereu "libertatea",
dar întelesul ei nu era altul decât acela al întoarcerii netulburate către
dependenta de cele materiale, cu spatele la Dumnezeu. Aceasta în timp ce adevărata
libertate, atâta câtă a mai rămas, piere încet, încet.
Astăzi
ni se spune că pentru a apăra valorile civilizatiei umaniste în fata unor
reale sau presupuse amenintări, trebuie sacrificate o parte din libertătile
de până acum. Libertatea a devenit astfel o monedă de schimb pentru ca o
anumită parte a omenirii să-si păstreze în deplină "securitate"
privilegiile de natură materială. Surubul se strânge treptat, încât cei
afectati nu tipă încă de durere. Deocamdată. Dar si dacă o vor face într-o
bună zi, iluzia libertătii avută până nu demult nu va mai putea fi
recuperată niciodată. Tocmai pentru că era o simplă himeră cu care s-au
hrănit milioane de oameni, produs al unei societăti rationalizate,
industrializate si tehnicizate. Aceasta i-a făcut pe multi să se simtă
confortabil într-un sistem de valori indiferent, dacă nu de-a dreptul ostil,
celor spirituale.
Până
acum, asemenea oameni nu au fost bântuiti de nici un fel de nelinisti, răsfătati
fiind de conceptiile bazate pe autonomia individului ce li se par firesti si
libere de orice conditionare. Ni s-a spus că o asemenea evolutie a ideilor si
a sistemelor sociale este una logică, că ea si-ar fi găsit acum o încununare...
fatală. Chiar dacă ar fi asa, chiar dacă lumea de azi ar fi rezultatul
determinist al unui proces implacabil, se impune un mare semn de întrebare:
mai poate rămâne omul, în aceste conditii, o fiintă cu adevărat liberă,
dacă a ajuns să-si clădească de bunăvoie din lutul materiei, de jur-împrejurul
său... zidurile propriei închisori?
Si
totusi nu se poate vorbi de o asemenea "lege" a naturii omenesti,
tocmai pentru că adevărul privind fiinta umană este de fapt cel al libertătii,
nu al robiei, fie aceasta oricât de îndulcită. Există si exceptii care
arată cu prisosintă că spiritul omenesc se poate ridica împotriva
pretinsului curs implacabil al "evolutiei sociale". În fata
pustiirii atotcuprinzătoare, al cărei vârf de lance era comunismul (dar
care nu se reducea la el), s-au asezat acei oameni care au perceput-o la adevăratele
ei dimensiuni. Spiritul lor liber nu se putea împăca cu această evolutie,
cu "veacul acesta nou cu politica si vrajba lui, cu uitarea de Dumnezeu
si cu dragostea de străini si de tot ce este al altora, veac care calcă în
picioare felul nostru de viată, cu puterile, cu vredniciile si frumusetile ei"
(Ion Mota).
Într-un
asemenea moment de răscruce, din lumea românească a valorilor crestine au tâsnit
în mod spontan mugurii unei adevărate renasteri. O mână de oameni s-au strâns
la icoană, alături de Corneliu Codreanu si Ion Mota, fără a pune pe primul
plan probleme doctrinare sau programatice. Legiunea Arhanghelul Mihail a luat
nastere doar în jurul unei stări de spirit, a unei trăiri pe care o împărtăseau
toti cei care i s-au alăturat, "crezând nelimitat". În focul
luptelor si al prigoanelor, timpul pentru limpeziri filosofice era ca si
inexistent. Dar scrierile din această perioadă, în special ale Căpitanului
si ale lui Mota, cuprind în ele germenii unei doctrine care era în primul rând
trăită de o întreagă generatie a tineretului român al acelei vremi. Nu
este vorba nici pe departe de vreo inovatie filosofică, ci pur si simplu de o
actualizare pe scară largă, specifică timpului si locului, a adevărului
crestin despre om.
„Nu
stiu ce vor zice teologii, despre a căror stiintă n-am multă cunostintă,
dar măsura crestinătătii noastre vii eu o văd mai ales în măsura jertfei
pentru binele altora; a unei jertfe personale, liber, cu dragoste si cu elan
consimtite, fără gând la respectarea formală a nu stiu căror reglemente
bilaterale dintre noi si Dumnezeu. Jertfa aceea care e dezlăntuită în noi
din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinta noastră, jertfa
aceea care ne inundă pustiindu-ne asezarea omenească a vietii dar ne încălzeste
totodată cu satisfactii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, această
jertfă e faptul care smulge de pe fiinta noastră omenească carapacea
nesimtirii fată de cele dumnezeiesti, si transformându-ne în rană vie (de
„soare si sânge", cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directă
comuniune cu Dumnezeirea care pătrunde năvalnic si deadreptul în sufletul
nostru. Si devenim astfel vii sufleteste, mai vii, mai crestini. Jertfa este
astfel măsura crestinătătii noastre" (Ion Mota).
Din
aceste câteva rânduri iradiază deja întreaga filosofie legionară privind
persoana umană. Aceasta avea să-si găsească răgazul asezării si al
formulării ei mult mai târziu, odată cu Doctrina legionară. În această
lucrare de referintă, Horia Sima nu face decât să dea o formă organizată
trăirii care i-a animat cu nestinsă energie pe el si pe camarazii săi. Din
acest rod al întregii experiente spirituale legionare, ne vom opri aici la
viziunea asupra omului, care este cheia de boltă oricărui edificiu filosofic,
politic sau social.
