de
Nicolae
Roşca
“De ce ne-am oprit aici?“, ne întrebam. Nimeni nu ştia. Din indiscreţia
gardianului şef al dubei aflasem că eram traşi pe o linie moartă
a staţiei Chitila. De câteva ore păstram acea neînţeleasă
imobilitate. În
ajun, de dimineaţă, legaţi de picioare câte doi într-un lanţ,
traversam Aiudul pentru a ne îmbarca în acel neîncăpător vagon.
Eram îngrămădiţi în el 42 de legionari. Toată averea noastră,
o raniţă cu boarfe. Mâncarea pentru drum ni se proporţionase
în penitenciarul Aiud şi era compusă din 2 kg de cartofi fierţi
şi ˝ kg de ceapă crudă. Aceste bunătăţi trebuia
să ne înşele foamea până la Suceava, noua reşedinţă
gratuită ce ne-o punea la dispoziţie guvernul ţării noastre.
Iar acuma, după aproape 30 de ore de drum, ne aflam staţionaţi
pe o linie moartă din apropierea Bucureştiului. Cartofii şi
ceapa dispăruseră demult, căci ce însemnau 2 kg de cartofi
fierţi pentru foamea noastră permanentă?
În stomacurile noastre umflate ca un cimpoi se zbenguiau simptomele
dureroase ale excelentelor bucate ce le mâncasem cu o zi mai înainte. Ceapă
şi cartofi fierţi. Tot ceea ce poate fi mai dezastruos pentru nişte
organisme slăbite şi lihnite de foame. Aşa că voiajul
nostru se transformase repede într-un chin, pe care încetineala cu care se
mişca duba aceea îl înrăutăţea mereu. Crampele şi
zvârcolirile măruntaielor noastre se proiectau pe feţele livide
ale tuturor. Un anumit colţ al dubei
-pe care-l botezasem “primăvara
eternă”- era solicitat cu
stăruinţă, cu inevitabila deranjare a prietenului de care erai
legat şi deci trebuia să te urmeze, cu inevitabila încurcătură
de lanţuri cu alte perechi pe care
-cum graba era întotdeauna mare-
trebuia să le tragi după tine la locul cu pricina. Numai
după aceea ne puteam gândi la descurcarea acelor blestemate unelte de
puşcărie, operaţie deloc uşoară, ţinând seama
de spaţiul restrâns al compartimentului nostru, de numărul mare
de persoane ce-l ocupau şi mai ales de faptul că singurele capete
libere ale lanţurilor cu care eram legaţi, eram noi. Operaţia
terminată, ciclul se repeta cu o regularitate enervantă.
Pentru
cei ce n-au cunoscut voiajul cu duba pe căile ferate vom încerca schiţarea
acelei puşcării ambulante. A se imagina un vagon puţin mai lung
decât unul de marfă şi mult mai scurt decât unul de călători,
despărţit transversal în trei compartimente. Compartimentul din
mijloc, comunicat cu exteriorul printr-o
uşă
în permanenţă deschisă, era destinat şefului dubei şi
ajutorului său. Celelalte două apartamente adiacente acestuia,
comunicate prin câte o
uşă
în permanenţă încuiată cu cel al păzitorilor, erau
domeniile exclusive ale deţinuţilor. Fiecare era dotat cu trei rânduri
de bănci, cu câte o fereastră îngrătuită de aşa
formă încât permitea numai o aerisire relativă şi tot o
relativă orientare în timp, zi sau noapte, şi cu scaunul din colţul
“primăverii eterne”. În fiecare din aceste încăperi rezervate
deţinuţilor încăpeau între 15-20 de persoane şi dacă
erau înghesuite intrau până la 25-30 de indivizi. De data aceasta însă
eram înghesuiţi acolo 42 de oameni. Celălalt compartiment era
neocupat. Am atras atenţia şefului gardian asupra acestei anomalii.
După spusele lui însă, reieşea că trebuie să mai îmbarce
pe traseu nişte femei, tot deţinute, pentru a fi transportate la o
închisoare din
Bucovina
.
Fiind vorba de sexul slab am acceptat fără proteste incomodităţile
în care voiajam. Dar, fapt curios, până la Suceava nu a apărut
nici o femeie. Aşa că în compartimentul nostru voiajam claie peste
grămadă, în timp ce celălalt era complet liber. Curiozităţi
administrative, ar gândi cititorii noştri naivi. Ordine stricte de a ne
îngreuia sub toate aspectele viaţa, şi aşa destul de grea, de
a ne umili sub povara unor arbitrarităţi insolente, gândim noi,
şi suntem siguri de o bună interpretare.
Dar cine eram noi? O ceată
de oameni slăbiţi de necazuri, cu sufletele înnegurate de nedreptăţi.
Fiecare avea mulţi ani de condamnări în spinare, căci justiţia
română, şi în special cea militară, care ne judeca, era foarte
darnică sub acest aspect. Motivele?
Dar ce importanţă mai aveau motivele pe atunci?
Unul sau altul se găseau. Cu logică sau fără ea.
Importantul, esenţialul era condamnarea. Era singurul criteriu juridic,
căci prigoana se dezlănţuise din nou crunt, într-o dementă
zvârcolire de ură. Pe piaţă apăruse o stupidă cărţulie
oficială, intitulată perfid “Pe marginea răpastiei”. Pentru
a se justifica apariţia acestei cărţi se comdamnau cu miile
tinerii români de ambele sexe şi din toate categoriile sociale. Încă
odată politica internă română se repeta cu aceeaşi bestialitate
caracteristică numai ei.
Şi
totuşi purtam o vină. Pe aceasta nu voia însă să o recunoască
deschis administraţia noastră, ci dădea bătălia pe
alte căi lăturalnice, întortochiate şi subtile. Era o vină
permanentă în viaţa noastră. O purtam cu noi de mulţi
ani prin toate circumstanţele bune sau rele (mai mult rele decât bune).
Era vina de a fi legionari, de a fi rămas leali crezului nostru. Restul
ce se spune erau acuzaţii stupide, fără sens şi complet
în afară de adevăr : nazişti, roşii, criminali, rebeli,
hoţi de castraveţi muraţi şi alte epitete, unele mai năstruşnice
decât altele. Erau nişte acuzaţii ridicole şi cinice cu care
oficialităţile noastre încercau să-şi justifice actele
brutale. Ne omorâseră cu miile ca într-un bâlci nebun de sânge şi
cu o brutalitate neîntrecută, poate, nici de actualii cutropitori ai
ţării, însă criminalii eram tot noi. Două accidente tragice,
regretabile, în viaţa noastră îi transformaseră pe ei, pe călăii
tineretului român, în feroci acuzatori. Rebeliunea o provocaseră tot
ei, căci juridiceşte Statul de atunci, cel puţin de fapt, dacă
nu era de drept -nu se ajunsese
încă la elecţiuni libere şi asta nu din cauza noastră-
era Statul Naţional Legionar. Ne acuzau pe noi de rebeliune. Revenea
deci, absurd, că noi ne răsculasem contra noastră înşine...
Hoţi de castraveţi muraţi?
Ei care jefuiseră România întreagă ca o bandă organizată
de răufăcători, ne acuzau pe noi de hoţii. Şi cum
nu se putea lega de finanţele publice mânuite de noi, căci acolo
era controlabilă afirmaţia, inventară istoria ridicolă
a castraveţilor muraţi şi alte asemănătoare. I-a
crezut cineva? Cei de bună
credinţă desigur că nu. Iar pentru cei de rea credinţă
de ce mai erau necesare acele sărmane justificări?
Voiau să creeze confuzii în
massa
simplă? Acesta şi numai
acesta era motivul principal.
Îmi
aduc aminte de începutul războiului cu Ruşii. Primii care au fost
arestaţi cu gloata şi băgaţi în lagăre de concentrare
au fost legionarii. Acei pe care nici justiţia, cu toată arbitrareitatea
ei, nu-i putuse condamna, erau băgaţi acuma în lagăre, insinuându-se
perfid un mijloc de precauţie. De ce?
Pentru a nu trece la inamic ?
Pentru a nu provoca acte de trădare în favoarea bolşevicilor?
Ce sinistră farsă !
