Cuprins

Cuvânt înainte, de Ion Gavrilă-Ogoranu………………………….

Grupul Maxim Alexandru (Sandu)…………………………

Grupul Ştefan Popa (Nuţu)……………………………..

Fraţii Macavei……………………………………………..

Organizarea grupul armat Dabija………………………

Trădătorii……………………………………………….

Căderea grupului Dabija………………………………………..

Grupul Leon Şuşman………………………………………………

Grupul Cornel Deac-Nicolae Moldovan…………………………….

Plecarea lui Leon Şuşman în Munţii Apuseni……………………………

Sfârşitul unui vis……………………………………………………..

Grupul Ionescu Diamandi……………………………………………..

Epilog la uciderea rezistenţilor de către regimul comunist……………

Biografiile rezistenţilor……………………………………………..

Biografiile cadrelor implicate în represiune……………………………

Cuvânt înainte

Grupurile de rezistenţă armată din sud-estul Munţilor Apuseni

În toţi munţii României, timp de două decenii de stăpânire comunistă (1944-1962), au acţionat grupuri de rezistenţă armată. Şi nu numai în munţi, dar şi în păduri, în sate şi oraşe.

Într-un raport din 1959, Securitatea dădea un număr de 1.196 de grupuri şi organizaţii pe care le-a distrus („bande subversive”, cum le numea Securitatea). Ca număr, era vorba de zeci de mii de oameni. Aşadar, chiar şi numai din punct de vedere cantitativ rezistenţa e o problemă importantă în Istoria României.

Munţii Apuseni, care aveau o tradiţie de răscoală şi revoluţie, nu puteau face excepţie. În cartea de faţă este prezentată rezistenţa anticomunistă dintr-un spaţiu cuprins între oraşele: Târnăveni, Blaj, Alba Iulia, Cugir, Câmpeni, Iara, Turda, Ocna Mureş, Aiud, Teiuş.

Aici, începând din vara anului 1948 s-au constituit următoarele grupuri ce se pregăteau să intre în lupta armată:

1. Grupul lui Petru Mărgineanu, ţăran din Obreja-Alba, frate al profesorului Nicolae Mărgineanu de la Universitatea din Cluj, la acea dată arestat în cadrul lotului „Popp-Bujoiu-Nicolae Petraşcu”. Grupul era compus din ţărani, intelectuali, elevi.

2. Grupul numit „Fiii Cerului”, o organizaţie a elevilor din Mihalţ şi Blaj, cu structura Frăţiilor de Cruce, prezentat de Securitate ca fiind de nuanţă „manisto-legionară”.

3. Grupul lui Maxim Alexandru, din Sălciile-Prahova, şi al preotului greco-catolic Suciu Nicolae, înfiinţat sub conducerea organizaţiei naţional-ţărăniste din Bucureşti.

4. Grupul învăţătorului Pascu Cornel, din Benic-Alba, şi al ţăranului Bolfea Silvestru, din Întregalde-Alba, format din preoţi, învăţători şi ţărani.

Toate aceste grupuri incipiente s-au unit, în toamna timpurie a anului 1948, într-o organizaţie mare, condusă de Alexandru Maxim.

5. Grupul studenţilor Popa Ştefan şi Moldovan Nicu, de nuanţă legionară, format din iniţiativa studentului Pop Cornel din Cluj şi mai târziu sub conducerea legionară din Bucureşti.

Prin stăruinţa lui Petru Mărgineanu s-a încercat reunirea tuturor acestor luptători într-o singură organizaţie, sub conducerea lui Popa Ştefan, dar fuziunea s-a făcut abia la sfârşitul lunii februarie 1949.

6. În strânsă legătură cu gruparea lui Popa Ştefan a acţionat grupul fraţilor Spaniol, din Aiud.

7. Tot în legătură cu Popa Ştefan, în zona Ocna Mureş a acţionat într-o primă fază, până în vara anului 1949, grupul lui Leon Şuşman.

8. După plecarea lui Leon Şuşman în Apuseni, o parte din membrii grupului au rămas în zona Ocna Mureş-Blaj, sub conducerea lui Cornel Deac. Deşi Cornel Deac a fost arestat în vara anului 1952, alţi membri ai grupului, Nicolae Moldovan şi Ioan Mărgineanu au rămas ascunşi până în anul 1953, când au fost prinşi de Securitate.

9. În zona Bucium-Bistra, jud. Alba, s-a dezvoltat grupul fraţilor Macavei.

10. În liceele din Alba Iulia a luat fiinţă o organizaţie a elevilor, aflată în legătură cu grupul lui Dabija din Muntele Mare.

11. În zona Balomir-Cugir a fiinţat o organizaţie legionară retrasă în Munţii Cugirului.

12. De asemenea, exista un grup de rezistenţă în zona Sărmaş-Cluj, probabil în legătură cu Pop Cornel.

Aceasta era situaţia în toamna târzie a anului 1948, când în zonă se întorc, de la Arad, fraţii Traian şi Alexandru Macavei, împreună cu maiorul Nicolae Dabija, hotărâţi a grăbi acţiunea de împotrivire armată faţă de regimul comunist. În zona Apusenilor existau şi numeroşi rezistenţi care acţionau izolat.

La Bucureşti, maiorul Dabija a intrat în contact cu maiorul Nicolae Niţescu, care a reuşit să formeze un nucleu constituit din foşti ofiţeri superiori. În urma mai multor întâlniri cu generalul Petrescu Dumitru, fost ataşat militar al României la Washington, maiorul Dabija s-a recunoscut drept subordonat al acestuia.

Nicolae Dabija a adus cu el o organizare militară a oamenilor, un program de acţiune bine definit, o tactică şi o strategie de tip militar şi o implicare cât mai grabnică în lupta de eliberare de sub stăpânirea comunistă. De la venirea lui în regiune, practic a luat comanda rezistenţilor din zonă.

Popa Ştefan ezită la început să se afilieze maiorului Dabija, sub motiv că trebuie să se consulte mai întâi cu superiorii lui de la Bucureşti, dar în cele din urmă e dispus să se întâlnească cu maiorul pentru a face unirea. Urma să aibă loc şi o întâlnire între Dabija şi Leon Şuşman pentru acelaşi scop.

Maiorul Dabija, deşi în plină iarnă, se stabileşte în Muntele Mare (aproape de Bistra) şi în jurul lui se adună voluntari entuziaşti din toate zonele. Se creează o filieră prin care voluntarii să ajungă la munte, conduşi de călăuze pricepute.

Nicolae Dabija urmărea să aibă la început o unitate de 100 de oameni hotărâţi, cu ajutorul cărora să pună stăpânire pe centrul Munţilor Apuseni, atrăgând de partea sa unităţile de vânători de munte din zonă.

Securitatea a încercat să afle cât mai multe despre toate mişcările lui Dabija, prin câţiva informatori care se aflau în mijlocul lor: fostul maior Oniga Emil şi locotenent-colonelul Bocan. Maiorul şi luptătorii nu au avut încredere deplină în aceştia, dar totuşi nu au reuşit să se apere, fiind trădaţi de câţiva locuitori din Bistra.

Cu efective puternice, Securitatea atacă în dimineaţa de 4 martie 1949 tabăra din Muntele Mare şi peste câteva zile, la 8 martie 1949, adăpostul lui Popa Ştefan din Muntele Capra, tot cu ajutorul a doi informatori.

O parte dintre luptători mor în luptă, alţii cad vii în mâinile Securităţii şi sunt condamnaţi la moarte sau la pedepse grele (ulterior şi aceştia din urmă au fost scoşi din închisoare şi ucişi în condiţii necunoscute).

Alţii, între care fraţii Macavei, scapă teferi din încercuire şi continuă lupta, în grupe mici, încă un timp, murind în luptă sau fiind prinşi vii, prin vânzare, şi ucişi, cu sau fără condamnare la moarte.

Rezistenţa din Munţii Apuseni nu moare însă. La câteva luni după distrugerea grupurilor Dabija şi Popa Ştefan, un fost ofiţer de aviaţie, Ionescu Diamandi, aprinde pentru câteva luni flacăra libertăţii pe Valea Ierii, pentru a fi în cele din urmă învins.

O nouă grupare, numită Liga Ardeleană a Moţilor şi condusă de Lazăr Alexandru, a încercat să acţioneze în zonă, la ea participând o vreme şi fraţii Macavei. Legăturile lor cu această organizaţie aveau însă să le fie fatale, după arestarea lui Alexandru Lazăr fiind descoperiţi şi ei.

Singurul rămas neprins, Leon Şuşman, păşeşte în Munţii Apuseni tocmai când pierea grupul Dabija şi, după o peregrinare prin zona de foc, se stabileşte la Poşaga – Alba, unde timp de 8 ani, împreună cu preoţii greco-catolici Roşa Simion şi Jaflea Grigore, cu o întreagă comună, dau viaţă poate celei mai măreţe simbioze dintre rezistenţa armată şi rezistenţa religioasă, lăsând o epopee unică, prin măreţia şi frumuseţea ei morală, în istoria României.

Desigur, şi se poate spune pe drept cuvânt, rezistenţa armată anticomunistă din Munţii Apuseni, ca de altfel din întreaga ţară, a fost distrusă de forţele Securităţii mai mult prin vânzare decât prin luptă.

A fost încă o înfrângere în istoria noastră, ţara în care toţi cei ce au luptat pentru credinţă, dreptate, demnitate şi libertate au fost ucişi.

Jertfa acestor luptători cu arma în mână, alături de rezistenţa celor din închisori, alături de rezistenţa creştină a preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din exil, a ţăranilor în faţa colectivizării, a muncitorilor din Braşov, a unor intelectuali curajoşi, toate acestea au adunat atâta demnitate, încât să se poată spune că faţa României a fost spălată de atâtea laşităţi şi trădări, pentru ca românii să poată păşi cu fruntea sus pe pământul pe care îl calcă.

Ion Gavrilă Ogoranu

GRUPUL MAXIM ALEXANDRU (SANDU)

În iulie 1948, în comuna Galda de Jos, judeţul Alba, soseşte un tânăr de 22 de ani, cu numele Alexandru Maxim sau mai pe scurt Sandu Maxim, aşa cum se numea el însuşi, apoi cei din jur şi mai târziu Securitatea. Scopul venirii lui era de a crea în regiune o organizaţie de rezistenţă naţională anticomunistă sau, cum îi vor zice autorităţile comuniste, „o organizaţie subversivă, care, în cazul izbucnirii unui război între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, să înlăture autorităţile comuniste (primării, posturi de miliţie), să instaleze în zonă o conducere anticomunistă, să arunce în aer liniile ferate şi podurile şi să acţioneze armat, în spatele frontului, ajutând armata americană”.

Cine era acest tânăr? Sandu Maxim s-a născut în 1926, în comuna Ciorani, judeţul Prahova, fiul lui Constantin şi al Alexandrinei, cu domiciliul în satul Sălciile. Tatăl său, de meserie grădinar, proprietar a 1,5 ha teren agricol, socotit de regim „ţăran sărac”, era brigadier horticol la I.A.S. În trecut fusese mai mulţi ani primar în comuna Ciorani.

Sandu mai avea doi fraţi, dintre care cel mai mare, Virgil, fost elev la Şcoala Normală din Buzău, condamnat de regimul Antonescu, în 1943, la 20 de ani muncă silnică pentru activitate legionară în Frăţiile de Cruce, se afla în 1948 în închisoarea Aiud. Virgil Maxim a fost unul dintre deţinuţii politici care, alături de Valeriu Gafencu, Ion Ianulide şi alţii, au fost numiţi „sfinţii închisorilor”, şi ale cărui memorii au apărut sub titlul Imn pentru crucea purtată, carte apreciată în scris de Papa Ioan Paul al II-lea, după vizita în România din anul 2000.

Sandu Maxim urmase şi el două clase de liceu la Mizil (1940-1942), dar îşi întrerupsese şcoala tot pentru participare la Frăţiile de Cruce. Din 1943 până în 1948 a colindat toată ţara, muncind pe unde a apucat, sub alt nume, schimbând mereu adresele pentru a nu fi arestat. Când venea acasă, la Sălciile, stătea mai mult ascuns.

Pe cel mai mic dintre băieţi, Ioan, tatăl lor nu l-a mai dat la şcoală mai departe, pentru a nu-l pierde şi pe acesta.

După declaraţia unui informator (D.P.[1] 761, vol. 1, fila 28), Constantin Maxim ar fi spus: „…eu îmi fac meseria (grădinar), pe care o iubesc ca pe ochii din cap. Mă aştept însă din zi în zi să fiu arestat pentru copiii mei”.

În 1948, Sandu Maxim mai avea la activul său şi o condamnare la 3 luni închisoare pentru deţinere de material exploziv (trotil), cu care ar fi intenţionat să „pescuiască”. Judecătorul a luat de bună această explicaţie şi nu a cercetat mai departe pentru a afla adevăratul scop al deţinerii de material exploziv. În iunie 1948 călătorea în tren spre Bucureşti, venind de la Hârşova, având în bagaj încă vreo câteva kg de trotil, de care făcuse rost de la carierele din zonă. Ce voia să facă cu acest explozibil? Dintr-o notă informativă a unui agent al Securităţii din Sălciile reiese că „Sandu a declarat în casa părintească, că el nu va avea linişte până când fratele său Virgil nu va fi liber”. Pentru asta avea nevoie de trotil. Se pare că se angajase la carierele de piatră de la Hârşova anume să facă rost de explozibil, pe care intenţiona să-l vândă în Apuseni.

În tren, aşa cum se arată în F.P.[2] 310, fila 68, s-a întâlnit cu Nicu Marin, din Dridu, Ilfov, student la Academia Comercială din Bucureşti. Între cei doi tineri, care nu se cunoşteau până atunci, se leagă repede o simpatie şi o încredere reciprocă şi îşi mărturisesc că amândoi sunt decişi să lupte, inclusiv cu arma în mână, împotriva regimului comunist. La vremea aceea mulţi tineri, şi desigur studenţii, aveau această dorinţă. Problema rezistenţei armate anticomuniste era o permanenţă în toate mediile româneşti, la sate şi la oraşe, cu deosebire în cercurile ofiţerilor, studenţilor, elevilor şi intelectualilor de la sate.

Nicu Marin îl informează pe Sandu Maxim că şi el face parte dintr-o organizaţie naţional-ţărănistă a studenţilor. La Bucureşti, amândoi se duc la Radu Anton Ionescu, student în anul II la Facultatea de Ştiinţe Juridice, şi apoi la Robu C. Ioan (Ionel), student în anul IV la aceeaşi facultate, amândoi din conducerea studenţilor ţărănişti. Aceştia doi i-au încredinţat misiunea de a organiza grupul de rezistenţă în zona Sălciile, Prahova, unde Sandu a stat ascuns o vreme. Aici, el l-a recrutat pe Mircea Ene, dar a fost pârât la jandarmi de Dumitru Ionescu (Mitică), fiind nevoit să părăsească satul.

A fost o vreme curierul lui Radu Ionescu la Cluj, către studentul farmacist Pompiliu Şelmereanu. Misiunea lui Sandu era de a-l determina pe Şelmereanu să grăbească, cu ajutorul studenţilor naţional-ţărănişti din Cluj, organizarea satelor din zona Orăştiei, de unde acesta era originar. De asemenea, se mai ocupa de organizarea pe ţară şi studentul Dan Cruceanu.

Ionel Robu intrase în P.N.Ţ. în anul 1946, în organizaţia studenţilor de la Academia Comercială. În martie 1947 fusese ales secretar general al Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc Bucureşti. Din 5 mai 1947 şi până la 1 ianuarie 1948 a fost internat în lagărul de la Craiova. În aprilie 1948, avocatul Emanoil Heul şi dr. Gheorghe Staicu au pornit regruparea studenţilor naţional-ţărănişti, cu scopul de a contribui prin orice mijloace la răsturnarea regimului comunist. Foarte probabil că se aşteptau la iminenta izbucnire a unui conflict între U.R.S.S. şi S.U.A., caz în care ar fi trecut şi ei la acţiune. Pentru a-şi pune planul în aplicare, ei au apelat la Ionel Robu, care a trecut la înfiinţarea de organizaţii naţional-ţărăniste în mai multe zone ale ţării.

La cererea sa, Sandu Maxim a fost trimis în Galda de Jos, judeţul Alba. Nu întâmplător a ajuns aici. În această comună, în 1946 conducerea Penitenciarului Aiud a înfiinţat o colonie de muncă cu deţinuţii legionari rămaşi în închisoare de pe vremea regimului antonescian. Majoritatea acetora erau tineri şi foarte tineri. Mai bine-zis, fuseseră atunci, cu ani în urmă, când au fost condamnaţi. Acum îmbătrâneau în închisoare.

Din 1941 până în 1944, cu pedepse de până la 25 de ani muncă silnică (iar uneori chiar la moarte), au fost condamnaţi pentru activitatea în Frăţiile de Cruce mii de elevi din toată ţara (aproximativ 5.000), începând cu vârste de la 12-13 ani până la 18-19 ani, fiind perindaţi pe la toate închisorile: Aiud, Alba Iulia, Sibiu, Braşov, Deva, Ocnele Mari, Vaslui, Suceava, Iaşi, Galaţi, Chişinău, Bălţi, Cetatea Albă.

În anii 1943 şi 1944 o parte dintre ei (cam jumătate) au fost trimişi pe front în batalioane disciplinare, cei mai mulţi pierind în lupte. Cei rămaşi în închisori au încăput pe mâna colonelului Alexandru Petrescu, numit de Mareşalul Antonescu în funcţia de şef al închisorilor din România. La 23 august 1944, aceşti deţinuţi au fost daţi de către colonelul Petrescu zestre regimului comunist, iar el a fost înălţat la gradul de general, calitate în care a fost cel mai productiv preşedinte de Tribunal Militar, trimiţând la moarte şi la închisoare un mare număr de inculpaţi, între ei aflându-se şi Iuliu Maniu. De asemenea, a contribuit la aranjarea acuzaţilor în boxă la procesul mareşalului Antonescu.

O parte dintre aceşti deţinuţi legionari din Penitenciarul Aiud, rămaşi din 1944, au fost trimişi în 1946 la Galda de Jos, într-o colonie de muncă, şi cazaţi în castelul Albini. Deţinuţii puteau munci la locuitorii din satele din jur, fiind slab păziţi de gardieni. În felul acesta şi-au făcut o mulţime de cunoştinţe în zonă, mai ales printre preoţi, învăţători, ofiţeri deblocaţi şi studenţi.

Între tinerii legionari din colonie se afla şi Virgil Maxim, la care a venit în vizită fratele său Alexandru. Sandu Maxim a rămas aici doi ani, muncind alături de fratele său, fiind cunoscut şi apreciat de oamenii din regiune. A intrat ca muncitor în gospodăria notarului Aurel Hulea şi a rămas aici până în primăvara anului 1948, când deţinuţii au fost din nou încarceraţi la închisoarea din Aiud.

Deci, Sandu Maxim, cum îl numeau toţi, nu era un necunoscut în regiune. În casa lui Trif Militon şi apoi în cea a lui Picoş Florian îl întâlneşte pe preotul greco-catolic Suciu Nicolae, originar din satul Ciunga (azi Uioara de Jos), care era preot în comuna Întregalde în acea perioadă. Preotul avea legături cu episcopul Blajului, Ioan Suciu, cu care avusese unele consfătuiri. El avea o scrisoare a episcopului blăjean în care acesta cerea preoţilor greco-catolici să nu cedeze nimic, ci mai bine să se ascundă (D.P. 65, vol. 4, f. 147). Activitatea anticomunistă a lui Nicolae Suciu ieşise în evidenţă încă din anul 1946, când avusese un rol activ în desfăşurarea grevei studenţilor din Cluj. În acea perioadă el era membru în comitetul de grevă „Petru Maior” şi a fost exmatriculat pentru acţiunile sale. Având aceste antecedente, Nicoale Suciu a fost numit de către Ionel Robu drept conducător al organizaţiei de rezistenţă din judeţul Alba.

Preotul Nicolae Suciu l-a pus pe Sandu Maxim în legătură cu Cornel Pascu, învăţător în comuna Întregalde, originar din com. Benic – Alba. Acesta va deveni unul dintre oamenii de bază ai organizaţiei, iar fraţii lui, Pascu Petru şi Pascu Gheorghe (primul locuia în Benic, iar al doilea în Întregalde), au asigurat colectarea cerealelor şi banilor, dar şi trimiterea rezistenţilor pe Muntele Mare. Tot în Întregalde, Maxim i-a cunoscut pe Mihai Florinc, om cu stare în comună, şi pe fraţii Vandor, Sabin şi Victor, care s-au alăturat cu toţii organizaţiei. Fraţii Vandor i-au făcut ulterior legătura cu fraţii Macavei.

Împreună cu preotul Nicolae Suciu, Sandu Maxim a făcut câteva călătorii la Bucureşti (august, octombrie şi decembrie 1948, ianuarie 1949), unde s-a întâlnit cu studenţii Radu Ionescu şi Ioan Robu. Aceştia din urmă aveau contacte cu diferite personalităţi din conducerea Partidului Naţional Ţărănesc (Emanoil Heul, Ion Bărbuş, Gheorghe Staicu, Cezar Simionescu, Eugen Mailat), care au încetat însă la sfârşitul anului 1948, o parte fiind arestaţi, iar alţii refuzând să mai activeze. Rămaşi singuri, la începutul anului 1949 Ionel Robu şi Radu Ionescu au decis să înceteze orice fel de acţiuni, fiind ulterior arestaţi de Securitate.

Alexandru Maxim şi Nicolae Suciu îl informează pe tânărul învăţător Cornel Pascu despre existenţa unor legături între conducerea P.N.Ţ. şi Mişcarea Legionară, cu care însă Ionel Robu nu era de acord, el dorind ca organizaţia condusă de el să activeze numai pe linia Partidului Naţional Ţărănesc. De altfel, în momentul în care preotul Nicolae Suciu s-a apropiat de gruparea legionară condusă de Ştefan Popa, Ionel Robu a venit imediat în jud. Alba şi l-a înlocuit pe Suciu de la conducerea organizaţiei judeţene cu Alexandru Maxim. În timpul acestei vizite, din octombrie 1948, Ionel Robu şi Radu Ionescu au participat la întâlniri cu nucleele din mai multe comune, peste tot arătând că îl înlocuiseră pe Suciu deoarece acesta luase legătura cu legionarii.

Separarea pe baze politice a celor două organizaţii a avut însă consecinţe negative, deoarece practic rezistenţii erau împărţiţi în două grupuri, ceea ce le diminua mult capacitatea de luptă. Acest fapt a devenit evident pentru toţi luptătorii din zonă la sfârşitul anului 1949, când Alexandru Maxim s-a convins că organizaţia sa avea nevoie de capacitatea de organizare a legionarilor. În urma stăruinţelor lui Petru Mărgineanu, Ştefan Popa şi Alexandru Maxim au convenit să-şi unească organizaţiile, dar trebuia obţinut şi acordul lui Ionel Robu. Odată cu venirea lui Dabija în zonă, Sandu Maxim şi-a pus însă organizaţia la dispoziţia acestuia, iar Ştefan Popa dorea şi el să fuzioneze cu grupul de la Muntele Mare.

Ţărăniştii de la Bucureşti au trasat următoarele misiuni pentru Sandu Maxim şi preotul Nicolae Suciu: să organizeze în fiecare localitate câte o grupare de rezistenţă, care să strângă armament, să păstreze secretul organizaţiei, să se pregătească pentru ora „H”, când se va da un semnal de acţiune, când se vor cuceri instituţiile publice, se vor arunca în aer liniile ferate şi podurile pentru izolarea munţilor Apuseni, în vederea aterizării americanilor aici, eliberarea deţinuţilor politici de la Aiud şi Gherla şi infiltrarea în spatele trupelor sovietice, pentru a lupta ca partizani.

În afara judeţului Alba, studenţii naţional-ţărănişti din Bucureşti au extins organizaţia partidului cu grupe de rezistenţă armată în judeţele Prahova, Călăraşi, Buzău, Hunedoara (F.P. 232, vol. 1, ff. 12-14).

Foarte repede au fost organizate grupuri de luptă în mai multe comune din judeţul Alba, cu precăderea pe Valea Gălzii şi pe Valea Mureşului. Printre liderii acestor grupuri amintim: în Mogoş – Simion Marian şi Bogdan Nicolae, în Întregalde – Mihai Florinc şi Vandor Sabin, în Galda de Sus – Nistor Zaharia şi Micu Petru, în Benic – Laslo Aron, în Cetea – Sabin Crişan, în Galda de Jos – Picoş Florian, în Oiejdea – Fleşeriu Vasile, în Sântimbru – Fleşeriu Partenie, în Mihalţ – Haţegan Simion, în Obreja – Mărgineanu Petru, în Ciunga – preotul greco-catolic Nicoară Virgil şi în Băgău – Voicu Vasile.

Între aceştia, ca oameni de mare influenţă au fost: Picoş Florian şi Mărgineanu Petru (fost primar liberal timp de 14 ani), fratele profesorului universitar de la Cluj, Nicolae Mărgineanu (la data aceea arestat în lotul „Marii finanţe” şi care avea să fie condamnat, în noiembrie 1948, la 20 de ani muncă silnică). Petru Mărgineanu s-a angajat să organizeze toate satele până la Blaj şi Ocna Mureş. De altfel, până la venirea lui Sandu Maxim în zonă el avea deja oameni decişi să lupte armat împotriva comunismului. Totodată, avea propriul plan de acţiune pentru eliberarea deţinuţilor politici din închisoarea Aiud. De asemenea, atras de Pascu Cornel, a intrat în organizaţie un om de mare valoare, Scridon Ioan, din Benic, fost şef de Post de Jandarmi. În octombrie 1948, la propunerea preotului Suciu Nicolae, a intrat în „organizaţia subversivă” şi Florea Petru, militar activ din Brigada I Tancuri.

La sfârşitul lunii octombrie 1948, în zonă au venit Ionel Robu şi Radu Ionescu, de la Bucureşti. Ei au avut întâlniri cu organizaţia la marginea comunei Benic, la locul numit „Fântânele”. La această şedinţă au participat Sandu Maxim şi Pascu Cornel, ca şi mai mulţi locuitori din Benic şi Galda de Sus: Pascu Petru, notarul Moraru Emil, ţăranii Preja Ştefan, Frâncu Vasile, Preja Dominic, Preja Alexe, Preja Nicolae, Lascu Aronuţ, Laslo Aron, Doia Sabin, Lupşan Ştefan, Nistor Izidor, Bulgarea Iosif, Goia Augustin, Lupşa Simion, Doia Simion („Ţonic”), Dărămuş Vasile şi Pascu Ionuţ. După cum va reieşi ulterior din durele anchete ale Securităţii, toţi aceştia fuseseră atraşi în organizaţie de Cornel Pascu (Benic) şi Petru Micu (Galda de Sus).

Robu Ionel şi Radu Ionescu le-au vorbit oamenilor despre scopul organizaţiei, răsturnarea regimului comunist, şi despre ajutorul pe care-l vor primi din partea puterilor apusene. Cei doi au exagerat însă mult sprijinul material de care dispuneau şi legăturile pe care le aveau cu conducerea P.N.Ţ. Totodată, ei au declarat că izbucnirea unui conflict între S.U.A. şi U.R.S.S. era iminentă, „până-n iarnă”, ceea ce i-a făcut pe mulţi locuitori din zonă să se încadreze în organizaţie şi să fie nerăbdători să înceapă lupta.

O altă şedinţă s-a ţinut la Oiejdea, la 12 noiembrie 1948, în casa lui Fleşeriu Vasile, cu şefii organizaţiilor locale: Mărgineanu Petru din Obreja, Crişan Sabin şi legionarul Hălălae Petru din Cetea, Picoş Florian din com. Galda de Jos, Man Candin din Galda de Jos – satul Poiana şi Mârza Florian din Galtiu.

De asemenea, Ionel Robu şi Radu Ionescu au fost la Geoagiu de Sus, jud. Alba, unde au luat legătura cu Albu Iacob şi Beldean Ilarie, care au promis că vor fi gata să vină cu oamenii lor oricând li se va cere.

Au intrat în organizaţie: Călin Ioan şi Popa Gheorghe, din Cicău, Părduţ Simion şi Vasile Scridon. Călin Ioan a anunţat că el poate face legătura cu grupul Leon Şuşman. Din Mogoş au fost atraşi Crişan Vasile, Sularea Vasile, Cuptor Ioan, Miclea Remus, Bogdan Pamfil, Gheorghiu Iosif, Sularea Victor, apoi Bârluţ Aurel, învăţătorul Bogdan Niculae, din Cojocani, şi învăţătorul Dan Pamfil.

