de Nicolae Roşca 

 

            Sfârşitul celui de al doilea rãzboi mondial a adus victoria definitivã a comunismului în lume, cãci numai acesta a avut de câştigat de pe urma lui. Celelalte forţe ce au participat la aceasta încleştare, unele au fost învinse şi distruse (ţãrile naţionaliste), altele, Marile Democraţii, deşi învingãtoarte alãturi de comunişti, au fost obligate sã treacã repede în defensivã în fata agresivitãţii acestuia.

            Bolşevicii, punând la punct o vastã maşinã de dezinformare (la care, din pãcate, a contribuit şi majoritatea intelectualilor europeni seduşi de idealismul umanitar al stângii), au reuşit sã altereze datele istorice, sã schimbe mentalitatea maselor populare cãrora le-au imprimat nişte idei false  ce dominã şi astãzi omenirea, în ciuda prãbuşirii recente a regimurilor comuniste. Cãci dezinformarea constituie baza strategiei de pãtrundere a comuniştilor în conştiinţa omeneascã.

            Prin minciunã şi omisiune comuniştii au explicat şi fenomenele naţionaliste, pe care le-au numit “fasciste”, fenomene apãrute în viaţa politicã a popoarelor în epoca dintre cele douã rãzboaie. Asupra acestor “fascisme” s-au vãrsat imense cantitãţi de minciuni, au fost îngropate sub mormane de invective, de denaturãri şi mai ales de omisiuni voite, care au falsificat cunoştinţa cauzelor care au dus la apariţia lor şi a rosturilor lor în sânul popoarelor respective.

            Omul intoxicat este convins chiar şi astãzi cã aceste naţionalisme au constituit esenţa rãului în lume, au fost nişte apariţii abisale în istorie, o revãrsare teluricã a instinctelor crude, animalice, pe care omul reuşise sã şi le îmblânzeascã în decursul evoluţiei sale multimilenare.

            Nimic mai neadevãrat.

            Apariţia naţionalismelor în Europa a fost determinatã de erupţia revoluţionarã a bolşevismului,  dupã luarea puterii în Rusia, asupra restului Europei şi chiar a lumii întregi. Ameninţarea tãvãlugului revoluţionar roşu care în puţini ani însângerase deja Rusia (1), care ţintea la strivirea aşezãmintelor tradiţionale ale popoarelor într-o nouã cavalcadã barbarã modernã, a dat naştere unor acţiuni fireşti de autoapãrare care au stat la baza apariţiei unor forţe naţionale virile, decise sã stãvileascã primejdia roşie.

            Churchill însuşi, pe vremea când nu era încã tovarãşul comuniştilor la dezmembrarea Europei, spunea cã fascismul  este antidotul necesar ce şi-l oferã naţiunile civilizate contra veninului bolşevic. Iar ministrul olandez în Saint-Petersburg, Oudendyke, scria în octombrie 1917 :”Dacã bolşevismul nu este înãbuşit în embrionul lui, el se  revarsã peste întreaga Europa şi chiar în lumea întreagã, cãci el este organizat şi dirijat de evrei care nu au naţionalitate şi al cãror scop final este de a distruge, în propriul lor interes, ordinea de lucruri existentã” (L’histoire de communisme. Leon de Foncins, Paris, 1973).

            Astfel, din sânul naţiunilor ameninţate şi cu asentimentul sãnãtos al acestora s-au nãscut fenomene naţionale de apãrare menite sã stãvileascã pericolul comunist.

 

GERMANIA

            Prima ţarã vizatã şi care pãrea cea mai aptã pentru o acţiune revoluţionarã era Germania. Ţara , ieşitã învinsã din rãzboi, cu nemulţumiri profunde inerente înfrângerii suferite, cu un numeros proletariat lipsit –din cauza rãzboiului-  de resursele necesare de trai, cu nişte condiţii economice severe impuse de învingãtori, pãrea coaptã pentru o rapidã bolşevizare. Lenin însuşi scria la 1 octombrie 1918 cã revoluţia în Germania este iminentã, o problema de zile numai şi cã ruşii comunişti ar trebui sã-şi rişte chiar vieţile pentru a ajuta la declanşarea ei, (Cristopher Andreev şi Oleg Gordevski, “KGB”, Bucureşti,1994,p.47).

            Armata fiind demobilizatã (dupã armistiţiu), Germania rãmâne la discreţia grupelor de agitatori susţinute de ambasadorul sovietic, Joffe. In 9 noiembrie 1918 se formeazã la Berlin un Consiliu de Comisari ai poporului, format din trei socialişti (Elbert-Interior, Landsberg-Finanţe,Scheidemann) şi trei independenţi (Haase-Externe, Dittmann şi Barth). Dar se formeazã în acelaşi timp şi o mulţime de comitete muncitoreşti şi de soldaţi, aflate sub influenţa grupului comunist al “Spartakiştilor”, condus de Liebnecht şi Rosa Luxemburg [un fel de Pasionaria germanã].

            La 6 noiembrie fusese înãbuşitã o mişcare de rãzvrãtire a marinarilor din Kiel, dirijatã de comuniştii Grunwald şi Kohn.

            La îndemnul lui  Liebnecht şi Roza Luxemburg se încearcã crearea unei comune la Berlin, dezarticulatã de câteva unitaţi militare rãmase fidele ofiţerilor lor.

            Intre timp este aleasã prin vot Adunarea Constituantã de la Weimar, cu 422 de deputati ( 69-dreapta, 166-centru, 165-socialişti, 22-independenţi). Dar acţiunile revoluţionare comuniste, care nu ţin seama de acest început de normalizare a vieţii politice germane, se extind peste tot : Renania, Bavaria, Saxonia, Bremen, Hamburg, Ruhr, unde iau forme violente . În Braunschweig se proclamã chiar o republicã roşie de cãtre ‘Spartakişti”. Aceste insurecţii provoacã numai în anul 1918, 1200 de morţi şi mai mult de zece mii de rãniţi.(Jean Lombard. “La cara oculta de la historia moderna”. Madrid,1976,p.7).