Câtă murdărie, cât cinism diabolic în aceste suflete perverse,
care erau conducătorii ţării noastre !
Războiul cu Rusia comunistă era în realitate războiul
nostru. Îl începusem cu 20 de ani mai înainte, când Căpitanul, împreună
cu o ceată de nebuni idealişti a ridicat steagul acestui război.
A fost el, cel care a stăvălit drumul infiltraţiei comuniste
la noi în ţară
într-un moment când oficialitatea noastră, din laşitate sau tembelism,
îi deschidea porţile României. Şi tot noi ne găseam printre
ultimii nebuni ce, pe malurile Oderului şi în inima Germaniei, ne-am
împotrivit până în ultimul moment, fără speranţe, invaziei
noilor barbari. Cei ce în 1941 ne băgaseră în lagăre pentru
a nu colabora cu comuniştii deschiseseră încă odată, şi
definitiv acum, drumul spre inima ţării a hoardelor asiatice, consumând
marea trădare pe care-o urmăreau de ani de zile.
Dar
tot noi eram socotiţi de aceste cercuri meschine trădătorii de
ţară. Mulţi dintre noi au purtat şi dincolo de moarte, înfiptă
în piepturile lor reci, această infamă acuzaţie. Când
politica românească era anti-germană, noi eram acuzaţi de
nazism. Când această politică, în desele ei virajuri, era anti-rusă,
ne transformam automat, ca împinşi de un resort năzdrăvan, în
comunişti. Şi în felul acesta eram în permanentă stare de trădare
faţă de ţară, faţă de politica înţeleaptă
a marilor noştri demnitari. Este curios, în adevăr, a urmări
cum am fost noi stigmatizaţi de publicistica română, atât cea
oficială cât şi cea oficioasă. Înainte de război, pe
vremea politicii beneşiene a lui Titulescu, eram catalogaţi ca
feroci nazişti. În timpul războiului, când tot castelul politicii
pro-aliate a căzut la pământ, aşa cum anunţase Corneliu
Codreanu şi România s-a aliniat politicii germane pentru a se apăra
de ruşii hrăpăreţi, am devenit comunişti periculoşi.
După război, şi numai pentru că marele învingător a
fost comunismul, am revenit atât în
ţară
cât şi în exil, la starea de nazism. Coincidenţa face însă
ca în lovitura de Stat de la 21 ianuarie 1941, ceea ce se numeşte
rebeliunea legionară, nazismul german să ajute banda cealaltă,
banda lor, iar puţinii legionari ce au fugit în Germania pentru a scăpa
de persecuţia lui Antonescu, au fost băgaţi în lagăre
acolo. Curios, nu? Dar decenţa
nu a fost niciodată partea tare a politicii noastre contemporane.
Acesta
a fost marele delict al Legiunii ! Delictul
de iubire de ţară. Delictul de a fi intuit, cu intuiţia marilor
profeţi, pericolul ce ameninţa fiinţa neamului nostru. Delictul
de a fi încercat nebuneşte, cu forţe plăpânde încă, să
împiedecăm destrămarea României. Nu am putut-o realiza. Coaliţia
urii ce-a urlat în jurul nostru, a fost mai puternică. Istoria însă
ne-a dat dreptate. Şi din nenorocire cu cât se scurge timpul cu atîta
ne-o întăreşte şi mai mult. Suntem şi astăzi primii
care să plângem proporţiile colosale ale acestei dreptăţi
pe care am avut-o în interpretarea evenimentelor politice ce se desfăşurau
în jurul nostru
E
prea târziu însă pentru deschideri de procese. Ele se vor deschide odată
în
ţară
de către cei minţiţi şi înşelaţi. Istoria nu se
scrie decât cu adevăruri. Adevărata istorie.
Din această cauză călătoream noi cu duba spre temniţa
din Suceava, frânţi de oboseală, cu membrele înţepenite de
nemişcare şi flămânzi morţi. Răzbiţi de somn
dormeam în picioare rezemaţi de un perete sau de alt camarad, ce rezista
până la amorţirea completă somnul de câteva minute al
prietenului său. Timpul ni se făcea tot mai greu şi acea
blestemată dubă încremenise acolo, pe o linie moartă a staţiei
Chitila.
Numai
spre seară s-a pus din nou în mişcare, agăţată de un
tren oarecare şi a luat drumul spre pământurile Moldovei. Nu se
vedea pe unde treceam, însă bănuiam importanţa gărilor
prin zgomotul lor caracteristic. Ascultam cu nostalgie, într-o religioasă
tăcere, forfoteala veselă a călătorilor, strigătele vânzătorilor
ambulanţi, sau câte un râs cristalin de fată. Dincolo de vagonul
nostru viaţa îşi urma cursul ei normal. Ce puţin ne despărţea
de ea şi de departe eram totuşi de ea !
Şi noi eram setoşi de viaţă, căci din cupa ei
nu apucasem încă să sorbim. Unora de-abia le mijea mustaţa
-ce crime grozave puteau săvârşi aceşti copii pentru a
justifica locul ce-l ocupau în duba aceea ?
Alţii erau în toată puterea vârstei şi erau destui
şi din aceia pe tâmplele cărora se zărea drumul parcurs până
atunci. Fiecare în parte închidea în el un univers întreg de iluzii, de
aspiraţii, de responsabilităţi sufocate toate fără
milă de pereţii neîncăpătorului nostru vagon.
După
plecarea din acele staţii păstram mult timp o duioasă tăcere.
Fiecare, retras în el, pleca într-un lung voiaj, liber acum, spre lumea amintirilor
lui: spre casa şi părinţii lui, sărmani bătrâni cu
sufletele împăinjenite de teamă şi lacrimile dorului în ochi;
spre fata bălaie de care se despărţise, parcă era ieri,
la colţul de lângă grădina publică; spre soţiile
şi copiii rămaşi singuri în căsuţa din târgul cu
tei pe stradă. Ce-or fi făcând ei?
Cum vor fi trăind? Desigur
că suferă, cu gândurile spre cei dragi pe care destinul i-a smuls
crud, purtându-i prin lumi de idealuri neîmplinite.
Încet,
încet, se revenea la realitatea tristă a vagonului nostru. Părea că
şi durerile ne mai slăbiseră, doar foamea îşi arăta
colţii din ce în ce cu mai multă furie. Dar aceasta era prietena
noastră, fidela noastră prietenă, ce nu ne mai părăsise
din ziua când am fost arestaţi
. . . Începeau să se închege frânturi de discuţii. Curând tema
principală a fost închisoarea de la Suceava şi directorul ei, Mănaru.
Un nujme cunoscut în istoria suferinţelor tineretului român. Acest om
se distinsese în prigoana trecută, faimoasa prigoană a lui Carol
şi acoliţii lui, prin cruzimea cu care trata deţinuţii
politici. Pe vremea aceea era directorul închisorii din Chişinău.
Celor ce au trecut pe acolo le rămăsese adânc gravată în
carne bestialitatea acestui om. Schingiuirile la care au fost supuşi
legionarii acolo erau de-a dreptul înspăimântătoare. Rafinamentul
diabolic cu care-şi pregătea Mănaru marile lui inchiziţii
definea perfect tristul personaj. Îmi povestise un prieten de suferinţe
multe scene de acolo, ce păreau ireale prin brutalitatea lor. Aşa de
exemplu, unui legionar legat de mâini şi de picioare, i se introduce var
nestins în cizme şi apoi apă. Când s-a trezit din leşin
şi s-a descălţat, rămăseseră lipite de încălţăminte
fâşii de piele. Şi câte alte cruzimi asemănătoare !
În timpul guvernării legionare fusese arestat împreună cu
alţi câţiva din marii noştri torţionari. Dus la
Prefectura Poliţiei din Bucureşti, individul acesta are o atitudine
dezgustătoare. Târându-se în genunchi în faţa fiecăruia, plângea,
cerând iertare. Vina nu era a lui, ci a lui Gavrilă Marinescu care dădea
aceste ordine. Scârbiţi de atâta laşitate, camarazii noştri,
printre care şi câţiva ce trecuseră prin abatorul de la Chişinău,
îl pune să spele duşumelele Prefecturii, şi-l eliberează.