Omul
nu este privit ca individ, ca o simplă multiplicare indefinită a unei naturi
(esente) comune, ci ca persoană. Fiecare existentă umană îsi are
unicitatea ei irepetabilă. Dar, păsind pe acest tărâm al filosofiei
existentialiste, Horia Sima se delimitează net de conceptiile necrestine ale
lui Nietzsche sau Sartre. Problema libertătii joacă aici un rol fundamental.
Definită initial în sens larg ca "posibilitatea de expansiune nelimitată"
a individului, se poate constata că această "libertate" duce
inevitabil la autodistrugere, la însăsi anihilarea persoanei umane, care
este de fapt suportul oricărei libertăti. Tribulatiile celor doi filosofi
amintiti, sau a multor altor artisti si creatori care trăiau existenta cu o
intensitate iesită din comun, mergând până la "arderea propriilor
aripi", sunt pilduitoare în acest sens.
Ateismul
nu poate scoate omul din acest cerc vicios. Adevărata libertate este definită
prin urmare tot ca o expansiune nelimitată, dar de data aceasta a energiei
creatoare, a esentei profunde a fiecărui eu, adică, în ultimă instantă, a
dragostei, a chipului divin din fiecare dintre noi. Aici se află rădăcinile
adevăratei libertăti.
"Dragostea
eliberează, dar nu robeste din nou; cucereste dar nu supune, sfarmă cătusele,
fără a pregăti altele; învie pe om, fără a-l înmormânta iarăsi. Orice
moment de dragoste este un moment de creatie, un moment de libertate, un
moment de trăire spirituală si un moment de cunoastere a adevărului. Ne aflăm
în fata unor notiuni echivalente si insubstituibile. Toate sunt implicatii
ale dragostei. Sufletul inundat de dragoste este un suflet spiritualizat.
Libertatea nu-i decât starea lăuntrică a individului care simte cum cresc
în el puterile creatoare" (Horia Sima - Doctrina legionară).
O
asemenea revărsare nu anulează, ci dimpotrivă, potentează persoana umană,
care-si poate găsi un câmp de expansiune nelimitat pentru energia sa
creatoare, trăgându-si puterile din fântâna inepuizabilă a dragostei.
Numai trăirea în adevăr, cea care scoate la lumină icoana chipului lui
Dumnezeu din sufletul omenesc, indiferent cât de intensă ar fi, nu îl
devorează în cele din urmă pe cel care o manifestă.
Dragostea
de Dumnezeu sau dragostea de neam, care impun orientarea omului pe o anumită
linie, nu anulează faptul primordial al libertătii. Neamul este tot o
realitate de ordin spiritual, o creatie a Celui care a "făcut cerul si pământul,
cele văzute si cele nevăzute". De aceea, orientarea omului pe acest făgas
al iubirii de Neam, adică al comuniunii cu fratii de sânge si de credintă,
si al iubirii de Dumnezeu, a dorului de comuniune cu El, nu cunoaste alte
hotare, afară poate de jertfa supremă. Dar un asemenea gest nu este o
descompunere a persoanei umane în infernul lipsei de iubire, ca în cazul trăirilor
anarhice cu deznodământ fatal, ci rodul ultim, ofranda cea mai de pret pe
care o poate da fiecare dintre noi, cea care deschide portile Împărătiei
Cerurilor.
Această conceptie s-a închegat în mod spontan în mii de suflete de români,
aprinzându-se de la scânteierile stării de spirit primordiale ce-i anima pe
Căpitan si pe cei dintâi legionari. Ea este practic identică cu filosofia
"libertătii moralei" a lui Christos Yannaras, care-si are temelia
în studiul sistematic al teologiei ortodoxe autentice, dezbărată de "modernizările"
cu iz apusean, adesea purtătoare de elemente "legaliste" sau "pietiste".
Din
această perspectivă, morala nu-si poate avea rădăcinile nici în anumite
conventii, nici în constrângerile unei autorităti superioare, ci exclusiv
în sfera libertătii spirituale. Asceza si diversele restrictii "impuse"
de trăirea unei vieti crestine nu sunt nici un scop în sine si nici o
limitare, ci un mijloc terapeutic de dobândire a adevăratei libertăti
interioare si a comuniunii cu Dumnezeu. Iar păcatul, dincolo de cuantificarea
sa formală prin diversele canoane, nu este altceva decât esecul atingerii
acestui scop fundamental. Ierarhizarea patimilor si a păcatelor nu este decât
o măsură a îndepărtării de această tintă, o măsură a "des-crestinării"
noastre, în vreme ce bifarea pozitivă, dar formală, a acestor capitole nu
indică nicidecum gradul de desăvârsire interioară.
"Dacă
dragoste nu e, atunci nimic nu e", ne spune Sfântul Apostol Pavel.
Existenta omului ca persoană este caracterizată tocmai prin libertate si
prin dragoste, si abia în ultimul rând prin părtăsia la o fire comună.
Dragostea Creatorului si apoi a celorlalti semeni este cea care ne ridică la
stadiul de ipostas purtător al icoanei divine, adică la acel mod de existentă
personal, după chipul lui Dumnezeu. Iar libertatea ce ne-a fost dăruită ne
permite fie să întoarcem la rândul nostru această dragoste de care avem
parte, fie să o refuzăm. De aceea, ce poate fi o mai bună "măsură a
crestinătătii noastre", alta decât propria dăruire, propria jertfă,
făcută cu dragoste si consimtită în mod liber, asa cum a scris-o si apoi a
si făptuit-o în mod suprem Ion Mota?