Pentru organizarea de grupuri de luptă în zonele muntoase din judeţul Turda a fost recrutat căpitanul invalid Lazăr Nicodim, originar din com. Muşca, care domicilia la socrul său în Galda de Sus. Acesta a fost atras în organizaţie de Alexandru Maxim.

În comuna Întregalde, preotul Nicolae Suciu şi Sandu Maxim i-au atras de partea lor pe învăţătorii din zonă: Dumitru Fuga, Cornel Pascu şi Victor Vandor, asigurându-şi astfel sprijinul unor intelectuali locali.

La 1 noiembrie 1948, preotul Suciu Nicolae, fiind căutat de jandarmi, a plecat din zonă, ducându-se în com. Cricău, unde se afla o altă organizaţie anticomunistă, de esenţă legionară, din care făceau parte medicii Gruiţă Victor, Mârza Pavel şi Săbăduş Petru.

Din punct de vedere politic, între cei care au intrat în organizaţie se aflau naţional-ţărănişti (marea majoritate), liberali, legionari, dar şi mulţi care nu au făcut parte din nici o organizaţie politică. Trebuie remarcat şi faptul că o bună parte dintre aceste persoane erau chiar membri ai Frontului Plugarilor sau ai altor formaţiuni politice „democratice”, însă aderenţa lor la aceste organizaţii era pur formală.

Din păcate, în majoritatea cazurilor nu s-a respectat secretul organizaţiei. Aveau convingerea că-n satele noastre nimeni nu era de partea comuniştilor şi că nu existau informatori. Securitatea nu dormea însă. Astfel că s-a ajuns ca într-o notă informativă, aflată în D.P. 141, vol. 15, să se spună că despre organizaţia din Cetea ştiau până şi femeile şi copiii. De altfel, aici existau două organizaţii: una condusă de Cristea Nicolae şi o alta de Crişan Sabin, trebuind ca Sandu Maxim să împace lucrurile, numind ca şef pe Munteanu Amos. În altă localitate, la o şedinţă a grupului s-au cântat cântece legionare, destul de tare (poate n-au fost legionare, dar pe vremea aceea chiar şi „Deşteaptă-te române!” era socotit cântec legionar). Într-o altă relatare a Securităţii se spunea că „în câmp, la târguri, după biserică, oamenii numai despre organizaţie discutau, toţi fiindu-i favorabili”.

Cititorul de astăzi se poate întreba ce-i făcea pe aceşti oameni paşnici din această zonă a ţării să se înarmeze şi să se răzvrătească? Desigur, în primul rând motivul era că urau comunismul. Îl văzuseră la faţa locului în Rusia, pentru că cei mai mulţi luptaseră pe frontul de răsărit. Mai era încă ceva. În această zonă s-a desfăşurat vâlvătaia lui Horea. De asemenea, străbunicii acestor oameni luptaseră, sub comanda căpitanului Amos Frâncu, în oastea lui Avram Iancu, cu 100 de ani în urmă. Totodată, nu trecuseră prea mulţi ani de când la Alba Iulia se înfăptuise minunea Unirii, iar numele lui Iuliu Maniu era viu în sufletul lor. De altfel, trebuie amintit faptul că judeţul Alba era circumscripţia electorală unde candida de fiecare dată Iuliu Maniu, iar numele său era foarte apreciat în zonă. Şi-apoi, de 200 de ani toţi bărbaţii făcuseră armata şi războaiele Imperiului Habsburgic şi nu se temeau să pună mâna pe o armă când se socotea că era nevoie.

Mai târziu, grupul Maxim s-a unit cu cel condus de fraţii Macavei şi de maiorul Nicolae Dabija, cu sediul pe Muntele Mare. Alexandru Maxim şi fraţii Macavei intenţionau ca organizaţia lor să fuzioneze şi cu grupurile conduse de Popa Ştefan şi Leon Şuşman şi cu alte grupuri anticomuniste din zonă.

Toate aceste grupuri au fost în strânsă legătură cu preoţii greco-catolici ascunşi, pe care Securitatea îi căuta pentru a-i sili să treacă la Biserica Ortodoxă.

Unii preoţi şi studenţi teologi, preponderent greco-catolici, s-au încadrat efectiv în grupurile de rezistenţă armată.

Pe de altă parte, majoritatea luptătorilor erau de religie greco-catolică, fiind influenţaţi de obiectivele rezistenţei Bisericii Unite cu Roma, socotindu-se ei înşişi „ostaşi ai Armatei Albe”. S-au implicat însă în aceeaşi direcţie şi preoţii ortodocşi din această zonă. De altfel, toate grupurile de rezistenţă anticomunistă, indiferent de religia membrilor, au avut convingerea că luptă pentru credinţa în Isus Hristos a neamului nostru, fiind un lucru cunoscut faptul că Partidul Comunist Român era ateu.

Iată un document semnificativ pentru cele spuse mai sus:

Direcţia Regională a Securităţii Poporului Sibiu

14 martie 1949

Către Direcţia Generală a Securităţii Poporului

Bucureşti

„...din cele constatate rezultă colaborarea în special între naţional-ţărănişti şi legionari. Banditul Popa Ştefan era legionar, iar banditul Pascu Cornel era ţărănist. Banda Macavei era compusă din elemente naţional-ţărăniste. La unii din bandiţi s-au găsit mărgele cu cruciuliţe [rozare – n.n.], precum şi chipul Maicii Domnului, identice cu cele ce le poartă preoţii greco-catolici. De aici rezultă că sunt în legătură cu elemente din Biserica Catolică. Pe această pistă noi căutăm completarea informaţiilor, pentru a stabili legăturile lor cu biserica”.

Lt.-col. de Securitate Gheorghe Crăciun

(D.P. 65, vol. 4, f. 297)

La Şcolile din Blaj şi din satele vecine elevii au intrat într-o organizaţie „subversivă”, numită Fiii Cerului, pe care Securitatea a catalogat-o drept „manisto-legionară”. Din ea făceau parte mai mulţi elevi din Mihalţ: Ordeanu Simion, Haţeganu Gheorghe, Deceanu Dănilă, Haţeganu Simion, al lui Aurel, Sabău Simion, al lui Toma, Breazu Iuliu, al lui Mălai, Sabău Viorel, Barna Iulius, al lui Mălai, Drâmbărean Cornel, al lui Florean, Barna Ioan şi Breazu Ioan. Organizaţia se afla în legătură cu Mărgineanu Petru, iar prin acesta cu Sandu Maxim.

ARMATA ALBĂ

Începând din toamna anului 1948, Securitatea relata tot mai des despre existenţa unei rezistenţe active anticomuniste iniţiate de Biserica Greco-Catolică. Despre ce era vorba? La Mănăstirea greco-catolică din Obreja, jud. Alba, unei călugăriţe i se arătase în vis Fecioara Maria, care îi ceruse să spună tuturor credincioşilor să formeze o Armată Albă şi să înceapă lupta contra regimului comunist pentru apărarea credinţei şi a ţării. Aceste vorbe au fost scrise de călugăriţele din mănăstire într-un manifest şi împărţite rezistenţilor din zonă. În arhivele Securităţii se află un manifest răspândit de preotul Leluţiu Aurel şi multiplicat de călugăriţa Cioară Rozalia (maica Maria Constantina), ambii de la Mănăstirea greco-catolică din Obreja. Preotul Aurel Leluţiu avea legături la Bucureşti cu Nunţiatura Catolică. Sandu Maxim şi Petre Mărgineanu au avut dese contacte cu această mănăstire, cu preotul Leluţiu. Ei au preluat o parte din manifeste pentru a le răspândi în rândurile luptătorilor din rezistenţă. De asemenea, studentul Eugen Mărgineanu, fiul lui Petru Mărgineanu, le-a luat pentru a fi împărţite la studenţii din Cluj. Alături de aceste manifeste, luptătorii au primit şi rozare din partea preotului Leluţiu. Deoarece în Arhiva Securităţii manifestul se află în mai multe variante, trecem aici pe cel mai complet:

„Comunicarea Sfintei Fecioare către Armata Albă a inimii Sale neprihănite

Preacurata vorbeşte: îţi dau o misiune grea de îndeplinit pentru tine. Fii bun şi comunică conducătorilor şi luptătorilor Inimii Mele neprihănite să înceapă cât mai curând lupta pentru apărarea credinţei, pentru salvarea Bisericii şi a Ţării noastre. Să nu se gândească la nimic. Eu sunt în mijlocul lor şi lupt împreună cu ei, fără prea multă vărsare de sânge.

De va fi o armată cât de mică, Tatăl Ceresc Îşi va arăta puterea dumnezeiască prin Inima Mea neprihănită.

Această armată mică va învinge în cele din urmă armata numeroasă a Satanei.

Înainte de a porni la luptă, întreaga Armată să se consfinţească Inimii Mele neprihănite şi fiecare să poarte la sine iconiţa sau o medalie cu inima mea, ca să se poată vedea că prin inima mea se face totul şi pentru ca luptătorii să fie feriţi de toate nenorocirile.

Doresc să înceapă lupta fără întârziere, căci eu sunt cu voi, iar credincioşii sunt gata să vi se alăture, numai să le vadă credinţa şi energia cu care luptă.

Vor fi mulţi chiar şi din cei mai mari duşmani ai credinţei care se vor alătura lor. Şi veţi fi copiii triumfători ai Inimii Mele. Iar eu voi fi Mama şi Regina Bisericii şi a ţării voastre. Rugaţi-vă mereu Rozarului, jertfiţi-vă şi păstraţi-vă inima curată, căci nu ura, minciuna şi păcatul vor birui, ci iubirea, dreptatea şi credinţa” (D.P. 79, vol. 1, f. 93).

NOTĂ

În D.P. 79, vol. 9, se află o lucrare cu caracter religios, bătută la maşină de către Securitate, după un manuscris al părintelui Leluţiu, care va trebui scoasă la lumină.

GRUPUL ŞTEFAN POPA (NUŢU)

Întrucât studenţii Popa Ştefan şi Moldovan Nicolae, conducătorii grupului, au murit în luptă, Securitatea a obţinut puţine informaţii despre istoria acestui grup de rezistenţă, îndeosebi din anchetele celor prinşi vii şi de la informatori. Cele mai multe întâmplări au fost duse în mormânt odată cu conducătorii grupului.

Continuând organizarea grupului de rezistenţă iniţiat de Sandu Maxim prin satele judeţului Alba, oamenii încadraţi în acest grup au început să propună şi altora să intre în organizaţia lor. Aceştia au refuzat însă, sub motiv că ei sunt de mult cuprinşi în altă organizaţie de rezistenţă, al cărui conducător era unul Nuţu.

Cine era acest Nuţu? Cei din organizaţia lui îl cunoşteau bine şi de mult timp. Îl chema Popa Ştefan şi era fiul preotului ortodox din Decea, Aiud, absolvent al Facultăţii de Drept din Cluj. Absolvise liceul la Turda, unde făcuse parte din Frăţia de Cruce, fiind în anii 1940-1941 şef de grup al frăţiilor din judeţul Turda. Mai avea încă doi fraţi şi două surori. Fratele mai mare, Popa Aurel, student legionar, se refugiase în Germania, fiind depus în lagărul de la Buchenwald. După 23 august 1944 a fost paraşutat în ţară cu grupul condus de Nistor Chioreanu, activând în Comandamentul Legionar, alături de Nicolae Petraşcu. A fost arestat în primăvara anului 1948 şi condamnat în procesul Marii Trădări.

Fratele mai mic, şi el „frate de cruce”, a fost condamnat la închisoare, la vârsta de 14 ani.

Popa Ştefan reuşeşte să scape de arestările din mai 1948 de la Cluj şi peste o lună ia legătura cu studentul medicinist Pop Cornel (zis Puiu), care pornise să-i reorganizeze pe legionarii din Ardeal.

După informaţiile Securităţii, la Cluj exista o organizaţie legionară condusă de Florian Viorel, zis „Călin”. Din această organizaţie făceau parte şi surorile Blănaru.

Popa Ştefan a primit misiunea să reorganizeze legionarii din judeţul Alba. În această misiune a luat legătura cu Leon Şuşman, care organizase un grup de rezistenţă, încă din luna mai 1948, în zona Ocna Mureşului. Astfel, în pădurea Ciugudului de Sus, lângă Ocna Mureş, a avut loc o consfătuire între Popa Ştefan, Şuşman Leon şi Moldovan Nicolae. Moldovan Nicolae, din Teiuş, era student la Cluj, fiind căsătorit cu doctoriţa din Întregalde, cu care avea doi copii. Ştefan Popa păstra legătura cu un grup de la Cricău, din care făceau parte Victor Gruiţă, Mârza Pavel şi Săbăduş Petru. Prin Croitoru Ion, din Sălaj, avea legătură cu Organizaţia Garda Albă.

Din relatările Securităţii rezultă că Ştefan Popa a avut legături şi cu o altă grupare de rezistenţă, alcătuită din: Medrea Mihail, Ştef Ioan, Ţălnaru Roman, Stan Ioan şi Dancea Aurel. Toţi aceştia activau în com. Gârbova de Jos, lângă Aiud (D.P. 65, vol. 4, f. 80).

La Bucureşti, Popa Ştefan avea legătură cu Şerban Secu, din comandamentul legionar, şi de asemenea cu fruntaşul naţional-ţărănist Ion Bărbuş, la care ajunsese prin intermediul lui Hanu Nicodim. Ion Bărbuş ieşise de curând din închisoare şi se ocupa de organizaţia naţional-ţărănistă din Ardeal.

Ştefan Popa reuşise să-şi creeze legături şi cu un grup de rezistenţă din Predeal, care l-a asigurat că la o eventuală acţiune generală va fi închis tunelul din acea zonă.

Din organizaţia lui Popa Ştefan făceau parte Hanu Nicodim, Hanu Gheorghe şi Hanu Nicolae, fraţi cu fruntaşii legionari Hanu Vasile şi Hanu Traian (D.P. 835, f. 7).

Alţi membri ai grupării au fost: Gligor Traian, Man Cornel, Man Gheorghe, Giurgiu Silvia din Mesentea, Victor Oţel, Lia Crişan, Valea Ioan, Medrea Mihail şi Mârza Traian. În Aiud aveau legătură cu gruparea fraţilor Spaniol. Organizaţia lui Popa Ştefan avea nuclee constituite în satele de pe Valea Mureşului: Cacova, Beldiu, Decea, Tibru, Cetea, Băgău, Gârbova de Jos, Racheş, Ciumbrud, Teiuş, Geoagiu de Sus, Galtiu. În Mihalţ era membru învăţătorul Socaciu Ioan.

În fiecare localitate organizaţia avea câte doi-trei oameni siguri, care aveau misiunea să strângă armament, să păstreze secretul organizaţiei, având permanent legătură cu conducerea, fiind pregătiţi ca în momentul declanşării unui război între S.U.A. şi U.R.S.S. să intre în acţiune, ocupând primăriile şi posturile de Miliţie, arestându-i pe conducătorii politici comunişti şi eliberâdu-i pe deţinuţii politici din închisoarea Aiud (D.P. 65, vol. 4, f. 75).

Într-un referat introductiv al Securităţii din Sibiu, astfel se prezenta situaţia: „elemente legionare şi P.N.Ţ-iste, nemulţumite cu regimul democrat popular, în ura lor împotriva transformărilor socialiste şi economice, s-au hotărât să se regrupeze în grupări ilegale, cu misiunea de a duce lupta subterană, distructivă, teroristă, contra cuceririlor democratice de după 23 August, obţinute de clasa muncitoare în frunte cu partidul ei”.

Unul dintre elementele cele mai active din grupul Popa Ştefan a fost Puşcaş Ştefan, din Stremţ, Alba, care a recrutat doi oameni valoroşi din Teiuş: Mihălţan Traian şi Maier Iosif. Aceştia, la rândul lor, au recrutat alţi luptători, au procurat armament şi au fost oricând gata pentru orice acţiune, iar ulterior au ajuns la Muntele Mare, în grupul lui Dabija. Tot prin Puşcaş Ştefan au fost recrutaţi doi tineri, Mârza Traian din Galtiu şi Gligor Traian din Cacova (Livezile), Aiud, care de când s-au cunoscut au rămas tot timpul împreună, completându-se unul pe celălalt, colindând satele, munţii şi pădurile, fiind o gardă de corp la toate acţiunile.

Deşi ordinul era să se ferească de ciocniri cu forţele stăpânirii, în noiembrie 1948 au fost siliţi, la Vălişoara, să primească lupta. Surprinşi în comună de un grup de activişti de partid, care intenţionau să-i aresteze, cei doi au folosit armele pentru a-şi ţine urmăritorii la distanţă, ucigând pe unul dintre aceştia. Vor rămâne împreună până în primăvara anului 1949, când vor muri în luptă, tot împreună. La 10 martie 1949, cei doi au fost surprinşi de organele de represiune într-o casă de la marginea comunei Mesentea, aparţinând Silviei Giurgiu, şi au fost ucişi după mai multe ore de luptă.

După aprecierea Securităţii, gruparea lui Popa Ştefan era mai bine organizată şi mai disciplinată, dovadă fiind puţinele informaţii pe care le avea Securitatea despre această organizaţie. Răul însă va veni de la Cluj.

În momentul în care Popa Ştefan a aflat că în zonă mai exista o organizaţie asemănătoare cu a lui, a căutat să ia legătura cu conducerea acesteia. Un învăţător din Ciumbrud, Sârbu Vasile, om de bază, aflând că Mărgineanu Petru era încadrat în această organizaţie, le-a înlesnit o întâlnire în casa lui Fleşeriu Vasile, din satul Oiejdea. La această întâlnire au participat: Popa Ştefan, Mărgineanu Petru, Maxim Alexandru şi Pascu Cornel. Au hotărât ca de atunci înainte cele două organizaţii să se unească într-una singură, iar conducerea acesteia să-i revină lui Popa Ştefan, care avea mult mai multă experienţă şi cunoştinţe în zonă. Legătura cu Bucureştiul urma să se facă de către Popa Ştefan şi Maxim Sandu, care au şi efectuat un drum până în Capitală, luând legătura cu Ioan Bărbuş. Planurile de acţiune vor fi discutate în viitor de către cei patru.

Despre activitatea grupării Popa Ştefan cunoaştem mai multe din ceea ce a aflat Securitatea în urma anchetelor efectuate după uciderea lui Popa Ştefan şi a celorlalţi conducători ai grupului.

Potrivit unei liste întocmite de Securitate, care se află în D.P. 65, vol. 4, f. 329, din organizaţia Popa Ştefan, în urma anchetelor, s-au descoperit 42 de membri:

1. Socaciu Traian – plugar, 22 de ani, din Cacova, fără avere

2. Căliman Cornel – pantofar, 25 de ani, din Tibru, fără avere

3. Gligor Mihai – plugar, 56 de ani, din Cacova, avere 2 ha pământ

4. Cordea Sabina – studentă la fără frecvenţă şi învăţătoare, din Băgău, logodnica lui Popa Ştefan

5. Ţălnaru Roman – plugar, 42 de ani, din Gârbova, fără avere

6. Socaciu Vasile – croitor, 34 de ani, din Cacova, fără avere

7. Cherdeş Alexandru – plugar, 32 de ani, din Racheş, 4 ha teren. A găzduit pe Şuşman Leon, Dina Teglaru şi Gligor Maria

8. Sârbu Vasile – învăţător, 36 de ani, din Ciumbrud, a făcut legătura dintre Popa Ştefan şi Mărginean Petru

9. Spaniol Aron – jurist, 37 de ani, din Aiud

10. Gligor Vasile – sergent la Batalionul de Pontonieri Alba, 24 de ani, din Cacova. A organizat o grupă de militari, care în caz de război trebuiau să meargă în munţi: sergenţii Stanciu Dominic şi Man Gheorghe şi caporalul Trismei Ştefan

11. Robu Silvia – studentă la chimie la Cluj, 27 de ani, fără avere

12. Hălălae Petru – mecanic, 41 de ani, originar din Cetea, muncea în Câmpia Turzii. După ce Popa Ştefan a fost rănit la Teiuş, a plecat cu acesta la Stremţ şi Cetea

13. Saciuca Laurean – student la chimie la Cluj, 28 de ani, din Ciumbrud

14. Stan Partenie – plugar, 49 de ani, din Gârbova, 8 iugăre teren

15. Boancă Ioan – plugar, 48 de ani, din Gârbova

16. Popa Teodor – plugar, 34 de ani, din Gârbova, 1 iugăr

17. Hanu Gheorghe – pantofar, 26 de ani, din Livezile, fără avere, frate cu Traian şi Vasile Hanu

Pe ceilalţi membri ai organizaţiei lui Ştefan Popa îi aflăm din Sentinţa nr. 962, emisă de Tribunalul Militar Sibiu la 8 decembrie 1949.

1. Toma Vasile – învăţător, 27 de ani, din Cacova, Aiud, a luptat pe frontul de apus, cu grad de ofiţer. Era conducătorul organizaţiei din comună

2. Puşcaş Ştefan – plugar, 28 de ani, din Stremţ

3. Câmpean Ambrozie – plugar, 22 de ani, 5 iugăre, din Racheş, Alba

4. Moraru Victor – preot greco-catolic, 39 de ani, din Podeni, jud. Turda

5. Ştef Ioan – plugar, 35 de ani, din Gârbova de Jos

6. Dancea Aurel – şofer, 28 de ani, din Cacova

7. Craiu Ioan – mecanic, 31 de ani, din Ciugudu de Sus

8. Socaciu Ioan – învăţător, 39 de ani, din Cacova

9. Tiuţiu Aurel – plugar, 42 de ani, din Ciumbrud. În 1951 a decedat în detenţie, la Penitenciarul Gherla, în urma maltratărilor la care a fost supus în timpul reeducării

10. Ardiuş Amos – croitor, 38 de ani, din Ciugudu de Sus

11. Lazăr Niculae – plugar, 54 de ani, din Ciugudu de Sus

12. Puşcaş Ştefan – mecanic, 27 de ani, din Stremţ

13. Stan Traian – mecanic, 22 de ani, din Stremţ

14. Meseşan Aurel – preot greco-catolic, 41 de ani, din Podeni

15. Matei Ioan – plugar, 39 de ani, din Podeni

16. Sima Ioan – plugar, 27 de ani, din Gârbova de Sus

17. Popa Emil – elev, 19 ani, din Cacova

18. Groza Vasile – elev, 19 ani, din Măgina

19. Ilea Viorel – pădurar, 41 de ani, din Ciugudu de Sus, 3 iugăre

20. Mulea Gavrilă – funcţionar, 36 de ani, din Aiud

21. Câmpean Vasile – plugar, 64 de ani, din Racheş

22. Chindea Nicolae – preot greco-catolic, 42 de ani, din Cacova

23. Duca Ioan – student, 27 de ani, din Aiud

24. Stan Aurel – plugar, 47 de ani, din Ciugudu de Sus

25. Roşu Mihai – cazangiu, 55 de ani, din Teiuş

26. Sava Maria – casnică, 55 de ani, din Aiud

27. Dăian Titus – preot militar ortodox, 36 de ani, originar din Sângătin, Sibiu.

Majoritatea celor de mai sus au suferit condamnări relativ mici, fiind vorba în general de persoane de sprijin, care au ajutat în diferite ocazii organizaţia lui Ştefan Popa: găzduiri, alimentări, procurare de armament, colecte de cereale şi bani.

În toate acuzaţiile, regimul comunist îi califică pe cei care s-au împotrivit lui ca fiind exploatatori, deţinând avere multă („chiaburi”). Şi după 1989, unii istorici socotesc lupta de rezistenţă ca o luptă a ţăranilor înstăriţi împotriva regimului. Am trecut anume suprafaţa de teren pe care o avea fiecare luptător şi care a fost consemnată de Securitate, pentru a se vedea că această aserţiune nu se adevereşte. Oamenii s-au încadrat în luptă pentru cu totul alte motive decât acela de a-şi apăra o stare materială bună, pe care în realitate nici nu o aveau.

FRAŢII MACAVEI

Neamul nostru românesc n-a trăit în Ardeal prin milioanele de iobagi deprinşi cu robia, ci prin cei care au îndrăznit să-şi ridice fruntea din ţărână, preţuind libertatea, demnitatea, credinţa, mai mult decât propria lor viaţă: Pintea, Horea, Iancu, Inocenţiu, Şincai, Maior, Cipariu, Raţiu, Bărnuţiu, preotul Vasile Lucaci, Maniu. Dar aceştia nu au răsărit întâmplător din masa de robi, ci s-au născut şi s-au format în mijlocul unor structuri bine consolidate în istoria Ardealului. În sud, în Ţara Făgăraşului, Mărginime, Haţeg, s-au numit boieri, iar în nord s-au numit neamuri. Erau familii sau încrengături de familii ce purtau acelaşi nume, ca un titlu de nobleţe.

În timp de pace îşi munceau pământul, pentru a nu fi tributari stăpânirilor şi stăpânilor vremilor, iar în timp de furtună ieşeau în faţă, apărându-se pe ei şi întregul neam românesc. Ei au fost sprijinitorii bisericilor şi şcolilor româneşti. Şi-au trimis copiii la carte, din rândurile lor ridicându-se intelectualitatea de la sate şi oraşe. Au fost la adunarea de la Blaj în 1848, iar fruntaşii acestor familii au întemeiat Partidul Naţional Român, la Miercurea Sibiului, în 1864, au trimis Memorandumul în 1892 şi au hotărât la Alba Iulia, în 1918, Unirea cea Mare.

Şi în Munţii Apuseni au fost asemenea familii vestite, mai cu seamă în zonele aurifere. Aici oamenii nu aveau ţarini şi livezi ca proprietate, ci câte un colţ de stâncă, din care, mărunţindu-l cu dalta şi ciocanul, zdrobind bolovanii în şteampuri, spălând spărtura pe şaitroc, pe vălău şi ciur, obţineau firele de aur. Cei ce aveau răbdare şi noroc ajungeau la bunăstare şi independenţă economică, fiind darnici pentru şcoli şi biserici, ca şi cu cei din jurul lor.

De aici, din Roşia Montană, şi-a ales Bogdan Petriceicu Haşdeu soţia, de aici şi-a găsit soţia şi fruntaşul Partidului Naţional Român, Ştefan Cicio-Pop, în casa căruia, la Arad, s-a făcut avanpremiera Unirii de la Alba Iulia. Este vorba de familia Macavei, din localitatea Bucium-Montari. Tatăl era Alexandru şi mama Terezia. Au muncit din greu la mina lor, dar au ţinut să-şi dea toţi cei şase copii la şcoli, patru băieţi şi două fete: Viorel, fiul cel mai mare, a studiat dreptul la Cluj şi, după ce a făcut războiul la vânători de munte, în calitate de ofiţer, s-a stabilit ca avocat în Timişoara. Cel de-al doilea fiu, Nicolae, a ajuns comisar la Siguranţa Bucureşti şi s-a înscris în P.N.Ţ, partidul tatălui şi al bunicului său. Traian, cel de-al treilea fiu, era inginer, a studiat în străinătate şi în ultimul timp lucra în marină. Securitatea îl socotea legionar. Mezinul, Alexandru, a fost în război, ca ofiţer la Batalionul V Vânători de Munte Abrud. Eugenia, căsătorită Bumbaş, se afla la Baia Mare şi avea patru copii, fiind mama studentului medicinist Titus Onea. Dacă istoria ar fi curs pe o albie normală, lumea românească ar fi avut un mănunchi de intelectuali ce ar fi făcut cinste familiei şi ar fi trăit după codul moral al înaintaşilor lor, muncind la nevoie cu braţele. Astfel, Macavei Traian, împreună cu soţia, şi-au construit o casă cu mâna lor, casă confiscată prin condamnarea soţului şi rămasă confiscată printr-o Sentinţă Judecătorească din 1994 a Tribunalului Alba.

Regimul comunist a întrerupt mersul firesc al vieţii acestei familii, ca de altfel al tuturor familiilor importante din ţară. Împotriva lor s-a abătut ura regimului comunist, cu intenţia declarată de a le distruge. După instaurarea regimului comunist, Viorel Macavei a fost comprimat din Baroul Timişoara, fiind nevoit să se întoarcă acasă, stabilindu-se în Abrud. Nicolae Macavei a fost şi el comprimat din Siguranţă, fiind acuzat că anchetase comunişti. S-a întors şi el în zona natală. Alexandru Maxim a fost deblocat din armată. S-a întors şi el acasă şi a deschis un restaurant în Roşia Montană. Traian Macavei a fost comprimat din serviciu şi muncea la restaurantul fratelui său. La toate acestea se adăuga şi naţionalizarea minei de aur pe care o moşteniseră de la tatăl lor.