Acuma, odată cu începerea noii prigoane a lui Antonescu, Mănaru
revine la forma-i obişnuită. Iertarea ne-o plătea acuma cu vârf
şi îndesat. Suceava, cu Mănaru în fruntea ei, se transformase într-un
loc unde suferinţele legionarilor ajunseseră la paroxism.
Desigur
că ordinele erau severe în toate închisorile din România unde se aflau
legionarii. Provocările, umilinţele, maltratările erau comune
în toate. Ceea ce se urmărea era distrugerea noastră sub orice formă
: morală şi fizică. Petrescu, faimosul colonel de justiţie
Petrescu, ajuns astăzi general şi procuror în toate procesele din
ţară, inclusiv al lui Antonescu, era marele dirijor, ca Director
General al Închisorilor, al acestei sinistre orchestre. (De câte ori nu
l-am auzit eu însumi pe acest personaj, în discursurile pe care ni le
ţinea când venea în inspecţii pe la diferitele închisori pe unde
mă aflam, acuzându-ne de comunism !) . Ei numeau aceasta reeducare.
Prima fază era constrângerea pentru a ne desolidariza de
conducerea Mişcării. A doua, distrugerea pur şi simplu. Nu au
realizat nici una nici alta. Încă odată puterea noastră de
rezistenţă le-a dejucat planurile. Spuneam mai sus că
obiectivul final era distrugerea noastră, pentru că cei puţini
-eu am cunoscut numai 15-20, dar şi aceştia legionari dubioşi-
care au încercat această primă fază a desolidarizării,
cu speranţa că vor fi puşi curând în libertate, aşa cum
se promitea, nu au realizat nimica. Ba din contra, li s-a înrăutăţit
situaţia. Au fost separaţi numaidecât de grupul legionar integru
şi amestecaţi cu deţinuţii de drept comun, duceau viaţa
mizeră a acestora. Contactul cu noi le fusese interzis, de teamă că-i
vom atrage înapoi. Cu sufletele prăbuşite, fără bucuria
unor mari chemări, aceşti prieteni nu mai ştiau de ce fac viaţă
de închisoare. Mai târziu, mulţi dintre ei au plecat pe front, într-o
formulă ingenioasă de reeducare ce se numea acum batalioanele de la
Sărata, ei însă, acei sărmani camarazi ce se desprinseseră
de tulpină, au rămas mai departe în închisoare. Opera guvernului
se terminase.
Nu,
viaţa legionarilor în închisorile din România nu a fost deloc uşoară.
Suceava însă le întrecea pe toate. Suceava era un caz special. Un caz
patologic. Cazul Mănaru.
Iar
noi alergam acum prin noaptea friguroasă de Martie spre domeniile acestei
stârpituri umane.
De-abia a treia zi seara, de la îmbarcarea noastră la Aiud,
ajungem la Suceava. Voiajul s-a terminat. Pe feţele fiecăruia se
citea epuizarea totală. Singura iluzie ce-o mai purtam în noi era un pat
în care să ne întindem oasele chinuite.
Vagonul celular a fost tras pe o linie
moartă şi în lumina unor puternice reflectoare s-a început
debarcarea deţinuţilor. Într-un careu format împrejurul vagonului
aşteptau gardienii cu armele încărcate. Cine oare s-ar fi gândit
la fugă în momentele acelea ? Sau
mai bine spus, chiar dacă s-ar fi gândit, cine ar fi putut-o realiza în
condiţiile de extenuare totală în care ne aflam. Operaţia
debarcării nu era uşoară nici ea. Tras pe linie moartă,
distanţa între singura treaptă a dubei şi pământ era
destul de mare. Înlănţuiţi câte doi cum eram şi trebuind
să coborâm numai câte unul -nepermiţând
uşa celularului ieşirea decât sub forma aceasta-
debarcarea nostră devenea o adevărată problemă.
Prima treaptă se cobora bine. Când însă să se sară pe pământ
de pe aceasta, inevitabil, cel ce te urma înlănţuit cu tine şi
sleit de puteri, se prăbuşea, spre veselia gardienilor. Ţin
minte că un camarad şi-a spart capul acolo, într-o piatră colţuroasă
de pe marginea liniei ferate. Cei ce coborau în continuare, văzând
greutăţile şi pentru a evita căderile, coborau cu mai multă
prudenţă. Se vede însă că pe gardieni îi distra nespus
necazurile şi oboseala noastră, căci primei perechi care încearcă
să întrebuinţeze metoda unor mişcări mai lente şi
armonizate pentru a permite camaradului înlănţuit să se mişte
mai uşor, i se strigă de jos :
“Coboară bă mai repede, ce, vrei
să stăm aici toată noaptea?”
“Dumneata nu vezi că nu se poate altfel?”
, încercă să se justifice cel interpelat.
“Cine te-a învăţat, bă, să
răspunzi unui “Domn gardian”? Se
ezecută (sic) ce spune el şi nu se discută. Las că te-nvăţ
eu disciplina !”
Ne-am uitat la cel ce vorbea. Un om de
talie potrivită, îndesat. Cizme lustruite bine şi nasturi lucitori
pe piept. O atitudine marţială ce-ar fi invidiat-o chiar şi un
general de armate. Individul avea trăsături comune, mai mult suave
decât dure. Ochi albaştri, limpezi, aproape candizi. Un om în altă
circumstanţă ar fi părut normal, chiar un om bun. Ce enormă
diferenţă între înfăţişarea exterioară şi
caracterul său brutal ! Omuleţul
acela ne-a turburat viaţa timp de 9 luni în penitenciarul Suceava. Era
Primul-gardian al Sucevei.
Am cutreierat multe închisori din
ţară
şi am
cunoscut mulţi gardieni. Specimene de toate soiurile, de toate
caracterele ca şi în viaţa normală. Am întâlnit şi
oameni admirabili, oameni care înţelegeau nedreptatea ce ni se făcea,
care încercau să îndulcească puţin, prin purtarea lor umană,
viaţa şi aşa destul de grea a deţinuţilor. Unii chiar
te ajutau cum puteau şi pe ascuns, fie cu o ţigară vârâtă
prin vizeta uşii, fie cu o ştire îmbucurătoare sau cu o vorbă
bună în momente de deprimare, fie numai cu o privire caldă de om,
expresie a unui suflet în care, în ciuda meseriei ingrate pe care-o aveau,
nu se ucisese încă omenia românului.
Am întâlnit deasemeni şi specimene
abrutizate, oameni din care, dacă a existat cândva, zburase orice
sentiment uman, orice nuanţă de compasiune în faţa suferinţelor
altora. Aceşti oameni erau plaga închisorilor. Aveau ordine drastice
şi le executau întocmai, după măsura sufletului lor mic, sau
chiar le exagerau pentru a place superiorilor lor.
Voşniuc, căci acesta era numele
primului-gardian, îi întrecea pe toţi. Voşniuc era canalia
personificată. O bestie cu chip de om, pe care suferinţa altora îl
amuza. Împreună cu Mănaru formau o pereche ideală pentru a
crea şi a scormoni în suferinţele oamenilor. Mănaru îi dăduse
mână liberă în tratarea deţinuţilor legionari şi Voşniuc
se întrecea pe el în fiecare zi, spre plăcerea superiorului.
Fusese şi el la Chişinău.
Biet gardian pe vremea aceea, a făcut serios şcoala lui Mănaru,
care descoperindu-i “calităţile”, îl ia pe lângă el. Va
trece apoi cu Mănaru prin toate închisorile unde era destinat acesta ca
director, îi face referate bune şi, câteva luni înainte de sosirea
noastră în Suceava, obţine avansarea lui la postul de prim-gardian.
Suceava avea de acum alt stăpân. Mănaru putea fi liniştit.
Opera lui, chinuirea deţinuţilor legionari, va fi continuată cu
vigoare.