„Ei stiau foarte bine că violenta se află la antipozii adevărului si
moralei Bisericii si că, după litera canoanelor ecleziastice riscau (...) mântuirea
propriilor suflete. Cu toate acestea, primordială în ochii lor nu a fost
salvarea lor individuală, ci aceea a poporului: eliberarea vietii tuturor de
sub robia tiraniei. Primordial era „noi", nu „eu" (...), de
aceea le era indiferent să fie ei însisi „osânditi". Lupta lor era
fapta eroică a abnegatiei din urmă, un risc extrem al iubirii, un eveniment
de libertate si comuniune."
În rândurile acestea îi putem regăsi desigur atât pe legionarii care au
luptat împotriva comunismului în Spania sau pe crestele Carpatilor, cât si
pe Nicadori, pe Decemviri si pe Miti Dumitrescu si echipa lui, desi ele au
fost scrise probabil în totală necunostintă de cauză în ceea ce-i
priveste. Ele apartin lui Christos Yannaras (Libertatea moralei, Ed.
Anastasia, 2002, p. 229) si se referă la preotii si episcopii greci care la
1821 s-au ridicat cu arma în mână pentru libertatea neamului lor, încălcând
astfel în mod formal toate canoanele ecleziastice. „Ei au folosit astfel
violenta fără să-si fi asigurat mai înainte justificarea etică individuală
cu citate din Scripturi sau cu cine stie ce „teologie a revolutiei".
Această
întelegere a lucrurilor - din care lipseste orice fel de „teoretizare a
violentei" - le smulge din sfera patologiei si a fanatismului dement,
unde le plasează cu încrâncenare si în mod fals răuvoitorii, si le asează
la locul cuvenit, acolo unde le-au asezat întotdeauna si camarazii lor: sub
semnul jertfei.
Paralelele
pot continua, cu toate că, în Doctrina legionară suntem avertizati explicit
că în cadrul ei nu trebuie să căutăm pagini de teologie. Faptul esential
este acesta: atunci când formulările filosofice ale unor trăiri (căci si
Ortodoxia pleacă în primul rând de la viata crestină, nu de la institutii
sau dogme apriorice) sunt practic identice, sau perfect compatibile, înseamnă
că sâmburele care le stă la bază este acelasi. Că avem de-a face, în
context românesc, cu o reactualizare de proportii nemaiîntâlnite a adevărului
crestin-ortodox despre om, cu toate consecintele care decurg din el.
Dar
această adevărată revolutie spirituală nu a avut loc dinspre structurile
ecleziastice, ci din mijlocul unei lupte nationale, care a căutat în
permanentă să se pună, smerită, sub scutul adevărurilor divine. Pentru
multi din cei care au luat parte la ea, această luptă a constituit poarta
spre descoperirea propriei chemări de slujire a lui Dumnezeu. Există atâtea
exemple de legionari pentru care drumul adevăratei libertăti a însemnat îmbrăcarea
straiului preotesc sau monahal, încât în conditii firesti acest fenomen ar
fi dus în timp cu sigurantă la o primenire calitativă a întregilor
structuri bisericesti de la noi. Nu i-a fost hărăzit neamului nostru să aibă
parte de un asemenea fenomen, dar i-a fost dat să aibă parte de o serie de
duhovnici de înalt calibru spiritual, care, în loc să ocupe înalte răspunderi
pastorale, au trecut prin aspra scoală a închisorilor comuniste, înainte de
a se aseza la câte o mănăstire unde sunt asaltati de mase de credinciosi.
Întorcându-ne la punctul de plecare, cel al situatiei din lumea de azi, se
poate constata că în evenimentele pe care ne este dat să le vedem sau să
le trăim, o viziune asupra libertătii asemeni celei schitate mai sus este ca
si inexistentă. Ne-adevărurile despre om care au uzurpat tronul Adevărului
se manifestă uneori prin excese patologice. Minciuna existentială poate fi
uneori mai comodă, mai maleabilă decât adevărul, dar excesele ei sunt întotdeauna
catastrofale. Războaiele recente, ca si cele care probabil vor urma, nu sunt
altceva decât o consecintă aproape firească a conceptiilor despre om ce se
înfruntă acum în mod vizibil: cea a autonomiei individualiste cu cea a
autoritarismului religios. Nici una, nici alta, nu este cea adevărată,
pentru că nici una, nici alta nu pune accentul pe dragoste: "Miscarea
Legionară nu se întemeiază exclusiv nici pe principiul autoritătii si nici
pe acela al libertătii. Ea îsi are temeliile înfipte în principiul
dragostei. În el îsi au rădăcinile atât autoritatea cât si libertatea.
(…) Dragostea este cheia păcii pe care Mântuitorul a aruncat-o tuturor
neamurilor în lume. Până la sfârsit, ele se vor convinge, după ce vor fi
rătăcit, cercetat si încercat totul, că, în afară de dragostea pe care
Dumnezeu a sădit-o în sufletele oamenilor, ca o sinteză a tuturor însusirilor
omenesti si trimitându-ni-o prin însusi Mântuitorul, Iisus Hristos, care a
pus-o deasupra tuturor virtutilor, nu există nimic care să ne poată da
liniste si pace" (Corneliu Zelea Codreanu).