La 7 iulie 1948, într-o zi de târg, autorităţile comuniste din Abrud au încercat să-i aresteze, dar nu au izbutit, fraţii Macavei reuşind să scape. Vor fi însă urmăriţi de organele de represiune. În casa părintească din Bucium-Montari se afla, alături de cei patru fraţi Macavei, cu soţiile lor, şi nepotul lor Onea Titus, student legionar, scăpat de la arestările din 15 mai 1948 de la Cluj. Tocmai discutau ce trebuia făcut în noua situaţie, când pe fereastră au observat că o grupă de jandarmi venea cu armele în cumpănire spre casa lor. Ei erau hotărâţi de a nu se lăsa arestaţi şi se înarmaseră din timp pentru o asemenea eventualitate. Femeile au fost trimise prin spatele casei, cu copiii, în pădurea apropiată. Nicolae a ieşit singur în faţa lor, somându-i să se întoarcă înapoi. Comandantul jandarmilor a dat ordin de înaintare şi tragere. Nicolae şi Alexandru au răspuns şi ei cu foc, rănind patru plutonieri şi silindu-i să fugă. Trebuie consemnat şi faptul că în anii 1947-1948 şefii posturilor de jandarmi i-au slujit pe comunişti cu acelaşi zel pe care-l va avea Miliţia în anii următori. Excepţiile au fost rare.

După întâmplare, femeile s-au dus pe la rudenii, iar cei cinci bărbaţi au părăsit localitatea. Niculae s-a îndreptat spre Bucureşti, Viorel spre Timişoara, iar Alexandru, Traian şi Titus Onea s-au dus la o rudă de-a lor din Banat (Elisabeta Pop, din com. Lovrin, unde se refugiase şi soţia lui Alexandru Macavei). În octombrie 1948, revenit acasă, Alexandru s-a luptat din nou cu o grupă de jandarmi care voia să-l aresteze, împuşcând mortal doi dintre plutonieri. Pentru această faptă a fost condamnat în contumacie, de Judecătoria Deva, la 20 de ani muncă silnică. Tot acum, Titus Onea, pentru a scăpa de arestare, a plecat la Bucureşti, unde s-a ascuns până în februarie 1949, când a fost adus de Petru Cosma pe Muntele Mare.

Traian şi Alexandru Macavei au vândut mai multe cantităţi de aur, iar cu banii obţinuţi se gândeau chiar la posibilitatea de a trece clandestin graniţa în Occident. Până la urmă au cumpărat de toţi banii diverse materiale şi armament, cu care au plecat, alături de Dabija, pe Muntele Mare.

În peregrinările lor, cei doi fraţi au luat legătura cu maiorul deblocat Ioan Oprean, din Aradul Nou, şi el o rudenie de-a familiei, iar prin el cu maiorul Nicolae Dabija. După câteva nopţi de discuţii şi planuri, cei doi fraţi Macavei şi maiorul Dabija se vor întoarce în Munţii Apuseni, pentru a înfiinţa un grup de rezistenţă armată anticomunistă.

ORGANIZAREA GRUPULUI ARMAT DABIJA

Nicolae Dabija s-a deplasat la Bucureşti în două rânduri, în iunie 1948 şi în octombrie acelaşi an. De fiecare dată maiorul a încercat să ia contact cu Ambasada Americană, dar nu a reuşit. Era convins că S.U.A. vor finanţa şi vor oferi ajutor militar numai acelor organizaţii care vor iniţia acţiuni de luptă concrete şi de amploare. Această acţiune era hotărât să o organizeze maiorul Dabija cu sprijinul fraţilor Alexandru şi Traian Macavei. Venind de la Aradul Nou, cei trei au coborât din tren la Teiuş.

Primul popas al lor a fost la prietenul Macaveilor, Vandor Victor. Acesta avea 39 de ani, locuia la Întregalde, unde tatăl său era preot greco-catolic, avea patru clase secundare şi era proprietar de joagăr. Fratele său, Sabin Vandor, era învăţător în comună. Victor Vandor era un prieten vechi al fraţilor Macavei, după ce fusese coleg cu Traian la Gimnaziul „Petru Şpan” din Baia de Arieş. În noiembrie 1948, fraţii Macavei şi Sabin Vandor au făcut o călătorie la Arad pentru a cumpăra armament în schimbul aurului. La întoarcere, consăteanul său Bârlea Vasile l-a prevenit pe Vandor Victor că în sat l-au căutat jandarmii pentru activitate legionară. Nu s-a mai dus acasă, ci a plecat la Petrila, la o rudă, Dioancă Ioan, apoi la Livezeni, la Zăvoi Constantin, şi la Pivada Iuliu, în Băiţa, Hunedoara.

De la Vandor, Dabija şi fraţii Macavei au mers la ţăranul Bolfea Silvestru, din Întregalde, în casa căruia s-au pus bazele noii grupări. Primii membri au fost, în afară de Dabija şi fraţii Macavei, Bolfea Silvestru, Pascu Cornel, Sandu Maxim şi Iosif Clamba. Din anchetă şi din referatul introductiv al Tribunalului Militar Sibiu reiese că maiorul Dabija Nicolae era şef comandant, fraţii Macavei – consilieri, iar ceilalţi membri.

Prin învăţătorul Pascu Cornel s-a luat legătura cu organizaţiile lui Sandu Maxim şi Popa Ştefan. După mărturia celor doi, dată mai târziu, la început Popa Ştefan a avut rezerve în implicarea grupului său alături de gruparea cea nouă a lui Dabija şi Macavei. Motivul era că Ştefan Popa era dator să-şi informeze mai întâi şefii ierarhici din Cluj (Pop Cornel) şi Bucureşti. De asemenea, avea rezerve şi în ce priveşte tactica şi strategia adoptate de maiorul Dabija. Voia mai multă prudenţă. În schimb, Pascu Cornel, Bolfea Silvestru, Mihălţan Traian şi Mărginean Petru s-au implicat total în noua acţiune, ca de altfel întreaga organizaţie din zona muntoasă.

Cum a declarat singur, maiorul Dabija urmărea să-şi alcătuiască o unitate de luptători voluntari, bine pregătiţi, cu care să acţioneze în Apuseni. Prin implicarea unor ofiţeri activi din unităţile militare din zonă dorea să creeze o armată de partizani, capabilă să lupte în Munţii Apuseni. Aveau de făcut faţă la trei probleme importante:

- Stabilirea unui centru de unde să coordoneze toate acţiunile. Cu harta în faţă au găsit că locul cel mai potrivit era Muntele Mare, în apropierea localităţii Bistra. Maiorul Dabija s-a deplasat la faţa locului şi a construit un bordei semiîngropat. La construirea bordeiului au ajutat şi noii membrii recrutaţi din Bistra, Ihuţ Traian, şi vărul său, Ihuţ Avram. Amândoi se temeau că vor fi arestaţi de Securitate şi se ascundeau în pădurile din jurul comunei Bistra.

- O a doua problemă era hrana luptătorilor din munte. Pe plan local, în satele de munte nu se putea găsi uşor hrană, localnicii neavând nici pentru ei cele necesare. Cu toate acestea, oamenii apropiaţi grupului i-au ajutat cu alimente, împărţindu-şi sărăcia cu luptătorii. S-a apelat însă la satele de la poalele munţilor, de pe Mureş şi Târnave, pentru a contribui cu cereale. Rezultatul a fost peste aşteptări. S-au colectat cantităţi mari de grâu şi porumb, care au fost depozitate în mai multe locuri, la Mihălţan Traian în Teiuş, la Giurgiu Silvia în Mesentea şi la alte adrese. Grăunţele trebuiau măcinate, iar făina transportată cu căruţele. Aici începeau greutăţile. Pe vremea aceea exista un ordin al stăpânirii prin care nimeni nu putea măcina la moară mai mult de o anumită cotă pe membru de familie. Acest ordin a putut fi însă eludat, pentru că în organizaţie existau şi câţiva morari care au măcinat cerealele colectate (precum Drăgan Liviu din Galda de Jos). Dar exista un alt ordin, prin care nu se puteau transporta pe drumurile publice cantităţi mai mari de o anumită cotă. Drumurile erau permanent controlate de jandarmi şi se pare că autorităţile comuniste, prin informatori, aveau cunoştinţă de acest plan. S-a transportat totuşi făină, pe cai, noaptea, pe cărări de munte. Pâinea era coaptă de către femeile din satul Bistra, în casa lui Ihuţ Traian. Era un plan de a se construi în munte un cuptor de copt pâine. Din cauza acestor neajunsuri a trebuit să se renunţe însă la acest sistem, urmând ca grâul şi porumbul să se vândă, iar banii să fie trimişi la centru.

- Mai rămânea încă o problemă grea, problema armamentului. O parte dintre oamenii din organizaţie posedau arme cât de cât, dar majoritatea nu aveau. Procurarea de arme din depozitele militare rămânea o soluţie de viitor, când numărul membrilor avea să crească într-atât încât să devină posibile astfel de acţiuni. La populaţia din Apuseni se aflau arme şi muniţii rămase din timpul războiului, dar posesorii acestora nu voiau întotdeauna să le doneze, însă, din cauza sărăciei, erau dispuşi să le vândă. Ori organizaţia nu avea bani. Era nevoie urgentă de bani, nu numai pentru armament, dar şi pentru alte necesităţi. Şi atunci au luat o hotărâre foarte controversată prin urmările ei: aceea de a ataca Percepţia din Teiuş, confiscând toţi banii ce s-ar afla acolo.

Atacul a avut loc în seara de 22 decembrie 1948, într-o zi de târg, când au fost încasări mari, participând la el Dabija, fraţii Macavei, Pascu Cornel, Iosif din Mogoş (Iosif Clamba, dezertor din armată), Sandu Maxim şi Bolfea Silvestru. S-au ridicat 310.000 lei, bani care s-au folosit exclusiv pentru procurarea de armament, hrană şi echipament militar. Maiorul Dabija comandase la Arad, prin plutonierul Iancu Lazăr, fost subordonat al său, echipament potrivit pentru luptători (haiduci). Erau uniforme asemănătoare celor militare, dar de altă culoare (kaki), pe care urma să le aducă în munţi curierul grupului, Cosma Petru. Din păcate, în timpul atacului a fost rănit un funcţionar al Percepţiei, perceptorul Ciortea Titus, care opusese rezistenţă. Atacarea Percepţiei a fost o necesitate materială obiectivă, întrucât fără bani grupul Dabija n-ar fi putut acţiona.

Faptul nu constituia un act imoral sau neonorant, iar organizaţia era în drept să atace regimul comunist în orice instituţie a lui. Nu era un jaf personal, căci nu pentru interese proprii urmau să folosească banii, ci pentru o cauză naţională. Acest act însă le-a făcut rău, fiindcă a dat ocazia regimului comunist să-i prezinte drept o bandă de tâlhari ce-ar fi jefuit pentru ei în interes personal. Totodată, acţiunea a obligat regimul comunist, pentru reputaţia lui, să maseze forţe şi mijloace puternice şi să grăbească acţiunea de distrugere a organizaţiei înainte de consolidarea plănuită de Dabija.

Până în acel moment, în regiune nu se cunoştea numele conducătorului organizaţiei, lumea vorbea că ar fi fost generalul Mociulschi. Organizaţia a luat un avânt nou atunci când s-a aflat că la conducere era un militar de carieră, care venise chiar în mijlocul lor. Oameni noi veneau din toate colţurile judeţului şi din afara acestuia, oameni hotărâţi şi de calitate, îndeosebi persoane urmărite de Securitate pentru acţiunile lor din cadrul P.N.Ţ. sau a Mişcării Legionare.

Oamenii erau nerăbdători să mai aştepte ora H şi voiau acţiune. Într-o Declaraţie dată în anchetă, Radu Ionescu avea să consemneze impresiile după vizita pe care o făcuse în octombrie 1948 în mai multe comune de pe Valea Mureşului şi Valea Gălzii: „Ţăranii din câmpie mi s-au părut, cel puţin mie, mai războinici. Erau foarte curioşi să ştie, atât ei cât şi toţi pe unde am fost, ce este la Bucureşti şi ce se aude cu certurile politice dintre U.R.S.S. şi S.U.A. Aproape toţi erau nerăbdători să se petreacă evenimentul conflictului. Ne cereau arme şi informaţii. Informaţii le-am dat suficiente, arme numai promisiuni”.

După cum se poate observa, starea de spirit în zonă era cu adevărat explozivă, locuitorii nemaişteptând decât un simplu semnal pentru a porni la acţiune. Cei mai nemulţumiţi erau ţăranii din satele de pe Valea Mureşului, aceasta şi pentru că ei erau deja afectaţi de cotele apăsătoare, la care se adăuga şi spectrul colectivizării iminente. Unii dintre ei fuseseră chiar arestaţi şi condamnaţi pentru „sabotaj” sau „neînsămânţarea pământului” (de exemplu, Iacob Albu fusese condamnat la 2 luni închisoare corecţională pentru „sabotaj”, iar Sebastian Lupea la 14 zile detenţie pentru că „nu a executat planul de însămânţare). Spre deosebire de locuitorii de la câmpie, cei de la munte erau încă feriţi de aceste probleme, astfel încât şi înverşunarea lor contra regimului era mai redusă.

Maiorul Dabija a dat organizaţiei următoarele instrucţiuni:

„- formarea de nuclee de luptă în fiecare comună, alcătuite din câte 2-3 oameni;

- strângerea de armament şi muniţiuni şi de orice echipament militar, hărţi, centuri, raniţe, foi de cort;

- înarmarea tuturor oamenilor de încredere;

- păstrarea şi conservarea armamentului şi muniţiilor în cea mai bună stare;

- propaganda de la om la om, pentru a menţine vie conştiinţa naţională;

- nu se va produce nici un act de sabotaj sau de revoltă contra regimului din iniţiativă proprie;

- se va păstra secretul cel mai desăvârşit;

- nu se vor mai ţine şedinţe;

- se vor identifica toţi comuniştii din regiune, urmărind îndeaproape activitatea lor şi ce ordine şi dispoziţiuni primesc de la organele lor;

- ştirile importante se vor comunica la centru, prin curieri (oameni de încredere);

- se vor face recunoaşteri în munţi, pentru a afla adăposturile şi locurile cele mai sigure;

- se va căuta să se ducă în eroare autorităţile militare şi civile, când suntem urmăriţi, dându-le informaţii false;

- toţi fugarii politici, după ce au fost verificaţi că prezintă încredere şi garanţie, vor fi găzduiţi, până va veni un curier să-i ridice;

- nu se vor divulga niciodată numele celor care sunt în organizaţie, fiecare va avea numele schimbat;

- nu se va minţi populaţia şi nu se vor mai strânge şi colecta cereale”

(D.P. 141, vol. 4, f. 77)

GRUPUL DE OFIŢERI DE LA BUCUREŞTI

Maiorul de rezervă Dabija Nicolae, înainte de a veni la Aradul Nou, pe când era în Bucureşti, avea legătură cu un grup de rezistenţă anticomunistă alcătuit din ofiţeri de grad înalt deblocaţi din armată. Dabija a afiliat grupul în subordinea generalului Dumitru Petrescu, fost ataşat militar al României la Washington, pe care îl recunoştea ca şef al organizaţiei de rezistenţă „Frontul Apărării Naţionale” (D.P. 141, vol. 13, f. 60).

După plecarea la Aradul Nou, legătura cu acest grup o avea prin maiorul Niţescu Nicolae, rămas rezervist prin demisie. Era de loc din com. Cândeşti, jud. Dâmboviţa, dintr-o familie cu opt copii. Era rudenie cu maiorul Dabija (soţiile lor erau surori). L-a ajutat pe acesta cu informaţii militare şi politice printr-un cod cifrat, i-a procurat un multiplicator şi hârtie, o maşină de scris, hărţi militare, i-a confecţionat o ştampilă pentru organizaţie, cu următorul titlu: Frontul Apărării Naţionale, Corpul de Haiduci (D.P. 141, vol. 1, f. 180). A încercat să confecţioneze 100 de percutoare, după un model oferit de Dabija, dar atelierele unde le-a comandat nu au reuşit să asigure calitatea dorită. Securitatea îl caracteriza: „foarte calm, memorie bună, duşman de moarte al regimului”.

Angheluţă Mihai, născut în Galaţi, la 4 octombrie 1920, înainte de 23 August 1944 a fost membru al grupării „Gândul nostru”, condusă de Mihail Ralea, grupare contopită cu Partidul Socialist Ţărănist şi apoi cu Frontul Plugarilor. A fost numit şef al Tineretului Frontului Plugarilor şi şef al cabinetului lui Petru Groza (noiembrie 1944-1 iunie 1945). S-a lămurit repede că se afla pe o cale greşită şi a părăsit poziţia în care se afla (a demisionat), devenind un duşman al regimului comunist. A corectat şi stilizat primul manifest al lui Dabija şi l-a difuzat în Bucureşti. A tradus în limba franceză scrisoarea lui Dabija adresată Ambasadei S.U.A., prin care cerea ajutor material şi militar. A ajutat pe Dabija la redactarea unei scrisori adresate Consulatului Turc de la Bucureşti, prin intermediul căruia dorea să obţină legătura cu Ambasada Americană.

Carra Ioan, născut la 26 februarie 1909, în Leova, Cahul, fost locotenent-colonel aviator în rezervă, participant la război pe fronturile de răsărit şi apus, decorat cu „Virtutea aeronautică” clasa a III-a, „Coroana României” cu panglică, „Virtutea aeronautică” clasa a II-a şi Medalia „Victoria” (1945). După ce a fost deblocat din armată (1946), s-a angajat ca funcţionar la un magazin din Bucureşti.

Ceauşu Titus, locotenent-colonel în rezervă, născut în 2 octombrie 1910, în Botoşeşti-Paia, Dolj, din părinţi ţărani, fără avere. A luptat în campania din răsărit, ca şef al Batalionului de operaţii al Flotilei II Vânătoare, decorat cu „Steaua României” cu panglică, „Virtutea Militară” şi „Virtutea aeronautică”, clasa I de aur, cu spadă. A simpatizat cu Mişcarea Legionară. După ce a fost deblocat din armată (1947), locuia în Bucureşti, fiind profesor suplinitor.

Nicolae Niţescu, Ioan Carra şi Titus Ceauşu erau desigur nemulţumiţi de noul regim. Fiind deblocaţi din armată, erau nevoiţi să presteze munci cu mult sub pregătirea lor (vânzători sau funcţionari la un magazin). Aceasta era răsplata pe care o primeau ca urmare a faptelor de eroism din timpul războiului (mărturie a acestora stând numeroasele decoraţii primite). Auzind de organizaţia lui Dabija, s-au încadrat în ea, alături de Mihai Angheluţă.

FORMAREA GRUPULUI DABIJA

Într-un proces verbal din 6 august 1949, întocmit de cpt. Cosma Alexandru, conducătorul anchetei, se spune: „Banda Dabija a organizat o bandă subversivă, teroristă, politică şi paramilitară. Au intrat în legătură cu Misiunea Turciei pentru a stabili legături cu Ambasada Americană din Bucureşti, în vederea resurecţiei armate contra ordinii de stat. Au iniţiat acţiuni împotriva conducătorilor politici şi instituţiilor de stat. Au preconizat atacuri armate asupra instituţiilor militare pentru însuşirea armamentului necesar bandei. Au lansat zvonuri în rândul populaţiei, cu scopul de a crea o psihoză în legătură cu declanşarea unui război între Anglo-Americani şi Uniunea Sovietică. În eventualitatea unui război, preconizau organizarea de atacuri de hărţuire în spatele trupelor româno-sovietice, asupra punctelor strategice, şi aservirea teritoriului R.P.R. forţelor imperialiste duşmănoase democraţiei şi ordinii de stat. S-au opus înarmaţi şi au tras în autorităţile de stat când au fost încercuiţi. Conducătorul acestei bande a fost Dabija Nicolae, maior de rezervă prin demisie” (D.P. 141, vol. 1, f. 1).

Maiorul Nicolae Dabija s-a născut la 18 aprilie 1907, în Galaţi, tatăl său fiind tâmplar. La vârsta de 9 ani a rămas orfan de tată şi a fost primit copil de trupă. A făcut primele clase liceale în această calitate. Ultimele clase le-a făcut în particular, trebuind să muncească pentru a-şi ajuta mama şi pe cei trei fraţi. A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de la Sibiu, fiind repartizat la diferite unităţi militare, printre care şi la Regimentul 4 Grăniceri Arad. A participat la războiul din Răsărit, în luptele de la Kerci, Caucaz, Cuban, Pericop, fiind de trei ori rănit în luptă. Pentru faptele sale de eroism a fost citat de trei ori pe armată şi o dată pe naţiune. A fost avansat la gradul de maior la excepţional, înaintea promoţiei sale. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazu” clasa a III-a cu spade, Ordinul „Steaua României” în gradul de cavaler şi comandor, „Crucea de Fier”, clasa I şi clasa a II-a, şi cu„Crucea Germană” în aur. Pe front a fost căpitan, apoi maior la Regimentul 38 Infanterie şi a comandat Compania a 5-a.

Prezentăm mai jos Raportul special pentru propunerea de decorare cu Ordinul „Mihai Viteazu” clasa a III-a a căpitanului Dabija Nicolae din Regimentul 38 Infanterie, întocmit de comandantul Diviziei 10 Infanterie, generalul Sava Caracaş, la 9 februarie 1943:

„Căpitanul Dabija Nicolae, comandantul Companiei 5 din Regimentul 38 Infanterie, a dovedit, pe timpul debarcării inamice din noaptea de 3/4 februarie 1943 şi următoarele 4 zile de luptă, un exemplu înălţător de vitejie, destoinicie şi devotament în luptă. În îndeplinirea misiunii de a apăra coasta mării cu compania sa în sectorul Iushnaia Ozereika, căpitanul Dabija, rezistând dârz 3 zile şi 4 nopţi, încercuit de un număr inamic mult superior ca număr şi care a atacat însoţit de numeroase care de luptă, a reuşit să neutralizeze şi să reţină asupra punctului de sprijin ce comanda focul şi forţele inamice şi astfel să uşureze înaintarea rezervelor. În timpul atacului, căpitanul Dabija, după 4 zile de încercuire, ia comanda tuturor trupelor şi atacând concentric inamicul reuşeşte a-l nimici complet. Este de remarcat că acest înalt spirit de îndeplinire a misiunii până la capăt l-a împrumutat şi subalternilor, întrucât peste unul din punctele sale de sprijin inamicul a trecut, distrugându-l în întregime, fără ca un singur om să dea înapoi, iar cele două puncte de sprijin comandate de 2 subalterni au rezistat eroic, sub directul său impuls, timp de 4 zile, trecând apoi la atac cu un elan indescriptibil şi nimicind pe inamic până la unul. În acţiunea sa, căpitanul Dabija a transformat debarcarea celei mai bune brigăzi sovietice, dotată cu care de luptă americane, într-un eşec total, producându-i: peste 800 sovietici morţi, răniţi sau prizonieri; 31 care de luptă distruse; 1 şlep cu benzină distrus; 1 şlep cu autoturisme nimicit şi peste 40 de ambarcaţiuni intacte, de provenienţă engleză, capturate. Prin rezistenţa sa eroică şi reacţiunea violentă, căpitanul Dabija a asigurat menţinerea întregului front al Caucazului de Sud şi în special a Novorossiskului, care în cazul când importanta acţiune a inamicului ar fi reuşit, primejduia întregul plan de acţiune al Înaltului Comandament, care se sprijină pe garantarea litoralului până la sacrificiu. Pentru aceste motive şi pentru o recompensare binemeritată a înaltelor fapte de arme săvârşite de căpitanul Dabija Nicolae, îl propun la decorarea cu Ordinul «Mihai Viteazu» clasa a III-a” (D.ec.E., dosar nr. 338, ff. 16-17. Documentul a fost furnizat prin amabilitatea d-nei Florica Dobre, căreia îi mulţumim şi pe această cale).

Bineînţeles că noua armată, „democratică”, pusă în subordinea lui Emil Bodnăraş şi formată pe scheletul diviziilor „Tudor Vladimirescu” şi „Horea, Cloşca şi Crişan”, nu avea nevoie de un ofiţer care se distinsese tocmai în luptele contra „marelui frate de la Răsărit”. În august 1946, odată cu alte mii de ofiţeri, maiorul Dabija urma să fie trecut în cadrul disponibil. Din onoare, şi-a prezentat singur demisia, preferând să părăsească el armata comunistă, decât să fie epurat. S-a stabilit în Aradul Nou, str. Ana Ipătescu, nr. 25. Avere avea 5 ha de pământ, ca lot primit în calitate de Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazu”. Nu a făcut parte din nici o organizaţie politică. După propria sa declaraţie dată în anchetă „…nu am fost şi nici acum nu sunt de acord cu actualul regim. În primăvara anului 1948 m-am hotărât să trec la acţiuni împotriva regimului actual, împreună cu fraţii Traian şi Alexandru Macavei, pe care i-am întâlnit în casa maiorului de rezervă Oprean Ioan. Am alcătuit organizaţia subversivă cu elemente hotărâte, indiferent de convingeri politice: ofiţeri, militari, manişti, legionari etc. Scopul organizaţiei subversive: înarmarea ei, acţiuni împotriva organelor de stat şi de partid. În caz de război, acţiuni pentru schimbarea instituţiilor de stat locale, pentru ocuparea căilor de comunicaţie şi telefoane. Legături cu alte organizaţii subversive, pentru a ne uni sau coopera în vederea aceluiaşi scop. Bazele organizării subversive au fost puse în casa lui Bolfea Silvestru, din Întregalde, la data de 16 decembrie 1948” (D.P. 141, vol. 1, f. 15).

În aceeaşi declaraţie, Dabija mai adăuga: „Am redactat o proclamaţie care s-a răspândit în ţară, împreună cu Angheluţă Mihai. Am alcătuit un statut al organizaţiei, un regulament şi un jurământ. Am iniţiat legături cu grupurile din Banat, din M-ţii Neamţului şi-n M-ţii Apuseni, cu Popa Ştefan şi Leon Şuşman. Am întreprins la Bucureşti mai multe drumuri, cu scopul de a lua legătura cu Ambasada Americană şi cu un cerc de ofiţeri cu idei similare cu ale mele. Ultima dată am fost la Bucureşti în 16 octombrie 1948. Am atacat la data de 22 decembrie 1948 Percepţia din Teiuş, de unde am ridicat suma de 310.000 lei. Banii capturaţi au fost folosiţi exclusiv pentru procurarea de echipament, de arme, bocanci, pentru grup”.

Plecarea la munte este descrisă astfel de Macavei Traian: „La 17 decembrie 1948 am sosit cu fratele meu Alexandru şi cu domnul Dabija, de la Teiuş, la Bolfea Silvestru, în comuna Întregalde. De aici am trecut tot pe la oamenii lui Pascu şi Maxim, în Mogoş, la Crişan Vasile, Ţapu Victor, în Bucium-Montari, la Cosma Petru şi la vărul meu Macavei Traian, de unde am ridicat 10 kg din trotilul meu, în Lupşa, la Cutea Ion, şi apoi în comuna Bistra, la Ihuţ Avram”.

Ca ideologie, grupul Dabija (ca de altfel toate grupurile „subversive”) se baza pe ideologia naţionalistă, contrară comunismului sub toate aspectele. O a doua caracteristică era componenta religioasă, în special greco-catolică. Nicolae Dabija era de religie ortodoxă, dar el a profitat de nemulţumirile credincioşilor greco-catolici, crunt loviţi spiritual prin desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Cum se poate vedea şi din biografiile prezentate la sfârşitul volumului, imensa majoritate a membrilor şi sprijinitorilor grupurilor de rezistenţă erau de confesiune unită. Toate acestea au fost consemnate în rapoartele Securităţii.

Astfel, la percheziţia efectuată la locuinţa lui Balea Gheorghe din Bistra s-au găsit două manifeste greco-catolice, care îndemnau la rezistenţă spirituală şi la păstrarea credinţei. Locotenentul Coldea Gheorghe, şeful Biroului de Securitate Câmpeni, raportează la 18 octombrie 1948: „în ziua de 10 octombrie, preotul greco-catolic Bucea Niculae, din comuna Bistra, a ţinut o predică în biserică, spunând: «Iubiţi credincioşi, eu vă rog să vă păstraţi credinţa şi alianţa cu Biserica din Apus, de care să nu vă lepădaţi, pentru că ştie Dumnezeu dacă eu voi mai putea servi la acest altar». În urma acestui discurs, populaţia a început să plângă, şi când am căutat să-i convingem să treacă la ortodoxie, au refuzat acest lucru” (D.P. 141, vol. 21, f. 108).