Prin închisoare Voşniuc umbla ca un
cocoş. Gardienii îl temeau, ştiindu-l omul de încredere al
directorului. Se întreceau care mai de care în a ne face viaţa
imposibilă, pentru a place acestui individ. Cei ce schiţau o
atitudine mai umană în contactul cu noi, legionarii, erau destinaţi
la posturi de importanţă secundară. Pentru celular numise numai
oameni duri ca şefi de secţie. Aşa, de exemplu, în secţia
în care se găsea celula mea, străjuia Pintiuc. O namilă de om,
cu o frunte de două degete şi falca inferioară ieşită
în afară. Cu ochii turburi, mereu încruntat, avea un aspect sinistru. O
singură dată l-am văzut râzând, când un camarad, pentru a se
distra, îi spusese că, e un bărbat bine, care desigur place
femeilor. Când se decreta operaţia “cazinca”
-pe care cititorii o vor cunoaşte în curând-
era acest gardian împreună cu Martiniuc, şeful de secţie
de la etajul I, însărcinaţi cu executarea, căci o executau cu
toată forţa şi răutatea lor.
Toţi aceştia se învârteau ca
nişte titirezi în jurul lui Voşniuc. De multe ori ne amuzam
-era singura distracţie de acolo-
privindu-l pe prim între gardienii lui. Părea un Stat Major în
regulă, pătruns de marea responsabilitate ce aveau. Se jucau aşa
de frumos de-a oamenii mari, că ne provocau veselia.
Cu aceşti oameni trebuia să
convieţuim şi nu era deloc uşor. Voşniuc îi încuraja în
actele lor arbitrare. El însuşi îşi petrecea toată ziua pe
culoarele celularului instigându-i în a ne provoca. Prin vorbe, prin gesturi,
prin prostia lor de multe ori. Chiar Voşniuc întrebuinţa sistemul,
căci orice reacţiune din partea noastră îi dădea motivul
pentru a suprima corespondenţa, puţinele pachete ce se puteau primi,
vizitele, plimbarea regulamentară, etc.
Acesta era omul. Dar nu sufeream numai noi
de pe urma sufletului închircit al acestui individ. Mai sufereau şi
familiile noastre, când, foarte rar, puteau să ne viziteze. Nu ştiu
ce prostii le spunea acest om, însă după feţele preocupate pe
care le aveau, după sfaturile îngrijorate ce încercau să ne dea,
deducem că Voşniuc vorbise cu ei. Voşniuc le insinuase anumite
pericole iminente ce planau peste viaţa noastră dacă suntem
refractari “reeducării” lor, etc, etc. Omul se amuza probabil,
scormonind în suferinţele acelor fiinţe ce nu aveau altă vină
decât acela de a fi familiile noastre. Şi cu toate încercările
noastre, după aceea, de a-i linişti, de a le explica maşinaţiunile
administraţiei, plecau de acolo cu teama strecurată în suflet.
Lungile perioade de nepermitere a corespondenţei, restituirea pachetelor,
etc. adânceau suferinţa familiilor noastre.
Voi povesti, cu riscul de a mă întinde
prea mult (dar din Suceava se pot povesti atâtea) un fapt concret petrecut
acolo pentru a scoate mai bine în evidenţă figura acestei elev al
lui Mănaru.
Unui camarad îi muri pe vremea când se găsea
la Suceava, tatăl. O telegramă de acasă încerca să-i anunţe
tristul eveniment. Voşniuc însă nu i-o dă, căci prietenul
nostru era pedepsit cu incomunicarea, lucru foarte curent la închisoareadin
Suceava. Mama lui neprimind nici un răspuns, pleacă să vadă
ce s-a întâmplat. Prevăzătoare, trece prin Bucureşti, solicită
şi obţine cu chiu cu vai autorizaţie de vizită şi
soseşte la Suceava să-şi vadă băiatul. Voşniuc o
pune şi pe ea la curent cu starea de permanentă neascultare a deţinutului
respectiv şi gravele pericole prin care trece viaţa lui dacă nu
se face “băiat bun”. Biata femeie plângea în tăcere. O nouă
teamă se strecura în ea. Groaza morţii care-o încercase de curând
o năpădeşte din nou. Voşniuc impasibil, (şi dacă
vedeai faţa aceea aproape inocentă nu puteai bănui perfidia
personajului) îşi semăna veninul său. Îl rodea această
vizită. Autorizaţia era în regulă. El însă îşi
avea socotelile lui cu deţinutul în chestie. Acuma îi va arăta el
cine este primul-gardian Voşniuc. Şi prepară diabolic următoarea
farsă. Administraţia închisorii şi închisoarea propru-zisă
se aflau în aceeaşi clădire. Se pătrundea din una în alta
printr-un culoar obstrucţionat de o uşă grea de lemn. Voşniuc
o lăsase pe doamna respectivă în spatele acestei uşi şi
cheamă pe camaradul nostru în faţa ei, unde aştepta Voşniuc.
Toată convorbirea dintre ei a fost ascultată perfect de mama lui deţinutului.
Cu un zâmbet de auto-satisfacţie Primul
întreabă:
“Ei, ai de gând să te faci om de treabă?”
Cum ştia că slăbiciunea lui
Voşniuc era să facă discursuri proaste, prietenul nostru nu-i răspunse.
“Ce, nu vrei să-mi răspunzi ? Te
crezi deştept?”
“Uite ce, domnule Prim, muzica asta o
cunoşteam de multă vreme. Dacă numai pentru asta m-ai chemat,
pierzi vremea degeaba.”
“Vezi ?
Nu te schimbi. Eu îţi vreau numai binele. Îmi pare rău de
tine, că tu nu eşti ca alţii. (Trucul acesta îl întrebuiţa
cu fiecare). Şti că am ordine drastice pentru voi. V-am spus de atâtea
ori că de nu vă băgaţi minţile în cap va fi rău
de voi. De tine-mi pare rău. Ştiu că mă urâţi, dar
eu execut ordinile care-mi vin. Nu vă daţi seama ce vă aşteaptă.
Nu vă este milă de familiile voastre cel puţin? Cu o singură
iscălitură poţi fi pus în libertate. Ştii, eu îţi
voi pune un referat bun pe cerere. (Era vorba de formularul de desolidarizare
de conducerea legionară ce se găsea tipărit şi răspândit
prin toate închisorile din ţară).
“E tot ceeace voiai să-mi spui? Pot
să plec?”
“Stai puţin, (acuma începea marele
joc), dacă ţi-aş spune că ai o vizită? Hm, ce zici?
Dacă ţi-aş spune că ţi-a venit mama la vorbitor, tot
aşa mi-ai rşspunde? Eu pot să-ţi dau această vizită
sau nu. Uite, dacă-mi promiţi că te vei face om de treabă…”
“De ce umbli cu fleacuri, dle Prim? Ce
dracu, doar ne cunoaştem, răspunse camaradul nostru care întrezări
un simplu şantaj în toată discuţia gardianului, păi nu
mama, Dumnezeu din cer să vină şi d-ta nu vei putea face
armonică din mine. Nu vezi că e prostie goală ceeace încerci
d-ta?”
“Ce bă, mă faci pe mine prost? Eu sunt primul-gardian aici.
Eu pot să-ţi uşurez viaţa, dar şi să te distrug,
etc.etc.
“Uite ce e, (camaradul nostru începu să
se enerveze) d-ta poţi face multe acum şi poţi să spui
şi mai multe decât poţi face. Dar viaţa nu se va opri aici în
porcăria voastră de închisoare. Mâine voi putea face şi eu câte
ceva şi te asigur că nu e fanfaronadă goală ca a dumitale.”
În momentul acela, lovitură de
teatru, poarta se deschide împinsă de un gardian ce intra şi un
moment, prietenul îşi zări mama îndoliată, lividă şi
cu faţa scăldată în lacrimi.
“Ce bă? Mă ameninţi tu pe
mine? Îţi voi face proces. Te voi condamna. Aici îţi vor putrezi
oasele! Duceţi-l de aici! La celulă!
Te-nvăţ eu minte! Asasinilor! Bandiţilor!…” urla
primul-gardian, în timp ce camaradul încadrat de două namile, încovoiat
de îndoială şi cu sufletul ca o rană deschisă se îndrepta
năuc spre celula lui. “Mama în doliu? Doamne, ce s-a întâmplat afară?
