SUNT fapte cari depãsesc, desfid si infirmã toate calculele rationale, bune numai pentru micile evenimente ale vietii zilnice. Faptele mari însã, care despicã negurile asemeni descãrcãrilor electrice în noptile apãsãtoare de varã, anuntã de multe ori apropierea unor furtuni purificatoare menite sã trezeascã fiintele din toropealã.
   Fãrã îndoialã ca jertfa lui Mota si Marin la Majadahonda reprezintã o asemenea faptã. Pe masurã ce timpul trece, jertfa lor apare tot mai clarã ca un moment de apogeu în lantul unei glorioase traditii si ca anticipare profeticã a unui viitor ce se apropie si care nu poate fi ascuns de furia potrivnicã a fortelor anahronice, pentrucã Legile firii nu pot fi schimbate nici de cea mai turbatã vointã reactionarã. Ivirea lumii noi spiritualiste cu finalitãti transcendente nu poate fi opritã de nici o avalansã materialistã, asa dupã cum vârfurile muntilor nu pot fi impiedecate sã se inalte spre ceruri de nici o ceatã. Oricat de deasã, ea este risipitã de primele raze de soare când inãltimile ni se aratã in toata mãretia lor tulburãtoare.
   Majadahonda este o tortã uriasã, aprinsã pe muntele constiintei nationale, spre a lumina calea menirii noastre istorice din adâncurile de legendã ale unui trecut, prin intunerecul de azi, spre zãrile luminoase de mâine ale eliberãrii si transfigurãrii sufletului colectiv.
   In cadrul epopeii eroice pentru eliberarea Madridului din ghiarele furiei anarho-comuniste, jertfa lui Mota si Marin a deschis ultima perioadã de calvar pe calea destinului nostru national. Aceasta jertfã este insã si un exemplu concludent care dovedeste cã umanitatea nu poate fi facutã obiect al unui program teoretic, ci cã ea reprezintã un ideal. Nu exista altã posibilitate de apropiere de el decât printr'o încordare la maximum a energiilor nationale pânã la propria lor depãsire intr'o sintezã atotocuprinzãtoare. Umanitatea nu este ceva strein sau contrar natiunii ci dimpotrivã, încoronarea fireasca a nationalismului generos si deci fecund in impulsuri creatore ca si credinta in mântuire. Umanitatea ca program este o simplã fictiune, buna pentru a masca intentii inavuabile si exclusivisme partizane; ea reprezintã deci tocmai contrarul de ce vrea sã spunã numele. In loc sã însemne o lãrgire, ea este o îngustare a sferei nationale la o micã coterie zisã ideologicã, dupã cum a dovedit si dovedeste experienta de fiecare zi.
   Sub egida acestor coterii pãtimase, cu firme ideologice inselãtoare, epoca de dupã primul rãsboi mondial n'a putut constitui decat o perioadã de marasm, sufocatã de propia sa minciunã congenitalã si de germenele funest al unor mari catastrofe ce se apropiau.
   Moartea lui Mota si Marin a fost o splendidã sfidare a acestei lipse de stil creator ce domina viata publicã; ea a fost chiar o minune care poate cinsti viata oricãrui popor si care nu poate fi micsoratã de renegãrile ulterioare, fortate sau cumpãrate.
   Mota si mica sa echipã de legionari au plecat in Spania sa lupte cu "geniul rãului", rezumatul in forme extreme a scãderilor epocii. In modestia lor mândrã ei intentionau sã facã numai "un gest simbolic". Moartea lor a reprezentat insã una din putinele victorii morale pe care le-a vãzut lumea de când regele spartan Leonida a demonstrat la Termopile cu ceata sa restrânsã de alesi cã valoarea unui fapt istoric nu depinde nici de numãr, nici de succesul vizibil si imediat.