            La 7 noiembrie 1918, în Bavaria, socialistul Kurt Eisner (Solomon Kutchinsky) organizeazã o demonstraţie “pacificã” cu 150.000 de oameni, alungã pe regele Ludovic al III-lea şi formeaza un Directoriu al Statelor Confederate din Sud, proclamându-se preşedinte. Dar alţi extremişti situaţi mai la stânga decât Eisner, conduşi de Erich Musam şi Rudolf Eglhofer, încearcã la 7 decembrie o loviturã care eşueazã.

            Se reliefeazã aici douã forţe : un guvern socialist (ieşit din alegerile de la 15 ianuarie 1919), cu Hoffmann, Schneppenhorst, dr. Neurath, de o parte şi un comitet revoluţionar condus de comuniştii Toller, Musam, Landauer, Eglhofer de cealaltã. Aceştia din urmã incitau sovietele muncitoreşti, care s-au format în multe localitãti, sã urmeze exemplul revoluţionar al lui Bela Kuhn din Ungaria.

            La 7 aprilie Bavaria se proclamã republicã, având ca preşedinte pe comunistul Toller. Trupele rãmase încã credincioase disciplinei militare se închid în cazãrmi pentru a nu fi dezarmate.

            La 16 aprilie, la Dachau, altã fracţiune comunistã, condusã de trei evrei ruşi : Levin, Axelrot şi Lewien, alungã autoritãtile locale, se instaleazã în palatul conţilor Wittelbasch şi, împreunã cu Eglhofer, jefuiesc bãncile locale şi imprimã chiar bani falşi pentru a-şi plãti cei douãzeci de mii de miliţieni care-i urmeazã şi susţin. Sunt dezarticulaţi însã, cu ajutorul unor trupe conduse de generalul von Oven, trimise de la Berlin. Au loc apoi şapte sute de execuţii, printre care şi capii insurecţiei : Landauer, Eglhofer, Levin. Ceilalţi au fugit la Viena. Astfel eşueazã experienţa Republicii Sovietice Bavaria.

            La fel şi în landul Saxonia, unde sindicaliştii din Dresda, incitaţi de agenţi comunişti ruşi, au expulzat pe regele Frederich August şi au constituit soviete cu un consiliu de comisari. Ei organizeazã şi miliţii care se dedau la jafuri. Furã fondurile municipale, provoacã greve, ucid. Dezordinea este totalã. Populaţia cere ajutor Berlinului. Ministrul Apãrãrii, Noske, trimite câteva trupe loiale guvernului şi revoluţionarii rosii sunt dezarmaţi şi apoi arestaţi. O gardã civilã va menţine în continuare ordinea.

            Astfel , guvernul central de la Berlin, prin energicul sãu ministru al Apãrãrii, Noske, reuşeşte sã opreascã acest prim asalt al miliţiilor comuniste conduse de agenţi moscoviţi. Dar condiţiile de pace impuse Germaniei de Aliaţi, foarte severe (212.000.000. mãrci aur, teritorii germane trecute altor state, zmulgerea coloniilor), provoacã noi nemulţumiri în sânul poporului. Acestea vor da naştere unui revizionism german care va milita pentru anularea acestor consecinţe ale rãzboiului, considerate nedrepte.

            In acest mediu rãvãşit de nemulţumiri, subversiunea comunistã musteşte. Republica de la Weimar este scuturatã tot mai mult de tulburãri sociale. Stânga (socialiştii şi comuniştii) acuzã armata de înfrângerea suferitã. Hindenburg şi Ludendorf, cei doi generali germani, denunţã, din contra, defetismul susţinut în spatele frontului de comunişti, ca fiind adevãrata cauzã a prãbuşirii frontului.

            La 12 ianuarie 1920, “Spartakiştii” încearcã un asalt asupra Reichstag-ului (Parlamentul german), care se soldeazã cu 42 de morţi şi 105 rãniţi.

            Ingrijoraţi de rãzmeriţa tot mai accentuatã a roşilor, germanii iau atitudine. Se formeazã asociaţii de ofiţeri şi grupãri politice de apãrare. Aici şi acum îşi are originea şi gruparea naţional-socialistã.

            In zona demilitarizatã a Ruhr-ului se produce insurecţia a 80.000 de muncitori şi mineri instigaţi de comunişti. Aceştia ucid în Wetten, la 14 martie 1920 , o unitate militarã compusã din 117 oameni. Proclamã Dictatura Sovietelor. Dar sunt repede potoliţi de generalul Watter, în fruntea unei armate de 24.000 de oameni.

            Agitaţiile se extind ca o patã de ulei . În Thuringia şi Saxonia, la instigaţiile agenţilor ruşi Kark Radek [Sobelsohn] şi Otto Marquard (membru al delegaţiei comerciale ruseşti) se formeazã Fronturi Populare (1922). Se declarã grevã generalã care zdruncinã din temelii firava economie germanã. In octombrie 1922 au loc ciocniri în Freiburg între roşii şi autoritãţile locale. Numãrul victimelor este de 25 de morţi şi 52 de rãniţi. Şi în Hamburg se încearcã în 24 octombrie o loviturã care provoacã 21 de morti şi 175 de rãniţi în rândurile rebelilor şi 11 morţi şi 34 de rãniţi printre forţele de ordine. Peste tot prolifereazã mişcãri separatiste sau autonomiste întreţinute de comunişti. Germania este pe punctul de a se descompune. Tot edificiul statal creat de Bismark se clatina.

            Apariţia pe scena politică a naţionalismului german se produce în acest moment. Suntem în 1922. Partidul naţional-socialist are 35.000 de înscrişi. Este condus de Hitler, Rudolf Hess, Gottfried Feder, Hans Frank, Ernst Rohm, Alfred Rosenberg, Herman Goering. Cu ajutorul unor financiari germani se cumpãrã “Volkischer Beobachter” (Observatorul Poporului), prin care se începe combaterea comunismului şi a tendinţelor separatiste în diferite landuri.