Lectiile istoriei ne-au învătat că fortele "eliberării" au fost
întotdeauna mai puternice si s-au impus mereu în fata încrâncenărilor
autoritariste. Dacă există anumite "conspiratii", atunci acestea
nu ar fi putut reusi fără captarea si instrumentalizarea dorintei de
libertate a oamenilor. Acest motor a fost întotdeauna cheia "succesului",
el fiind indispensabil la obtinerea sa. Atâta doar că în cazul unui triumf
deplin, la scară totală, a acestui tip de "libertate" (amintit si
la începutul acestor pagini) se va ajunge cu timpul la sterilizarea si în
final la moartea spiritului creator. S-ar putea însă să se ajungă acolo într-un
mod mult mai abrupt, căci, asa cum spuneam, sunt destule semne că surubul
libertătilor se strânge treptat, treptat.
Dar "un pumn de lumină dacă mai există în suflet, el poate să devină
izvorul unei fulgerătoare renasteri interioare. Drumul mântuirii este unul
singur: acela al regăsirii cu Dumnezeu", avea să scrie Horia Sima. Un
asemenea „pumn de lumină" iradiant este cu sigurantă cunoasterea, dar
mai ales trăirea adevărului crestin despre om. Avem certitudinea că asa cum
acesta a existat în trecut, el pâlpâie încă si azi si va renaste în ziua
de mâine, si că energiile pe care el le degajă sunt mai puternice decât
cele ale descompunerii anarhice.
Căci de această dată omul nu mai este singur cu pornirile lui, fată în
fată cu neantul, ci lucrează împreună cu Dumnezeu, cu Cel de-a dreapta Căruia
vor sta cei vrednici în veacul de apoi.
Bogdan Munteanu
Aceste rânduri
sunt închinate aniversării a zece ani de la moartea Comandantului Horia Sima
Necontenitele
infamii
Se
împlinesc, iată, 10 ani de la moartea lui Horia Sima. Pentru cei ce nu l-au
cunoscut: a fost un mare român, luptător al unui ideal national pe care, îmbrăcându-l
din tinerete, l-a servit fără odihnă si fără compromisuri până când
Dumnezeu l-a chemat la El. Urmas demn al Căpitanului, a condus Miscarea
Legionară a acestuia timp de jumătate de secol.
Ca mai toti oamenii înzestrati cu personalitate puternică, oameni ce se
impun prin conceptii clare si prin vointa de a le aplica societătii lor, dar
neîntelesi si pizmuiti de contemporani, Horia Sima a fost, si este încă,
atacat cu înversunare atât de dusmanii declarati ai Miscării Legionare, cât
si de unii fosti camarazi cu mintea si sufletele întunecate de orgolii,
gelozii sau nerealizări. Chiar si oameni neutri, de bună credintă poate,
dar care nu s-au putut orienta prin labirintul minciunilor si infamiilor anti-legionare,
atacă si ei, în cor cu ceilalti, memoria lui Horia Sima si îi neagă
realizările.
Am mai spus în această revistă că trăim sub tirania unei neînduplecate
dezinformări. Intentionalitatea este de a vârî în mintea omului niste adevăruri
măsluite pentru a-i altera si constiinta si cunostintele. Este evident că
puterea de pătrundere si de convingere a unor falsuri, oricât de grosolane
ar fi, aruncate pe piată si sustinute cu obstinatie din diferite directii,
este mai lucrativă decât aceea de a neutraliza. În cei neinitiati, forta
nerusinată a minciunii sustinute pătrunde mai usor decât cea a adevărului,
formulat de obicei cu bun simt si modestie.
Elementele de bază ale dezinformării sunt, cum stim: neadevărul si
omisiunea (un adevăr trecut sub tăcere sau ciuntit). Cicerone spunea că
adevărul se corupe atât prin minciună, cât si prin mutenie.
+
+ +
Într-un continuu proces dezinformativ s-a aflat, si se află încă, Miscarea
Legionară împreună cu sefii care au condus-o. Ultimul din acestia, si cel
mai ultragiat, este Horia Sima. Multi din intelectualii nostri de astăzi, fără
un pic de curiozitate onestă, fără o fărâmă de probitate în dezvoltarea
propriilor gândiri, s-au multumit să arunce asupra acestora eternele
invective răsuflate si învechite, sau chiar opinii proprii, dar fanteziste.
Nu au încercat să descifreze în mod serios si competent fenomenul legionar
cu continutul adânc al formulărilor sale pentru ridicarea morală a
poporului nostru. Le este mai lesne să ia de-a gata si să răspândească
leitmotivele propagandei anti-legionare: teroristi, asasini, echipele mortii,
agenti nazisti, ba chiar vânduti comunistilor si câte si mai câte alte drăgălăsenii
asemănătoare.
Se stie (căci s-a spus de multe ori) că acest fenomen legionar, fruct al
nelinistilor nationale, a gândirii si a trăirii unei întregi generatii a tării
noastre a cuprins, înfiorat si entuziasmat atât multimile românesti, cât -
si mai ales - acea pleiadă minunată a intelectualitătii noastre dintre cele
două războaie.