   Inmormântarea eroilor dela Majadahonda la Bucuresti -una cum nu se mai pomenise in capitala tãrii- a arãtat ca -gestul simbolic- al echipei legionare in Spania a exprimat sufletul întregii natiuni. Infrãtirea multimii ce umplea strãzile de parcurs al cortegiului funerar cu reprezentantii jertfei, a fost spontanã si categorica. In pioasã reculegere, aceasta imensã multime s'a vãzut cuprinsã de o minunatã înaltare sufleteascã la vãzul coloanelor nesfârsite de slujitori ai altarului si de membri ai gãrzilor de fier, veniti din toate colturile patriei intregite sã aducã prinosul lor de recunostintã. Atât de grãitoare a fost marea tãcere si cadenta solemnã a coloanelor ce pãseau, in frunte cu Capitanul, în urma rãmãsitelor pãmãntesti ale lui Mota si Marin, cã oficialitatea timpu lui infeodata politicei de sinucidere nationalã dirijatã din alcovul regal si-a pierdut firea si a intrat î n panicã.
   Pentru cele trei imperialisme, al capitalismului iudaic, al bolsevismului moscovit si al rasismului, aflate in concurentã destructivã, afirmarea unui nationalism creator, isvorât dintr'un idealism spiritualist neconditionat, reprezenta un factor de rezistentã inopinat intr'un loc consacrat de rãscruce istoricã, ce trebuia distrus cu orice mijloace. In timp ce cortegiul funebru parcurgea in mijlocul unei reculegeri generale strãzile capitalei, sus, pe dealul Patriarhiei, in camera deputatilor, cãlãul de mai târziu, sãltând de pe un picior pe altul intr'un acces de furie istericã, isi oferea serviciile blestemate prin violenta unor invective debitate strident impotriva unei elite morale.
   Dupa cum Mihai Viteazul a fost asasinat miseleste de o ceatã de mercenari la Turda, fiindcã geniul sãu n'a putut fi nici corupt, nici infeodat imperialismului dinastic al unui suveran pe jumãtate dement -anulându-se prin aceasta actiunea de eliberare a popoarelor crestine din Sud-Est -, tot astfel au fost ucisi cu perversã sãlbãticie Cãpitanul impreunã cu sefii miscarii legionare, pentru a se frânge resorturile vitale ale natiunei. Dacã uciderea lui Mihai Viteazul a despãrtit din nou si a readus cele trei principate ( Tara Romaneasca, Transilvania si Moldova, sub autoritatea Portii), prigoana miscãrii legionare a spart valul de apãrare al continentului nostru, usurând în mod evident atât agresiunea sovietica din Iunie 1940, cât si capitularea criminalã din August 1944. Epigonii cãlãului din timpul dictaturii carliste, subminând puterea de rezistenta a statului si sub Antonescu, isi continua rolul odios si azi in exil ca instrumente de desagregare bine retribuite, in slujba unui imperialism fatal, în stare sã compromitã chiar si situatia internationala a unei puteri gigantice ca Statele Unite ale Arnericei de Nord.
   Ura nedesmintitã a acestui imperialism ce egaleazã pe cel rosu, precum si adversitatea evidentã a celui brun, au confirmat ceea ce a evidentiat jertfa lui Mota si Marin, anume faptul, ca nationalismul este ceva cu totul deosebit de imperialismele agresive. Acestea nu sunt capabile de generozitate, ci rãmân prizoniere ale unor pofte egoiste de câstiguri. Ceea ce deosebeste esential nationalismul miscãrii legionare de toate felurile de imperialisme, este tocmai lipsa ei de agresivitate fatã de alte natiuni. Imperialismele au contrar sursei spirituale a nationalismului, o premisa ideologica comunã: anticrestinismul si materialismul. Din aceastã cauzã miscarea legionara a fost si ramâne inca "crucificatã''. Numele acesta dat de Bãnica Dobre emotionantei sale relatari asupra "gestului simbolic" sãvârsit de echipa legionarã pe meleagurile insângerate ale Spaniei eroice si idealiste a fost parca o profetie pentru soarta ce astepta miscarea legionarã.