Într-un document din 25 noiembrie 1948, semnat de căpitanul Kovács Mihai, şeful Serviciului Judeţean de Securitate Turda, se arăta că 1.900 de credincioşi greco-catolici din comuna Bistra nu trecuseră la ortodoxie, cu toate că fuseseră numiţi doi preoţi ortodocşi în comună. Motivul l-a reprezentat îndeosebi propaganda făcută de preotul Nicolae Bucea (D.P. 141, vol. 21, f. 123).

Aflând că preoţii greco-catolici de la Blaj ar fi constituiţi într-o organizaţie de rezistenţă anticomunistă, maiorul Dabija a încercat să ia legătura cu aceştia. El spera să obţină de la ei armament şi mai ales fonduri, pentru a putea duce lupta. În acest scop, maiorul a însărcinat-o pe Alexandra Pop să ia legătura cu preotul-profesor Ioan Aron, de la Blaj, pe care aceasta spunea că îl cunoaşte.

CÂTEVA CUVINTE DESPRE OAMENII RECRUTAŢI

(aşa cum i-a caracterizat Securitatea)

Bolfea Silvestru, din Întregalde, cătunul Modoleşti, născut în 1899, „om cu bunăstare materială”, cu 4 iugăre de pământ [cum putea fi bogat un om cu 4 iugăre de pământ în vârful muntelui? Asta amintea Securitatea, dar uita să spună că provenea dintr-o veche familie de luptători. Un bunic de-al său luptase în Armata lui Avram Iancu, sub conducerea lui Amos Frâncu – n.n.].

În 1919 s-a înrolat voluntar în Armata Română, în Regimentul 18 Vânători de Munte, participând la „campania contra comuniştilor unguri”, cum singur scria în declaraţie. A fost mulţi ani primar al comunei Întregalde şi naţional-ţărănist încă din tinereţe.

Împreună cu învăţătorul Pascu Cornel plănuise, încă înainte de a se înrola în gruparea Maxim, să formeze un grup de rezistenţă. Anchetatorii îl caracterizau: „fire domolă, cere să fie respectat, chiar şi arestat” (D.P. 141, vol. 1, f. 172). Intră printre primii în organizaţie, adăposteşte luptători în casa lui, conduce oamenii în Muntele Mare şi îi recrutează pe Ilie Simion, Onea Florian şi Marian Victor.

Pascu Cornel, din Benic, Alba, învăţător în Întregalde, student la Cluj, la fără frecvenţă, a fost unul dintre cei mai importanţi oameni ai organizaţiei. În documentele Securităţii se află puţine date personale despre el, situaţie care se repetă în cazul tuturor celor care au murit în luptă. În schimb, numele său este prezent în toate paginile în care se vorbeşte despre grupările din munte. A fost unul dintre cei care au făcut cel mai mult pentru unirea grupurilor sub conducerea maiorului Dabija. A fost un fel de axă a grupurilor de rezistenţă. Recrutează pe Florinc Mihai şi pe Scridon Ion. Vizitează des pe şefii de organizaţii din Galda de Jos, Oiejdea, Coşlariu şi păstrează o legătură permanentă cu Oargă Ioan, din Şeuşa, Alba. Prin intermediul acestuia din urmă au fost recrutaţi mai mulţi membri ai organizaţiei, toţi fiind apoi aduşi pe Muntele Mare: Ioan Cigmăianu, Gheorghe Opriţa, Dumitru Măgureanu etc. Securitatea îl caracterizează ca fiind „temperament liniştit, foarte periculos pentru regim”.

Scridon Ioan s-a născut la Măhăceni, Turda, la 22 februarie 1922. A făcut frontul şi la răsărit şi la apus. După război a fost plutonier de jandarmi în Sohodol, lângă Câmpeni, dar a fost comprimat când jandarmii au devenit unelte ale stăpânirii comuniste. S-a stabilit în Benic, unde fusese anterior şef de post, muncind cele trei iugăre de pământ ce le avea soţia sa. În septembrie 1948 a primit propunerea lui Cornel Pascu de a se încadra în organizaţie şi a luat parte la toate acţiunile. La 9 ianuarie 1949 s-a stabilit în Muntele Mare, alături de maiorul Dabija şi fraţii Macavei. A fost numit comandant de grupă şi răspunzător cu armamentul. Anchetatorii l-au caracterizat astfel: „dârzenie, temperament impulsiv, rezistent la anchete”. Cât a fost liber, s-a deplasat în toate părţile unde avea cunoştinţe, pentru a recruta alţi membri şi a procura armament. Fiind originar din aceeaşi comună cu Leon Şuşman, Ioan Scridon a primit drept sarcină din partea lui Dabija de a face legătura cu organizaţia acestuia.

Caracteristic pentru atmosfera de încredere şi solidaritate românească din lumea satelor din vremea aceea, din judeţele Alba şi Turda, prezentăm un fragment din declaraţia lui Scridon: „...la ieşirea din Aiud spre Măhăceni m-a luat în căruţa lui un băiat, Călin Ioan, din Cicău, Alba. I-am mărturisit că sunt urmărit de Securitate şi fac parte dintr-o organizaţie subversivă. La rândul lui, tânărul mi-a mărturisit că şi el face parte dintr-o organizaţie subversivă, dar legionară, a lui Şuşman Leon, din Ocna Mureş. Eu l-am întrebat de unchiul meu din Cicău, Popa Gheorghe, pe care-l ştiam legionar. Călin Ioan mi-a spus, râzând, că tocmai acest unchi de-al meu e şeful organizaţiei legionare din Cicău, dar dacă mă duc pe la el să nu-i spun că am vorbit cu el. Unchiul meu cu greu a recunoscut că el era şeful organizaţiei din Cicău şi că ei sunt în jur de 20 de oameni tineri, gata la ordinul lui Şuşman Leon, care se afla la Rătişel, Turda. Mi-a promis că va întreba pe Şuşman Leon dacă mă poate primi şi pe mine. Dar pot merge la Ciugudu de Sus, unde şeful organizaţiei legionare era un croitor cu numele Amos [Ardiuş Amos – n.n.]”. După cum se vede, se lucra aproape pe faţă, oamenilor din zonă neputându-le trece prin cap că vreunul dintre ei i-ar fi putut vinde Securităţii.

INTRAREA ÎN GRUPUL DABIJA

La începutul verii 1948, Dabija a făcut o vizită generalului în rezervă Petrescu Dumitru (fost ataşat militar al României la Washington), căruia i-a comunicat intenţiile sale de a forma o organizaţie de luptă anticomunistă în M-ţii Apuseni. În octombrie 1948 generalul a acceptat să ajute grupul, care însă trebuia să i se subordoneze, lucru pe care Dabija l-a acceptat. Urma ca la o nouă vizită în Capitală, în martie 1949, să raporteze generalului Petrescu ceea ce realizase. Însă la sfârşitul lunii octombrie 1948, presimţind că va fi arestat, generalul Petrescu a emigrat clandestin în Iugoslavia, apoi în Franţa, unde a fost numit de către Comitetul Naţional Român drept conducător al ofiţerilor români refugiaţi în Occident.

Refugiat la Bucureşti după confruntarea cu jandarmii de la Bucium, Onea Titus a ajuns la Muntele Mare la 26 februarie 1949, fiind adus de Petru Cosma, la cererea unchilor săi, fraţii Macavei. Ştiind că era student la medicină, ei doreau să se folosească de cunoştinţele acestuia în cazul în care vreun membru al grupului ar fi fost rănit în luptele cu Securitatea. Raţiu Augustin a sosit în 2 martie pe acelaşi munte. Era de loc din Sărmăşel, Cluj. Acolo făcea parte dintr-o grupare de rezistenţă condusă de studentul Moraru Alexandru. Ceilalţi membri ai organizaţiei fiind arestaţi, el a fugit la fratele său Emil, la Cluj. Aici l-a cunoscut pe studentul Eugen Mărgineanu, care l-a dus la tatăl său, Mărgineanu Petre. Acesta l-a condus în Benic, la Pascu Petre, unul dintre fraţii lui Cornel Pascu, şi prin acesta la Bolfea Silvestru, care i-a făcut legătura cu Macavei Traian, de unde a ajuns la Muntele Mare.

Opriţa Gheorghe, din Balomiru de Câmp, Hunedoara, era căutat de Securitate din cauza activităţii sale politice anterioare. Se ascundea în pădurile din zona Cugirului, iar uneori revenea acasă pentru alimente. Pentru a scăpa de arestare, în 10 ianuarie 1949 Gheorghe Opriţa a luat legătura cu Cigmăianu Ioan, din Şibot. Ultimul tocmai evadase din arestul Biroului Securităţii Cugir, unde fusese închis şi anchetat pentru că făcuse parte dintr-o organizaţie anticomunistă legionară din zonă. După evadare se ascundea în pădurile din jurul Şibotului. Amândoi s-au deplasat la Alba Iulia, luând legătura cu Oargă Ioan, care i-a condus în Galda de Jos, la Olteanu Emil, şi de aici în Benic, la Laslo Aron, care i-a trimis la Bolfea Silvestru, în Întregalde. Aici, prin Traian Macavei şi Ioan Scridon, au ajuns la 2 martie în Muntele Mare, împreună cu Mihălţan Traian şi cu un grup adus de acesta, trecând prin Mogoş şi Lupşa.

Traian Mihălţan se afla în atenţia autorităţilor încă din 1946, când făcuse o intensă propagandă în favoarea P.N.Ţ., partid din care făcea parte. În vara acelui an a fost arestat de Siguranţa din Bucureşti pentru că strigase mai multe lozinci în favoarea P.N.Ţ. în timpul unei călătorii cu trenul. Pentru această faptă a fost dat afară de la locul de muncă, Uzina Mecanică Cugir, fiind apoi urmărit continuu de organele de represiune. Încercând să scape de arestare, s-a înscris formal în P.C.R. la Teiuş, dar a fost apoi exlus când s-a aflat de activitatea sa politică din trecut.

Moldovan Simion, din Blaj, în 1946 activase într-o organizaţie naţionalistă cu caracter religios, constituită în acel oraş. În decembrie 1948, după ce ceilalţi membri au fost arestaţi, iar el a fost căutat acasă de Securitate, a luat decizia de a-şi părăsi domiciliul şi a se încadra într-o organizaţie de rezistenţă. La 28 februarie 1949 a venit la Câmpeanu Traian, din Teiuş, şi împreună cu Mihălţan Traian şi soţii Maier Iosif şi Elena au mers tot pe la Bolfea Silvestru şi, urmând acelaşi traseu, au ajuns în 3 martie la Muntele Mare.

Buţuţui Viorica, din Întregalde, fiind căutată de Securitate, a fost adusă de Pascu Cornel, la data de 2 martie 1949, la Muntele Mare.

Vandor Victor s-a alăturat celorlalţi pe drum şi a ajuns pe 3 martie, împreună cu grupul Mihălţan, la Muntele Mare.

Câmpeanu Traian şi Breazu Iuliu, primul din Teiuş, al doilea din Mihalţ, au plecat cu un grup de 8 persoane, condus de Mihălţan Traian, ajungând la Muntele Mare la data de 3 martie 1949. Traian Câmpeanu era căutat de Securitate pentru a fi arestat, deoarece se făcuse vinovat de „atitudine antidemocratică”, mai exact adusese insulte guvernului. Era rudă cu soţii Maier, cu care a şi plecat spre Muntele Mare. Soţii Maier au trebuit să-şi părăsească domiciliul şi să plece în munţi din cauza trădării maiorului Oniga, fiind descoperiţi că îl găzduiseră pe Ştefan Popa.

Pop Alexandra, fostă legionară, la alegerile din 1946 a făcut propagandă în favoarea P.N.Ţ., motiv pentru care se afla în atenţia autorităţilor. La data de 8 februarie 1949 a luat legătura cu maiorul Nicolae Dabija, prin Ihuţ Traian şi Macavei Alexandru, acceptând propunerea acestora de a intra în organizaţie.

Elevii Avram Horea, Rotaru Nicolae şi Purdea Octavian, de la liceele din Alba Iulia, au plecat spre Muntele Mare prin Meteş. Au fost surprinşi pe drum de Miliţie, în com. Mogoş. Trăgându-se asupra lor, au reuşit să scape şi s-au întors înapoi, fiind arestaţi ulterior de Securitate.

Traian Ihuţ şi Nicolae (Mişu) Salagea erau urmăriţi de Securitate încă din toamna anului 1948, ambii pentru simplul motiv că făcuseră propagandă în favoarea P.N.Ţ. Se ascundeau în pădurile din jurul comunei Bistra sau pe la diferite rude şi cunoştinţe. Uneori erau însoţiţi de Constantin Vodă, care era urmărit de autorităţi încă din anul 1947. La sfârşitul anului 1948 li se alăturase şi Avram Ihuţ, văr cu Traian, care şi-a părăsit şi el domiciliul pentru a nu fi arestat. În momentul în care maiorul Dabija a ajuns în zonă, cei trei s-au integrat din primul moment în organizaţia acestuia, ajutând la construirea cabanelor, dar mai ales având un rol foarte important în obţinerea de alimente din zonă. La începutul anului 1949, întrucât rezistenţii deseori treceau pe la locuinţa părinţilor lui Traian Ihuţ, Petru şi Ana, de unde se aprovizionau, şeful Biroului de Securitate Câmpeni, locotenentul Coldea Gheorghe, dorea ca o echipă a Securităţii să-i răpească pe aceştia din urmă, să se ascundă în casa lor şi, bine înarmaţi, să-i aresteze pe „fugari”.

Biroul Securităţii Poporului Câmpeni

21 februarie 1949

Către Serviciul Securităţii Poporului al judeţului Turda

În urma informaţiilor primite până în prezent asupra bandei de fugari politici urmărită de către noi şi ale cărei elemente se găsesc în raza acestui Birou de Securitate, am constatat că numiţii Vodă Constantin, Ihuţ Traian, Ihuţ Avram şi Salagea Nicolae, zis Mişu, care fac parte din acea bandă, săptămânal trec pe la casele lor de 2-3 ori pentru a-şi lua haine de schimb şi alimente. Informatorii recrutaţi în cauză până în prezent au adus un aport foarte mic şi am constatat că unii dintre informatorii recrutaţi, chiar membri de partid fiind, nu au fost destul de conştienţi şi nu au raportat imediat ce au aflat ceva, motivând că stau departe şi nu pot fi tot timpul pe drumuri pentru noi.

Totodată, am onoarea a raporta că am mai găsit informativ şi locurile pe unde ei stau, cine îi aprovizionează şi totodată pe unde umblă ei.

În concluzie, eu cred de cuviinţă că dacă această chestiune o vom mai amâna, pentru viitor pe cale informativă cei de mai sus nu vor fi arestaţi, deoarece populaţia din această regiune în majoritate este de partea bandiţilor şi nu-i divulgă pe aceştia, deci cred de cuviinţă că momentan acţiunea în mare nu se poate face deoarece chiar din rapoartele informative primite rezultă că nu au loc stabil, ci circulă de la un obiectiv la altul, însă momentan sunt de părere să trecem noi pe teren într-un număr mai mare, de cca 6 organe de la Serviciul Turda şi cu personalul de la acest Birou de Securitate, şi să urmărim sub formă de pândă aceste persoane şi în această formă să procedăm la arestarea vreunuia din bandă şi ulterior să se treacă la acţiune în mare.

Propun ca familia lui Ihuţ Traian să fie adusă (răpită) într-o noapte de acasă, să rămână acasă numai tatăl său, care este om bătrân, şi totodată în casă să se posteze un număr de 4 organe de ale noastre cu pistoale automate şi una puşcă mitralieră, ca eventual dacă vin mai mulţi să [le] poată face faţă lor la atac. În felul acesta, cred că, stând aşa la pândă trei-patru zile, el, ori cu alţii ori singur, va veni acasă şi astfel va putea uşor fi arestat.

La cele de mai sus, rog să binevoiţi a studia şi dvs. problema şi rugăm să binevoiţi a ne comunica de urgenţă hotărârea dvs. în această cauză.

Locotenent de Securitate

Coldea Gheorghe

Rezoluţie:

Planul este greşit, nu aşa se procedează în asemenea cazuri. Noi vom trimite un evadat care va fi instruit că este fugar şi într-adevăr va fi urmărit. Acest evadat va avea un loc indicat unde se va întâlni cu organele Securităţii, o scorbură sau copac, unde va lăsa notiţe, care se va prezenta la chemarea noastră.

Prin răpirea membrilor de familie se divulgă tot secretul nostru, deci veţi proceda conform instrucţiunilor.

Mihai Kovács

(D.P. 141, vol. 25, f. 74)

Nota noastră

Desigur, era vorba de persoane asemănătoare maiorului Oniga sau colonelului Bocan. De altfel, trimiterea în munţi a unor aşa-zişi „evadaţi” era o practică destul de frecvent folosită de Securitate pentru descoperirea organizaţiilor de rezistenţă anticomunistă. Aceste persoane, sub pretextul că erau urmărite de Securitate, luau legătura cu rezistenţii, iar în momentul în care aflau exact locurile unde se ascundeau aceştia prezentau toate informaţiile organelor de represiune.

ÎNCEPUTUL GRUPULUI DABIJA

(după declaraţia lui Traian Macavei)

Declaraţie

Subsemnatul Macavei Traian, de profesie conducător industrial, născut în anul 1910, luna iulie, ziua 28, în comuna Bucium-Montari, jud. Alba, fiul lui Alexandru şi Terezia Macavei, agricultori, domiciliat în comuna Bucium-Montari, jud. Alba, declar următoarele:

Prin anul 1947, prin luna iulie sau august, aflându-mă la Arad, la vărul meu, mr. deblocat Opreanu Ioan, împreună cu acest văr ducându-mă în oraş, în faţa Teatrului Naţional mi-a fost prezentat dl. mr. deblocat Dabija Nicolae.

La prima vedere, dl. Dabija s-a adresat către vărul meu Opreanu cu următoarele cuvinte: „Măi, când începem ceva?”. Din aceste cuvinte eu am înţeles pentru moment că ar fi vorba de a se întreprinde ceva împotriva actualului regim. Menţionez că la acea întâlnire eu nu mă aflam fugit de acasă şi nici nu eram urmărit. După circa o lună şi jumătate de la această întâlnire, aflându-mă din nou la Arad, în casa familiei Opreanu, m-am întâlnit din nou cu dl. Dabija şi, printre alte discuţii, dânsul a adus din nou vorba despre o eventuală organizare împotriva actualului regim. În linii generale, dl. Dabija a arătat că ar vedea această organizare prin recrutarea de elemente duşmănoase ale regimului actual şi de a se trece la acte de sabotaj, prin aruncarea în aer a podurilor, trenurilor etc. Eu am participat la aceste discuţii, însă fără un miez precis. În aceste discuţii era antrenat şi vărul meu Opreanu Ioan.

După această întâlnire m-am despărţit de dl. Dabija, fără a stabili ceva şi fără a mai hotărî o altă întâlnire.

După cât îmi amintesc, prin toamna anului 1947 dl. Dabija a plecat din Arad la Bucureşti şi nu l-am revăzut până prin lunile mai sau iunie 1948, când l-am întâlnit din nou la familia Oprean. Cu această ocazie s-a discutat cam în acelaşi fel, adică metodele ce s-ar putea întrebuinţa într-o eventuală acţiune împotriva regimului.

Dl. Dabija vedea o eventuală schimbare a regimului actual prin război între U.R.S.S. de o parte şi anglo-americani pe de altă parte. Nici de data aceasta nu s-a stabilit nimic precis.

Prin 28-29 august 1948, subsemnatul fiind fugit de acasă, în urma conflictului avut cu organele Securităţii, m-am dus la Timişoara, iar în drum m-am oprit pe la Arad. Trecând pe la vărul meu Opreanu, l-am întâlnit din nou pe Dabija acolo.

Eu am povestit lui Dabija conflictul meu cu Securitatea, la care Dabija a zis satisfăcut: „Acum eşti al meu!”. Cu această ocazie am discutat chestiuni în legătură cu o eventuală organizare, deoarece pe mine mă preocupa o eventuală trecere a frontierei în Iugoslavia.

Menţionez că în drumul meu de la Bucium la Timişoara trecusem pe la Vandor Victor, din comuna Întregalde, cu care apoi m-am dus la Sandu Maxim, care locuia la preotul Suciu, care mi-a făcut cunoscut că ei au o organizaţie subversivă şi că au legături cu Bucureştiul şi că au armament. Aceste lucruri eu le-am povestit lui Dabija în cele câteva zile în care am stat la Arad.

Prin septembrie 1948, venind fratele meu Alexandru la Arad, eu i-am făcut cunoştinţă cu dl. Dabija. După această întrevedere cu Dabija, fratele meu s-a întors la Bucium, unde, fiind surprins de jandarmi în casa mea proprie, a împuşcat în luptă 2 plutonieri de jandarmi şi a rănit un soldat. După aceste întâmplări, el a venit la Arad, unde toţi trei, adică Dabija, eu şi fratele meu Alexandru, după discuţii de circa 20 de zile, ne-am hotărât să mergem în M-ţii Apuseni, unde să organizăm oameni în vederea acţiunilor subversive, împreună cu organizaţia existentă deja, a lui Sandu Maxim şi Pascu Cornel.

În ziua de 17 decembrie 1948 am plecat toţi trei în comuna Întregalde, la Bolfea Silvestru, unde am găsit pe Sandu Maxim, Pascu Cornel şi Clamba Iosif, fugiţi. Împreună cu aceştia ne-am instalat în M-tele Mare, după ce în prealabil dădusem atacul de la Percepţia de la Teiuş, sub comanda lui Dabija.

În pădure, grupul nostru de 6 oameni, sub comanda lui Dabija, formase grupa de comandă, iar prin exerciţiile militare ce le făceam pregăteam aceşti oameni pentru calitatea de viitori comandanţi de grupe.

Totodată, pregăteam materialul de propagandă subversivă, manifeste concepute şi lucrate de Dabija, pregăteam de asemenea material de minare a terenului din jurul nostru.

Pe la data de 15 februarie 1949 s-a început primirea de membri în această organizaţie şi colectarea de armament şi muniţie. În acest scop, subsemnatul, fratele meu Alexandru, Pascu Cornel şi Clamba Iosif ne-am deplasat de două ori în comuna Întregalde, la Bolfea Silvestru, de unde aduceam membrii recrutaţi în M-tele Mare.

În ziua de 4 martie 1949, când am fost surprinşi de armată, Dabija, în calitate de comandant, a comandat deschiderea focului, la care subsemnatul, cu pistolul mitralieră pe care-l aveam, am ieşit ultimul din cabană şi am tras asupra unui soldat pe care-l zărisem după un brad, întrucât pe alţi soldaţi nu i-am văzut. În momentul ieşirii din cabană am tras o rafală fără a ochi.

De aici m-am deplasat în partea de răsărit, unde de altfel era sectorul meu de luptă repartizat de Dabija şi unde lupta continua. Ajuns acolo, sub un brad, am observat doi civili asupra cărora am voit să trag [Este vorba de primarul din com. Bistra, Alexandru Salagea, şi de un pădurar, ambii agenţi ai Securităţii, care au condus trupele pe Muntele Mare – n.n.], dar am observat că pistolul nu mai funcţionează. Atunci am fugit în jos, în pădure, scăpând astfel de încercuire. De la fuga mea nu m-am mai întâlnit cu Dabija şi nici nu am mai auzit pe unde ar fi umblat.

Aceasta îmi este declaraţia pe care o dau şi semnez propriu.

Sibiu 19 octombrie 1949. Macavei Traian

(D.P. 761, vol. 3, f. 10-12)

NOTA NOASTRĂ

La acea dată maiorul Dabija Nicolae era deja judecat şi aştepta execuţia. În dosarele Securităţii aflate la C.N.S.A.S. nu am găsit date foarte exacte privind modul cum a fost capturat Traian Macavei, cunoaştem doar faptul că el a fost arestat la 20 septembrie 1949 în comuna Tomeşti, jud. Hunedoara. Unele informaţii arată însă că Traian Macavei ar fi fost prins în tren, în staţia C.F.R. Hălmagiu. La 31 iulie 1949 cei doi fraţi au fost surprinşi de Securitate într-o şură din apropierea comunei Muşca, unde erau găzduiţi de David Silvia. Cu doar câteva zile înainte, la 27 iulie 1949, fusese arestat Alexandru Lazăr, conducătorul „Ligii Ardelene a Moţilor”, iar Securitatea îl forţase în anchetă să recunoască unde erau ascunşi fraţii Macavei. Fiind avertizaţi de o fată care-i găzduia, Salvina Fonoaghe, aceştia au reuşit să scape de trupele care-i încercuiseră, însă Securitatea se afla pe urmele lor. Alexandru Macavei, grav rănit la cap în timpul confruntării, s-a sinucis pentru a nu fi prins de organele de represiune. Cu toate că a fost şi el grav rănit, Traian Macavei a reuşit să scape, ascunzându-se cîteva luni în com. Vârtop, la Traian Bar, până ce s-a vindecat. La 20 septembrie 1949 a plecat de la această gazdă cu intenţia de a trece graniţa în Iugoslavia, de unde să se refugieze apoi în Occident, dar a fost arestat pe drum.

ARMAMENTUL GRUPULUI DABIJA

După declaraţiile lui Dabija, armamentul şi muniţiile au fost strânse de la locuitorii nemulţumiţi de regimul comunist, de prin comunele Munţilor Apuseni. O parte dintre cei aflaţi la Muntele Mare veniseră cu propriile arme, dar alţii nu aveau armament.

La 17 decembrie 1948, Maxim Alexandru i-a raportat lui Dabija că armamentul se putea procura de la oameni, însă numai contra unor sume de bani. Acesta a fost de altfel principalul motiv pentru care s-a luat decizia atacării Percepţiei din Teiuş.

Lt.-col. Nicolae Niţescu, din Bucureşti, urma să construiască 100 de avertizoare, precum şi material exploziv (grenade). Avertizoarele trebuiau confecţionate după o schiţă trimisă de Dabija, iar ele trebuiau să semnalizeze apropierea unei persoane în zona în care erau instalate. Maiorul Niţescu a comandat componentele percutoarelor la două ateliere diferite, pentru ca cei care le executau să nu bănuiască forma finală. Componentele nu se asamblau însă perfect, astfel încât Niţescu i-a trimis o bucată lui Dabija, pentru ca acesta să facă eventuale modificări. Cele 50 de avertizoare confecţionate au fost date de Niţescu lui Mihai Angheluţă, care le-a ascuns la o prietenă de-a sa, pentru a nu fi găsite la el la o eventuală percheziţie a Securităţii. Când a fost arestat Niţescu, Angheluţă a luat percutoarele şi le-a aruncat într-un canal.

Încă de la început, fraţii Macavei au adus două pistoale automate, unul rusesc şi altul german, şi o puşcă maghiară (de la Vandor Sabin din Întregalde), Pascu Cornel a adus o puşcă şi un pistol automat german, iar Maxim un pistol Parabellum şi o puşcă automată germană. Dabija a venit cu o puşcă Winchester (avută de pe front). Scridon a adus un pistol automat, la fel şi Gheorghe Opriţa. Deceanu Petru a adus un pistol Steier, iar Augustin Raţiu, Vandor Victor, Maier Iosif şi Breazu Iuliu au venit fiecare cu câte o armă.

Din Bistra s-au cumpărat trei arme ruseşti şi două pistoale automate. Fraţii Macavei posedau 45 kg. trotil, depozitat în Cărpiniş. Din această cantitate au fost aduse la Muntele Mare doar 5 kg. De altfel, cel mai mult armament a fost procurat de fraţii Macavei. Sergentul Popa Ioan, din Teiuş, a dat lui Mihălţan o armă Z.B. cu 50 de cartuşe.

Se intenţiona stabilirea de contacte cu Fabrica de la Cugir, de unde urmau să fie procurate arme şi muniţii.

În ziua atacului Securităţii, grupul Dabija poseda 15 arme militare, dintre care 3 automate şi circa 1.200 cartuşe.

ORGANIZAREA GRUPULUI DABIJA ÎN 3 MARTIE 1949

Cei veniţi au fost primiţi de maiorul Dabija şi trecuţi într-un registru, după ce în prealabil au fost întrebaţi despre motivele pentru care s-au încadrat în organizaţie. Cea care se ocupa cu scriptele organizaţiei era Alexandra Pop, care avea şi misiunea de a organiza serviciul de santinelă al grupului. Totodată, împreună cu Viorica Buţuţui şi Elena Maier pregăteau hrana pentru luptători.