            Pentru a stãvili tendinţa de secesiune a guvernului din Bavaria, al cărui preşedinte era socialistul von Kahr, naţional-socialiştii încearcã un puci în 9 noiembrie 1923. Acesta eşueazã şi Hitler este condamnat la 5 ani de închisoare. Dar şi guvernul von Kahr este obligat sã demisioneze, aşa cã puciul lui Hitler are o urmare fericitã pentru unitatea Germaniei.

            În continuare, Partidul naţional-socialist se consolideazã în viaţa politicã şi se contureazã ca singura forţã capabilã de a stãvili subversiunea bolşevicã.

            Crahul economic din 1929 cu falimente fabuloase de bãnci şi întreprinderi, ridicã numãrul şomerilor muritori de foame la şapte milioane. Aceastã situaţie provoacã un nou val de nemulţumiri şi proteste de care se servesc repede comuniştii. Guverne socialiste şi centriste se succed cu rapiditate la cârma statului fãrã a putea redresa situaţia.

            În mai 1929 izbucneşte în Berlin o nouã rãzmeriţã comunistã, cu dezordini care provoacã 19 morţi şi 36 de rãniţi. În 1931 au loc alte dezordini în Ruhr, Hamburg, Bremen, Kassel, Frankfurt, Duesseldorf şi Duisburg. Alţi morţi, alţi rãniţi.  Moscova, care stã în spatele tuturor acestor debandade prin agenţii ei kominternişti, speculeazã greutãţile economice ale Germaniei şi aşteaptã prãbuşirea ei.

            Dar, în alegerile din iulie 1932, poporul german reacţioneazã şi naţional-socialiştii obţin 13.700.000 de voturi şi 230 scaune în parlament (din 608). Şeful statului îl cheamã pe Hitler la guvern. Acesta formeazã un guvern de tehnicieni în care intrã numai doi naţional-socialişti.

            Ca reacţie, comuniştii care îşi simt periclitatã poziţia politicã, provoacã dezordini. Liebnecht, sfãtuit de agenţii Kominternului : Dimitrov, Popoff şi Tanev, aprinde insurecţii în Renania, Silezia şi Hamburg. În 27 ianuarie, van der Lubbe (un comunist olandez) dã foc Reichstag-ului. Numaidecât se decreteazã dizolvarea partidului comunist şi se iau o serie de mãsuri restrictive contra comuniştilor.

            În 5 martie 1933 se dizolvã Parlamentul. În noile alegeri, naţional-socialiştii obţin 17.300.000 de voturi şi 288 de scaune. Forţa politicã cea mai puternicã fiind naţional-socialismul, se dau puteri depline lui Hitler pentru a stopa agresiunile comuniste şi a redresa Statul. Comuniştii au pierdut bãtãlia în Germania.

 

AUSTRIA

            Dezmembrat la sfârşitul primului rãzboi mondial, Imperiul Austro-ungar, Austria se proclamã Republicã Democraticã în 12 noiembrie 1918. Numaidecât, guvernul provizoriu cere unirea cu Germania (Anschluss), care este votatã de Parlamentul austriac ales între timp. În februarie 1919, aceastã unire este ratificatã şi de Parlamentul german. Astfel, fãrã intervenţie armatã, unirea Austriei cu Germania se realizeazã prin voinţa popularã. Se opun însã puterile învingãtoare : Italia, prin ministrul sãu Orlando şi Franţa prin Clemenceau. În 10 decembrie 1919, aliaţii anuleazã actul de unire (Anschluss-ul va fi realizat de Hitler în 1938).

            Dupã alegerile din 16 februarie 1920 se formeazã un guvern socialist cu Victor Adler, Otto Bauer de Bruehn (Externe) şi dr. Julius Deutsch (Apãrare). Acest guvern de stânga tolereazã formarea de miliţii comuniste care, incitate de agentul lui Bela Kuhn, Bettelheim, provoacã mai multe rãscoale muncitoreşti, care produc 20 de morţi numai în Viena. Aceste dezordini se întind pânã în anul 1923, când, în urma noilor alegeri, creştin-democraţii majoritari formeazã un guvern stabil împreunã cu social-democraţii.

            Se formeazã şi în Austria o filialã a Partidului naţional-socialist care taie avântul revoluţionar al Kominternului în aceastã ţarã. 

 

UNGARIA

            Dupã sfârşitului rãzboiului, Puterile Centrale fiind învinse, Ungaria se desprinde de Imperiul Austro-ungar. Contele Karolyi constituie un Consiliu Naţional care proclamã, la 16 noiembrie 1918, republica, şi este ales preşedinte al acesteia. Dar Karolyi este un om slab. Pentru a impresiona pe Aliaţi şi a opri dezastrul frontierelor Marii Ungarii, el se apropie de bolşevici, prin ambasadorul rus Rakovski (bulgar din Dobrogea) (2). Nu reuşeşte sã-i sperie pe Aliaţi, dar deschide uşa lui Bela Kuhn, evreu, veteran al revoluţiei comuniste din Rusia şi membru în biroul restrâns al Kominternului. Acesta ia puterea şi pune bazele unui regim comunist de teroare. Din 26 de comisari ai poporului, 18 sunt evrei, din Ungaria sau veniţi din Rusia (3). Se confiscã aurul, bijuteriile şi depozitele bancare, se incendiazã, se tortureazã, se ucide. Timp de cinci luni, Bela Kuhn şi ceata lui de rãufãcãtori rãvãşesc viaţa ungureascã.

            Aceastã ţarã va fi salvatã de trupele române care, în ciuda opoziţiei Aliaţilor, intervin în Ungaria şi ajung la 1 august 1919 la Budapesta. Bela Kuhn va fugi în Rusia. Ungaria se proclamã regat, sub regenţa amiralului Horthy.

            Ia nastere şi aici o mişcare naţionalistã,”Sãgeţile de Fier”, condusã de Szalasy, care stãvileşte pãtrunderea comunismului în popor.