Cine a murit? Sora lui? Nu se poate. Era tânără, mai mică decît
el. Nu, nu poate fi ea! Tatăl? Nu poate fi nici el. În nici un caz nu
poate fi el, căci cu cine rămîne familia? Şi totuşi
cineva din familie a murit, dar cine? Doamne, de ce nu ne aperi de loviturile
pe la spate?… Nu-şi dădu seama că era în celulă decât
în momentul când poarta s-a închis cu zgomot în spatele lui.
Voşniuc avea acum motiv pentru
anularea vizitei: ameninţarea superiorului, art. X din codul penal al închisorilor.
Mama camaradului nostru a plecat distrusă
din Suceava. Venise din altă margine a ţării pentru a-şi
vedea singurul fiu. Venise să-şi plângă pe umărul lui văduvia
timpurie. Înfruntase incomodităţile unui voiaj lung cu trenul în
timp de război şi se întorcea mai tristă, mai îndurerată,
mai chinuită încă de cum venise. La Bucureşti s-a plâns la
Direcţia Generală a Penitenciarelor care-i dăduse autorizaţia.
Lui Voşniuc însă nu i s-a întâmplat nimic. Guvernul avea nevoie
de astfel de oameni. Trebuia să jucăm pe sârmă ca nişte
maimuţe, aşa cum voiau ei. După mult timp, când Mănaru a
plecat de la Direcţia închisorii Suceava şi s-a reluat corespondenţa
permisă cu casa a putut afla prietenul nostru adevărata cauză a
doliului mamei sale. Mult timp se zvârcolise singur în celula lui cu întrebarea
dureroasă înfiptă în creier, “Cine a murit?”
Era tatăl său.
Acesta era profilul moral al acestui individ. Văzându-l acolo, în
faţa vagonului, ţanţoş ca un berbec, nu bănuiam de ce
poate fi capabil acest specimen uman.
Debarcarea din vagonul-dubă terminată,
luăm drumul închisorii. Forţele noastre erau slabe, aşa că
imprimau mersului nostru un ritm mai lent, spre enervarea gardienilor noştri.
Tot drumul nu am ascultat decât ameninţările lui Voşniuc.
Şi într-adevăr şi le-a pus în practică apoi. Şi cum
le-a mai pus !
Eram în Suceava. Capitala lui Ştefan
cel Mare, cuib de măreţie a istoriei româneşti. O străbăteam
acum în noaptea friguroasă, cu zgomotul monoton al lanţurilor ce le
târam greoi pe străzile desfundate. Visasem reînvierea spiritului
Sucevei eterne peste toată ţara, iar acuma ne întorceam învinşi,
legaţi de picioare ca borfaşii de rând şi mânaţi din
spate de armele încărcate ale fraţilor noştri.
Închisoarea aşezată la marginea
oraşului avea o faimă neagră în lumea deţinuţilor.
Cei de drept comun o botezaseră de mult “mormântul fără
cruce”. Ca toate temniţele, edificii ce nu excelează prin frumuseţea
lor, închisoarea Sucevei se ridica tristă şi solitară în
mijlocul unei curţi împrejmuite cu ziduri înalte de piatră. Clădită
ca o cutie cu forme rigide şi fără nici-o preocupare estetică,
temniţa din Suceava avea un aspect posomorât şi deprimant. Numai văzând-o
din afară şi te înspăimânta. Zidurile înegrite de vremuri
şi roase de stihii erau străpunse din loc în loc de ferestrele îngrătuite
cu drugi de fier, ca nişte ochi lugubrii ce proiectau în afară
tristeţea vieţii ce se scurgea în interiorul ei. O apariţie
dramatică, fără sens real parcă, acolo pe dealurile senine
ale Sucevei. Între zidurile acelea apăsătoare, o lume aparte, o
lume desprinsă de lume, lâncezea încet ; nişte fiinţe stranii,
cu obraji ofiliţi, cu mersuri tărăgănate, ieşite din
timp, cu slabe pâlpâiri de viaţă în ochii întunecaţi erau
locuitorii acestui “mormânt fără cruce”.
Interiorul închisorii era deasemeni
deprimant. Culoarele întortochiate, înguste şi întunecoase, fumurii, căci
varul nu trecea prin închisoarea Suceava, erau complet izolate unul de altul.
Lespezi grele de piatră, înngrite în fiecare zi cu păcură –
singurul desinfectant ce-l aveam acolo – trezeau sub paşii noştri
ecouri sinistre, sparte de pereţii groşi. Câteva uşi de fier
semnalau încăperile deţinuţilor. În contrast cu alte închisori
unde etajele erau despărţite prin plase de sârmă, dând astfel
culoarului o oarecare atmosferă de viaţă, de familiaritate
chiar, platforme grele de piatră şi ele –totul era piatră
masivă în Suceava- despărţeau şi separau etajele acesteia.
În forma aceasta izolarea era totală, iar singurătatea lua
dimensiuni dureroase. Fiecare culoar era o unitate separată, forma o închisoare
aparte. Nu exista practic posibilitate de contact între ele, nu se puteau
transmite ştiri de la una la alta şi de multe ori erau supuse la
regimuri diferite, depinzând de buna sau reaua dispoziţie a gardienilor
şefi de secţie.
În subsolul mucegăit şerpuiau alte
culoare. Acolo era instalată bucătăria şi magazia de alimente
în care, spuneau deţinuţii de drept comun care se ocupau cu bucătăria,
abundau şobolanii. Iar într-un colţ şi complet separată
zăcea faimoasa “Cazincă”.
Aceasta era un fel de cuşcă în perete, mai scundă decât
înălţimea unui om iar lăţimea şi adâncimea nu întreceau
pe aceea a unei persoane. Ousa
de
fier îngustă o separa de culoar. Era locul de inchiziţie al închisorii
sucevene. Cred că foarte puţini legionari n-au cunoscut trista “Cazincă”.
Unii au trecut de nenumărate ori prin ea căci Voşniuc o utiliza
cu regularitate. Motive găsea el destule, căci provocările
deliberate ale acestei bestii cu chip de om te făceau să-ţi
pierzi controlul nervilor şi scandalul era gata. Cazinca îşi înghiţea
apoi prada. Cu corpul îndoit în formă dureroasă, cu genunchii înfipţi
în uşă şi cu spinarea aşezată de zidul acestei cuşti,
orice mişcare era imposibilă. În puţine ore amorţirea
era totală. Iar seara, după închiderea regulamentară a celularului,
urma invariabil sesiunea de bătaie, când, deţinutul complet amorţit
nu mai riposta în nici un fel. Nici forţă să strige nu mai
avea. Prin uşa deschisă a Cazincei curgeau pumni grei în pântecele
şi pieptul celui pedepsit. De cap nu se atingeau niciodată ca să
nu lase urme. Pintiuc şi Martiniuc erau maeştrii executanţi.
Pedepsitul, când nu leşina, putea doar să înjure slab şi să
scuipe aceste bestii. Îşi ştergeau liniştiţi saliva de
pe feţă şi continuau mai departe operaţia. Apoi se încuia
din nou cuşca şi până seara următoare se aşternea
liniştea cea mai adâncă.
Raţia de mâncare în astfel de
cazuri era redusă la o bucată de pâine sau mămăligă
şi o cană cu apă. Aşa se petrecea în Cazinca o zi, două
sau chiar trei, depinzând de toanele executanţilor, de existenţa,
la rând, a altor cazuri sau de rezistenţa deţinutului. Procesul de
încarcerare în Cazincă era ingenios şi el. Se scotea respectivul
pedepsit din celula lui sub un pretext oarecare. Fie o formalitate ce trebuia
să o facă la cancelarie, fie anunţarea unei vizite, fie
pretextul unei schimbări de celulă, etc. În forma aceasta camarazii
lui nu aflau ce se petrecea în subsolul întunecos decât după ce actul
de cruzime se consuma, fiind povestitorul cel în cauză. Îmi amintesc de
un caz, dintre multele cazuri petrecute la Suceava. Unui camarad, macedonen,
tare ca un taur, i se anunţă mutarea în altă închisoare. Omul
răsuflă uşurat. S-a terminat pentru el coşmarul Sucevei.