   Echipa lui Mota si Marin a alergat sã lupte in patria de originã a împaratului Traian, fiindca revolutia sufleteascã a generatiei Cãpitanului deslãntuitã de personalitatea sa exceptionalã, a polarizat elanurile, dinamizând intr'o mãsurã nemai intâlnitã constiinta natiunii pe axa menirii sale istorice, ca pazã in avangardã al unui incomparabil tezaur de civilizatie. Acesta a fost rolul mãret, conferit Daciei de Traian, cel mai mare împarat al Romei antice. Pe traiectoria vointei sale imperiale s'a miscat neamul românesc in clipa de verificare istoricã, când a intemeiat cele doua state, Moldova si Muntenia in cadrul contra ofensivei crestine spre rãsãrit impotriva imperialismului barbar. De aceeasi poruncã nescrisã a ascultat si Stefan eel Mare când a apãrat hotarul crestinãtãtii la rãscrucea dela gurile Dunãrii. Tot acelas ordin a mânat si echipa lui Mota in Spania pentru a sãri in apãrarea valorilor spirituale amenintate de barbaria materialistã.
   Traditia aceasta de sacrificiu se confundã organic la Mota cu ambianta locului sãu natal. Orãstia e asezatã la poalele misterioaselor cetãti care mai strãjuesc si astãzi culmile unei vãi apropiate. Intr'una din aceste cetãti si-a dat moartea Decebal impreunã cu cãpeteniile dace, atunci când visul de a face din regatul sãu un centru de polarizare al regiunii carpato-dunãrene, independent de imperiul mediteranean al Romei, a luat un sfârsit tragic. Locul si casa pãrinteascã au fost predestinate sã contopeascã idealismul neconditionat al strãmosilor traci cu traditia multisecularã de suferintã a preotilor ardeleni, oropsiti pentru credinta lor de stãpâniri imperialiste strãine. Ele au cioplit dârzenia caracteristicã a tipului romanesc din bastionul transilvan. Puterea de credintã a tãranilor ardeleni care au suferit pentru legea lor cu o statornicie admiratã de solul protestant al regelui suedez in timpul rãsboiului de 30 de ani, a fost transformatã de Ionel Mota, prin crezul sãu legionar, in energie activã capabilã de lupte pentru salvarea formei spirituale pluraliste a civilizatiei europene. Aceastã formã spiritualã este un fenomen ce reprezinta gloria nepieritoare a Europei fatã de uniformizãrile nivelatoare si sterile ale imperialismelor barbare de peste douã mii cinci sute de ani, de când regele Leonida s'a jerfit pentru a feri multiplicitatea Eladei clasice de povara marelui imperiu ahemenit persan. Dacã numele regelui spartan este cinstit ca al unuia din ctitorii vietii europene, dramatic si creatore, cele ale lui Mota si Marin vor fi pomenite între primii martiri pentru lumea spiritualistã de mâine. Ea se aproprie în cadenta unui ritm istoric de neoprit. In fata acestuia se vor nãrui toate impotrivirile violente ale puterilor reactionare.
   Jertfa dela Majadahonda este deci o floare micã, dar de mare pret, a plaiurilor noastre atât de atrãgatoare, rãsãritã din inima si nutritã din suferintele mult incercatalui neam românesc pe care acesta a dãruit-o spontan, pe platoul Castiliei, ca prinos de dragoste geniului nemuritor al unui popor nobil, aflat la grea restriste, precum si întru preamãrirea scânteii divine pogorâtã in omenirea frãmântatã si obiditã spre a o mântui din cãderile ei periodice în ghiarele rãului.

 Constantin SASU

Din vol. "Ion Mota si Vasile Marin", Ed. Carpatii, Madrid, 1963