 

POLONIA

 

            În aceastã tarã, eliberatã prin înfrângerea germanilor şi defecţiunea rusã, se formeazã, la 14 noiembrie 1918, un guvern socialist prezidat de  Moraczewski. Preşedinte al republicii este numit Mareşalul Pilsudski. Dar  la instigaţiile lui Troţki, o armatã bolşevicã condusã de generalii Budienny şi Tuchatchevski atacã Polonia şi ajunge la 16 august 1920 pânã la Varşovia. În ultimã instanţã, sunt alungaţi din ţarã de armatele poloneze organizate în grabã de misiunea francezã şi Generalul Weygand. Rusii suferã pierderi : 48.000 de morţi şi 25.000 de prizonieri. (Acest dezastru va face parte din actul de acuzare şi condamnare a lui Tuchatchevski în 1937).

 

ROMÂNIA

            Prin situatia sa geostrategicã, România a fost mereu “pohtitã” de imperialismul rusesc. Aşezatã în calea penetrãrii acestuia spre mãrile sud-estului european, ţara noastrã a trebuit sã sufere necontenit încãlcãri şi rãpiri de teritorii, care au pus mereu în primejdie fiinţa noastrã naţionalã. Nici politica bolşevicã nu a pãrãsit aceastã linie.

            Abia ieşitã din rãzboi, în 1917, privirile hrãpãreţe ale Rusiei roşii se îndreaptã spre vecinii ei, Polonia şi România. Încã din anul 1918, numeroşi agenţi bolşevici sunt trimişi în Basarabia şi Moldova, pentru a pune bazele unor grupe de agitatori, în vederea destrãmãrii Statului român. În ianuarie 1919 o bandã de comunişti ucraineni încearcã sã ocupe un pod peste Nistru din apropierea Hotinului, pentru a introduce în România un transport de arme. Surprinşi de grãnicerii noştri, în urma unei lupte soldate cu câţiva rãniţi, agresorii fug peste Nistru, abandonând armele. Încercãri de acest fel au fost foarte dese.

            Dupã instaurarea în Ungaria, în 1919, a regimului Bela Kuhn, acesta plãnuieşte împreunã cu ruşii un atac combinat contra ţãrii noastre. Iatã ce scria pe atunci un diplomat francez din Bucureşti : “…situaţia în  România se agraveazã. Aceastã unire a Ungariei cu bolşevicii este periculoasã pentru România şi pentru noi (francezii). Iatã cã la Budapesta ofiţerii noştri au fost dezarmaţi şi expulzaţi”.(4)

            În Chişinãu sunt arestaţi în 1921 agenţii bolşevici Timofei Pankovic şi Alexandru Voloviuc, veniţi sã punã la cale dezordini.

            La 8 decembrie 1921, agenţi comunişti conduşi de Max Goldstein pun o bombã în Senat, în Bucureşti. Sunt ucişi ministrul Grecianu, episcopul unit Radu, din Oradea, şi rãniţi câţiva deputaţi.

            La 1 decembrie 1922, un grup terorist venit din Rusia aruncã în aer localul siguranţei din Tighina. Incidentele de acest gen se multiplicã. Sunt arestaţi în 1923 Procopie Gorobievski şi Galuzinski, veniţi din Rusia sã organizeze atentate. În aprilie 1924 sunt ucişi mai mulţi ostaşi români.

            Dar lovitura cea mai serioasã o vor încerca bolşevicii la Tatar Bunar (între Ismail şi Cetatea Albã), în septembrie 1924. Sub conducerea agenţilor ruşi Platov, Nenine, Statsenko, Batiscev, Barbalat şi Kolstov, o bandã de circa douãzeci de indivizi ocupã localitatea şi ucid pe reprezentanţii administraţiei române (primar şi jandarmi). Înspãimântã populaţia cu vestea cã se apropie armate ruseşti pentru a încorpora Basarabia recent proclamatei Republici Moldoveneşti  de peste Nistru. Mobilizeazã tinerii din sat şi arboreazã peste tot drapele roşii. Dar douã companii de soldaţi români, întãrite cu voluntari ţãrani care nu agreazã comunismul, atacã Tatar-Bunarul şi lichideazã rebeliunea. În luptã cad şi capii rebeliunii, Kolstov şi Nenine. Ceilalţi, aproximativ 500, se predau şi sunt deferiţi justiţiei.

            Paralel cu aceste atacuri armate, comuniştii desfãşoarã şi o puternicã activitate propagandisticã în Basarabia şi Moldova, printre clasele muncitoreşti şi intelectuale. Infecţia roşie este foarte virulentã în Universitate, unde profesori ca Paul Bujor susţin cã “Lumina vine de la rãsãrit”(5). Majoritatea studenţilor sprijinã pe faţã tezele comunismului. Ajutatã mai ales de elemente alogene (ruşi şi evrei), mişcarea antinaţionalã creşte primejdios.

            În acest moment apare pe scena politicã româneascã Corneliu Zelea Codreanu. Cu o mânã de tineri naţionalişti condusã de luptãtorul sindicalist Constantin Pancu, Codreanu începe lupta de stãvilire a comunismului. Sparge greve, sparge manifestaţii pro-comuniste, se încaerã cu studenţii de stânga, “Curând bandele bolşevice strecurate peste Nistru sunt învinse, agenţii Moscovei descoperiţi, şi este stãvilitã subversiunea ce pusese stãpânire pe provinciile noastre orientale”.

            Dupã aceastã primã victorie, Codreanu, conştient de pericolul comunist, înfiinţeazã “Legiunea Arhanghelul Mihail”, organizaţie de educare şi luptã anticomunistã, la care va adera în scurt timp majoritatea tineretului ţãrii noastre, o parte din muncitorime şi ţãrãnimea. Intelectualii romãni îşi vor întoarce faţa spre Dumnezeu şi nevoile neamului lor. Comunismul este învins. În 1944, dupã invadarea ţãrii noastre de trupele bolşevice, acestea vor gãsi aici un partid comunist rahitic, format din nu mai mult de 1000 de membri, marea majoritate nefiind români. Aceasta a fost opera Mişcãrii Legionare.