Ei bine, s-au găsit niste neofiti, îmbătati de o autosuficientă rizibilă,
care încearcă să conteste chiar neîndoielnica strălucire a unor minti românesti
privilegiate, cum ar fi un Nae Ionescu, un Eliade, un Noica etc., etc. Si asta
numai pentru că au fost legionari, adică au înteles si au servit o dreaptă
cauză românească. Ei bine, oricât de îndepărtati am fi între noi ca
ideologie sau formulări politice, onestitatea, în special a clasei
intelectuale, ar trebui să ne împiedice de a admite astfel de aberatii numai
pentru a fi la modă sau a multumi niste cercuri care le sustin din umbră.
+
+ +
Recent a apărut pe piată ultimul volum al unui - ilustru de altfel - istoric
român, Alex Mihai Stoenescu, care tratează evenimentele politice ce au
zguduit tara noastră într-un trecut apropiat. Bineînteles, a trebuit să se
refere si la Miscarea Legionară si conducătorii ei, fiind factori importanti
ai acestei perioade.
Pe lângă unele analize tratate cu obiectivitate, am găsit si numeroase
inadvertente, incompatibile - credem - cu cercetările unui istoric. Astfel,
abundă în paginile acestei cărti invectivele de totdeauna, teorii confuze
asupra unor evenimente legionare, observatii voit ostile asupra unor militanti
ai Miscării, un loc de frunte ocupându-l Horia Sima.
Nu vreau să spun că acestea au fost total confabulate de autor, ci că el a
preluat un menu deja preparat, condimentat copios, si-l serveste pe masa
cititorilor săi. Este un menu devenit deja indigest prin repetitie.
Eu as imputa istoricului că în prezentarea evenimentelor de care se ocupă
si a opiniilor pe care le dă asupra lor nu a încercat să le justifice prin
documente solide, spre lămurirea justă a cititorilor săi. (Si mă gândesc
în special la tinerii români dornici, cred eu, de a afla unele adevăruri ce
le-au fost negate mult timp). Fără documente doveditoare (din surse
nepartinice, bineînteles) însiruirea unor evenimente sau interpretările lor,
pot constitui, cel mult, un roman, o fabulă, dar nicidecum istorie. (Ca dovadă,
în bibliografia atasată cărtii nu găsim decât lucrări de autori dusmani
notorii ai Miscării Legionare. Abundă: "Pe marginea prăpastiei" a
lui Eugen Cristescu, seful Sigurantei; din "Procesul lui Antonescu"
în fata Tribunalului Poporului; din Pătrăscanu; din Mihail Sebastian si
altii.
Cu toate că cel vizat în primul rând este Horia Sima, nici un citat al
acestui om nu apare în bibliografie, si, slavă Domnului, opera sa, care se
referă la evenimentele politice ce se analizează aici este vastă, mult mai
bogată decât a tuturor celor citati, împreună. D-l Stoenescu nu a găsit
de cuviintă să răsfoiască măcar si mărturiile scrise ale lui Horia Sima
(sau, dacă a făcut-o, o trece sub tăcere).
+
+ +
Dar să vedem care sunt acuzatiile ce se aduc acestui om si Miscării
Legionare. Tot ceea ce sustinem aici a fost scris si explicat deja de nenumărate
ori, în special după 1989. Dar se vede că fără rezultat. O vom intenta
din nou si de câte ori va fi nevoie. Poate, prin repetări insistente, prin
îndârjire, chiar si Sisif îsi va putea urca pietroiul pe deal.
Autorul, urmând interpretările la modă, împarte Miscarea Legionară în
"codrenistă" si "simistă". Nimic mai neadevărat. Toti
legionarii, în cap cu Horia Sima - si mai ales el - sunt "codrenisti",
ca să păstrăm termenul. Adică l-au înteles si urmat pe Corneliu Zelea
Codreanu în timpul vietii lui, îl iubesc (ceea ce nu pot întelege
adversarii) si îi urmează calea si după moartea sa. Unii au plătit cu
viata această dragoste si fidelitate, altii cu grele suferinte.
După uciderea bestială a Căpitanului (fapt pe care d-l Stoenescu îl citează,
fără să insiste prea mult asupra lui, reprezentând totusi un moment
esential care explică comportarea de mai târziu a legionarilor), urmează la
conducerea Miscării Horia Sima, ca cel mai destoinic urmas al său. El a fost
ales în acest post de Forul Legionar din care făceau parte toti Comandantii
Bunei Vestiri (întemeietori, alături de Corneliu Zelea Codreanu, ai
formatiunii legionare). Este fals, deci, că Antonescu sau chiar Moruzov l-ar
fi făcut conducătorul Miscării, cum afirmă d-l Stoenescu.
Urmând cunoscutele afirmatii - nefondate - Horia Sima este acuzat din nou că
ar fi fost agentul lui Mihail Moruzov si - spune ilustrul istoric - chiar un
informator patentat. Întelegem, cu toate că este lipsit de demnitate, ca
dusmanii si detractorii de meserie să plaseze această infamie asupra
persoanei Sefului Miscării Legionare. Dar ca să adopte si să sustină o
astfel de falsitate, fără să aducă nici un document probatoriu, este o
anomalie condamnabilă pentru un istoric ce se respectă. În volumul său Sfârsitul
unei domnii sângeroase, Horia Sima explică prima lui întâlnire cu Seful
Serviciului Secret al Armatei, în mai 1940, după arestarea lui, si care au
fost relatiile dintre ei. Dar autorul volumului de istorie nu a găsit de
cuviintă să citească si ceea ce spune omul pe care-l acuză cu atâta străsnicie,
usurintă si rea-credintă, de cele mai multe ori.