Programul de instrucţie a fost redactat de maiorul Dabija şi urma să fie executat zilnic, făcându-se instrucţie militară membrilor în vederea pregătirii pentru luptă. Spre exemplu, în ziua de 21 februarie 1949 cei de la Muntele Mare au fost instruiţi de Dabija asupra poziţiilor de tragere (în picioare, culcat, în mişcare etc.), folosirea terenului în cazul unui atac, modalităţi de atac, pregătirea unei ambuscade etc. (D.P. 141, vol. 4, f. 68).

Grupul avea două cabane, prima fiind construită între 1-6 ianuarie 1949 de către maiorul Dabija, fraţii Macavei, Traian Ihuţ, Avram Ihuţ, Cornel Pascu şi Iosif Clamba. Cea de-a doua cabană s-a construit pe la mijlocul lunii februarie 1949 de către aceleaşi persoane, cărora li s-a alăturat şi Ioan Scridon.

MANIFESTELE

Maiorul Dabija a redactat un prim manifest în vara anului 1948, în timp ce se afla în Bucureşti. A fost ajutat de Mihai Angheluţă, care a stilizat proiectul. Împreună cu acesta, l-au multiplicat şi împărţit în Bucureşti în cutiile poştale ale unor ofiţeri deblocaţi şi funcţionari comprimaţi, ale căror adrese le-au luat din ziare. Scopul răspândirii acestor manifeste era acela de a crea o stare de spirit potrivnică noului regim şi de a menţine activ sentimentul anticomunist.

La începutul lunii februarie 1949, maiorul Dabija a redactat o ciornă a unui manifest intitulat „Proclamaţie” şi semnat „Frontul Apărării Naţionale”. Foarte probabil era vorba de o variantă îmbunătăţită şi adaptată situaţiei a primului manifest.

Petru Cosma şi Titus Onea au adus din Bucureşti o maşină de scris „Gestetner”, la care se multiplicau zilnic manifeste la Muntele Mare. Acestea erau bătute de Dabija şi Alexandru Macavei, ajutaţi de Alexandra Pop, care le dicta. Aceste manifeste trebuiau răspândite în ţară în mii de exemplare, începând din Munţii Apuseni. De asemenea, erau avute în vedere oraşele mari, ca Bucureşti, Timişoara, Cluj, unde de asemenea doreau să creeze o stare de revoltă anticomunistă. Maiorul intenţiona ca, după răspândirea primei serii de manifeste, să redacteze un al doilea manifest, cu scopul de a provoca în sânul populaţiei o stare de agitaţie continuă împotriva regimului din ţară. Pentru a tipări un număr cât mai mare, grupul a cumpărat o maşină de multiplicat, dar mai avea nevoie de matriţe şi de plombagină, care însă urmau să fie aduse de la Arad de către Petru Cosma. Răspândirea manifestelor urma să se facă prin studenta Alexandra Pop. Punerea în practică a acestui plan a eşuat însă, Securitatea descoperindu-i înainte de a apuca să le răspândească.

Prezentăm mai jos manifestul conceput şi redactat de Nicolae Dabija la Muntele Mare:

PROCLAMAŢIA

FRONTULUI APĂRĂRII NAŢIONALE,

CĂTRE ROMÂNI ŞI TOATE NAŢIONALITĂŢILE CONLOCUITOARE

O clică comunisto-jidovită, compusă din cei mai josnici trădători de Neam şi Ţară, cu totul străină de sfânta noastră credinţă strămoşească, de obiceiurile şi tradiţiile neamului şi de toate jertfele şi sacrificiile făcute de-a lungul veacului de poporul român pentru libertate şi independenţă, s-a înscăunat acum 4 ani la conducerea scumpei noastre patrii, prin forţă şi cu ajutor străin.

Această bandă de nemernici şi ticăloşi, dornică numai de măriri şi mari demnităţi, avidă de bun trai şi îmbogăţire, s-a transformat în cele mai devotate şi credincioase slugi ale Moscovei, care de la Petru cel Mare până în zilele noastre nu au urmărit decât un singur scop: subjugarea tuturor popoarelor vecine sub călcâiul Moscovei, pentru a se realiza un mare imperiu PAN-SLAV.

În trecut, ruşii şi-au făcut drum spre occidentul Europei şi Balcani folosindu-se de pretextul că apărau popoarele creştine de persecuţiile semilunei. Dar cum epoca războaielor religioase a trecut de mult, ruşii de astăzi, credincioşi planului strămoşilor lor, pentru a-şi face din nou drum prin aceste părţi ale Europei, au substituit crucea prin ideea comunistă. Sub motiv că urmăresc fericirea şi bunăstarea claselor muncitoare din întreaga lume, ei îngenunchează ţară după ţară.

Comunismul profetizat de Lenin şi pus în aplicare de perfidul său apostol Stalin este cea mai odioasă propagandă imperialistă de subjugare a popoarelor, unică în istoria omenirii.

Doctrina comunistă se bazează pe descompunerea socială a naţiunilor, pe ură şi răzbunare între fraţii şi fiii aceluiaşi neam, în concluzie pe distrugerea civilizaţiei omenirii, plămădită cu jertfele şi sacrificiile a sute de milioane de fiinţe omeneşti în decursul celor câtorva mii de ani.

Naţiunea, un popor zdruncinat din temelii din punct de vedere moral, politic, economic şi spiritual, cuprins de haos şi anarhie, poate fi ţinut în robie nu zeci, ci sute şi chiar mii de ani.

Ca urmare, banda comunisto-jidovită, formată la Şcoala trădării, urii şi răzbunării de la Doftana, de când s-a înscăunat la conducerea treburilor statului, pentru a îndepărta atenţia şi conştiinţa întregului popor român de la adevăratele intenţii şi porniri criminale ale hrăpăreţilor săi stăpâni, a dezlănţuit cea mai crudă teroare şi tiranie contra tuturor fiilor acestei patrii, care nu vor să se întovărăşească la ticăloşiile lor. În timp ce plugărimea şi clasa muncitoare este îndopată cu aşa-zisele „luminate învăţături” ale demonicului Lenin şi ale meschinului Stalin, înşelând mulţimea că ele singure ar fi cheia fericirii şi bunăstării pe pământ a tuturor celor ce muncesc cu braţul şi cu mintea.

MUNCITORI ŞI PLUGĂRIME MUNCITOARE

Călăuziţi de dorul vostru nestins de a vedea cât mai curând împlinite îndreptăţitele voastre revendicări, pentru care luptaţi de atâta amar de vreme, fiind de bună credinţă că pretinşii voştri conducători sunt însufleţiţi de cele mai curate sentimente şi dorinţe pentru clasa muncitoare şi întregul popor român, le-aţi încredinţat lor apărarea intereselor clasei voastre, fără a vă da seama că odată cu aceasta ticăloşii au pus mâna pe interesele superioare ale scumpei noastre patrii şi ale poporului român.

Bestiile comuniste odată împuternicite cu mandatul vostru, spre a scăpa de orice răspundere, toate faptele ce le-au săvârşit împotriva scumpei noastre patrii şi a întregului neam le-au pus în sarcina voastră. Poporul a voit, poporul a cerut.

Aceşti călăi ai ţării, care-şi zic, spre ruşinea voastră, reprezentanţii clasei muncitoare şi-ai plugărimii, prin tratatul de pace de la Paris au renunţat în numele întregului popor român la Basarabia, Bucovina şi Dunăre, cu toate că am contribuit la obţinerea victoriei marilor aliaţi, din Carpaţi şi până în Cehoslovacia, cu jertfele a 200.000 de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi.

Au consimţit ca întregul popor român să plătească ruşilor despăgubirile de război, în condiţii care nici peste zeci de ani nu vor putea fi plătite. Au cedat ruşilor 70% din industriile şi fabricile noastre, sub motiv că au fost inamice, deşi au fost construite înainte de anul 1940.

Au naţionalizat Banca Naţională nu pentru a veni în ajutorul muncitorilor şi plugarilor, ci pentru a se putea mai uşor înstrăina şi fura tezaurul ţării. În primăvara anului 1948 banda comunisto-jidovită şi-a făcut rezerve de aur în Elveţia, transportând săptămânal zeci de tone de aur cu avioanele Societăţii TARS.

Au naţionalizat toate fabricile şi industriile, nu pentru a uşura traiul muncitorilor şi ţăranilor, ci pentru a-şi plasa membrii bandei comunisto-jidovite în posturile de conducere ale acestor instituţii, împiedicând astfel orice urmă de control asupra produselor fabricate.

Au creat clasei muncitoare un contract colectiv de muncă, prin care muncitorii şi-au pierdut toate drepturile şi libertăţile muncitoreşti. Au dat plugărimii muncitoare iluzia că se urmăreşte bunăstarea ei, prin reforma agrară, pentru ca apoi să-i ia prin teroare şi silnicie toate produsele pământului şi muncii, pregătindu-i în mod sigur dezmoştenirea de pământul sfânt şi drag, pentru care a sângerat şi s-a jertfit sute de ani.

Au fost azvârliţi din câmpul muncii sute de mii de muncitori manuali şi intelectuali, ale căror familii au ajuns muritoare de foame, în timp ce pretinsele societăţi de binefacere, democratice, strâng în mod abuziv şi sfidător ajutoare pentru copiii şi armata greacă, iar guvernul trimite bani şi materiale în valoare de sute de miliarde de lei armatei comuniste din China şi greviştilor din Italia şi Franţa.

Au distrus brava şi glorioasa Armată Română, care timp de aproape 100 de ani a fost scutul şi chezăşia independenţei patriei noastre, înlocuind-o cu armata zisă a poporului, banda gardei comunisto-jidovite, în care toţi dezertorii şi trădătorii au fost înaintaţi la cele mai înalte grade ofiţereşti.

Au săvârşit cel mai mare sacrilegiu contra Sfintei noastre Biserici şi prealuminatei noastre Şcoli, care timp de veacuri au fost esenţa vieţii noastre spirituale şi naţionale, transformându-le în cele mai infecte focare de propagandă comunistă.

Banda comunisto-jidovită a încheiat la începutul anului 1948 un tratat de prietenie şi alianţă cu Uniunea Sovietică, prin care România a fost transformată într-o Gubernie Rusească, pierzându-şi prin acest tratat suveranitatea politică şi economică pe timp de 25 de ani.

Tot prin acest tratat a fost trădată cauza celor peste 200.000 prizonieri români care mai zac în lagărele şi închisorile din Siberia, fiind abandonaţi definitiv. Au alungat monarhia, care timp de 80 de ani de domnie a închegat, dezvoltat şi consolidat ţara noastră, fără să fi fost consultată voinţa poporului român. Au umplut închisorile şi lagărele cu sute de mii de muncitori, ţărani şi intelectuali, care au îndrăznit să gândească şi să simtă româneşte, împiedecând astfel orice încercare de afirmare a drepturilor omeneşti. Au fost masacraţi pe frontierele de vest şi sud-vest, de la înscăunarea la domnie a bandei comunisto-jidovite, mii de persoane care au încercat să părăsească ţara pentru a-şi câştiga libertatea.

MUNCITORI ŞI PLUGĂRIME MUNCITOARE

Acum, când cunoaşteţi toate ticăloşiile şi crimele ce au fost săvârşite de banda comunisto-jidovită contra scumpei noastre patrii şi a întregului popor român, a merge mai departe alături de ea înseamnă a vă angaja în faţa patriei şi a întregului popor român cu cea mai grea răspundere, ce nu vă va fi iertată niciodată.

ROMÂNI ŞI TOATE NAŢIONALITĂŢILE CONLOCUITOARE

Banda comunisto-jidovistă de la Doftana, al cărei număr nu trece de câteva sute de indivizi, prin înscăunarea ei la conducerea scumpei noastre patrii a dat cea mai grea palmă demnităţii şi onoarei unui popor de 18 milioane de locuitori, iar guvernarea lui Petru Groza a înscris cea mai neagră pagină în istoria poporului român.

Armata, economia, finanţele, bogăţiile solului şi subsolului şi apărarea intereselor superioare ale patriei noastre au fost încredinţate jidanilor şi străinilor.

Armata este condusă de dezertorul şi trădătorul de patrie, fostul locotenent Emil Botnarciuc (Bodnăraş). Siguranţa internă este condusă de jidovitul Teohari Georgescu şi satrapii ruşi. Economia naţională este încredinţată jidanului Maurer, finanţele ţării secuiului Laslo Luca, agricultura – cizmarului ungur Vaida, pădurile – ungurului Vincze, minele şi petrolul românesc sunt administrate de jidanul Moişe Cohn (Miron Constantinescu), iar asigurările sociale ale întregii clase muncitoare sunt în mâinile jidanului bucovinean Lothar Würtzel (Rădăceanu). Apărarea intereselor superioare ale sfintei noastre patrii în relaţiile cu celelalte state au fost încredinţate jidoavcei galiţiene Ana Pauker, membră în Comitetul Central al Partidului Comunist Bolşevic de la Moscova.

Înaltul prezidium a fost onorat cu prezenţa jidoavcei basarabence Liuba Chişinevschi, iar preşedinţia Consiliului de Miniştri – jidanului Zeigher.

ROMÂNI ŞI TOATE NAŢIONALITĂŢILE CONLOCUITOARE

De aproape 5 ani în scumpa noastră patrie s-a dezlănţuit cea mai bestială teroare, iar întregului popor român i s-a impus să plătească cel mai greu tribut, cum nici pe vremea turcilor şi a fanarioţilor nu s-a pomenit.

Banda comunisto-jidovită ne-a vândut şi jefuit ţara de toate bogăţiile ei, iar blândului şi harnicului popor român i-a pregătit o soartă de sclavie veşnică sub călcâiul Moscovei.

După ani de suferinţe, dureri şi umilinţe a sosit timpul redeşteptării. Frontul Apărării Naţionale, prin prezenta proclamaţie, cheamă la luptă pe toţi Românii şi Naţionalităţile Conlocuitoare pentru eliberarea sfintei noastre patrii de sub jugul groaznicei tiranii a bestiilor comunisto-jidovite.

Frontul Apărării Naţionale este organizaţie de luptă, nicidecum politică, care să urmărească luarea puterii în stat. După curăţirea Scumpei Noastre Patrii de bestiile comunisto-jidovite, întreaga naţiune română îşi va spune cuvântul prin vot, secret, liber şi universal: cine va trebui să conducă.

În Frontul Apărării Naţionale se pot înrola toţi cetăţenii conştienţi ai aceste patrii, indiferent de naţionalitate sau credinţă politică, care vor să lupte şi să se sacrifice pentru:

- libertatea şi independenţa patriei

- libertatea şi respectarea tuturor drepturilor omului

- libertatea cultului

- libertatea gândului, scrisului şi cuvântului

- libertatea şi respectarea muncii

- libertatea iniţiativei şi proprietăţii individuale.

Români şi toate naţionalităţile conlocuitoare din toate colţurile patriei noastre: UNIŢI-VĂ!

Trebuie să arătăm lumii întregi că 18 milioane de locuitori doresc libertatea şi că ştiu să lupte şi să se sacrifice pentru ea. Numai atunci Marii noştri Aliaţi ne vor ajuta să ne recăpătăm independenţa Patriei şi Libertatea întregului popor român.

TRĂIASCĂ ÎNFRĂŢIREA PE VECI A POPORULUI ROMÂN CU TOATE NAŢIONALITĂŢILE CONLOCUITOARE!

TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE; LIBERĂ ŞI INDEPENDENTĂ!

TRĂIASCĂ REGELE! CHEZĂŞIA SCUMPEI NOASTRE PATRII ŞI A DEZVOLTĂRII ÎN LIBERTATE A ÎNTREGULUI POPOR ROMÂN!

„MOARTE trădătorilor de neam şi ţară”

„MOARTE călăilor poporului Român”

„MOARTE bestiilor comunisto-jidoviste”

FRONTUL APĂRĂRII NAŢIONALE!

(D.P. 141, vol. 4, ff. 48-49)

Dabija nu a scăpat din vedere nici componenta morală a organizaţiei, stabilind mai multe reguli şi principii în acest sens.

SCOPUL CORPULUI DE HAIDUCI

- un mic istoric asupra haiducilor din trecutul istoric al poporului român -

Rolul corpului de haiduci în momentul de faţă:

a) moral

- reînvierea spiritului de rezistenţă al poporului român

- reînvierea sentimentului naţional patriotic în masele largi ale poporului

- recrutarea de voluntari

b) material

- a începe lupta

- a duce lupta

- a câştiga victoria.

Pentru aceasta se cere fiecărui haiduc: dragoste de patrie, neam şi rege, rezistenţă morală şi fizică, dorinţă arzătoare de-a lupta până la sacrificiu.

(D.P. 141, vol. 4, f. 68)

DATORIILE HAIDUCULUI

1. Să fie disciplinat.

2. Să fie devotat comandanţilor săi.

3. Să-şi iubească camarazii.

4. Să fie conştient de lupta în care s-a angajat de bună voie.

5. Să fie pătruns de puternice sentimente de sacrificiu pentru izbânda cauzei ce s-a propus.

6. Să dea dovezi de rezistenţă morală şi fizică în faţa oricăror evenimente şi greutăţi.

7. Să-şi încurajeze camarazii în toate împrejurările când dau dovadă de scădere morală şi fizică.

8. Să aibă curajul răspunderii faptelor sale.

9. Să fie pătruns de dorinţa arzătoare de-a lupta în orice moment cu tiranii şi călăii neamului românesc.

10. Să aibă o singură credinţă: „Vom învinge!”

(D.P. 141, vol. 9, f. 76)

La 3 martie 1949, în momentul în care la Muntele Mare sosise un număr mare de membri (aduşi de Traian Macavei, după ce aceştia se adunaseră la locuinţa lui Silvestru Bolfea), maiorul Dabija a luat decizia redactării unui jurământ pentru a mări coeziunea organizaţiei. Jurământul le-a fost citit tuturor membrilor în acea seară, urmând să fie depus a doua zi, numai că din nefericire grupul a fost descoperit de Securitate. Prezentăm mai jos textul acestui jurământ:

JURĂMÂNTUL

În Numele Lui Dumnezeu Atotputernicul, eu, haiducul ..... jur să lupt până la moarte pentru eliberarea patriei şi a poporului român de sub jugul tiraniei comuniste. Jur să execut ordinele fără murmur şi fără şovăială. Jur credinţă şi devotament tuturor comandanţilor. Jur că nu voi depune armele şi nu voi pleca din rândurile corpului de haiduci până când toţi trădătorii de patrie nu vor fi pedepsiţi. Jur să păstrez secretul. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Semnătura comandantului şi sigiliul.

(D.P. 141, vol. 4, f. 59)

OBŢINEREA INFORMAŢIILOR

Maiorul Dabija, beneficiind de pregătirea sa militară, a înţeles necesitatea ca organizaţia sa să dispună de cât mai multe informaţii politice şi militare sigure, care să-i permită luarea unor decizii privind strategia grupului. Erau adunate date referitoare la situaţia internă (mişcări de trupe, arestări, semnalarea altor grupuri de rezistenţă, a unor nemulţumiri ale populaţiei etc.), dar se urmărea şi politica internaţională. Speranţele grupului, ca de altfel ale marii majorităţi a organizaţiilor de rezistenţă din România, au fost puse în izbucnirea unui conflict între statele democratice occidentale şi U.R.S.S., moment în care s-ar fi început lupta de partizani. Pentru a afla informaţii cât mai precise în acest sens, Traian Macavei a adus un radio pe Muntele Mare, la care se ascultau posturile „Vocea Americii”, „B.B.C.” sau „Radio Ankara”.

În timpul ultimei sale vizite la Bucureşti, în octombrie 1948, înainte de a pleca în Munţii Apuseni, Dabija a întocmit un cod pentru transmiterea informaţiilor, pe care i l-a dat maiorului Nicolae Niţescu. Se dorea obţinerea unor informaţii de ordin politic, militar, contrarevoluţionar, moral şi organizatoric. Totodată, numele judeţelor era prezentat codificat, fiind înlocuite cu nume de persoane care începeau cu aceeaşi literă ca şi judeţul respectiv: Alba era Adela, Neamţ – Niculai, Braşov – Bănică, Hunedoara – Helen, Sibiu – Stan etc. Sistemul consta în înlocuirea unei propoziţii prestabilite cu un număr, la care se adăuga numele codat al judeţului respectiv (spre exemplu, dacă se transmitea „6 Adela” însemna că „S-au produs tulburări în rândul populaţiei civile de la sate din Alba”, iar „24 Stan” în realitate însemna „S-au concentrat forţe poliţieneşti şi de jandarmi în zona Sibiu”). Atât sistemul de informaţii, cât şi lista cu numele codificat al judeţelor au fost descoperite asupra maiorului Niţescu în momentul arestării acestuia.

Profitând de relaţiile sale, Niţescu a obţinut mai multe informaţii politice şi militare, pe care le-a transmis lui Dabija prin intermediul lui Mihai Angheluţă. În luna decembrie 1948 Angheluţă i-a trimis o scrisoare lui Dabija, prin curierul Petru Cosma, prin care îl informa şi de cele aflate de la Niţescu:

„Situaţia internaţională este încordată şi consecinţele ei pe plan intern sunt măsurile importante care s-au luat:

- pedeapsa cu moartea.

- evacuarea de către trupele româneşti a litoralului şi a bazinului Dunării şi ocuparea acestor poziţii de către ruşi.

- la Statul Major se studiază actualmente ipoteza atacului din sud.

- Direcţia Delaborărilor a fost desfiinţată.

- s-au organizat corpuri de paraşutişti, probabil pentru luptele cu partizanii.

- şantierele Bragadiru şi Rudeni (pentru delaborări) au trecut la M.Ap.N. şi primesc alte sarcini.

În orice caz, socotesc că momentul începutului trebuie foarte bine ales şi coordonat cu planuri mai mari”.

(D.P. 141, vol. 4, f. 113)

Strângerea informaţiilor a continuat inclusiv pe Muntele Mare, fiind obţinute îndeosebi date din imediata apropiere. Prezentăm mai jos un astfel de exemplu:

ACTIVITATEA INFORMATIVĂ

2 martie 1949

- O femeie a vorbit în satul Bistra că a văzut într-o noapte ieşind scântei de la Groşi.

- În noaptea de 1 spre 2 martie, coloana de partizani ce venea de la Mogoş a fost somată de un gardian de noapte din comuna Lupşa. Partizanii au bătut pe gardian şi i-au luat actele. După miezul nopţii a căzut un strat de zăpadă de 2-3 cm şi a acoperit urmele.

- În comuna Câmpeni au fost aduşi 60 poliţişti formaţi la şcoala comunistă, pentru a încadra comunele din plasa Câmpeni. În comuna Bistra au fost deja repartizaţi 4 dintre aceşti comunişti.

- În comuna Bistra se vorbeşte intens de existenţa unor partizani pe Muntele Mare.

- Acum 5-6 zile s-a făcut descindere de noapte şi percheziţie de mai multe echipe ale Siguranţei pe la toate sălaşele şi casele suspecte de la Nord-Est de Bistra, până în apropiere de pădure.

- Locuitorul Bâcu a condus o echipă a Siguranţei la casa lui Ihuţ Traian.

(D.P. 141, vol. 4, f. 73)

Trebuie totuşi să semnalăm o gravă neglijenţă comisă de conducerea grupului, care ulterior va avea consecinţe fatale. Astfel, deşi informaţiile obţinute relevau foarte clar faptul că existenţa organizaţiei şi locul aproximativ în care aceasta era cantonată erau deja cunoscute de foarte multe persoane din zonă, nimeni nu a pus problema mutării sediului organizaţiei, cel puţin pentru o perioadă, într-o altă regiune, unde să fi fost mai puţin cunoscută. Rămânerea grupului într-un singur loc a fost una dintre cele mai mari greşeli, din păcate scump plătită. Trebuie menţionat faptul că toate organizaţiile anticomuniste care au reuşit să reziste un timp îndelungat (cele conduse de Leon Şuşman, Teodor Şuşman, fraţii Arnăuţoiu, Ion Gavrilă-Ogoranu) au făcut-o doar prin schimbarea continuă a locurilor de adăpostire la cel mai mic semnal că acestea ar fi fost aflate de vreo persoană străină.

TRĂDĂTORII

După ce a aflat de existenţa organizaţiei, Securitatea a folosit mai mulţi informatori pentru a afla locul exact în care era situat sediul acesteia, în vederea arestării tuturor membrilor. O practică curentă, folosită de altfel de multe ori cu succes, era aceea a infiltrării în interiorul grupurilor a unor falşi rezistenţi, care în realitate erau agenţi ai Securităţii. Aceştia, după ce câştigau încrederea membrilor şi aflau toate ascunzătorile, informau organele de represiune, care treceau rapid la arestări.

Astfel de agenţi au fost folosiţi de Securitate şi pentru descoperirea grupului Dabija. Aflând că organizaţia este condusă de un ofiţer, Securitatea a decis infiltrarea unor informatori proveniţi din rândul cadrelor armatei, crezând că aceştia vor fi acceptaţi mai uşor în grup. Este vorba de maiorul Emil Oniga, recrutat de Direcţia Regională Cluj, şi de lt.-col. Iancu Bocan, recrutat de Direcţia Regională Sibiu.

Maiorul Oniga făcuse parte dintr-un grup de rezistenţă din Cluj, participând la mai multe şedinţe alături de Cornel Pop (legionar marcant, care pregătea o reţea de organizaţii de rezistenţă ale legionarilor în Ardeal, din care făcea parte şi cea a lui Ştefan Popa), Ştefan Popa, dr. Gărduş, surorile Blănaru etc. Fiind arestat la 31 ianuarie 1949, a fost eliberat după doar o singură zi de anchetă, nefiind trimis în justiţie, spre deosebire de toate celelalte persoane arestate. Foarte probabil, dacă nu tot el a fost cel care a informat Securitatea şi despre existenţa acestei organizaţii, obţinerea libertăţii a fost preţul trădării. Eliberarea sa a fost condiţionată de punerea în mâna Securităţii a mai multor lideri ai rezistenţei. Dintre aceştia, persoana pe care Oniga trebuia s-o trădeze şi s-o predea Securităţii era Ştefan Popa, cu care avusese legături la Cluj. Oniga a fost cel care a organizat, chiar a doua zi după eliberarea sa din arest, capcana de la Teiuş, când Ştefan Popa a scăpat doar datorită curajului şi prezenţei de spirit de care a dat dovadă, împuşcându-i pe atacatori. De asemenea, aflând că Ştefan Popa se afla în Apuseni, a plecat pe urmele acestuia pentru a-l prinde.

ANCHETAREA MAIORULUI ONIGA

- fragmente din interogatoriu-

Traian Mihălţan a pornit din Teiuş spre Muntele Mare împreună cu soţii Maier şi cu alţi luptători. La Întregalde ei s-au întâlnit cu maiorul Oniga (venit prin Benic-Galda de Sus), care mergea şi el spre munte. Pe traseu, luptătorii au primit o scrisoare trimisă de către Nicu Moldovan, prin care Ştefan Popa îi anunţa că maiorul Oniga era vânzător, dar Traian Macavei credea că acesta este nevinovat, astfel încât a fost dus pe munte. Ajungând în Muntele Mare, scrisoarea a fost dată maiorului Dabija, care, în prezenţa fraţilor Macavei, a lui Ioan Scridon şi a Alexandrei Pop (care nota întrebările şi răspunsurile), a făcut următorul interogatoriu lui Oniga:

„-Când l-aţi cunoscut pe Domnul Maier?

-Înainte de Crăciun.

-Cine v-a făcut legătura?

-Pop Cornel.

-Motivul?

-Trebuia să-l caut pe Nuţu (Popa Ştefan), să-l informez că la Cluj am fost arestat cu surorile Blănaru şi toată organizaţia, afară de Maier şi de Nuţu. Eu am fost cercetat şi pus în libertate.

-Ce i-aţi spus domnului Maier?

-I-am spus că trebuie să plec la Bucureşti, cu o scrisoare către doctorul Niculescu.

-Unde s-a întâmplat accidentul cu Nuţu?

-Seara, la ora 9, spre gară. Am luat masa la Maier împreună cu Nuţu, ne-am dus spre gară împreună cu Nuţu. Apropiindu-ne de gară, pe stânga am observat doi indivizi, pe dreapta trei şi alţi trei pe mijloc. În dreptul maşinii Siguranţei ne-am dat seama că suntem urmăriţi. Nuţu fiind atacat, eu am fugit într-o stradă paralelă cu gara. Am fost arestat şi dus la poliţia gării. Inspectorul Crăciun m-a dezlegat şi i-am spus totul. În timpul acela a intrat un poliţist însângerat şi a luat un pistol mitralieră ca să plece în urma agresorului.