            Pentru anticomunismul lui, Corneliu Zelea Codreanu va fi ucis bestial în anul 1938, iar Mişcarea lui prigonitã crud.

 

ITALIA

 

            Şi Italia a fost afectatã, dupã încetarea rãzboiului, de virusul roşu.

            Douã partide îşi disputau viaţa politicã la sfârşitul acestuia : Partidul Popular Italian, prezidat de cãlugãrul Dom Luigi Sturzo, partid creat cu consimţãmântul Vaticanului pentru a neutraliza tendinţele de stânga şi Partidul Socialist, cu o puternicã preponderenţã în clasele  muncitoreşti italiene. Acesta din urmã se radicalizeazã repede şi deja în 1917, dupã severa derutã suferitã de italieni la Caporetto, se impun în el extremiştii. Agenţii bolşevici ruşi Smirnov şi Goldemberg, trimişi clandestin la Torino, organizeazã o insurecţie muncitoreascã la 23 august, care a durat cinci zile, fiind apoi înãbuşitã de autoritãţi.

            În luna februarie 1919 are loc o defilare roşie la Milano, urmatã de greve. În iunie se proclamã chiar un soviet în Sestri-Ponente din Liguria, care dureazã numai 48 de ore. Se produc în continuare dezordini în Forli, la 20 iunie, jafuri în Milano, pentru a obţine fonduri şi o tentativã de grevã generalã pro-Rusia, la 22 iulie, la care au luat parte 200.000 de metalurgişti în nord şi 200.000 de “braccianti”(muncitori agricoli) în Valea Padului. În decembrie agitaţia se extinde şi în sudul ţãrii, unde se succed o  serie de greve la Roma, Genova, Neapole şi jafuri în Mantua.

            În 1920 dezordinile se radicalizeazã. Se ocupã fabrici unde se formeazã soviete şi se arboreazã steaguri roşii. În Torino, comunistul Gramschi organizeazã 100.000 de muncitori în grupuri, care ocupã diferite fabrici. În zonele rurale, ţãranii demobilizaţi ocupã moşiile. În luptele ce au loc cu autoritãţile cad morti 45 de oameni şi alţi 444 sunt rãniţi.

            Feroviarii şi muncitorii portuari refuzã sã transporte trupe italiene şi se rãzvrãtesc chiar şi câteva unitãţi de “Bersaglieri” (trupe de elitã ale Italiei). Toate aceste rãzvrãtiri întreţinute de comunişti adâncesc şi mai mult criza economicã care devine galopantã, cu creşterea mizeriei claselor de jos şi a numãrului nemulţumiţilor. Ruşii îşi creazã astfel proletariatul lor.

            La 11 iunie 1920 Giolitti formeazã un nou guvern de uniune naţionalã, cu oameni de suprafaţã ca Felipe Moda (Interne), contele Sforza (Externe), Bonomi (Armatã), Benedetto Croce (Instrucţiune Publicã) şi socialistul Labriola (Muncã). Dar liniştea nu este cãpãtatã. În vara acestui an izbucnesc noi mişcãri muncitoreşti, iarãşi cu ocupãri de fabrici ca Fiat în Torino, Ansaldo şi Alfa-Romeo în Milano, pentru a numi pe cele mai importante. Anarhia se întinde peste toatã ţara. Se atacã comisariate de poliţie, cãzãrmi, se insultã ofiţeri, se agreseazã preoţi.

            În acest moment greu pãşeste pe arena politicã italianã Benito Mussolini. Fost socialist, el se desprinde de acest partid când îşi dã seama cã acesta este dominat din ce în ce mai mult de comunişti. Intrã în contact cu generalii Badoglio şi Capello, care şi ei vor sã opreascã alunecarea periculoasã a Italiei spre revoluţia bolşevicã. Mussolini organizase deja în 1919 “Fasciile” sale la Milano, ajutat fiind de patrioţi ca Michele Bianchi, Ferrucchio Vecchi, Mario Carli. Aceste grupãri combative anticomuniste se extind repede la Genova, Verona, Neapole, Parma, Bolognia. De peste tot se primesc adeziuni. Li se alãturã Dino Grandi, Italo Balbo, Amerigo Dumini, nume de rezonanţã ale fascismului italian. În primul Congres ce are loc la Florenţa se conteazã deja pe 17.000 de oameni înscrişi în Fascii. Se produc incidente şi încãierãri cu socialiştii radicali.

            În unele zone rurale, Federaţia Socialistã a Muncitorilor Agricoli reuşeşte, în octombrie 1920, sã impunã nişte contracte colective de muncã cu speranţa de a se trece apoi la confiscãri de terenuri şi instituiri de colhozuri. Sunt atacaţi de Fasciile lui Mussolini, cãrora li se alãturã şi agricultori din zonele Emilia, Toscana, etc. , cãrora nu le surâd colectivizãrile. În Bolognia este ucis un consilier fascist. Camarazii acestuia atacã diferite municipalitãţi unde sunt instalaţi roşii. Cad 250 de oameni, dintre care 40 sunt fascişti. Fasciştii provoacã agresiuni, dar aceste agresiuni împiedecã sã se consume agresiunea cea mare, descompunerea statului italian, pe care o urmãresc comuniştii

            În martie 1921, comuniştii comit un atentat cu bombã în teatrul din Milano, unde omoarã 20 de persoane. Rãspund prompt fasciştii, dând foc ziarului de stânga “Avanti”. Atacurile comuniştilor şi contraatacurile Fasciilor se înteţesc. Între octombrie 1920 şi octombrie 1922 îşi pierd viaţa în acest mini-rãzboi civil 2000 de persoane (300 fascişti, 600 comunişti, restul poliţişti şi civili). Încet-încet însã, dezordinile provocate de “roşii” sunt înãbuşite de reacţiile naţionale.