Îşi adună la repezeală puţinele-i bagaje şi-şi
ia rămas bun de la camarazi, cărora le-a putut anunţa
evenimentul fericit. Cu câteva zile mai înainte avusese un conflict cu
primul-gardian, pe care a lipsit puţin ca să nu-l trăznească
în cap cu pumnul lui greu. În loc de transportare la altă închisoare
însă, ajunge la Cazinca. Trei zile şi trei nopţi consecutive a
fost chinuit barbar în acea cuşcă. A fost perioada cea mai lungă
pe care a putut-o suporta cineva la Cazimca. Scos de acolo în stare de
aproape inconştienşă, a fost închis o săptămână
într-o celulă izolată pentru a se repune pe picioare. Când a apărut
din nou în lumea noastră, numai atunci am aflat adevărul. Şi
îl invidiam că scăpase de Suceava lui Mănaru şi Voşniuc
!! În zilele următoare
însă, primul-gardian îl evita în mod prudent.
Cazinca a avut influenţe nefaste
pentru mulţi din camarazii noştri. Acolo între acei tragici pereţi
mulţi dintre noi şi-au lăsat fâşii din sănătatea
lor.
Urcând atunci în noapte drumul închisorii ignoram aceste detalii ale
Sucevei pe care le vom descoperi cu timpul, din plin.
Coloana noastră pătrunde, în sfârşit,
pe poarta grea ce s-a deschis cu lenevie. Eram deja înăuntru. Eram
pensionarii închisorii Suceava. Aliniaţi pe un culoar obscur, luminat
numai de nişte opaiţuri fumegânde ce desenau pe pereţi nişte
stranii umbre jucătoare, aşteptam extenuaţi începerea formalităţilor
de încarcerare. Ni s-au scos lanţurile. Ce uşurare !
Majoritatea aveam glezna roasă până la sânge de veriga ce-o
târâiam de trei zile după noi. Dar bucuria a fost de scurtă durată,
căci pretextând ora târzie -era
mult după miezul nopţii- percheziţia
regulamentară nu se putea face. “Domnii gardieni” erau obosiţi.
A trebuit să ne dezbrăcăm, rămânând numai în cămaşă
şi indispensabili, ni s-au ţintuit din nou fiarele la picioare
-nu ştiu de ce, căci eram între zidurile închisorii-
şi am fost conduşi, aşa dezbrăcaţi, într-o
cameră comună. În forma aceasta Voşniuc îşi punea în
practică ameninţările de pe drum. Nici unul dintre noi nu mai
putea reacţiona. Eram prea obosiţi pentru a schiţa cel mai mic
gest de protest. Camera unde am fost aşezaţi avea un prici mare de-a
lungul unui perete întreg, făcut din scânduri şi acoperit cu nişte
rogojini. Drept învelitoare numai acoperişul, căci eram la ultimul
etaj. Am pus rogojinile pe jos pe lespede şi ne-am aşezat fiecare
cum am putut : în pat pe scândurile goale iar jos pe rogojinile îngheţate
de răceala pietrei. Pe noi aveam doar cămaşa şi
indispensabilii. Frigul era groaznic. Prin numărul nostru căutam să-i
atenuăm furia, strângându-ne unii în alţii. Nu puteam vorbi, căci
strângeam fălcile pentru a împiedeca dansul nebun al dinţilor.
Drept mâncare ni s-a adus la prânz un terci de mălai. Nu ne puteau
oferi altceva deoarece, sosind târziu, nu eram băgaţi în porţie
până în ziua următoare. Din bunăvoinţa domnului director
însă -aşa ne-a spus Voşniuc-
ni se preparase special acest suculent prânz.
Terciul
nu era bun, avea miros de mucegai, dar reprezenta ceva cald în stomacurile
noastre. De percheziţia lucrurilor şi definitivarea stării
noastre în penitenciar, nici vorbă însă. Nu avea ordin . . .. nu
aveau timp . . . Aşa ni se răspundea invariabil la întrebările
noastre. Trei zile a durat starea aceasta. Dezbrăcaţi, legaţi
de picioare şi claie peste grămadă în camera aceea, făcea
aceasta parte din opera de reeducare ce se încerca cu noi. Iar când, în sfârşit,
ni s-a făcut percheziţia am rămas cu aproape nimic din aşa
de puţinele noastre lucruri. O cămaşă în dungi reprezenta
Garda de Fier. Un pulover de culoare verzuie sau chiar albastră reprezenta
verdele legionar şi era confiscat. O haină mototolită în careuri
purta pe ea semnul fatidic pentru ei, iar batistele a căror dungi marginale
se încrucişau la colţuri erau corpuri interzise. Majoritatea dintre
noi purtam deja hainele vărgate ale deţinuţilor. L-am întrebat
pe primul-gardian -căci el
conducea operaţia şi făcea recunoaşterea corpurilor delicte
ale boarfelor noastre- cum se
explică că nu se confiscau şi aceste haine, deoarece purtau
dungi mult mai pronunţate decât sărmanele noastre cămăşi?
“Să nu mă-nveţi tu pă
mine regulamentul închisorii”, fu răspunsul său.
În sfârşit ni s-au scos definitiv
şi fiarele, ne-au făcut fişele de încarcerare cu amprentele
digitale ale fiecăruia şi am fost repartizaţi pe diferite
culoare. Unii au fost băgaţi în camere comune
-aveau condamnări uşoare-
iar alţii în celule individuale.
Celula noastră era tristă. La
fel ca toate celulele din lume. Dar aceasta părea şi mai tristă
încă. Patru paşi în lung, un pas şi jumătate în lat
erau dimensiunile ei. Lespezile de piatră de pe jos pe care în fiecare
dimineaţă trebuia să le ungem cu păcură
-aşa era regulamentul- desprindeau
un miros greu, ameţitor. Pereţii fumurii erau plini de inscripţii
săpate în ei de toate generaţiile de deţinuţi care au
trecut pe aici. Multe inimi străpunse de suliţe, multe inscripţii
plângăreţe şi multe pornografii deasemenea erau zgâriate pe
aceşti pereţi. O uşă de fier, încuiată cu o cheie cât
toate zilele ce atârna la brâul gardianului de secţie, o unea cu
culoarul. Opusă uşii şi destul de sus pentru a nu avea acces la
ea, străpungea zidul gros o fereastră cu zăbrele ruginite.
Geamurile mate de murdărie fuseseră cândva vopsite cu alb. De-a
lungul unui perete zăcea, obosit de bătrâneţe, un pat de fier
ce cândva fusese vopsit. Salteaua de paie ce de mult se transformase în
pleavă, făcea nişte curioase protuberanţe destul de
incomode când te întindeai pe ea. Mai exista şi o pătură aspră
mai mică decât cele obişnuite, aşa că dacă încercai
să-ţi acoperi pieptul se dezgoleau picioarele şi invers.
Singura formă acceptabilă de a te păzi contra frigului era să-ţi
aduci genunchii la gură, căci numai aşa pătura
penitenciarului realiza integral acoperirea corpului. În colţul de lângă
uşă domnea hârdăul atât de temut de pudicitatea noilor
condamnaţi. Şi nimic mai mult, căci în celulă nu aveai
dreptul să ţii nimica. Vesela noastră particulară rămăsese
la magazie împreună cu celelalte obiecte confiscate. Se repartizau, atât
la prânz cât şi seara, cele trebuincioase : o strachină de pământ
şi o lingură de lemn, amândouă proprietatea închisorii. După
întrebuinţarea lor se scoteau afară, se adunau de către
ordonanţa de drept comun şi tot el le spăla. Apoi le repartiza
din nou pe culoare lângă uşa fiecăruia, aşteptând întrebuinţarea
următoare. Acest sistem absurd, pe care nu-l mai întâlnisem la alte închisori
pe unde am colindat, constituia un adevărat calvar pentru noi. Niciodată
nu ştiai cine a mâncat înainte din strachina respectivă, mai ales
că erau acolo şi destui deţinuţi de drept comun
-indivizi de toate categoriile- . Scârba cu care ne mâncam porţiile
de ciorbă era permanentă. Noroc că mâncarea nefiind deloc grasă,
spălatul strachinilor era uşurat. Mai greu era cu lingurile de lemn,
care purtau obraznic de evident urmele întrebuinţărilor anterioare.
Soluţionasem însă repede şi problema aceasta. Pur şi
simplu, nu le întrebuinţam. Ne sorbeam ciorba noastră direct din
strachină ca pe un ceai, de care, de altfel, nu se diferea decât prin
mirosul ei dezgustător.