-Cum e posibil ca atunci când au fost rănite trei persoane din Securitate să nu fiţi reţinut măcar pentru cercetări?

-Este posibil”.

(D.P. 141, vol. 4, ff. 97-98)

Apoi a fost interogat şi Traian Mihălţan, care a arătat foarte clar că Oniga era informator, deoarece el primise de la acesta o parolă pe care trebuia să o spună poliţiei în caz că ar fi fost arestat. În urma acestei parole, el ar fi fost eliberat. Mihălţan primise parola de la Oniga deoarece acesta credea că îl va ajuta la informarea Securităţii şi prinderea grupului. Foarte probabil Oniga a fost indus în eroare de faptul că Mihălţan fusese înscris în P.C.R., neştiind că această înscriere era pur formală, pentru a scăpa de urmărirea autorităţilor. Trădarea lui Oniga fiind evidentă, Dabija a cerut executarea acestuia, dar la opoziţia lui Traian Macavei (care credea în nevinovăţia lui Oniga) decizia a fost amânată până la sosirea lui Ştefan Popa pe Muntele Mare, când situaţia urma să fie clarificată. În aşteptarea acestui moment, Oniga şi lt.-col. Bocan (în care de asemenea Dabija nu avea încredere, considerându-l, pe bună dreptate, agent al Securităţii) urmau să fie dezarmaţi şi ţinuţi sub supraveghere.

NOTĂ INFORMATIVĂ REDACTATĂ DE MAIORUL EMIL ONIGA PRIVIND ACTIVITATEA LUI PENTRU DESCOPERIREA ORGANIZAŢIEI DABIJA

În ziua de 24 februarie 1949 am aflat că la Întregalde Nuţu a fost la cooperativă, unde a cumpărat ceva, de unde a plecat cu trei inşi spre înălţimea Muncelu. Un om mi-a spus că are pe cineva care-mi poate face legătura cu cei din munţi. Am luat hotărârea să plec imediat şi să intru de partizan. Am luat contact înainte de plecare cu Secretarul Organizaţiei de Bază de Partid, i-am spus unde plec şi l-am rugat să aranjeze ca Comitetul Cultural şi A.R.L.U.S, unde sunt preşedinte, să nu sufere până la înapoierea mea.

M-am dus la Miliţia gării din Teiuş, unde cunoşteam pe plutonierul Petre, şi i-am spus: «Am ştiri de la Nuţu, legătura vreau s-o ţin numai cu dumneata. Lucrez cu încă un om [Este vorba de Traian Mihălţan, despre care Oniga credea că îl va ajuta în descoperirea lui Ştefan Popa şi a organizaţiei lui Dabija – n.n.]. Indicatorul (parola) este pentru mine 7PLUS2 Emil, iar pentru celălalt 7PLUS3 Alexandru. Orice comunicări din partea noastră se vor trimite la Cluj, la Serviciul Securitate».

Am plecat pe la Mihălţan şi am convenit că a doua zi ne vom întâlni la Întregalde. La prima întâlnire mi-a spus că nu mă poate duce, întrucât sunt suspect. M-am dus în seara aceea la o casă din Popeşti, unde l-am cunoscut pe Macavei Traian, Pascu Cornel, Scridon, Căliman şi Moldovan, soţul doctoriţei din Întregalde. Apariţia mea imediat a produs o discuţie de acuze, susţinute de cei din grupul Nuţu. Nu puteam nimic să fac ceva mai bun decât să simulez o sinceritate absolută, pentru ca să câştig încrederea, spunând tot, poate şi mai mult decât calitatea mea şi misiunea mea, fapt ce a făcut pe Macavei Traian să-mi acorde absolută încredere şi să-mi spună că mă va duce cu el la locul lor. Mi-a spus că Nuţu este pe înălţimea Capra cu un grup. Luni seara au primit o scrisoare de la Nuţu, care-i scrie să nu mai stea de vorbă cu mine, că sunt un trădător ordinar şi să-mi facă o percheziţie corporală şi a bagajelor şi să mă ţină la dispoziţia lor până vine Nuţu. Noroc că eram în haine ţărăneşti, iar bagajele cu scrisoarea redactată că sunt pe urmele lor era jos. Macavei însă a luat un pistol şi mi l-a dat fără condiţii, semn de încredere.

La ora 8 seara am ajuns la locul de destinaţie, unde, după un ceai, am dormit puţin şi am fost chemat la maiorul Dabija la interogatoriu. Mi s-au pus întrebări pe hârtie şi răspunsuri. Am răspuns la fel ca şi lui Traian, poate chiar exagerată realitatea, nu am reuşit a-l convinge pe maiorul Dabija de nevinovăţia mea, în faţa a 4 asistenţi: domnişoara Pop şi maiorul Dabija au tras concluzia că sunt agentul Siguranţei şi m-aşteaptă pistolul. Au hotărât să amâne execuţia până vine Nuţu, ca să-şi completeze informaţiile.

Dimineaţa urmau ca ei să depună jurământul. Am adormit toţi, după ce am ascultat toate posturile străine. Dimineaţa, pe la orele 6, ne-a trezit un foc de armă. „Alarmă!”, a strigat domnul comandant. S-au îmbrăcat repede, au tras câteva focuri din uşa barăcii, au aruncat două explozive în loc de grenade şi au luat-o la fugă toţi cei vechi. Lupta au continuat-o cei noi, în frunte cu Maier, focul se strângea tot mai mult în jurul nostru, se aruncau grenade în uşa colibei, din care o schijă m-a atins în buză [Securitatea ştia că oamenii lor erau în baracă, dar nu i-a păsat c-ar fi putut muri şi aceştia – n.n.]. În baracă mai era o singură luptătoare, doamna Maier, care îndemna la rezistenţă, şi studentul Deceanu, rănit la un picior, care trăgea cu un pistol Steier, a fost lovit de un glonţ în cap şi a căzut pe loc. Voind a lua pistolul de jos, s-a descărcat în doamna Maier. Atunci am strigat să nu mai tragă, că ne predăm, şi am ieşit afară cu mâinile sus, apoi culcat la pământ şi trataţi cam aşa cum trebuie în astfel de momente. Morţii, răniţii şi dispăruţii se ştiu. Ne-am încărcat bagajele şi am venit în Bistra.

Concluzii:

Corpul haiducilor urma să trimită astă-seară o echipă la Podeni, pentru a lua contact cu Şuşman Leon, care are în organizaţie 19 oameni, în scop de fuzionare. Şeful echipei era numit serg. maj. Scridon Ioan. O altă echipă trebuia să aducă în seara de duminică pe Nuţu, de la Popeşti. Unul, Mihai [Mihai Florinc – n.n.], fost la cooperativă, avea misiunea de-a vinde grâul şi porumbul colectat, aprox. 4 vagoane. Nuţu se găseşte cu Stoica [Nicu Moldovan – n.n.] şi Zagrici [Cornel Căliman – n.n.] la sud de Întregalde, pe înălţimea Capra. Unul, numit Sandu, pe care îl cunosc mulţi din Benic, se găseşte în regiune îmbrăcat ţăran. Propun în special ca maşina să nu intre în Benic şi Întregalde, agenţii să fie civili, să meargă seara, luând contact cu învăţătorul comunist, cu care să întocmească un plan de recunoaştere-supraveghere.

Soţia lui Stoica este medic la Întregalde, unde poate fi uşor capturată duminica.

(D.P. 141, vol. 22, ff. 1-3).

Desigur, Oniga omite să spună faptul că Elena Maier nu a fost împuşcată incidental, ci el a fost cel care a ucis-o cu sânge rece. Probabil din dorinţa de a nu rămâne martori la trădarea sa, după ce a reuşit să pună mâna pe o armă, Oniga a împuşcat-o imediat în ceafă. Crima a fost însă dublă, deoarece Elena Maier era însărcinată, un suflet nevinovat urcând astfel spre ceruri. După cum se poate vedea, agentul Securităţii nu a ezitat să ucidă o femeie neînarmată şi pe deasupra şi însărcinată.

Celălalt informator al Securităţii, lt.-col. Bocan Iancu, era un fost ofiţer deblocat, originar din com. Pianu de Jos, jud. Alba. Arestat de Securitatea din Sibiu în primăvara anului 1949, a fost recrutat personal ca agent de lt.-col. Crăciun Gheorghe, şeful D.R.S.P. Sibiu, care i-a încredinţat misiunea de a descoperi organizaţia lui Dabija. La sfârşitul lunii februarie 1949 a fost dus de cpt. Popa Iacob, şeful Serviciului judeţean de Securitate Alba, în apropierea comunei Benic, de unde a reuşit să ajungă pe Muntele Mare.

DECLARAŢIA LT. COL. IANCU BOCAN, AGENTUL TRIMIS DE

D.R.S.P. SIBIU PENTRU DESCOPERIREA GRUPULUI DABIJA

5 martie 1949

Subsemnatul lt.-col. Bocan Iancu am lucrat reparaţii de cazărmi pentru armata rusă, astfel încât dl. prefect Celacu, de la Craiova, a ţinut să mă prezinte dl. ministru Teohari Georgescu la Bucureşti, unde domnia sa mi-a adus mulţumiri şi felicitări. În luna decembrie 1948, ziua 11, am fost ridicat şi dus la Securitatea Sibiu. La Sibiu, dl. col. Crăciun m-a pus în libertate şi mi-a făcut cinstea să-mi încredinţeze o misiune specială, de-a afla unde şi ce forţe au bandiţii Macavei. Am plecat cu dl. căpitan Popa [cpt. Popa Iacob era şeful Serviciului Judeţean de Securitate Alba – n.n.] la Benic, şi m-a lăsat în apropiere de sat. M-am prezentat la locuinţa lui Petre Pascu, fratele banditului Cornel, pe care am reuşit să-l conving că am fugit de la Tribunalul Militar Sibiu şi trebuie să mă refugiez în munţi. Mi-a cercetat actele şi mi-a dat un bileţel pe care scria 131, semnat Pascu, şi m-a trimis la un joagăr, la fratele său Ion. În Galda de Sus am fost oprit de şeful de post din Benic. L-am convins să nu mă reîntoarcă la Benic, că pierd timpul, şi mi-a găsit o casă unde să dorm. Şeful de post a venit la acea casă cu comandantul de sector. Am stabilit să-mi expedieze o scrisoare la soţie, la Ploieşti, în care am specificat că dacă voi scrie o carte poştală cenzurată de bandiţi în care voi spune că sunt îngrijorat de sănătatea copilului asta înseamnă că sunt păzit zi-noapte de către bandiţi şi nu pot pleca nicăieri.

Am plecat la joagăr, unde am găsit pe Ion Pascu, ce m-a condus la Bolfea Silvestru. Aici se afla Cornel Pascu. Tot aici a venit un student, Oargă Ioan, din Şeuşa, Alba, care a adus pe Opriţa Gheorghe şi pe Cigmăianu. Atunci m-am gândit la o nouă cale a Securităţii. Am dat lui Oargă o scrisoare cenzurată de Pascu Cornel, către soacră-mea, să-l cheme pe un consătean de-al meu, fost jandarm, Teodorescu, să-i fie dată armă şi să-l aducă la bandiţi, ca să intre partizan [Gândul lui era ca, împreună cu acest jandarm, să poată informa mai bine Securitatea. Ceilalţi pe moment nu şi-au dat seama că au în faţă un fals partizan – n.n.].

Duminică noaptea am plecat de la şura lui Bolfea la casa lui din Întregalde, unde am găsit pe Traian Macavei, mr. Oniga, Scridon şi un grup de 15 legionari. Luni noaptea am plecat cu toţii spre Mogoş. În drum s-au mai alăturat vreo 6 oameni, cu Mihălţan, Deceanu şi alţii. Spre ziuă am tras la o casă mică şi şură sub Geamăna. Marţi noaptea am plecat cu toţii, vreo 16, prin comuna Geamăna spre Lupşa. Aici, după un drum foarte greu şi dându-mi seama că nu voi mai putea scăpa din ghearele bandiţilor nici pe motiv de boală, m-am lăsat jos, trântindu-mă şi spunând că orice s-ar întâmpla, bolnav şi după o foame de 72 de zile la Securitate şi bătăi suferite, de-am urinat numai sânge, eu nu mai pot merge. Atunci tot grupul s-a adunat în jurul meu şi în acel moment a strigat gardianul comunal «Stai!». S-a apropiat şi a fost lovit de Macavei Traian, care i-a luat actele. Respectivul a strigat prin sat: «Hoţii!».

Fiindcă eu am provocat acest incident, nevoind să plec mai departe, am fost condamnat la moarte. M-a scăpat ca prin minune mr. Oniga [Foarte probabil că Oniga şi-a dat seama că şi Bocan era agent al Securităţii, pentru că altfel nu ar fi avut decât de câştigat dacă era ucis un rezistent – n.n.]. Ne-am încolonat sub ameninţarea aspră a lui Traian Macavei şi am plecat în pas rapid. Eu am spus din nou că nu mai pot şi atunci am fost pus în capul coloanei să merg cum pot. Urcând M-tele Tarniţa, cu 50 cm. zăpadă, i-am rugat pe Macavei şi Pascu, plângând, să mă lase la o şură până a doua zi. M-au ameninţat şi l-au pus pe Deceanu şi Maier să mă tragă în sus. A fost un chin pe care nu şi-l poate imagina o minte omenească. Pe la orele 9 dimineaţa am ajuns la M-tele Mare, unde ne-a primit mr. Dabija şi ceilalţi. Dabija ne-a citit o proclamaţie către popor, am fost repartizat la bordeiul mic, de 8 persoane, unde s-a instalat şi Cornel Pascu, şi eram supravegheat chiar când mă duceam la closet.

După masă am vorbit cu comandantul Dabija şi Alexandru Macavei să-mi dea voie să-i scriu soţiei, natural cenzurat, şi am scris o carte poştală care se află la Securitate. Am scris după codul stabilit, că sunt îngrijorat pentru sănătatea copilului şi că am aer cum avea ea când pleca la Sinaia cu grupul tineretului. Asta însemna că nu mă pot descleşta şi că grupul bandiţilor este între 20-30 persoane.

A treia zi, vineri dimineaţa, la orele 6:30, santinela Mitrofan a anunţat că suntem atacaţi. Cornel Pascu, Deceanu şi Mihălţan au ieşit afară şi-au tras. Am rămas în bordei numai cu Viorica Buţuţui şi ne-am predat. Am avut noroc, a treia oară, că nu am fost împuşcat de soldaţi, dar am fost lovit cu patul armei de mi s-au rupt dinţii, de asemenea în cap, piept şi spate. Am spus plutonierului Cosman, care m-a recunoscut, am arătat un soldat care ţinea arma asupra mea şi care mi-a văzut ceasul la mâna stângă şi mi l-a luat. M-am plâns domnului locotenent că am acest ceas de 24 de ani şi mi-a spus că se va cerceta. După 8 zile de chinuri, marşuri numai noaptea, apoi la sediu pe Muntele Mare, am terminat misiunea mea, scăpat a treia oară de la împuşcare. Şi rog să se aducă această declaraţie la cunoştinţa dl. col. Crăciun, dl. cpt. Popa. Sunt extrem de extenuat, fiind şi suferind. Am însă mulţumirea sufletească că am făcut tot ce mi-a fost omeneşte posibil la vârsta mea de 54 de ani şi închei cu cuvintele: Trăiască şi înflorească Republica Populară Română, care nu va cădea pradă nimănui şi cu atât mai puţin unor bandiţi descreeraţi!

Lt.-col. Bocan Iancu

(D.P. 141, vol. 22, ff. 4-7)

Faptele acestuia nu au rămas însă fără răsplată, primită chiar de la cei pe care-i ajutase cu atâta sârg. După ce regimul i-a confiscat locuinţa şi pământul din comuna natală (Pianu de Jos), s-a mutat la Ploieşti, în locuinţa soţiei. Aici a trebuit să accepte în locuinţă şi alte persoane, „repartizate de la Spaţiu Locativ” (chiar dacă la început s-a împotrivit, a fost arestat de Securitate şi forţat să accepte). A decedat la 16 ianuarie 1958, în mizerie, la Căminul de bătrâni din Brazi, unde a fost internat deoarece „soţia îl alungase de acasă, întrucât se îmbolnăvise” (D.I.[3] 5.745, f. 38).

CĂDEREA GRUPULUI DABIJA

S.J.S.P. Turda

16 mai 1949

Către Direcţia Generală a Securităţii Poporului

Bucureşti

Avem onoarea a vă raporta felul cum a fost descoperită şi prinsă organizaţia teroristă din M-tele Mare, judeţul Turda.

În luna ianuarie 1949 am recrutat ca informator pe Râştei Augustin, zis Grăsunel, din Bistra, cătunul Vârşi, jud. Turda, care-i frate vitreg cu Ihuţ Avram şi Ihuţ Traian. Acesta şi-a luat angajamentul de a identifica banda din M-tele Mare. Era considerat de către fratele său vitreg, Ihuţ Avram, ca om de încredere, s-a ataşat de bandă şi-a început să ne furnizeze material.

La 1 martie 1949 ne-a informat că fratele său Ihuţ Avram se află acasă şi cu ajutorul lui am reuşit să-l arestăm.

La 1 martie 1949 banda era compusă din 7 persoane, dar în 2 martie au sosit un număr de 17 indivizi. Având la bază pe informatorul nostru, care cunoştea terenul şi locul unde sunt adăpostiţi, şi având arestat şi pe fugarul Ihuţ Avram, în ziua de 4 martie 1949 a început acţiunea, cu care ocazie au fost arestaţi 10 indivizi: Onea Titus – student, Raţiu Augustin din comuna Sǎrmǎşel, jud. Cluj, Vandor Victor din comuna Întregalde din Alba, Moldovan Simion din Blaj, Mihălţan Traian din Teiuş, Opriţa Gheorghe din Balomiru de Câmpie – Hunedoara, Alexandra Pop din Bistra, judeţul Turda, Ihuţ Avram din Bistra – Turda, Breazu Iuliu din Teiuş – Alba. Morţi: Mitrofan Lucian, Maier Iosif, Maier Elena, Deceanu Petru şi Macavei Alexandru [în realitate cel ucis a fost Ioan Cigmăianu, dar Securitatea a realizat abia ulterior că a comis o greşeală de identificare – n.n.]. Dispǎruţi: Dabija Nicolae, Macavei Traian, Scridon Ion, Pascu Cornel, Ihuţ Traian, Iliuţǎ Ioan [Iosif Clamba – n.n.], Salagea Nicolae, Vodǎ Costicǎ, Câmpeanu Traian. Dispǎruţi propriu-zis în acţiunea din Muntele Mare au fost numai: Dabija Nicolae, Macavei Traian, Scridon Ion şi Pascu Cornel, iar restul erau trimişi după alimente din ziua de 3 martie 1949 şi care n-au mai revenit în Muntele Mare [Traian Câmpeanu se afla la cabană în momentul atacului, dar a reuşit să scape, fiind prins peste două zile de câţiva locuitori din zonă şi predat Miliţiei. Constantin Vodă, deşi era în legătură cu Mişu Salagea şi Traian Ihuţ, nu a fost niciodată pe Muntele Mare, el nedorind să facă parte din această organizaţie – n.n.].

Tovarăşul şef al Serviciului Securităţii Poporului Turda [este vorba de cpt. Kovács Mihai – n.n.] a instruit în acest sens anumiţi membri de partid din comuna Bistra ca orice personǎ strǎinǎ de comunǎ sǎ fie arestatǎ cu ajutorul altor cetǎţeni din comunǎ. Cu aceastǎ ocazie a fost instruit numitul Diniş Aron din Bistra şi Râştei Avram din Bistra, a lui Pinti. În ziua de 21 Martie 1949 numiţii Diniş Aron şi Râştei Avram au arestat pe Dabija Nicolae.

În raza noastrǎ de acţiune în Munţii Apuseni, rǎmǎşiţe ale fugarilor mai avem pe Ihuţ Traian, Salagea Nicolae zis Mişu şi Vodǎ Costicǎ, care pânǎ în prezent nu au putut fi prinşi.

Acţiunea noastră informativă pentru descoperirea lor continuă, iar [în] speranţa noastră de a-i putea aresta avem pe numitul informator Râştei Augustin.

Pentru munca depusă şi ajutorul dat în vederea prinderii acestei bande teroriste, numitul Diniş Aron şi Râştei Avram, precum şi ceilalţi colaboratori ai săi, au primit recompensă în bani din partea Securităţii, în afară de Râştei Augustin, care a fost factorul principal în identificarea şi arestarea acestor terorişti şi, totodată, acest informator se simte oarecum nemulţumit, ştiind că prin el s-a desfăşurat acţiunea din 4 martie 1949, în urma punerii în mână a fugarului Ihuţ Avram.

Concluzii:

Miezul principal în legătură cu identificarea şi arestarea bandei teroriste, al cărei comandant era Dabija Nicolae, a fost Râştei Augustin, iar după acţiunea din 4 martie 1949, acţiune în care Dabija Nicolae a putut să fugă şi care a fost arestat după acţiune, în ziua de 21 martie 1949, se datorează numitului Diniş Aron, din comuna Bistra, jud. Turda, şi [lui] Râştei Avram, din comuna Bistra, jud. Turda

Cǎpitan de Securitate Locotenent de Securitate

Kovács Mihai Popa Vasile

(D.P. 761, vol. 2, ff. 293-294.)

Raport de activitate al plutonierului major Octavian Vociu

asupra desfăşurării luptei de la M-tele Mare din 3-4 martie 1949

În ziua de 4 martie 1949, împreună cu 2 plutoane de soldaţi, ne-am deplasat la Bistra, la M-tele Mare, să prindem organizaţia subversivă de acolo. La ordinul dl. col. Patriciu, care se găsea la Câmpeni, la ora 12 noaptea am plecat la Bistra şi apoi la M-tele Mare, spre obiectiv.

Plutonul I trebuia să ocupe obiectivul pe la nord, plutonul al II-lea pe la sud, urmând să se înconjoare terenul. Călăuză îl aveam pe Ihuţ Avram, membru al bandei, care ştia locul, terenul şi obiectivul. La ora 1 noaptea am plecat din Bistra, pe valea Bistrei, la locul zis Fierăstrăul, la 18 km. de Bistra, de unde mai aveam o oră de mers până la obiectiv. La orele 6:30 dimineaţa am ajuns în marginea pădurii, la o distanţă de 400 m de cabanele fugarilor.

Plutonul I era cu Ihuţ, care ştia bine terenul. Plutonul s-a apropiat şi a tras în spatele obiectivului, aruncând grenade. Plutonul II, auzind împuşcăturile trase de plutonul I, s-au dezorientat şi zăpăcit de cap, luând-o la vale distanţă de 400 m. Înainte ca plutonul I să deschidă foc asupra obiectivului, au fost observaţi de către santinela organizaţiei de la cabanele fugarilor. Santinela a tras foc de armă şi a fluierat de 2 ori, dând alarma fugarilor. Plutonul II, fiind dezorientat şi auzind împuşcăturile, s-au culcat la pământ, nemaiascultând nici o comandă a comandantului plutonului şi a grupelor respective, care au prins a trage şi ei înspre plutonul I, în direcţia în care s-au auzit împuşcăturile.

Târziu şi plutonul II a urcat la deal şi, ajungând la o distanţă de 20-30 m de prima cabană, trăgeau de jos în sus, iar plutonul I de sus în jos, spre cabană, şi în acel moment era încurcătură, căci trăgeau aproape unii în alţii. Plutonul I, care a ajuns mai repede la obiectiv, a dat foc cu grenadele primei cabane, care ardea în flăcări, unde s-au predat cei ce se găseau în cabană, şi în a doua cabană s-au aruncat grenade înăuntru şi se trăgea în ea cu pistoale automate. De aici unii au murit, iar o parte se predaseră cu mâinile sus. Partea din stânga a cabanelor nu era acoperită de noi şi pe aici au reuşit să fugă Dabija, Macavei şi ceilalţi. Sub un brad singuratic era ascuns individul Onea Titus, neavând armă la el. L-am somat, l-am culcat cu faţa-n jos în zăpadă şi, în timp ce eu căutam o sfoară în buzunar să îl leg, individul a sărit asupra mea, m-a prins cu dinţii de urechea stângă şi cu amândouă mâinile mi-a sustras pistolul. M-am luptat cu el, răsucindu-i pistolul în mâna lui, l-am doborât la pământ cu ajutorul celorlalţi şi l-am dus la ceilalţi capturaţi. Întrebându-l de ce-a făcut asta, a răspuns că a vrut să-mi ia pistolul din mână ca să se împuşte singur, ştiind ce-l aşteaptă la Securitate.

Între timp plutoanele se strânseră toate în jurul cabanelor, la foc, unde ardea baraca. Dar în marginea barăcii era o cantitate de 8-10 kg slănină, cam tot atâta brânză, 4 pâini mari de câte 6 kg una, cununi de ceapă, unde soldaţii au început să împartă slănina şi pâinea şi au început să mănânce, fiind misiunea terminată şi linişte peste tot. Lângă cabană, la 20 m, era un grup de 5 indivizi capturaţi, dintre care se găseau 2 ofiţeri. Apropiindu-mă de ei, care erau culcaţi pe spate cu mâinile în sus, unul din ei m-a chemat că vrea să-mi spună ceva. I-am ascultat şi mi-au spus că sunt informatori de-ai noştri de la Alba şi Sibiu, rugându-mă ca să nu-i mai bată ostaşii şi i-au buzunărit, luându-le tot ce aveau ei, adică legitimaţiile, ceasuri şi tot ce aveau la ei. În acel moment am văzut că ar fi adevărat cele spuse de ei, am raportat sublocotenentului [este vorba de slt. Sabău Florea, cel care a condus operaţiunea – n.n.], le-am spus soldaţilor să nu-i mai bată, iar lucrurile ce le-au luat de la ei imediat să le dea înapoi. Soldaţii, cum îi buzunăreau, plecau printre pluton, printre ceilalţi, de nu-i mai cunoşteai.

M-am dus la cabana a doua, care era făcută din lemne groase de brad şi era mare, de 6 m lungime şi 3 m lăţime, acoperită cu pământ, unde numai faţada se vedea, adică uşa şi două geamuri în părţi. Deasupra uşii era tăiat în brad şi scris: „Izbândă sau moarte!”. În cabană am găsit mai multe manifeste, un interogatoriu al maiorului Oniga, o maşină de scris, un binoclu, o armă Z.B. şi un pistol, pe care l-am luat asupra mea.

Sublocotenentul Florea de Securitate luase alte lucruri din cabană, înaintea mea. În cabană erau 3 morţi, 2 bărbaţi şi o femeie, şi alţi doi în afară de cabană, cărora le-am luat actele împreună cu maiorul Oniga. Eu fiind încărcat cu materialul pe care-l aveam, îl păzeam şi pe Ihuţ, nu am putut identifica bine pe cei morţi.

L-am întrebat pe slt. Florea dacă a identificat pe cei morţi. Mi-a răspuns că pe el nu-l interesează, că nu-i treaba lui. Am constatat că din 22 indivizi care au fost acolo, 10 au fost prinşi, în afara celor doi fugiţi, iar morţi eu am văzut cinci, din cauză că operaţia nu a decurs bine şi a fost o simplă zăpăceală, nemaiţinând cont nimeni de nici o comandă, nici soldaţii nu ascultau de nimeni. Am mai văzut că fugarii erau foarte bine alimentaţi. Ce-a fost de mâncat din alimente le-au împărţit ostaşii între ei şi le-au mâncat, iar restul de haine, încălţăminte şi pături de la cei morţi, ce-au mai rămas de la ostaşi, s-au pus grămadă în foi de cort şi s-au adus la vale. La fel şi armele, care erau aruncate în jurul barăcii, neluându-le nimeni, subsemnatul le-am adunat şi le-am împărţit pe ostaşi, ca să le aducă la vale, precum şi aparatul de radio l-am dat lui Ihuţ Avram ca să-l aducă.

Operaţiunea a început la ora 6:37 şi s-a terminat la 8:30, când ne-am încolonat şi am pornit spre Bistra. Din trupă au fost trei morţi şi doi răniţi. Indisciplina care a fost în rândurile soldaţilor, era cât pe ce să rămână morţii acolo, adică camarazii lor, nevrând să asculte de ofiţeri ca să-i ducă la vale, ci cu multă insistenţă şi comandă şi chiar înjurături, i-au dus la vale.

La orele 12 am ajuns la Bistra, la comandament, unde toată lumea trebuia să depună tot ce a găsit în cabană. Şi unde subsemnatul aveam asupra mea manifestele, precum şi interogatoriul, o maşină de scris, un binoclu, o armă Z.B., un pistol Steier şi o lunetă, pe care am predat-o la comandament, nerămânând nimic asupra mea.