            În alegerile ce au loc în primãvara anului 1921, fasciştii, fãcând front comun cu Blocul Naţional, obţin 275 de scaune în Parlament (din 535), socialiştii iau 122, iar comuniştii numai 16. În noiembrie Fasciile se organizeazã în partid politic : Partidul Naţional Fascist. La începutul anului 1922 are deja 350.000 de membri înscrişi.

            Cum neliniştile politice şi sociale continuã, alimentate şi de o grea crizã economicã, cu falimente de bãnci, închideri de întreprinderi şi şomaj în creştere galopantã, tot mai multe cercuri politice de centru, Biserica Catolicã, Armata, încep sã vadã în Mussolini şi Fasciile lui singura soluţie pentru scoaterea Italiei din haos. La 29 0ctombrie 1922, Mussolini este invitat la Quirinal de rege. I se cere sã formeze un nou guvern. Începe guvernarea regimului fascist din Italia.

            Astfel curentul naţionalist, reprezentat în Italia prin fascism, scoate aceastã ţarã din criza politicã şi economicã, transformînd-o într-un stat modern şi puternic, respectat în Europa.

            Încã o poartã europeanã a fost închisã pãtrunderii comunismului.

 

PORTUGALIA

           

Dupã sfârşitul rãzboiului, nici flancul sud-vestic al Europei , adicã Peninsula Ibericã, nu a scãpat ofensivei comuniste. În Portugalia (care în rãzboi fusese aliata Angliei) încep dezordinile şi violenţele revoluţionare insistente şi periculoase pentru existenţa Statului naţional. Pentru a preîntâmpina luarea puterii de cãtre forţele de stânga, anarhice şi antinaţionale, armata se revoltã în nordul ţãrii cu generalul Gomez da Costa şi în sudul ei cu generalul Carmona. Se formeazã astfel la 12 iunie 1926 un guvern de militari cu doctorul Oliveira Salazar la Finanţe, unde situaţia era dezastroasã. Urmeazã o serie de şovãieli în conducerea politicã a statului, cu continui încercãri din partea organizaţiilor francmasonice ( puternice şi active în peninsula ibericã ) de a restitui puterea unor curente politice de stânga, unde comuniştii sunt cei mai dinamici.

Situaţia  Portugaliei  se  restabileşte  definitiv  în  1928,

când generalul  Carmona e proclamat Şef al statului şi Oliveira Salazar, Preşedinte al guvernului şi ministru de Finanţe. Statul, care în concepţia salazarianã trebuie sã fie “tare, dar limitat prin libertãţile şi garanţiile individuale care sunt o exigenţã pentru solidaritatea socialã”, capãtã, în ceea ce priveşte organizarea societãţii, forma cunoscutã sub numele de Corporatism.        Salazar va conduce cu succes destinele ţãrii pânã la moartea sa, barând drumul de cucerire al puterii formaţiunilor de stânga. Dar acestea se dezvoltã totuşi clandestin şi în special în colonii, unde capteazã şi o serie de ofiţeri, care vor da mai târziu, în 1972, lovitura de stat, prin aşa numita “revoluţie a garoafelor”.

 

 

SPANIA

 

            Odatã cu instaurarea comunismului în Rusia, încep agitaţiile şi în Spania. Lenin, în al 2-lea Congres al Kominernului din 1920, prezice cã al doilea stat comunist în Europa va fi în curând Spania (Aceeaşi profeţie o fãcuse în 1918 cu Germania, fãrã ca ea sã se realizeze). În strategia expasionismului bolşevic, Spania avea o aşezare idealã în flancul sud-vestic al continentului. O comunizare a ei era foarte importantã pentru bolşevici, cãci astfel , între comunismul rusesc şi cel iberic s-ar fi strâns Europa ca într-o menghinã, obligând-o sã capituleze definitiv.

            De aceea agitaţiile de destabilizare încep sã se înmulţeascã cu vehemenţã aici. Agenţii comunişti incitã muncitorii la greve şi distrugeri de fabrici în regiunile industrializate, la dezordini şi ocupãri de pãmânturi în regiunile agricole. (Vedeţi, deci, aceeaşi tacticã peste tot : greve, distrugeri de fabrici, pentru crearea haosului economic şi în consecinţã, nemulţumiri ) şi mai excitã deasemeni şi unele tendinţe separatiste în provinciile Catalanã şi Ţara Bascilor. În Barcelona încãierãrile revoltaţilor cu forţele de ordine produc în 1917 deja 22 de morţi şi 64 rãniţi. În anii urmãtori aceste pierderi umane vor merge în creştere.

            Se formeazã mai multe cabinete instabile, cu politicieni de centru ca Maura, Eduardo Dato, Garcia Prieto, Romaniones. Dar sunt guverne slabe şi hãrţuite permanent de forţele revoluţionare şi anarhiste.(6).

 În 1921 este asasinat preşedintele guvernului, Eduardo Dato.

            Instabilitatea politicã paralizeazã viaţa statului. Noi guverne se succed unul altuia la câteva luni numai. Greve, agitaţii sindicale, atentate. În Barcelona numai, între 1919 şi 1920, se produc 197 atentate cu 103 morţi şi 173 rãniţi. În 1920 au loc 311 atentate. Între morţi se aflã şi sindicalişti de diferite formaţii care se omoarã între ei.

            Aceastã anarhie crescândã ce provoca neguvernarea ţãrii duce la impunerea unei dictaturi militare în 1923, cu asentimentul regelui Alfonso XII. Dictatura generalului Primo de Rivera, tatãl şefului falangei de mai târziu, Jose Antonio Primo de Rivera. Pacea socialã revine în Spania care progreseazã în toate sectoarele.

 Dar duşmanii acestei Spanii liniştite, între care în prima linie sunt francmasonii pe plan intelectual şi  presiunile politice, determinã pe acelaşi rege Alfonso XIII sã-l debarce  în anul 1930. Mişcare politicã nesãbuitã a regelui, căci rãmas descoperit, Alfonso XIII însuşi este silit sã abdice în 1931. Lovitura i-a fost datã de aceiaşi  francmasoni, aliaţi cu republicanii de stânga, cu socialiştii, comuniştii şi anarhiştii.