Cel care semnează aceste rânduri a trăit 40 de ani în apropierea lui Horia
Sima. Si cu toată diferenta de pozitie, s-a născut între ei, în acest lung
interval, o prietenie care a provocat adesea si destăinuiri intime. Ei bine,
domnilor ce sustineti această aberatie, Horia Sima nu era capabil de o
asemenea mârsăvenie. Si nici toată Miscarea în care abundau - cum se stie
- minti strălucite, nu ar fi fost atât de nătângă ca să se lase condusă
mai bine de jumătate de secol de un agent al politiei. Unde sunt dovezile?
Oare în 50 de ani nu s-a putut găsi nici una, decât nefericita mărturisire
a unui om schingiuit de Securitate, de foame si de boli în vestita închisoare
a Aiudului?
+
+ +
Să urmărim scenariul însă. Se stie că dezmembrarea tării din 1940 a fost
opera exclusivă a lui Carol II si regimului său. D-l Stoenescu afirmă că
ar fi existat un acord între Carol II si Fabricius (ministrul lui Hitler la
Bucuresti) ca, în schimbul rămânerii pe tron, România să cedeze fără
opozitie teritoriile ce ne-au fost furate. Dar, iată acum insidia: se spune -
afirmă d-l Stoenescu - că în combinatie au intrat si legionarii lui Horia
Sima. (Mereu aceleasi argumente: se spune..., se crede ..., se pare..., ce
reprezintă slabe ustensile în mâna unui istoric.)
Se bagatelizează chiar influenta de netăgduit a lui Horia Sima si a Miscării
Legionare în debarcarea lui Carol II.
În timp ce fostii demnitari, care s-au gudurat mereu pe lângă rege, se strângeau
acuma clandestin (în preajma lunii septembrie 1940) si discutau necesitatea
detronării acestuia, rămânând confabulatia lor o simplă agitatie de
salon, în timp ce Antonescu (recent eliberat) oscila între rege si partide,
cum recunoaste si d-l Stoenescu, Miscarea Legionară iese în stradă. În
adevăr, cu resurse putine - pe care le ironizează autorul căci abia iesise
dintr-o baie de sânge - dar cu un curaj exemplar, si cere ca singură solutie
pentru salvarea a ceea ce mai rămăsese din tară, abdicarea regelui si
schimbarea directiei politice a tării. Aceste manifestatii - care în câteva
puncte din tară au fost sângeroase - au reprezentat scânteia care a pus în
miscare poporul. Acesta s-a alăturat masiv cererilor legionare. Regele
speriat l-a chemat pe generalul Antonescu care, sprijinit acum de multimile de
manifestanti, i-a cerut abdicarea. Încercarea de a minimaliza rolul de frunte
al Miscării în acele evenimente este pueril.
+
+ +
Uzând cunoscutele argumente: se spune..., se pare..., ... un plan încă greu
de luminat... etc., Horia Sima este învinuit si aici de asasinarea Căpitanului.
O infamie. Corneliu Zelea Codreanu a fost condamnat la moarte si executat de
două instante: una internă - declaratia Căpitanului din Parlament, în
1931, unde a cerut pedeapsa cu moartea pentru jefuitorii banilor publici, ceea
ce i-a speriat pe acestia si au decis să-l ucidă; una externă - intuind slăbiciunea
si insolvabilitatea atât a Ligii Natiunilor, cât si a aliantelor noastre
clasice si cunoscând primejdia comunistă ce ne pândea de la Răsărit, a
declarat public în 1937 că, în cazul victoriei Miscării Legionare în
alegerile din acel an, în 48 de ore România va face o aliantă cu Puterile
anticomuniste de atunci: Germania si Italia.
Ei
bine, aceste forte, cele interne - de frica tragerii la răspundere pentru
jefuirea si sărăcirea tării - si cele externe - de teama măririi fortei
anticomuniste europene, s-au coalizat si după câteva încercări anterioare,
falite, l-au răpus pe Căpitan în 1938.
Acesta este adevărul în actul uciderii lui. Încercarea de a arunca vina pe
Horia Sima este de-a dreptul diabolică.
+
+ +
Dar una dintre cele mai incalificabile afirmatii ce se face în cartea
respectivă este: intrarea masivă a comunistilor în Miscarea Legionară si
devierea ei spre stânga, fapt la care Horia Sima ar fi închis ochii. Este o
acuzatie pe cât de rizibilă, pe atât de blamabilă.
Ne întrebăm uimiti: cum putea fi Miscarea Legionară inundată de comunisti,
când stiut este - si d-l Stoenescu o recunoaste câteva capitole mai departe
- că forta acestora era ca si inexistentă în România? Cei 800 de militanti
comunisti, câti existau pe atunci, puteau oare sufoca Miscarea, formată din
zeci de mii de militanti si putea oare să-i schimbe orientarea bine cimentată
prin legile legionare? Se sustine că detinuti de drept comun si comunisti au
intrat în Miscare. De ce nu se spune, cu nume, cine au fost acestia?
Este trist că se pot scrie astfel de absurdităti, mai ales în cărti ce se
pretind serioase.