Plutonier major de Securitate Vociu Octavian

Rezoluţie:

Vom sancţiona abaterea lui Pop T. şi Sabău, arătând toate greşelile care s-au comis. Greşeala cercului, lipsa unui post de comandă pe terenul de operaţie, neascultarea ostaşilor, când subofiţerul s-a trezit singur în faţa Cabanei, urmat de un singur ostaş, iar restul nu i-a urmat, drept urmare cele două elemente curajoase şi-au pierdut viaţa. Veţi accentua curajul lui Vociu, luptându-se cu Onea Titus.

Mihai Kovács

(D.P. 141, vol. 25, ff. 143-145)

Biroul Securităţii Poporului Câmpeni

7 martie 1949

Către S.J.S.P. Turda

În seara zilei de 2 martie 1949 am fost informaţi de către informatorul nostru că numitul Ihuţ Avram, din comuna Bistra, judeţul Turda, se găseşte din ziua de 27 februarie 1949 acasă, fiind bolnav (…) Informatorul nostru a căutat să-l convingă să se prezinte de bună voie la acest Birou de Securitate, însă el a refuzat categoric acest lucru şi a spus că de ce caută să îl nenorocească. În ziua de 3 martie 1949, la orele 6 dimineaţa, personalul acestui Birou de Securitate, împreună cu încă 2 brigadieri şi un miliţian al acestui Birou de Securitate, au desfăşurat o acţiune la locuinţa susnumitului a cărei rezultat a fost pozitiv, susnumitul fiind acaparat şi arestat (…) În urma arestării susnumitului şi în urma informaţiilor primite de la susnumitul, constatându-se precis locul unde sunt ceilalţi fugari politici, s-a raportat telefonic Serviciului Securităţii Poporului Turda.

În baza raportului nostru, în dimineaţa zilei de 4 martie 1949, la orele 5 fix, s-a dezlănţuit acţiunea în regiunea Dealul Muntelui, la locul denumit Stânele Groşi, unde era instalată, într-o cabană săpată în pământ şi alta la circa 20 metri de ea, clădită la suprafaţă din lemn de brad, organizaţia subversivă cu denumirea de „Frontul Apărării Naţionale”, acţiune condusă de către organele de Securitate şi dezlănţuită de către 2 plutoane din Batalionul de Securitate Floreşti – Cluj.

În timpul cât ostaşii de Securitate se apropiau de cabană, totodată nefiind indicat locul precis de către banditul Ihuţ Avram, fiind duşi în eroare, la circa 300 metri de acea cabană unde erau bandiţii i-a mirosit un câine şi în urma lătratului câinelui santinela bandiţilor de la cabană a tras 2 focuri de armă pentru alarmare şi deja când ostaşii s-au apropiat de cabană cei dinăuntru au deschis foc în mare asupra soldaţilor.

Dacă nu ne inducea în eroare numitul Ihuţ Avram şi dacă nu-i simţea câinele pe ostaşi, pe motivul că toţi bandiţii din cabană dormeau, numai santinela fiind de pază, rezultatul era câştigat cu sută la sută.

Acaparaţi de vii: Onea Titus, student anul VI la medicină, din Roşia Montană, Alba, Bocan Iancu, col. pensionar, Pop Alexandra, studentă, din Bistra – Turda, Vandor Victor, agricultor, Buţuţui Viorica – casnică din Întregalde – Alba, Oniga Emil – maior, Opriţa Gheorghe – agricultor, Balomir – Hunedoara, Raţiu Augustin – Sărmăşel, Cluj, Moldovan Simion – student, Blaj, Mihălţan Traian – mecanic, Teiuş – Alba, Breazu Iuliu, din Teiuş – Alba şi Ihuţ Avram din Bistra – Turda.

Morţi: Macavei Alexandru, Maier Iosif, Maier Elena, Mitrofan Lucian, Deceanu Petru. Fugiţi: Dabija Nicolae, Macavei Traian, Pascu Cornel, Scridon Ioan. Plecaţi după alimente: Clamba Iosif, Ihuţ Traian şi Salagea Niculae.

Din partea noastră am avut pierderi pe serg. maj. Mateş I. Gheorghe, fruntaş Mărgineanu Ghe. Marin şi Oană Ghe. Traian. Un subofiţer şi doi soldaţi au fost grav răniţi, iar patru soldaţi au fost răniţi uşor.

În 5 martie 1949, organele de Securitate şi 20 ostaşi ne-am deplasat în M-tele Mare. Cabana de lemne, clădită la suprafaţa pământului, s-a găsit arsă până-n temelii. În cabana a doua, amenajată în pământ, a fost găsită o femeie, împuşcată în ceafă şi, constatată de către organele sanitare, gravidă, aceasta fiind Maier Elena. Ea era cu hainele luate. În cabană s-au mai găsit doi indivizi morţi: Deceanu Petru, rănit la piciorul stâng, şi-un bărbat bine dezvoltat, acesta fiind Maier Iosif. În faţa cabanei s-au găsit alţi doi indivizi morţi, unul chiar în faţa cabanei, fără o mână, cu un buletin pe numele Cosma Petru, despre care se crede că a fost Mitrofan Lucian. Iar al doilea mort s-a găsit la 10 m. de cabană, de circa 40-50 ani, Macavei Alexandru [în fapt cel ucis era Ioan Cigmăianu, Alexandru Macavei reuşind să scape din încercuire – n.n.].

Toţi morţii au fost băgaţi în cabana amenajată în pământ, apoi a fost surpată peste ei şi nivelat terenul. S-a controlat terenul pe rază de 500 m şi nu s-au mai găsit alţi morţi.

Au mai fost arestaţi în zonă numita Dura Ana, a lui Andronic, de asemenea soţiile lui Ihuţ Avram şi Ihuţ Traian, mama şi tatăl lui Ihuţ Traian. Interogaţi în repetate rânduri de către organele noastre, niciodată nu au vrut să dea vreo informaţie despre Ihuţ Traian. A fost arestată Ihuţ Maria, văduvă, din Bistra, pentru că pe adresa ei veneau scrisori de la Pascu Cornel [Securitatea cenzura toate scrisorile care plecau sau soseau în zonă – n.n.]. A fost arestat Balea Gheorghe, chiabur, cu 15 ha teren, ce avea cea mai bună gospodărie din comună, tatăl vitreg al numitei Pop Alexandra, prinsă în acea bandă.

În noaptea de 3-4 martie 1949, pe la orele 2, în timpul acţiunii Securităţii, un tânăr necunoscut, cu cisme în picioare, căciulă de miel şi palton negru, a bătut la casa numitei Pop Alexandra, a intrat în casă şi a lăsat două scrisori.

A fost arestată Balea Maria, a lui Andreşel, mama lui Pop Alexandra, precum şi Ioanette Sabin, fost notar, membru în P.N.Ţ. Maniu. Bucea Nicolae, din Bistra, preot greco-catolic, a fost arestat pentru că a instigat populaţia să nu treacă la ortodoxie. Salagea Ileana a lui Traian, soră cu numitul Ihuţ Traian, Boncea Petru şi Adam Nicodim au fost arestaţi de asemenea.

Raportăm că-n conformitate cu ordinul verbal primit de la dvs., în cursul zilei de 5 martie 1949 am ridicat toate obiectele şi bunurile găsite în casa părinţilor şi a numitului Ihuţ Traian, care bunuri au fost date Internatului Şcolii Elementare din comuna Câmpeni, Turda, vitele au fost date Cooperativei din comuna Câmpeni, oile, în colaborare cu partidul, au fost date anumitor proletari agricoli, iar casa a fost desfigurată, distrugându-i-se uşile şi geamurile. Totodată, din alimente s-a pregătit o hrană caldă pentru ostaşii Batalionului de Securitate care sunt aici. În ziua de 7 martie 1949 ne-am deplasat la locul unde a avut loc acţiunea şi am fotografiat terenul.

Lt. de Securitate Coldea Gheorghe

(D.P. 141, vol. 24, ff. 303-308)

DECLARAŢIILE SUPRAVIEŢUITORILOR

După declaraţiile supravieţuitorilor, în dimineaţa de 4 martie 1949 se aflau prezenţi în adăposturi următorii: mr. Dabija Nicolae, fraţii Traian şi Alexandru Macavei, Cornel Pascu, Ioan Scridon, soţii Iosif şi Elena Maier, Titus Onea, Ioan Cigmăianu, Petru Deceanu, Lucian Mitrofan, Simion Moldovan, Victor Vandor, Iuliu Breazu, Traian Câmpeanu, Gheorghe Opriţa, Viorica Buţuţui, Augustin Raţiu, Traian Mihălţan şi Alexandra Pop, precum şi agenţii Securităţii Oniga Emil şi Bocan Iancu. O parte dintre aceştia nu aveau arme: Traian Câmpeanu, Simion Moldovan, femeile şi cei doi agenţi ai Securităţii.

Dabija Nicolae declara: „în ziua de 4 martie, când am fost încercuiţi de trupele Securităţii, am dat ordin de rezistenţă, eu personal am tras circa 20-25 cartuşe şi am detonat 2-3 calupuri de trotil, când a fost încercuită cabana. După câteva minute ne-am despresurat, însă trupele Securităţii au fost mai numeroase şi mai puternice decât noi”. Dând dovadă de prezenţă de spirit şi curaj, la care s-a adăugat şi experienţa de pe front, Dabija a reuşit să scape din încercuirea Securităţii.

Mihălţan Traian declara: „când am fost anunţaţi de către santinela organizaţiei, Mitrofan, eu am ieşit afară cu cele 50 de cartuşe pe care le aveam repartizate şi am tras. Pe parcursul luptei mi s-a defectat arma, am încercat să ies din încercuire, am fost rănit şi prins de trupele de Securitate”.

Scridon Ioan declara că atunci când s-a dat alarma el a ieşit afară şi a tras toate cartuşele ce le avea cu pistolul automat. A reuşit să scape, urmându-l îndeaproape pe Cornel Pascu. Cei doi au fugit apoi înspre com. Întregalde, unde s-au întâlnit cu Ştefan Popa şi Sandu Maxim. Cu toţii au fost din nou încercuiţi de Securitate, pe Valea Tibrului, unde a avut loc o altă luptă (D.P. 141, vol. 1, f. 63).

Onea Titus declara că în 4 martie, în timp ce se îmbrăca, au ieşit din cabană, înarmaţi, Macavei Alexandru, Macavei Traian, Cigmăianu Ioan, Deceanu Petru şi Scridon Ion, în timp ce maiorul Dabija a aruncat cele 2 grenade cu trotil. „La ieşirea mea din cabană am constatat, prin faptul că se trăgea din toate direcţiile, că suntem încercuiţi şi am încercat să mă retrag pe direcţia indicată mie în prealabil de către Macavei Alexandru. În timp ce fugeam am tras în direcţia în care fugeam 4 cartuşe şi apoi am aruncat arma şi cartuşele şi după ce făcusem astfel vreo 250 metri am fost prins de către dl. plutonier Vociu” (D.P. 141, vol. 1, f. 133).

Augustin Raţiu declara: „Imediat după ce s-a strigat alarma, Dabija a ieşit afară şi în direcţia în care se găseau trupele Securităţii, de care eram înconjuraţi, a tras cu trotil. După aceea a venit în cabană şi ne-a spus că să ieşim cu toţii afară şi să tragem în trupe, deoarece suntem împresuraţi (…) Nu am ieşit afară din cabană, ci am stat înăuntru şi de pe fereastră am început să trag în trupe. După ce am terminat cartuşele şi neavând altele ca să mai trag, am ieşit afară din cabană ca să fug pentru a nu fi prins. Văzând că nu este cu putinţă de a fugi, deoarece eram înconjuraţi de trupe, m-am predat” (D.P. 141, vol. 1, f. 160).

Opriţa Gheorghe declara: „la semnalul lui Mitrofan şi la ordinul lui Dabija, Macavei Traian mi-a dat 10 cartuşe pentru pistol automat. Am ieşit afară, am tras cele 10 cartuşe, am încercat să ies din încercuire, dar am fost rănit şi prins” (D.P. 141, vol. 1, f. 197).

Alexandra Pop declara că nu era înarmată în timpul atacului, dar că i-a îngrijit pe cei răniţi.

Vandor Victor declara: „am tras cu arma toate cele 50 de cartuşe, fiind rănit în două locuri m-am predat”.

Moldovan Simion: „am fost prins în M-tele Mare, fiind silit să mă predau, neavând armă” (D.P. 141, vol. 1, f. 327).

Buţuţui Viorica declara: „în momentul alarmei mă aflam în cabana mică, cu Pop Alexandra, pregăteam hrana grupului”. S-a predat imediat, împreună cu Bocan, Breazu Iuliu şi Moldovan Simion.

Câmpeanu Traian declara că nu avea armă în timpul atacului, dar a luat arma santinelei, care era rănită, şi a tras până a terminat cele 40 de cartuşe. După aceea a fugit spre comuna Bistra, reuşind să scape din încercuire. „Am trecut prin mai multe comune, am dormit la o casă din Câmpeni şi am ieşit într-un drum, unde am întâlnit o căruţă cu doi oameni, pe care i-am rugat să mă ducă până la o cârciumă, să-mi cumpăr ţigări. Pe drum le-am spus cine sunt. M-au condus la cârciumă, dar m-au predat şefului de post. Recunosc că intenţionam să mă întâlnesc cu Popa Ştefan, zis Nuţu, care se afla în M-ţii Caprei, pentru a lupta cu ei mai departe. Am fost prins în data de 6 martie 1949” (D.P. 141, vol. 22, f. 66).

La Muntele Mare au decedat următorii: Lucian Mitrofan – santinela, Ioan Cigmăian, Petru Deceanu, soţii Elena şi Iosif Maier.

Probabil cel care a fost ucis primul a fost Lucian Mitrofan, care se afla de santinelă şi care a dat alarma. În faţa cabanei mari, unde s-a opus rezistenţă, a fost ucis Ioan Cigmăianu, în timp ce trăgea asupra trupelor Securităţii.

Referitor la Ioan Cigmăianu, Securitatea l-a confundat multă vreme cu Alexandru Macavei (până prin iunie-iulie 1949), crezând că acesta din urmă ar fi cel mort. Conform Securităţii, cel ucis „nu a putut fi identificat precis, din cauză că era desfigurat, iar cadavrul nu a putut fi găsit, pentru că a nins puternic, şi s-a mai găsit doar o mână, fiind mâncat de fiare în munte. După mostra de haină luată şi arătată, Pop Alexandra crede că mortul e Macavei Alexandru” (D.P. 141, vol. 21, f. 390).

În timpul luptei, Petru Deceanu a fost rănit la un picior, retrăgându-se în cabană pentru îngrijiri. Chiar în timp ce era pansat de Alexandra Pop, a fost lovit în cap de un glonţ, decedând pe loc. Arma acestuia a fost luată de maiorul Oniga, agent al Securităţii, care a ucis-o pe Elena Maier (aceasta era neînarmată, dar îi încuraja pe luptători, ulterior medicii au stabilit că era însărcinată). Iosif Maier, văzând moartea soţiei, a vrut să-l ucidă pe Oniga, dar a fost oprit de ceilalţi luptători. Maier trăgea pe fereastra cabanei, iar după ce Dabija şi ceilalţi au reuşit să scape, el a rămas singurul care mai opunea rezistenţă. A tras până la epuizarea cartuşelor, iar cu ultimul glonţ s-a sinucis.

Pop Alexandra declara: „în M-tele Mare, când au început luptele, în faţa cabanei luptau Dabija şi Iosif Maier. De la cealaltă cabană a venit rănit Deceanu. Eu am început să-l pansez, dar un glonţ l-a lovit în cap şi a murit. Când a intrat Deceanu în cabană, maiorul Oniga i-a luat pistolul rănitului şi a tras în soţia lui Maier, ucigând-o”.

Maier a vrut să-l împuşte, dar a intervenit Dabija, care era la uşă, neştiind ce se întâmplase. Maier, după ce a terminat toate gloanţele şi a rămas singurul care lupta, s-a sinucis cu acelaşi pistol cu care Oniga trăsese în soţia sa. În rapoartele către Securitate, Oniga spune că el ar fi tras din greşeală, dar în realitate a ucis cu sânge rece pentru că nu vroia ca să rămână martori la trădarea sa.

Ihuţ Traian, Salagea Nicolae şi Clamba Iosif, care erau trimişi după alimente, au încercat să se ducă acasă la locuinţa lui Ihuţ Traian, unde au fost primiţi cu focuri de armă. Au răspuns şi ei cu focuri de arme, după care s-au retras în pădure, Securitatea găsind pe zăpadă urme de sânge (D.P. 141, vol. 1, f. 122).

TABEL NOMINAL

cu subofiţerii şi soldaţii morţi sau răniţi în acţiunea din M-tele Mare, la 4 martie 1949

1. Serg. major Mateş Gheorghe, Batalionul 7 Securitate, mort.

2. Soldat Oana Traian, Batalionul 7 Securitate, mort.

3. Fruntaş Mărginean Marin, Batalionul 7 Securitate, mort.

4. Serg. major Vancea Mircea, Batalionul 7 Securitate, rănit.

5. Soldat Ciocoi Dumitru, Batalionul 7 Securitate, rănit.

6. Soldat Olaru Petru, Batalionul 7 Securitate, rănit.

7. Soldat Slabu C-tin, Batalionul 7 Securitate, rănit.

8. Soldat Enciu Ioan, Batalionul 7 Securitate, rănit.

9. Soldat Bozan Vasile, Batalionul 7 Securitate, rănit.

(D.P. 141, vol. 4, f. 5)

GRUPUL OARGĂ

Una dintre persoanele cele mai active din zona Alba Iulia a fost studentul Ioan Oargă, de loc din com. Şeuşa (rapoartele Securităţii precizau că tatăl acestuia fusese legionar şi şef de cuib). Fiind informat de Simion Moldovan despre existenţa organizaţiei de la Muntele Mare, a fost pus în legătură cu Cornel Pascu, de la care a primit misiunea de a trimite spre munte cât mai multe persoane de încredere (nemulţumite sau urmărite de Securitate). Astfel, prin intermediul său au ajuns la Muntele Mare Gheorghe Opriţa şi Ioan Cigmăianu. De asemenea, a reuşit să recruteze mai mulţi elevi de la Liceul Comercial din Alba Iulia, care doreau să adere la organizaţie: Dumitru Măgureanu, Titus Nicoară, Nichifor Ceuca, Nicolae Haţegan, Nicolae Rotariu, Octavian Purdea, Horea Avram, Constantin Goia etc. Ioan Oargă intenţiona să obţină şi arme, fapt pentru care a luat contact, prin Dumitru Măgureanu, cu plt. Ţălnaru Iosif, de la Batalionul de Pontonieri din Alba Iulia, care i-a promis armament.

Pe la mijlocul lunii martie 1949, Horea Avram, Nicolae Rotaru şi Octavian Purdea au decis să plece spre Muntele Mare. Au ajuns într-o pădure, în apropiere de Mogoş, unde Miliţia a deschis foc asupra lor, astfel încât s-au reîntors la Alba Iulia, iar în scurt timp au fost arestaţi.

Dorind să plece în munţi, după lupta de la Mesentea Oargă s-a deplasat în zonă şi a aflat că legăturile cu Muntele Mare erau tăiate pe această parte, Securitatea începând deja să aresteze persoanele de sprijin. A luat decizia de a ajunge la Muntele Mare cu trenul, până la Bistra, unde urma să se întâlnească cu Cornel Pascu acasă la Traian Ihuţ.

În noaptea de 15 martie 1949, Oargă Ioan, căruia i s-au alăturat elevii Ion Purcariu, Ovidiu Purcariu şi Ioan Turcu, împreună cu tricoterul Gheorghe Mai (originar din com. Petreşti, de naţionalitate germană, urmărit de Securitate pentru că făcuse armata în timpul războiului în trupele SS), au plecat din gara Alba Iulia la Turda şi de aici spre Abrud. Pe tren au aflat că Traian Ihuţ, la care ei trebuiau să meargă, fusese arestat. Temându-se să nu fie arestaţi în gară, au plănuit să sară pe rând din tren, iar Oargă şi-a continuat drumul până la Abrud, apoi s-a întors la Alba Iulia, unde a fost arestat.

Cei trei elevi, după ce au sărit din tren, au cerut găzduire la un om cu numele Burteţ, care i-a culcat într-un grajd. A doua zi acest om i-a primit în casă, le-a dat de mâncare lapte, după care a adunat mai mulţi vecini, înarmaţi cu topoare, iar dimineaţa a chemat miliţienii de la Postul de Miliţie Bistra, care i-a arestat şi i-a dus la Securitatea din Câmpeni (F.P. 350, vol. 7, f. 112).

Mai Gheorghe nu s-a putut întâlni cu ceilalţi şi a cerut să doarmă la un om, care l-a arestat dimineaţa în acelaşi mod în care fuseseră prinşi şi ceilalţi, fiind predat tot Securităţii din Câmpeni (F.P. 350, vol. 7, f. 191).

PRINDEREA MAIORULUI NICOLAE DABIJA

23 martie 1949

Declaraţie

Dată în faţa noastră

Lt. Coldea Gheorghe

Subsemnatul Diniş Aron, de ani 61, născut la data de 5 noiembrie 1888, în comuna Bistra, jud. Turda, fiul lui Gheorghe (+), agricultor, şi Rafila (+), casnică, de religie ortodoxă, de profesie agricultor, carte ştiu, având la bază 2 clase primare, avere posed, căsătorit, fără copii, serviciul militar satisfăcut, ctg. 1909, cu gradul de soldat, domiciliat în comuna Bistra, jud. Turda, interogat în cauză, declar următoarele:

Eu fiind încredinţat de către domnul locotenent Coldea Gheorghe, de la Biroul Securităţii Poporului Câmpeni – Turda, pentru a culege informaţii în legătură cu fugarii politici care sunt semnalaţi în regiunea comunei Bistra, jud. Turda, primind această misiune încă din luna ianuarie 1949 şi care misiune mi-am luat obligaţia de a o rezolva în bune condiţii când se va ivi vreun caz de acest gen şi, totodată, având instrucţiuni ca în cazul [că] vreun fugar politic îmi va cere sălaş sau de mâncare să îl primesc şi să-i dau cele cerute de el şi pe urmă să caut să concentrez forţe civile şi să-l acaparez şi, totodată, să anunţ Biroul Securităţii Poporului Câmpeni – Turda, alt mijloc de a-l anunţa imediat când se ivesc astfel de cazuri neavând, deoarece stau la o distanţă de cca 17 km de comuna Câmpeni – Turda.

În seara zilei de 21 martie 1949, pe la orele 21, a venit la mine la uşă un individ necunoscut, eu fiind culcat, şi m-a rugat să îl las în casă, că este om bun. Eu am deschis uşa şi l-am lăsat în casă, întrebându-l cine este, mi-a spus că este maiorul Dabija, dacă am auzit eu de acest nume, însă nu mi-a spus că este fugar şi urmărit. Eu ştiind că în această bandă a fost unul din com. Bistra, jud. Turda, cu numele de Ihuţ Traian, am întrebat dacă îl cunoaşte sau nu pe acesta şi atunci, spunându-i că eu nu sunt comunist, ci reacţionar înfocat, mi-a spus că şi el este din banda lui Ihuţ Traian, fără a-mi mai spune alte amănunte în legătură cu această bandă subversivă. Mi-a cerut ceva de-ale mâncării şi atunci i-am dat două pahare de lapte şi niţică şuncă. Pe urmă i-am dat una pereche de ciorapi, spunându-mi că este ud la picioare, deoarece vine din versantul opus Arieşului, dinspre com. Muşca, jud. Turda, şi neputând trece podul (puntea) peste Arieş care este în dreptul casei mele, fiind demontat peste noapte, conform ordinelor primite de la Biroul Securităţii Poporului Câmpeni – Turda. L-am rugat ca să se culce în casă, ştiind deja că cine este, auzind că şeful acelei organizaţii subversive, anume maiorul Dabija, a dispărut în urma atacului din ziua de 4 martie 1949. El mi-a spus că nu se culcă în casă, ci dacă îl pot lăsa undeva afară, prin vreun pod de şură sau grajd. Eu atunci i-am spus că se poate şi acest lucru, însă îi va fi frig, şi atunci l-am dus în podul grajdului şi i-am dat un ţol pentru a se acoperi peste noapte.

Când eu am venit de la grajd, după ce l-am aranjat cu dormitul, el mi-a spus că dacă fac vreun pas din casă voi fi imediat împuşcat.

Pe la orele 4 dimineaţa, în ziua de 22 martie 1949, m-am dus tiptil până la cătunul Gârde, comuna Bistra, jud. Turda, unde am sculat pe numiţii Râştei Gheorghe, delegat sătesc, Râştei Avram, Râştei Aron şi Goia Alexandru, aceştia fiind cu casele lor aproape de a mea, şi le-am spus cazul, conform ordinelor primite anterior, în calitatea mea de informator, neputând anunţa cazul Biroului Securităţii Poporului Câmpeni – Turda, fiind departe, [la] 17 km distanţă, şi dacă mergeam eu să anunţ pierdeam prada cu siguranţă [iată aşadar cum acest agent al Securităţii îl vedea pe maiorul Dabija nu ca pe un erou al neamului, ci ca pe o „pradă” – n.n.]. Cei de mai sus s-au sculat, au venit şi au înconjurat şura, numitul Goia Alexandru s-a dus până la podul de peste Arieş din dreptul comunei Muşca – Turda şi a adus de acolo cu el un miliţian care era de serviciu, pentru a avea cel puţin un om cu armă în caz de atac din partea banditului. Am spus miliţianului să îl someze şi să tragă un foc de armă prin scândură, dar aiurea, pentru a vedea el ce va face în acest caz. Miliţianul a tras un foc de armă şi pe urmă a mai tras unul şi totuşi cel în cauză nu a răspuns cu foc de armă, cu toate că el seara când a venit la mine avea asupra lui una armă tip german, însă nu ştiu dacă avea sau nu cartuşe asupra lui, deoarece nu a tras nici un foc de armă. Miliţianului i-a fost frică să urce în podul grajdului să vadă ce este cu banditul şi atunci s-au urcat trei din cei arătaţi mai sus, l-au aruncat jos din pod, l-au legat bine şi [l-au] dus la Postul de Miliţie Bistra, jud. Turda, de unde nu mai ştiu ce s-a făcut cu el, eu raportând cazul şi Biroului Securităţii Poporului Câmpeni – Turda.

Diniş Aron

(D.P. 141, vol. 12, f. 263)

NOTA NOASTRĂ

Este posibil ca maiorul Dabija să fi fost paralizat în urma vreunui drog introdus în laptele oferit, dar cel mai probabil a fost scârbit de vânzarea asemănătoare cu a lui Horea, Cloşca şi Crişan, care nici ei nu reacţionaseră. Diniş uită să mai spună că în timp ce-l transportau pe Dabija legat cu funii, maiorul a fost bătut de unii săteni, mai ales de unul Bucea Gheorghe, zis Bâcu, care-l lovea fără milă în spate cu securea şi-l înjura. De altfel, acest Bâcu a fost şi cel care condusese echipele Securităţii la casa lui Traian Ihuţ, la 2 martie 1949. A fost însă printre săteni şi un om milos, Ciorea Alexandru, care le-a cerut să nu-l mai lovească (Amintiri de Ioan Gligor, martor ocular, în revista „Memoria”, nr 36-37, p. 235).

Deci aşa a fost distrusă „banda Dabija”. Prin munca unor cozi de topor, care au fost răsplătiţi cu bani (într-un loc se spune cu câte 10.000 lei). Unul, rămânând nerăsplătit, s-a simţit „oarecum nemulţumit”, ştiind că prin el s-a produs acţiunea din 4 martie 1949.