            Numaidecât încep agitaţiile sociale cu incendii la diverse biserici şi mânãstiri, se ucid preoţi.(7). Kominternul este foarte activ în Spania, aflându-se în spatele tuturor acestor acte teroriste. Se trece chiar la atacuri armate contra aşezãmintelor militare, civile, primãrii, prefecturi, etc. Teroriştii sunt înarmaţi cu ajutorul Kominternului, se primesc arme din Rusia.  Numai în 1933 se calculeazã cã au fost distribuite grupurilor teroriste 10.000 de bombe şi grenade. În aceastã situaţie, ordinea socialã ( cu toate cã guvernele în funcţiune sunt socialiste şi în general de stânga) este la pãmânt. Cine în realitate dicteazã şi apoi desfac legile, sunt comuniştii şi anarhiştii. În toatã ţara domneşte haosul. Acum, în 1933, la 29 octombrie , ia fiinţã Falanga Spaniolã sub conducerea lui Jose Antonio Primo de Rivera ca antidot pentru virusul roşu ce pusese stãpânire pe ţarã.

            În 1934 au loc alegeri. Stânga este învinsã la urne. Centrul şi centru-dreapta obţin o majoritate covârşitoare : 374 scaune în Parlament, contra 99 scaune obţinute de stânga, ceea  ce denotã conservatorismul poporului spaniol. Stânga însã    nu-şi recunoaşte înfrângerea : un deputat roşu recent ales va exclama cu cinism : “Vom acţiona chiar contra voinţei poporului”.

            Astfel la 6 octombrie 1934 se încearcã în Barcelona o loviturã de stat de cãtre socialistul Campanys, care proclamã Statul Catalan Independent. Dispune de 60.000 de oameni înarmaţi cu arme aduse din Rusia, via Elveţia. Armata însã înfrânge rebeliunea. Se produc 40 de morţi şi 117 rãniţi.

Mai serioasã va fi rebeliunea pusã la cale în Asturia, regiune minierã din nordul Spaniei. Cu o armatã de 30.000 de mineri, comuniştii atacã oraşele Oviedo şi Gijon. Se asasineazã preoţi, ingineri, profesori şi jandarmi (adicã dupã acelaşi slogan : noi muncim, nu gândim). Se distruge, prin explozie, catedrala din Oviedo. În ajutorul micilor garnizoane militare, asediate în cãzãrmile lor, vin câteva formaţii militare din regiunile vecine şi rebeliunea este sufocatã. Rebelii suferã 955 de morţi şi 1449 rãniţi, iar forţele de ordine numãrã 219 morţi şi 743 rãniţi. S-au capturat 17.645  arme. Rebelii au provocat 1292 incendii şi au distrus 750 edificii (7). Aceste cifre aratã importanţa luptelor ce s-au desfãşurat acolo şi forţa la care ajunseserã comuniştii.

            Dar lucrurile se altereazã extrem de mult. În alegerile din 1936, stânga, constituitã într-un Front Popular, dupã modelul francez al lui Leon Blum, obţine majoritatea în Parlament.

            Kominternul simte apropiatã ora pentru a impune un regim comunist în flancul sud al Europei. Stalin trimite pentru punerea în practicã a acestui plan în Spania 79 agitatori. Printre aceştia se numãrã : Bela Kuhn, Lozonsky, Janson, Primakov, Berzine, Heinz Neuman, Vronsky, Artadel, Antonov Ovscenco, Moise Rosenberg, Leo Jacobson, Haikine, Frielanger, Stillermann, Samuel Frankine, Schapiro, etc. Singurul spaniol, Santiago Carillo, este însãrcinat cu formaţia tineretului comunist. Toţi aceştia au misiunea de a dirija din umbrã mersul ţãrii spre comunizare.

            Largo Caballero formeazã un nou guvern în care intrã comunişti notorii. În Cadix acesta declarã public : “Vom impune dictatura proletariatului” .

            În 29 iunie 1936 comuniştii lui Caballero distribuie oamenilor lor nişte instructiuni pentru acţiuni teroriste contra militarilor, şefilor politici potrivnici, capitalişti, funcţionari de stat, primari, preoţi. Se numesc comisari populari. În Congresul Sindical  Internaţional care se ţine la Londra în 6 iulie 1936 se afirmã : “Sã nu se surprindã nimeni dacã în orice moment proletariatul spaniol va pune mâna pe arme”. (8)

            În acestã primã jumãtate a anului 1936  teroarea este în floare. Sute de atentate au loc , cu sute de victime, printre care asa numiţii  “inamici ai poporului”. Singurii care ies pe stradã şi se opun barbariei roşii sunt falangiştii lui Jose Antonio Primo de Rivera. Sute dintre ei cad pe caldarâmurile oraşelor. Conducãtorii lor, în frunte cu Jose Antonio, sunt arestaţi şi încarceraţi ; vor fi ucişi ulterior, în urma unui proces înscenat, la 20 noiembrie 1936.

            Unii dintre componenţii Frontului Popular mai moderaţi sunt înspãimântaţi de excesele ce la fac comuniştii peste tot. Dar nu mai au nici o putere

            În noaptea de 13 iulie 1936 Carlo Sotelo, deputat creştin-democrat în Parlament, este ridicat noaptea de acasã din ordinul Passionariei (Dolores Ibarruri) şi asasinat cu un glonte în ceafã.

A fost picãtura care a umplut paharul. La 18 iulie 1936, generalul Franco cu trupele ce-i sunt fidele se ridicã în arme. Falangiştii se alãturã din primul moment.  Cheamã sã lupte pentru Spania pe toţi patrioţii şi oamenii de bine.

            Rãzboiul civil a durat pânã în 1939. România a dat şi ea prinosul de sânge prin martirii Moţa şi Marin, pentru apãrarea aşezãmintelor creştine. De partea cealaltã, de partea barbariei roşii, au luptat alţi români, conduşi de cunoscutul Valter Roman. Dar comuniştii sunt învinşi şi ultimele rãmãşiţe ale trupelor lor capituleazã la 1 aprilie 1939.