Cărţi, hârtie sau creion nu se
pomeneau acolo. Ţin minte că după câteva zile de la încarcerarea
noastră, i-am cerut gardianului Biblia ce-mi fusese oprită la
magazie cu lucrurile confiscate. S-a uitat la mine cu curiozitate, cum te uiţi
la o fiinţă stranie, din altă lume. Părea speriat de îndrăzneala
mea. Carte în celulă ? Asta
nu se mai pomenise în Suceava. (Mult mai târziu, după plecarea lui Mănaru,
mi-am putut recăpăta Biblia).
Aşa că ziua întreagă ne-o
petreceam între aceşti strâmţi pereţi fără a putea
face nimica care să ne sustragă atmosferei apăsătoare ce
domnea înăuntru. Singurătatea căpăta astfel aspecte
dureroase în celula Sucevei. Eram sculaţi cu regularitate la 4 şi
jumătate – 5 dimineaţa pentru a ne lua porţia de terci nesărat,
care constituia micul nostru dejun cotidian. Se întindea lung după aceea
aşteptarea mesei de prânz. Opt ore de aşteptare, cu stomacurile
goale, cu gândurile goale, cu sensul existenţei noastre acolo mai gol încă
de orice conţinut. Opt ore întregi plimbându-ne cu ochii pe pereţii
înnegriţi şi goi, cu aceeaşi pată de cer posomorâtă
ce se prelingea în celulă prin ochiul ferestrei deschise. Aceste opt ore
erau tot atâtea eternităţi. Ce greu trecea timpul la închisoarea
din Suceava ! Părea că
se distreză nebunatic, trecând prin culoarele şi celulele noastre
în ritmul unui melc somnoros. Singurele puncte de reper în jurul cărora
ni se învârtea toată viaţa erau numai prânzul, plimbarea de o oră
după masă (când nu era suprimată de capricioşii
administraţiei închisorii) şi cina. Între ele se întindea
chinuitor nimicul. Aşteptarea. O lungă şi dureroasă aşteptare,
fără conţinut, fără o ceva determinant. Nu puteam
gusta din voluptatea ei, căci în Suceava ea nu avea obiect, nu se
concretiza în nimic. Un nimic chinuitor, înăbuşitor. Fiecare fibră
a cărnii, fiecare firişor plăpând al nervilor noştri se
dispersau, se scufundau în acest nimic haotic. Ne strivea, ne pierdeam în
el. Noi înşine deveneam un nimic în care numai foamea noastră,
numai durerile reumatismelor noastre, sau scărpinările noastre erau
expresii tangibile de viaţă. Şi aceasta ceas după ceas, zi
după zi, luni întregi.
Totuşi încercam să nu ne lăsăm
copleşiţi, să dăm bătălia acestei atmosfere
distrugătoare. Ore întregi ne refăceam viaţa din crâmpeie de
amintiri. Luam câte o problemă şi încercam dezvoltarea ei logică,
într-o imaginară convorbire cu noi înşine. În fiecare zi ne
impuneam această disciplină mintală, ca un ultim remediu ce ne
stătea la îndemână pentru a nu ne prăbuşi. Iar când nu
ne puteam gândi, ne rugam. Ne rugam de multe ori pe zi. De câte ori simţeam
slăbindu-ne forţele, de câte ori simţeam gândurile încâlcindu-ni-se
grotesc unele în altele, ne rugam. Rugăciunea ne făcea un mare bine.
Se linişteau zbuciumările sufletului, ni se limpezeau iarăşi
gândurile noastre. Iar când nu ne mai puteam nici măcar ruga, căci
erau zile când nervii noştri slăbiţi şi excitaţi nu
ne mai permiteau nici cea mai mică
concentrare, ne plimbam prin celulă în sus şi-n jos, numărând
paşii cu glas tare pentru a omorî ecoul lor trezit de lespezile de piatră,
ecou ce ne irita şi mai mult nervii. Patru paşi în sus, patru paşi
în jos. De câte ori nu am ajuns cu numărătoarea lor la 10 şi
15.000 de paşi, făcuţi acolo în spaţiul de trei metri ai
celulei mele. Când totul se învârtea în jurul nostru, cădeam pe
paturi şi dacă adormeam ameţiţi câteva minute ni se părea
o mare realizare.
De asemeni ne făcea un mare bine ora
de plimbare regulamentră, când nu ni se anula din diferite considerente.
Mişcându-ne în cerc, la doi metri distanţă unul de altul, ne
umpleam plămânii de aerul curat al dealurilor sucevene, înşelam
vigilenţa gardianului păzitor şi mai prin semne, mai prin
şoapte abia perceptibile, schimbam impresii între noi, ne strecuram noutăţi
aflate, ne încurajam reciproc. Întâlnirile noasrtre, chiar aşa, tacite,
ne provocau o relaxare generală a nervilor, o pace internă plăcută.
Nu mai erai singur. Alături de tine alte fiinţe de care te lega
aceleaşi idealuri, cu aceleaşi gânduri şi aceleaşi dăruiri
sufereau aceleaşi lovituri infame pentru credinţa lor. Suferinţa
noastră căpăta proporţii, se sublima, se proiecta în sus
ca un grandios monument clădit zi de zi din trudele tuturor. Nu mai eram
singuri. Eram un tot, un tot organic pe care nu-l va putea distruge acea coaliţie
a urii care zbiera frenetic şi hămesită în jurul nostru. Jocul
pasiunilor lor mărunte nu se va putea realiza. Ei ne loveau infam, cu laşitate
disperată, noi priveam rugul martirilor noştri, puneam temelie cu
suferinţele proprii şi ne rugam lui Dumnezeu. Eram mai tari decât
ei. Întotdeauna am fost mai tari decât ei. Niciodată nu am simţit
cu intensitatea cu care am simţit-o în Suceava, comunitatea de gânduri,
de năzuinţe şi de destin a noastră, a tuturor legionarilor.
Ne întorceam în celulele noastre liniştiţi. Acolo reluam lupta cu
golul ce ne înconjura şi voia să ne distrugă. Rezistam.
Trebuia să rezistăm. Aveam suficientă tensiune internă
pentru a putea rezista.
Mănaru şi ai lui îşi dădeau
seama de marele efect ce-l avea asupra noastră plimbarea regulamentară.
De aceea încerca să o limiteze cât mai mult. Toate motivele erau
speculate în acest sens. Îmi aduc aminte de un camarad căruia i se
ţintui fereastra în cuie şi i s-a anulat total plimbarea. Motivul ?
Cum de nu ! Fiind înjurat
în mod murdar de un gardian i-a aruncat acestuia blidul cu ciorbă ce
tocmai îl primise în cap. După sesiunea regulamentară de la
Cazinca a fost aruncat în celula lui. 40
de zile a trăit acest om singur, între cei patru pereţi goi, fără
să-şi poată aerisi camera, fără să-şi poată
scutura pătura, fără să poată vedea pe nimeni, decât
figura sinistră a călăului său. A rezistat însă
disperat încercărilor de anihilare. Când, după plecarea lui Mănaru,
a fost scos afară, păşea printre noi tăcut, cu privirile
pierdute. Nimeni nu a fost capabil să-l facă să vorbească
în primele zile. Încet, încet îşi reveni însă şi ne
povestea ce groaznice senzaţii de destrămare a fiinţei lui a
simţit în tot acest timp.
În ceea ce priveşte alimentaţia,
era şi ea specială, căci Mănaru imprimase amprenta
specificului său în toate aspectele vieţii deţinuţilor
din Suceava. Terciul de mălai, în care mălaiul se manifesta doar
prin culoarea gălbuie ce-o dădea acelei ape călduţe şi
prin gustul de mucegai ce nu-l părăsea niciodată, constituia
masa de dimineaţă. Ciorba de toate zilele era cea de sfeclă.
Ciorbă de sfeclă la prânz, ciorbă de sfeclă, seara.
Gustul ei nu excita deloc apetitul. Îmi amintesc de primele zile ale mele în
Suveava când, cu toată foamea mea, cu toată grozava mea foame, mi-a
fost imposibil să gust cel puţin faimoasa ciorbă de sfeclă.