Este notoriu că Miscarea a luat fiintă tocmai pentru a forma o barieră si a
înarma moraliceste poporul nostru contra infiltratiilor bolsevice care erau
din ce în ce mai agresive după primul război mondial. Este notoriu că
valul comunizant ce se abătea peste tară (în special peste Moldova si
Basarabia) a fost stăvilit prin actiunile lui Corneliu Zelea Codreanu si ale
Miscării Legionare. Este notoriu că după instalarea regimului comunist în
România (după 23 august 1944) au fost, mai ales, legionarii cei care s-au
opus contra lui prin munti si prin temnitele (care gemeau de ei), unde-si
sacrificau sănătatea si viata.
Fată de aceste morti si suferinte pricinuite legionarilor de anticomunismul
lor dârz, este o impietate condamnabilă sustinerea aberatiei de mai sus. Ea,
aberatia, s-a născut din intrigile lui Antonescu pentru a-l impresiona pe
Hitler în actiunea de defăimare a Miscării, ajutat fiind de informatii
false oferite de Siguranta lui Eugen Cristescu. Dar pentru a respinge - prin
analize linistite - asertiunile d-lui Stoenescu, ar trebui să scriem o carte
întreagă, ceea ce nu ne putem permite în limitele unui articol.
+
+ +
Voi
ataca, în continuare, problema "Rebeliunea legionară" care,
cum era de asteptat, o atribuie lui Horia Sima si legionarilor. S-a scris si
documentat amplu asupra acestui neadevăr istoric. Dar să încercăm din nou.
Este stiut, din stenogramele discutiilor Hitler-Antonescu, că generalul i-a
cerut aceluia mână liberă pentru a se debarasa de legionari, cu care -
zicea el - nu se întelegea (si probabil era adevărat, întru cât viza sefia
Miscării ca platformă politică proprie). Iar în ultima discutie ce au avut-o
pe 14 ianuarie 1941, în care Antonescu a acuzat iarăsi Miscarea de toate
relele posibile si imposibile (chiar de deviere spre comunism) a obtinut
acceptul lui Hitler. Acesta chiar îl sfătuieste: “el invocă (Fuhrerul,
n.a.) se spune în stenogramă, regularitatea cu care fiintele tari înlătură
obstacolele, asigurându-si victoria". Este deci îndemnul de a întrebuinta
mână forte contra Miscării si a lui Sima. (Iată, deci, cât de agenti
nazisti erau acestia în România!)
Dar mai există, între altele, o mărturie a evreilor chiar, în Cartea Neagră
- suferintele evreilor din România, scrisă de Matatias Carp în anul 1946.
Autorul acesteia spune :
"A provocat rebeliunea (Antonescu, n.a.) pentru că avea nevoie de dânsa
(pag.75). Generalul avea nevoie de o manifestare de fortă personală asemănătoare
aceleia care, la 30 iunie 1934, a consolidat dictatura lui Hitler" (pag
75).
"La 11 februarie, după ultimul consiliu de ministri al guvernului
legionar, hotărârea sa era luată. Situatiunea de vasalitate îi impunea însă
în prealabil o consfintire din partea Fuhrerului său, sau cel putin o întărire
a pozitiei sale politice, printr-o nouă dovadă de încredere. A plecat
foarte grăbit la Berchtesgaden, a făcut plecăciunile de rigoare în fata
lui Hitler la 14 ianuarie si, încă mai grăbit decât plecase, s-a întors
în tară" (pag,75).
"O serie de măsuri era (sic) din vreme pregătite de către oamenii săi
de încredere" (pag.76).
Asa a început putch-ul antonescian care, pentru a reusi, a avut nevoie chiar
de o amenintare de interventie, în favoarea generalului, a fortelor germane.
Ne mai informează Domnia sa, de "implicarea sovietică în rebeliunea
legionară", conform informatiilor ce le detine. Care sunt acestea? De ce
nu ni le dezvăluie si nouă? Sau că, Horia Sima lucra pentru Uniunea
Sovietică. Care sunt documentele care ar putea proba aceste măsluiri? (Dacă
dusmanii Miscării le-ar avea în mână, cum le-ar mai fi folosit până
acuma!) Dar iată, asa se scrie adesea istoria când penitele sunt tocite.
+
+ +
Ostilitatea ce-o arată istoricul Mihai Stoenescu fată de Miscarea lui Sima,
(cum îi place să-i spună) si mai ales fată de acesta, este evidentă,
interesată si deloc justificată. Este o ostilitate, apriori, neîngăduită
pentru un om de cultură, fată de o persoană publică pe care nu a cunoscut-o,
nu a citit-o se pare, si care are trăsături total distincte de cele pe care
i le atribuie istoricul.
O istorioară citită recent, spune că un om a fost clevetit lung timp de un
vecin răutăcios. Ajungând acest om pe pragul mortii a provocat remuscări
în sufletul clevetitorului, care s-a dus pocăit la patul muribundului,
spovedindu-i toate infamiile puse în circulatie pe seama lui si i-a cerut
iertare. "Te iert - i-a răspuns acesta - cu conditia de a lua această
pernă, a o tăia si a-i arunca fulgii în aer". Asa a făcut căitul.
"Ei bine, acuma strânge-i din nou si refă perna cum era". Lucru ce
nu mai putea fi posibil, căci vântul spulberase multi fulgi ce nu mai puteau
fi recuperati. "Vezi, i-a spus bolnavul, nici infamiile tale nu mai pot
fi reparate".