            Rezultatul nebuniei bolşevice revãrsate asupra Spaniei a adus acestei ţãri urmãtoarele pierderi în oameni : 410.000 morţi pe front + 150.000 executaţi + 200.000 morţi din cauza privaţiunilor = 760.000 pierderi de vieţi omeneşti şi o ţarã devastatã de un rãzboi fratricid.

 

*

 

            Cu Spania, drumul de pãtrundere al comunismului spre inima Europei a fost închis. Numai cel de al II-lea rãzboi mondial, cu patimile lui, cu orbirea politicã a oamenilor ce l-au condus, cu ura unor puteri factice internaţionale contra aşezãmintelor milenare ale societãţii noastre, l-au redeschis din nou în detrimentul popoarelor europene. Beneficiarii au fost acei ce înscriau pe steagurile lor Revoluţia Mondialã şi dominaţia lumii.

            Aşadar, apariţia pe continentul nostru în prima jumãtate a secolului ce acum se terminã a unor mişcãri naţionaliste, nu a fost deloc fortuitã, fãrã un sâmbure cauzal, lipsitã de o raţiune istoricã. Aceastã raţiune istoricã a fost apariţia, sfidarea şi agresivitatea bolşevismului rusesc.

            Din pãcate mulţi oameni, atât politici cât şi intelectuali, nu au intuit cu claritate primejdia ce-i pândea la rãsãrit. Nu au înţeles (de altfel era un fenomen nou) cã în Rusia avea loc o experienţã antiumanã. Cã se formase deja un proletariat agresiv, îndopat cu mesianisme nesãnãtoase. Cã aceastã ţarã încerca sã creeze şi în spaţiul european un proletariat intern, devotat ei, pe deasupra legãturilor naţionale, ce i-ar fi procurat o forţã covârşitoare şi ar fi transformat-o într-un nou monstru colonizator la scarã mondialã.

            Iar cei mai vinovaţi în acest proces de dezamorsare a înţelegerii imperativelor naţionale a fost clasa intelectualã (cu unele excepţii). Orbitã de utopia social-marxistã, nu a mai cercetat realitatea imanentã a acesteia, nu a fãcut o autopsie a realizãrilor sale în Rusia subjugatã deja. Aderarea cãrturarilor la pasiunea comunistã s-a produs la scarã mare în Vest. Nume cunoscute ca : Andre Gide, Romaine Rolland, Einstein, Heinrich Mann, Bertrand Russel, John Dos Pasos, Upton Sinclair, Pablo Picasso, Joliot Curie, şi alţii, au fost vajnicii apãrãtori ai comunismului şi unii chiar membrii marcanţi ai acestuia. Este drept că unii dintre ei s-au desprins mai târziu de el, dar nu înainte de a face un rãu imens societãţii, pe care au dezarmat-o moral în lupta contra comunismului.

            În faţa vastului complot urzit de comuniştii ruşi şi agenţii lor s-au ridicat mişcãrile naţionaliste europene, care, în prima instanţã, au stânjenit şi oprit chiar impetuozitatea revoluţionarã bolşevicã.

            Aceste mişcãri şi-au croit desigur şi un veşmânt ideologic propriu, pe mãsura idiosincraziei popoarelor din mijlocul cãrora s-au nãscut. Cã aceste ideologii au fost mai mult sau mai puţin acceptabile este altã problemã. Pânã la urmã istoria va judeca şi acest aspect al lor.

            Ceea ce este însã de netãgãduit, este faptul cã ele s-au nãscut dintr-o necesitate de apãrare a popoarelor, din acel instinct de conservare ce se aprinde în colectivitãţile naţionale atunci când sunt puse în faţa unor primejdii iminente.

            Din acest punct de vedere Europa, în special cea vesticã, care datoritã lor a fost cruţatã de gulaguri, de foame, de vexaţiuni, de ucideri în masă şi de toate formele de bestialitate la care au fost supuse ţãrile ei orientale timp de jumãtate de secol, ar trebui sã fie mai îngãduitoare cu aceste mişcãri naţionaliste. Ar trebui sã spargã carapacea dezinformativã în care au fost înghesuite de abila propagandã roşie şi sã descopere rolul ce l-au avut în realitate, acela de pompieri ai unui continent ameninţat de flãcãrile mistuitoare ale revoluţiei bolşevice.

Nicolae Rosca

 

 

1.- Bilanţul crimelor primilor ani de comunism în Rusia este: “împuşcarea a zeci de mii de ostatici sau persoane arestate, fãrã judecatã şi masacrul a sute de mii de muncitori şi ţãrani revoltaţi, între 1918-1922 ; foametea din 1922 ce a provocat moartea a 5 milioane de persoane ; lichidarea şi deportarea cazacilor de pe Don în 1920; asasinarea a zeci de mii de persoane în câmpuri de concentrare între 1918-1920”. Le livre noir du comunisme, p.19.  

2.- Istoria partidelor Naţional, Ţãrãnist  -Pamfil Şeicaru - Madrid 1963.

 3.- La cara oculta de la derrota mundial - Jean Lombard - Madrid 1976.p.11

 4.- Aspecte de relations russo-roumaines - Operã colectivã - Paris 1967, p. 95

 5.- Pentru legionari - Corneliu Zelea Codreanu - Sibiu 1936, p.16.

 6.- Componenta delegaţiei române la Congresul VII al Internaţionalei Comuniste : Boris Stefanov, Nicolae Goldberger, Vanda Nicolski, Marcel Pauker, Moise Dubinski, Manea Erlich  (Mişcarea Legionarã şi evreii - F.Strejnic - Sibiu, p.31).

 7.- Historia de Espana - Jose Repolles Aguilar - Barcelona 1972

 8.- Martires de la Iglesia - Fray Justo Perez de Urbell - Barcelona 1956

 9.- La cara oculta de la historia moderna - Jean Lombard - Madrid 1976, 10.- Op. Cit. P. 173.