Mă limitam la boţul de mămăligă cenuşie şi
cleioasă ce-ţi lăsa toată ziua un gust amărui în gură.
Şi majoritatea camarazilor făceau ca mine. A trebuit însă să-mi
înfrâng scârba, căci nevoia unui aliment se făcea tot mai mult
necesară. Sorbind pentru prima oară acea zeamă roşiatică
am simţit o sudoare rece năpădindu-mi tot corpul. Această
sudoare mi-a revenit regulat, de câte ori muiam buzele în ciorba de sfeclă
din Suceava. De multe ori însă, fie că nu se găseau sfecle pe
piaţă, fie că preţul lor nu se acomoda cu sărmana
noastră alocaţie de deţinut politic, sfecla se înlocuia cu
borhot. În apropierea Sucevei se afla o mare fabrică de zahăr aşa
că subministrarea acestui reziduu era asigurat permanent şi,
probabil, la un preţ interesant pentru administraţie. Se fierbea
borhotul puţin în apă, se adăuga puţină verdeaţă
pe deasupra şi ciorba noastră era gata. În astfel de ocazii porcii
tuturor gardienilor făceau banchet. De multe ori ciorba noastră se
prepera nesărată, luând un gust şi mai îngrozitor. Alte ori
se prepara cu raţia întreită de sare, transformând nenorocita de
ciorbă într-o saramură ce ne ardea buzele. Cum aceste accidente se
întâmplau destul de des, intenţionalitatea era vădită. De două
ori pe săptămână ni se schimba meniul : joia şi duminica.
Joia se obişnuia o ciorbă de fasole sau cartofi, iar duminica de
arpacaş cu carne. În ce priveşte ciorba de joi, niciodată nu
eram siguri de compoziţia ei. Ne distram de multe ori, încercând în
timpul plimbării să descoperim compoziţia ciorbei noastre. Unii
spuneau că a fost fasole, alţii susţineau că era de
cartofi şi rare ori se ajungea la unitate de criterii. Faptul este uşor
de explicat. Mâncările se preparau cu raţii mult inferioare celor
regulamentare -şi în asta Mănaru
nu prea făcea caz de regulament- iar
bucătarii, deţinuţi de drept comun, la împărţirea
ciorbei în hârdaiele respective, ne scoteau nouă, deţinuţilor
politici, zeama de deasupra iar restul îl trimiteau prietenilor lor. N-o făceau
din rea credinţă. Îi rodea şi pe ei aceeaşi teribilă
foame, foamea din Suceava. Iar ciorba de duminică era un dezastru.
Singura zi din săptămână când în programul alimentaţiei
noastre ar fi trebuit să intre proteinele provenite din carne. De câte
ori însă, eu personal cel puţin, am văzut ceva asemănător
a carne prin farfuria mea, era aceasta sau o bucată de bojoc, sau de burtă,
mai tare decât talpa, sau un osicior de care atârnau încă disperate câteva
firişoare zdrenţăroase de carne.
Numai de două ori pe săptămână
ni se dădea pâine. O pâinişoară cât un pumn de pitic. Dispărea
cu o rapiditate de nălucă şi era singurul moment când simţeam
o relativă satisfacere a apetitului nostru sălbatic. Restul zilelor
ne mulţumeam cu mămăliga. Nu ştiu din ce era făcută
însă avea o culoare tuciurie şi mult timp după terminarea
mesei noastre o simţeam încă în stomacuri ca pe un bulgăre ce
rezista digestiei.
Mâncam aşezaţi pe pat, cu mămăliga
pe un genunchi şi strachina cu zeamă pe altul. Mâncam repede, ca într-o
corvoadă obligatorie şi neplăcută de care vrei să
scapi cât mai curând.
La toate acestea se mai adăugau
şi mizeriile inerente unei închisori din România. În special ne
descompunea lipsa totală de igienă. Gângănii nedorite, supărătoare,
scârboase îşi făcuseră adevărate cuiburi pe corpurile
noastre, iar numărul lor înspăimântător era în creştere
progresivă. Din orice parte a corpului, la orice oră din zi sau din
noapte puteam scoate de pe noi specimene dezgustătoare şi bine
crescute. Erau, împreună cu ploşniţele, singurele fiinţe
care trăiau bine în închisoarea din Suceava. Le omoram mereu, dar nu le
puteam răzbi. Toate măsurile pe care le lua administraţia închisorii
era tundera părului, ungerea lui cu gaz şi găurirea pielii cu
anti-tifice. Baie nu am făcut decât de două ori în tot timpul
perioadei Mănaru, iar insecticidele erau lucruri necunoscute în Suceava.
Aşa s-a scurs viaţa noastră în acea închisoare până
când, într-o zi, am fost
adunaţi toţi în curtea închisorii, unde Mănaru voia să
ne vorbească. Ce mai voia oare omul acesta să ne mai spună ?
Ne mai ţinuse câteva discursuri şi-i cunoşteam
sloganele enervante. De data asta însă era ceva special. Era discursul
de despărţire. Mănaru pleca din Suceava pentru a învenina viaţa
altora în alte închisori. Încercând să justifice viaţa grea împusă
nouă prin ordinele primite de la Centru, aveam impresia că acest
individ crud insinua un alibiu pentru o eventuală zi de mâine. Ne uitam
cu scârbă la el. O scârbă imensă ca în faţa unei tărătoare
pe care o simţi atingându-ţi pielea. Stăteam acolo, în faţa
lui, ca nişte schelete pe care atârnau grotesc hainele vărgate de
puşcărie. Un front întreg de schelete din care numai ochii emanau
sclipri de viaţă, iar el, această brută care ne adusese în
această situaţie, impasibil şi laş, încerca să se
justifice, să se scuze cu formula ordinelor primite. Când la sfârşitul
discursului a încercat să-şi ia rămas bun, o tăcere
profundă a fost răspunsul frontului nostru.
Cel ce a venit după Mănaru la direcţia închisorii era
complet opusul celui ce a plecat. Şi-a dat seama numaidecât de situaţia
noastră şi prima măsură pe care a luat-o a fost să ne
lase toată ziua în curte, în aer curat, în bătaia soarelui. Ne găseam
cu toţii într-o stare de
anemie pronunţată. Îmbunătăţi numaidecât mâncarea
şi a ordonat o asistenţă medicală serioasă. A permis
corespondenţa cu familiile şi au început să sosească
pachete cu alimente. Încet, încet am intrat
într-un fel de convalescenţă. Câţiva au fost trimişi
repede la penitenciarul-spital din Braşov. În plămânii lor,
experienţa Mănaru a lăsat urme dezastruoase.
Acest om, pentru care recunoştinţa
noastră va fi permanentă, nu a rămas mult la direcţia
penitenciarului din Suceava. Câteva luni mai târziu a fost transferat la altă
închisoare numai de deţinuţi de drept comun. Colonelul Petrescu
aflase de bunăvoinţa directorului faţă de suferinţele
şi necesităţile noastre. Se zvonea că Voşniuc făcuse
nenumărate denunţuri.
Dar eu nu mai eram la Suceava, căci
într-o zi , înlănţuit din nou, împreună cu alţi
camarazi străbăteam din nou Suceava, transferaţi la alte temniţe
din ţară, spre alte experienţe pe care guvernul român le făcea
cu noi, legionarii.
Aici sfârşeşte povestea Sucevei, acel “mormânt fără
cruce”. Multor cititori li se va părea neverosimilă. Mie chiar, cu
toate că trăită, mi se pare astăzi neverosimilă, mi
se pare un coşmar. Şi totuşi e o frântură numai dintr-o
mare realitate. Realitatea suferinţelor legionarilor în temniţele
româneşti unde erau aruncaţi de administraţia ţării
pentru a nu-i turbura guvernarea cu imperativele româneşti pe care le
propunea Mişcarea Legionară. Pentru mulţi dintre noi, pe lângă
timpul pierdut acolo când puteam fi mai folositori neamului nostru ce se afla
în război, a mai însemnat şi lăsarea de fâşii din sănătatea
noastră pe culoarele înegrite ale acelei sinistre închisori.
Barcelona,
Spania, Iulie 1957