+
+ +
Peste amintirea si mormântul lui Horia Sima plutesc, luati de vântul răutătilor,
fulgii minciunilor, ai infamiilor, ai judecătilor de valoare ce au fost
aruncate peste acest om de-a lungul vietii sale, si după aceea. Fulgi împrăstiati
care împiedică pe tinerii români să cunoască adevărata personalitate a
lui Horia Sima si zbuciumările lui în slujba României si a idealurilor
legionare.
Fie, aceste rânduri, o încercare de a restabili un adevăr istoric mutilat
si, în acelasi timp, un omagiu de aducere aminte la 10 ani de la moartea
Comandantului Miscării Legionare.
Nicolae
Rosca
Spre vesnică aducere aminte
În această lună, Mai 2003, se împlinesc 10 ani de la încetarea din viată
a celui ce a fost Horia Sima - Comandantul Miscării Legionare timp de 53 de
ani. Nu pot să nu subliniez dintru început, gândindu-mă la el, că asa cum
fenomenul legionar nu ar fi putut exista pe pământul românesc fără
aparitia puternicei personalităti spirituale a lui Corneliu Zelea Codreanu,
tot asa, după asasinarea miselească a Căpitanului - la ordinul odiosului
rege Carol II, care s-a servit de mâna si creierul criminal al slugii sale,
Armand Călinescu - supravietuirea fenomenului legionar nu ar fi fost posibilă
fără aparitia în fruntea luptătorilor si a destinului legionar a lui Horia
Sima - Comandantul.
Derularea evenimentelor a întărit cu prisosintă această judecată, pentru
cei cu priza realitătii si bun simt. Predestinat să împlinească rolul de
Comandant al Miscării Legionare, s-a impus prin multitudinea actiunilor sale
în fata tuturor legionarilor - si chiar a nelegionarilor, dar de bună
credintă - iar prin pozitia sa românească fermă si de o exemplară
demnitate a reusit să păstreze intactă identitatea reală a Miscării
Legionare. Recunoasterea ei si de puterile învingătoare în cel de-al doilea
război mondial, fără de care nu puteam fi exonerati de premeditatele
incriminări: fascisti, nazisti, beligeranti sau cobeligeranti a asigurat
neimplicarea noastră în procesul de la Nur nberg. Horia Sima nu a stat
niciodată fată în fată cu Adolf Hitler, desi, fiind invitat, au existat
multiple situatiile în care ar fi putut vorbi cu el. (Căpitanul a spus într-o
anume împrejurare că nu-l va vedea pe Fuhrer decât când vor putea vorbi de
la egal la egal.)
Un grup de aproximativ 500 de legionari aflati în Germania, în urma
uneltirilor lui Antonescu, era folosit de Hitler (cel putin aceasta a fost
intentia sa) ca santaj împotriva Generalului (Maresalului) în sustinerea războiului
antibolsevic. Stiind acest lucru, Horia Sima i-a transmis lui Antonescu prin
profesorul Sextil Puscariu, - ce se afla oficial în Germania într-o misiune
culturală, - să nu se lase santajat de Hitler, pentru că nu va face
niciodată jocul acestuia. Ca întotdeauna, Antonescu a reactionat negativ.
Actiunile si atitudinea lui Horia Sima au condus în final la internarea întregului
grup legionar aflat în Germania (oaspeti ai lui Hitler) în lagărul de
concentrare Buchenwald, unde ni s-a spus din capul locului destul de limpede -
prin intermediarii oficiali: generalul Muller, seful Gestapoului, si colonelul
Pistner, seful lagărului, - că nu se poate iesi decât făcând voia lor.
Aici, au încercat prin tot felul de practici să rupă unitatea grupului si să
nu-l mai asculte pe Horia Sima. Nu au reusit. La un moment dat, ne-au
amenintat prin împuscare (si chiar au simulat acest lucru într-o noapte) dacă
nu ne desolidarizăm de Miscarea Legionară si de Comandantul ei, Horia Sima,
propunându-ne să înfiintăm un asa zis "Partid National Socialist Român"
si înlocuind traditionalul nostru salut, "Trăiască Legiunea si Căpitanul!",
prin ce altceva decât cu: "Heil Hitler!".
Nu le-au reusit nici această ultimă încercare, noi declarând deschis si
ferm că nu ne vom dezice niciodată de Miscarea Legionară si de Comandantul
ei, Horia Sima. Precizez, că mă aflam si eu printre cei 500 de legionari de
la Buchenwald. În realitate, nu au fost urmati nici de 5% din grup, iar
printre acestia se aflau nelegionari trimisi de regimul lui Antonescu, prin
Eugen Cristescu, pentru acte diversioniste si chiar asasinarea lui Horia Sima
si a altora dintre legionarii cei mai reprezentativi, - fapte recunoscute de
respectivii insi, în urma unor anchete din cadrul grupului.
Astfel, se poate afirma că grupul a rămas compact si sănătos, iar manevra
germană a esuat. Germanii - si conducerea lagărului - stiau foarte bine că
Miscarea Legionară în majoritatea sa zdrobitoare era acolo unde era Horia
Sima.
De aceea Horia Sima este si va rămâne ca un unicat Comandantul Miscării
Legionare.
Ne rugăm lui Dumnezeu să-l odihnească în pace, în rândul celor
drepti.
Nicolae Bălănescu