Fără să vrei, te duce gândul la felul cum au fost prinşi Horea şi Cloşca, în noaptea de 27 decembrie 1784, deci în a treia zi de Crăciun, în aceeaşi munţi. Istoria oficială se fereşte să amintească această pată ruşinoasă din istoria vie a românilor, mulţumindu-se să consemneze că cei doi au fost arestaţi de armata austriacă, condamnaţi şi traşi pe roată în Alba Iulia, pe Dealul Furcilor. Şi nu e bine şi nu e drept. Până nu vom recunoaşte că Horea şi Cloşca au fost prinşi prin vânzare, legaţi şi predaţi armatei austriece de către 7 nemernici, săteni vecini din satul lui Horea, lacomi după cei 300 de galbeni, istoria josniciei noastre se va repeta. Târgul trădării s-a făcut în seara de Crăciun, 25 decembrie 1784, în timpul colindatului, în crâşma jupânului Melzer. Cei şapte nemernici au făgăduit colonelului Cray că-i vor prinde şi preda pe Horea şi Cloşca în schimbul a 300 de galbeni. Numele iuzilor erau: Ştefan Trif, Manoşel Trif, Iacob Neag, Dumitru Neag, Ion Mătieş, George Mătieş şi Niculae George. Au primit şi arme şi muniţie, iar în timp ce creştinii mergeau la biserică, ei colindau munţii şi după 3 zile i-au găsit pe cei doi încălzindu-se la foc, în Pădurea Scorojet, pe Muntele Drăgoiasa. Nu i-au sărutat ca Iuda Iscarioteanul pe Isus, ci i-au minţit că ei umblă la vânat pentru domni şi când li s-a dat bine, au tăbărât pe ei, i-au legat fedeleş şi i-au predat armatei. Apoi s-au grăbit să-şi primească galbenii, pe care i-au ronţăit liniştiţi până la adânci bătrâneţi, netulburaţi nici de alţii, nici de propria lor mustrare de cuget. Şi au fost destui care i-au pizmuit pentru „norocul” ce l-au apucat cei şapte.

Drept dovadă că a fost aşa, după o lună, la 30 ianuarie 1785, în ziua Sfinţilor Vasile, Grigore şi Ioan, ticăloşia s-a repetat, pe o treaptă mai înaltă a mârşăviei, prin vânzarea lui Crişan, pe-al cărui cap se pusese preţ tot în galbeni. Hăituit timp de o lună, cine ştie pe unde, acesta, în seara acelei zile, a cerut ajutor la popa Moise din Cărpiniş, care îl primeşte, îi dă de mâncare şi adăpost, apoi când i se dă bine, împreună cu fiul său Simion, popă şi el în Şaza – Lupşa, şi cu Ion Clisaru, Teodor Hulbuţu, Lazăr Lace, Teodor Momenu, Ioan Şaitu, Irimie Şaitu şi Todor Toitu, s-au repezit asupra lui Crişan, l-au legat şi l-au dat prins, primind în schimb preţul de sânge.

Nu a rămas consemnat dacă au fost şi ei oarecum nemulţumiţi de cât au primit. Dar nici ei n-au fost tulburaţi prin nimic cât au trăit.

Ar mai trebui poate amintit şi faptul că ostaşii, cătanele împăratului care i-au preluat legaţi fedeleş pe Horea, Cloşca şi Crişan erau tot români, din regimentele grănicereşti, din satele de sub munte, numai ofiţerii erau străini.

Până când această pagină ruşinoasă de istorie nu va fi însuşită şi înfierată ca să o ştie şi copiii din leagăn, istoria se va repeta din veac în veac. Mişei şi slugi se vor strânge, alţi Trifi, Mătieşi, Dinişi şi Râştei vor mai vinde pe cei ce vor mai lupta şi îşi vor da viaţa pentru mântuirea neamului românesc.

O MARE ÎNTREBARE

Mai e ceva la baza acestor vânzări ce nu poate fi explicat printr-o judecată obişnuită, ci printr-una care iese din limita normalităţii şi moralei cu care suntem obişnuiţi şi după care ne conducem sau judecăm faptele noastre şi ale semenilor noştri.

Ceea ce te înspăimântă la aceşti nefericiţi semeni ai noştri este uşurinţa şi pasiunea ce o depun pentru realizarea vânzării, fără a mai judeca nimic îndată ce în faţa ochilor le este pusă o recompensă în bani. Sclipirea banilor le întunecă mintea şi le topeşte orice urmă de sentiment moral. Căci lucru sigur, dacă nu ar fi fost făgăduiala galbenilor, Trifii şi Mătieşii ar fi rămas acasă în ziua de Crăciun, iar cei doi popi şi-ar fi văzut de slujbe şi nu l-ar fi vândut pe Crişan, iar Diniş, de frică, nu l-ar fi primit în casă pe Dabija şi nu l-ar fi socotit o pradă.

Cei ce sondează adâncimea sufletului oamenilor noştri de la sate ar trebui să se înfioare de întunericul ce se află uneori acolo. Ceva din această zgură neagră descrie Ion Agârbiceanu, preot fiind, prin „vâlvele” ce bântuiesc tocmai sufletele oamenilor din această zonă a Apusenilor. Stăpânirile, fie austriacă, fie comunistă, au ştiut să se folosească pentru scopurile lor de această cangrenă a sufletului românesc. Şi nu e vorba de ceva izolat şi trecător.

Iată un caz: la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Alba Iulia soseşte cu câţiva ani în urmă un bărbat în vârstă din Bistra, fost prizonier de război în Uniunea Sovietică, deci un om ieşit în lume, de la care te-ai fi aşteptat la o judecată normală. Careva îl întreabă ce s-a ales de familia Trifa (nepoţii părintelui Iosif Trifa, întemeietorul Oastei Domnului, şi fraţii episcopului Valerian Trifa din America).

-„Apoi, domnule, praful s-a ales de ei! Dar şi ei au fost de vină, de ce n-au împărţit la oameni cei doi saci de dolari trimişi de fratele lor din America? De ce i-au ţinut pentru ei?

-Ce dolari, măi omule? Cum se puteau trimite saci cu dolari din America pe vremea aceea?

-Nu domnule, eu i-am văzut, ne-au chemat la primărie şi Miliţia ne-a arătat cei doi saci plini cu dolari. I-am văzut cu ochii mei!”.

Am încercat să-l lămurim în fel şi chip că totul nu era decât un truc al Securităţii pentru a-i minţi şi aţâţa împotriva celor doi Trifa, motivându-şi astfel uciderea acestora şi expunerea lor la marginea drumului. Ar fi fost o imposibilitate de a aduce atâţia bani la vremea aceea în România. Încercare zadarnică, omul a rămas cu aceeaşi convingere, că a văzut cu ochii lui sacii cu bani, şi cu această încăpăţânare moţească s-a întors în satul lui, unde şi alţii aveau aceeaşi părere.

Cu astfel de creiere îmbâcsite stăpânirile pot face ce vor în ţară la noi.

LEGĂTURI CU ALTE GRUPURI

Ştefan Popa

Prin Titus Onea urma să se facă fuziunea grupului Dabija cu cel al lui Ştefan Popa. În acest scop a avut loc o întâlnire între Ştefan Popa, Sandu Maxim şi Nicu Moldovan, în casa lui Ilarie Rus din Tibru. Printre cei care au depus eforturi pentru unirea celor două grupuri s-a numărat şi Cornel Căliman, membru al organizaţiei lui Ştefan Popa. Au rămas înţeleşi ca Sandu Maxim, Ştefan Popa şi Niculae Moldovan să meargă pe data de 7 martie 1949 la Ghioncani, la Victor Vandor, unde să vorbească cu maiorul Dabija şi fraţii Macavei (D.P. 348, vol. 7, f. 115). La data stabilită, la Vandor au sosit doar Cornel Pascu şi Ioan Scridon, care reuşiseră să scape din încercuirea Securităţii de pe Muntele Mare. Urmăriţi de autorităţi, Ştefan Popa, Nicolae Moldovan, Sandu Maxim, Cornel Pascu şi Ioan Scridon s-au refugiat pe Muntele Mare, apoi au fugit pe Valea Tibrului, unde au fost surprinşi de Securitate la 8 martie 1949, în locul numit Bogoloaia. În urma luptei ce a avut loc, Ştefan Popa, Nicolae Moldovan şi Cornel Pascu au fost ucişi, iar Alexandru Maxim şi Ioan Scridon răniţi şi arestaţi.

Leon Şuşman

Se urmărea luarea legăturii cu Leon Şuşman prin intermediul organizaţiei din comuna Podeni. Şuşman avea legături cu preotul Nicolae Chindea din Cacova, cu Alexandrina Teglaru, Maria Gligor, Niculae Lazăr, Simion Bărduţ, preoţii Victor Moraru şi Aurel Meseşan din Podeni, Ioan Matei şi Gligor Repede, tot din Podeni. Legătura urma să o facă Ioan Scridon, prin unchiul său Popa Gheorghe, din Cicău. De altfel, Scridon era originar chiar din Măhăceni, fiind aşadar consătean cu fraţii Şuşman. La câteva luni după descoperirea organizaţiei lui Dabija, când căutările Securităţii se intensificaseră în zonă, confruntat cu arestarea a numeroase persoane de sprijin şi cu dificultăţi de aprovizionare, Leon Şuşman a luat decizia de a se retrage în Munţii Apuseni, în zona comunei Poşaga.

Vodă Costică

Între planurile organizaţiei Dabija se afla şi acela de a se lua legătura cu fugarul P.N.Ţ. Vodă Costică (supranumit în zonă „Regele Munţilor”), pentru mutarea sediului grupului în regiunea comunei Arada, judeţul Turda. Pentru aceasta au fost trimişi curieri Traian Ihuţ şi Nicolae Salagea, care anterior se ascunseseră împreună cu acesta (D.P. 141, vol. 1, f. 463). Deoarece Constantin Vodă nu-i cunoştea personal pe fraţii Macavei, iar pe Dabija cu atât mai puţin, a refuzat să se alăture organizaţiei acestora. Totodată, acesta era conştient de dificultăţile care ar fi apărut în cazul unui grup de proporţii mari: greutăţi în aprovizionare, dar mai ales în asigurarea siguranţei organizaţiei, aceasta fiind mult mai uşor de descoperit, ceea ce se va şi întâmpla. După ce grupul lui Dabija a fost descoperit de Securitate, Constantin Vodă şi-a aruncat arma, pentru a nu fi prins înarmat. Capturat de Securitate la 25 mai 1949, el a fost dus de cpt. Kovács Mihai pe Muntele Băişorii, unde a fost executat în noaptea de 6/7 august 1949, alături de Victor Marc, sub pretextul apartenenţei la organizaţia lui Diamandi Ionescu.

Preoţii de la Blaj

Planul organizaţiei prevedea şi luarea legăturii cu preoţii greco-catolici de la Blaj, prin intermediul lui Ştefan Popa, care se afla deja în contact cu aceştia (D.P. 141, vol. 1, f. 229). De asemenea, Alexandra Pop a încercat să ia legătura cu profesorul Aron, de la Blaj, prin intermediul logodnicului său, Romi Gorea. Se conta desigur pe nemulţumirea preoţilor, îndeosebi acum, după desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Dabija aflase că ei ar deţine arme, pe care dorea să le obţină. Spera, totodată, şi la un eventual ajutor bănesc din partea acestora.

Declaraţia din anchetă a lui PETRU PASCU

Luată de către plutonierul de Securitate Bakó Ladislau, la 31 august 1949.

Subsemnatul Pascu Petru, de 45 ani, agricultor, din Benic, jud. Alba, cu 2 ha teren arabil, cu doi copii, membru al P.N.Ţ. Maniu, în august 1948 am luat legătura cu Maxim Alexandru şi fratele meu Pascu Cornel şi mi-au propus să organizăm în comuna Benic o organizaţie subversivă. Eu am propus ca oameni de încredere pe Pascu Ionuţ, Preja Alexe, Preja Niculae şi Laslo Aron. Aveam misiunea că dacă vine cineva cu scopul de-a merge-n munţi, să-i dau un bilet şi să-l trimit la Bolfea Silvestru, în comuna Întregalde, de unde îl va conduce în Muntele Mare. Pe bilet era scrisă o parolă conspirativă, nr. 131. Am colectat cereale de la membrii organizaţiei subversive pentru susţinerea organizaţiei din Muntele Mare, pe care le-am dus la Mihălţan Traian. Făina a fost expediată în munţi, de către Pascu Cornel şi Avrămuţ, care a venit cu carul din Întregalde. Doream schimbarea şi răsturnarea actualului regim cu alt regim, care să fie condus de vechile partide politice.

Sibiu 31 august 1949. Pascu Petre

(F.P. 275, vol. 1, f. 13)

LUPTE

În afară de lupta de la Muntele Mare şi de confruntarea din Valea Tibrului, membrii organizaţiilor au avut mai multe ciocniri cu organele represive.

1. Bucium – Fraţii Macavei

La 7 iulie 1948, fraţii Macavei au avut un conflict la Roşia Montană cu familia Giurgiu, în urma căruia autorităţile au venit în număr mare la Bucium pentru a-i aresta (circa 18 persoane: poliţie, jandarmi, agenţi civili). Traian şi Alexandru, împreună cu fratele lor Nicolae, au deschis foc, rănind 3-4 poliţişti, atunci când aceştia au încercat să-i aresteze (D.P. 141, vol. 22, f. 466). După acest incident, Traian şi Alexandru au plecat în Banat şi la Arad, la maiorul Oprean, iar Nicolae s-a ascuns în Bucureşti. La 9 octombrie 1948, revenit la domiciliu, Alexandru Macavei s-a luptat şi a împuşcat mortal pe şeful de sector şi pe plutonierul de jandarmi din comuna Bucium. Pentru această faptă, Alexandru Macavei a fost condamnat în contumacie de către Judecătoria Deva la 20 de ani muncă silnică.

2. Teiuş – Popa Ştefan

Potrivit declaraţiei lui Cornel Căliman, în seara de 2 februarie 1949 Ştefan Popa a plecat de la Maier de acasă spre gara Teiuş, însoţit de maiorul Oniga. În dreptul unei încrucişări de stradă se afla o maşină a Securităţii şi cinci persoane. Una dintre persoane l-a prins peste braţe pe Popa Ştefan, altul i-a dat cu pistolul în cap, căzându-i pălăria. Aplecându-se să şi-o ridice, Popa Ştefan a profitat de ocazie, scoţând din buzunarul hainei pistolul şi a tras, rănind trei urmăritori (printre care şi pe plt. maj. Staicu Ioan şi plt. maj. Moldovan Ioan). Apoi a fugit pe o stradă către Coşlariu, fiind şi el împuşcat în mâna stângă. A intrat într-o casă, unde s-a pansat. S-a refugiat apoi înspre satul Cetea, unde a fost îngrijit de Petru Hălălae. Maiorul Oniga a fugit la gară, unde se afla lt.-col. de Securitate Gheorghe Crăciun, cel care conducea personal operaţiunea. Popa Ştefan era sigur din cele întâmplate că maiorul Oniga era cel care l-a vândut, ceea ce ulterior s-a şi adeverit. Pentru a feri grupul de la Muntele Mare de trădarea lui Oniga, el a trimis vorbă luptătorilor de acolo, anunţându-i de cele întâmplate, urmând ca ulterior să urce şi el la munte pentru a clarifica situaţia (D.P. 348, vol. 7, f. 114).

3. Mesentea

Potrivit mărturiei Silviei Giurgiu, la 10 martie 1949, la locuinţa ei se aflau Traian Mârza şi Traian Gligor, membri în organizaţia Popa Ştefan. Silvia Giurgiu declara cum „Spre dimineaţă, organele de Securitate au somat să deschidem uşa. Eu am fugit de acasă şi am stat ascunsă într-o vie din apropiere. Cei doi s-au luptat cu Securitatea toată ziua, fiind ucişi spre seară”. Pentru aceasta, Securitatea a apelat la ajutorul a 25 de miliţieni, s-au folosit grenade, iar de la Alba Iulia a fost adus un tun anticar.

4. Bistra

Traian Ihuţ, Mişu Salagea şi Iosif Clamba, la 4 martie, când a avut loc atacul din Muntele Mare, erau trimişi după alimente. Voind să ajungă la părinţii lui Traian Ihuţ din comuna Bistra, au fost întâmpinaţi cu focuri de armă de către organele de Securitate, reuşind să se retragă în pădure, găsindu-se pe zăpadă o dâră de sânge în urma lor (D.P. 141, vol. 24, f. 304). După acest incident, Ihuţ şi Mişu Salagea s-au ascuns împreună în împrejurimile comunei Bistra. Cei doi au fost contactaţi de câţiva membri ai organizaţiei lui Diamandi Ionescu, dar nu au mai apucat să se integreze în acest grup. Mişu Salagea a fost ucis de Securitate la 2 septembrie 1950, iar Traian Ihuţ în 1952, ambii în urma unor trădări. Despre soarta lui Iosif Clamba nu mai avem nici o informaţie ulterioară acestui moment.

După declaraţiile celor arestaţi, reiese că Alexandrina Pop şi preotul Nicolae Bucea au cules informaţii despre depozitul de muniţii al Batalionului de Vânători de Munte şi al Securităţii din Câmpeni, făcând şi o schiţă a oraşului Câmpeni, cu obiectivele ce-i interesau, printre care se aflau şi adresele ofiţerilor de Securitate, locotenentul Coldea Gheorghe şi plt. major Nicoară Mihai.

Maiorul Dabija plănuia ca atunci când va avea un efectiv mai mare, de cel puţin 100 de oameni, să dezarmeze batalioanele de vânători din Abrud şi Câmpeni şi să le determine să treacă de partea lor, cu ajutorul unor ofiţeri duşmani ai regimului. De asemenea, s-a pus problema atacării închisorii Aiud, pentru eliberarea deţinuţilor politici. În martie 1949, după ce au aflat de lupta din Valea Tibrului şi de faptul că Alexandru Maxim şi Ioan Scridon erau anchetaţi în arestul Securităţii din Alba Iulia, Ioan Oargă şi Dumitru Măgureanu au discutat despre o eventuală atacare a acestei clădiri, pentru a-i scăpa pe cei doi din mâinile autorităţilor. În ambele cazuri, lipsa de oameni şi a armamentului au împiedicat punerea planurilor în aplicare.

Lupta de la Bogoloaia

Uciderea lui Ştefan Popa, Nicu Moldovan şi Cornel Pascu

După ce au scăpat din lupta de la Muntele Mare, Cornel Pascu şi Ioan Scridon au plecat înspre com. Întregalde, la locuinţa lui Victor Vandor, unde trebuiau să se întâlnească cu Ştefan Popa. La 7 martie 1949 cei doi l-au întâlnit pe Ştefan Popa, care era însoţit de Nicu Moldovan şi Sandu Maxim. Aflând de sosirea trupelor de Securitate în zonă, cei cinci s-au refugiat înspre Muntele Capra, unde se afla sediul organizaţiei lui Ştefan Popa. Urmăriţi şi aici de Securitate (care le aflase ascunzătoarea de la Viorica Buţuţui, după ce aceasta probabil că nu mai rezistase torturilor din timpul anchetei, dar şi de la informatorii recrutaţi în zonă), au plecat înspre Valea Tibrului, unde s-au adăpostit într-o colibă părăsită de la locul numit Bogoloaia. Aici ei au fost descoperiţi de organele de represiune după urmele lăsate pe zăpada proaspăt căzută. Operaţiunea a fost condusă personal de lt.-col. Crăciun Gheorghe, şeful Direcţiei Regionale de Securitate Sibiu, care în dimineaţa zilei de 8 martie 1949, cu doar câteva ore înainte de luptă, a trimis un raport la Bucureşti, către Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului, cu privire la desfăşurarea operaţiunilor.

NOTĂ

8 Martie 1949

Direcţia Regională de Securitate Sibiu raportează că pentru prinderea bandelor Macavei şi Dabija s-au întreprins următoarele:

În seara de 5 martie am primit informaţii că Macavei Traian şi maiorul Dabija se aflau pe drumul dintre Abrud şi Brad, cu direcţia Arad. S-a format o echipă de 6 oameni de Securitate, sub conducerea sublocotenentului de Securitate Oneţ, precum şi controlarea tuturor punctelor de trecere dintre judeţul Alba şi Hunedoara. Rezultatul a fost negativ.

Ştim că banda lui Popa Ştefan se găseşte în muntele Capra şi urmează a se stabili locul precis unde se află banda. Unul din informatori susţine că în satul Popeşti, la locuitorul Bolfea, banditul Traian Macavei a chemat la întâlnire, pentru ziua de 6 martie, pe Popa Ştefan sau delegaţi de-ai lui, pentru a se stabili fuziunea bandei Popa Ştefan, compusă din 11 bandiţi, cu banda Dabija şi Macavei. S-au luat măsuri pentru supravegherea casei şi păzirea punctelor obligatorii de trecere ale bandiţilor. La această întâlnire urmează să ia parte şi un grup de circa 20 de tineri noi, care urmează să fie duşi în munţi. Trupele puse la dispoziţie direct de Securitate sunt cazate în Sibiu.

Pentru urmărirea bandei Popa Ştefan, s-a identificat locul precis unde se găseşte această bandă, prin doi informatori care au fost la adăpostul lor [deci au existat doi vânzători în care Ştefan Popa a avut încredere deplină – n.n.]. Ea se găseşte adăpostită într-o şură, la 1 km de vârful Piatra Caprei, la locul numit Muncelul. Banda se compune din 5 indivizi neidentificaţi, care stau la un loc, apoi [din] alţi indivizi, care stau pe la diferite gazde, aprox. 20. Obiectivele de mai sus urmează a fi atacate cu 200 de oameni de Securitate, împărţiţi pe grupe, fiecare grupă având călăuză şi instrucţiuni despre felul cum trebuie să procedeze. Au fost chemate trupele de la Sibiu, la ora 21, socotind că vor ajunge la Alba la orele 23, urmând ca maşinile să plece spre obiective la ora 6, în ziua de 7 martie, când urma să înceapă atacul. Trupele au sosit la ora 3:40 la Alba şi numai la ora 6 au pornit din Alba. Acţiunea ce urma să aibă loc în 7 martie asupra Vârfului Caprei a fost amânată din cauza zăpezii şi a viscolului foarte puternic care era pe munte. Batalionul de Securitate Sibiu a fost nevoit să se întoarcă din drum.

În dimineaţa zilei de 8 martie 1949, echipele destinate au pornit din nou către aceleaşi obiective. Din cauză că nu s-a putut acţiona în 7 martie, acţiunea a fost în parte compromisă. La faţa locului se găseşte locotenentul-colonel de Securitate Gheorghe Crăciun.

(D.P. 761, vol. 2, f. 331)

Lupta dintre grupul Popa Ştefan şi Securitate din Valea Tibrului (potrivit declaraţiei lui Ioan Scridon): „În 6 martie 1949, împreună cu Pascu Cornel, ne-am întâlnit cu Popa Ştefan, Maxim Alexandru şi Moldovan Nicolae, care erau în drum spre M-tele Mare, spre a ajunge la Dabija. În 8 martie 1949, la ora 8 dimineaţa, a venit un băiat din sat, pe care nu-l cunosc, la adăpostul nostru şi ne-a anunţat că vin jandarmii. Curând am fost somaţi să ne predăm. Popa Ştefan a strigat să nu se predea nimeni. A început lupta, în urma căreia Popa Ştefan, Pascu Cornel şi Moldovan Nicolae au fost ucişi, eu şi Maxim Alexandru am fost prinşi vii”.

Acţiunile Securităţii contra fraţilor Macavei

În vara anului 1949, Serviciul Judeţean al Securităţii Poporului Turda a efectuat mai multe operaţiuni în Munţii Apuseni în vederea prinderii fraţilor Macavei. La 31 iulie 1949, după arestarea lui Alexandru Lazăr, conducătorul Ligii Adelene a Moţilor, care cunoştea unde sunt ascunşi fraţii Macavei, Securitatea a aflat că aceştia sunt găzduiţi de David Sofia, la marginea comunei Muşca. Trupele conduse de slt. Sabău Florea şi slt. Popa Vasile, ambii de la Securitatea din Turda, au încercuit zona şi au atacat grajdul unde cei doi fraţi se adăposteau. Şi în această situaţie luptătorii au fost trădaţi de către o persoană de sprijin, mai exact de o femeie care-i aproviziona (vezi documentul de mai jos, care respectă întocmai „ortografia” celor care l-au redactat).

Serviciul Securităţii Poporului Turda

Nr. 10.085 din 1 august 1949

Către Direcţiunea Regională a Securităţii Poporului Cluj

Referitor la acţiunea din Muşca, jud. Turda, asupra fraţilor Macavei, raportăm următoarele:

În ziua de 30 iulie 1949 un număr de 9 miliţieni şi un număr de 2 organe de Securitate s-au deplasat în comuna Muşca, jud. Turda, ducând totodată şi pe numita Lazăr, care cunoştea locul unde sunt adăpostiţi fraţii Macavei şi care urma să ia legătura cu ei, în care scop să le dea un pachet conţinând ţigări, pâine, ţuică.

Plecarea a fost la orele 5 dimineaţa, iar la o distanţă de circa 2 km femeia a fost lăsată singură ca să meargă până la obiectiv, pentru a vedea dacă sunt acolo şi să le dea pachetul, după vreo 3 ore, adică pe la orele 9 dimineaţa, a sosit cu rezultatul că sunt acolo fraţii Macavei şi că au primit pachetul, desfăcându-l şi au băut din ţuică [foarte probabil că în ţuică fuseseră introduse somnifere sau substanţe paralizante, un procedeu folosit de cpt. Kovács – n.n.].

Comandanţii grupelor, slt. Popa Vasile şi slt. Sabău Florea, au dispus deplasarea la obiectiv, luând toţi miliţienii în direcţia Geamăna, pentru a se coborî în spatele obiectivului din pădurea de brazi. Ajunşi în pădurea de brazi, ce se afla la o distanţă de circa 500 m de obiectiv, s-au format 3 echipe.

Prima echipă, condusă de plt. de Miliţie Vâtcă şi plutonier de Miliţie şeful Postului de Miliţie Lupşa, care a înaintat spre obiectiv şi s-a adăpostit în partea dreaptă a obiectivului, înspre Muşca, a doua echipă, condusă de slt. Sabău Florea, a înaintat spre obiectiv adăpostindu-se în partea stângă a obiectivului, spre pădurea de brazi, iar a treia echipă, condusă de slt. Popa Vasile, a înaintat spre obiectiv ocupând partea deasupra obiectivului.

În timpul când toate grupele înaintau spre obiectiv, obiectivul fiind un grajd, fata proprietarei casei a intrat din curte în grajd, iar când am ajuns la punctele fixate, acea fată a ieşit din grajd [această fată, Fonoage Salvina, fiica lui David Sofia, a fost cea care i-a anunţat pe fraţii Macavei de prezenţa Securităţii – n.n.], în care moment Macavei Traian a tras un foc de armă asupra grupei a 2-a, ce era în partea stângă a obiectivului, iar al doilea foc de armă şi restul de focuri din partea bandiţilor s-au tras asupra grupei a 3-a, ce era deasupra obiectivului şi totodată bandiţii putea trage în acea direcţie, uşa de la grajd fiind în acea parte.

Grupa a 3-a, fiind cea mai aproape de obiectiv, a deschis foc, iar bandiţii au ieşit din grajd spre drumul ce duce în Muşca şi în partea grupei 1-a, reuşind să scape fără a deschide foc serios asupra lor.

Grupa 1-a şi o parte din grupa a 2-a, deşi s-au semnalat şi s-a văzut cum bandiţii fugeau, nici un miliţian nu au fugit după ei, deşi nu aveau mai mare distanţă de ei, circa 80 m.

Grupa a 3-a, văzând că nu fuge nimeni după ei, un miliţian, anume Popa, de la Postul de Miliţie Lupşa, a fugit după ei, fără să aducă rezultat, restul nu puteau să fugă fiindcă în direcţia lor se trăgeau cu armele deasupra obiectivului, fără ca bandiţii să fie acolo, de către grupa a 2-a.

Obiectivul a fost bine înconjurat, grupele a fost bine adăpostite, însă greşeala că nu s-a putut prinde bandiţii se datoreşte faptului că grupa 1-a nu a acţionat cum a trebuit şi plus de aceasta miliţienii din grupa 1-a în special nu au fugit după bandiţi, ţinând cont că bandiţii au fugit dinspre ei şi această grupă era cea mai aproape.

Căpitan de Securitate Sublocotenent de Securitate

Kovács Mihai Popa Vasile

(D.P. 710, vol. 2, f. 281)

Din nefericire, aceste operaţiuni prelungite ale Securităţii în zonă au avut până la urmă rezultate. În schimbul de focuri din cursul confruntării prezentate mai sus, Alexandru Macavei a fost grav rănit la cap şi s-a sinucis în final pentru a nu fi prins de către Securitate. Traian Macavei a fost şi el rănit, dar a reuşit să scape şi să se refugieze la o persoană de sprijin. Aici a stat câteva săptămâni, până s-a refăcut, apoi a plecat cu intenţia de a trece graniţa în Iugoslavia. A fost arestat în staţia C.F.R. Tomeşti, jud. Hunedoara, în împrejurări încă neelucidate.

Serviciul Securităţii Poporului judeţul Turda

[Nr.] 1/10.084

3 august 1949

Către

Direcţia Regională a Securităţii Poporului Cluj

Urmare raportului nostru nr. 1/10.084 din 1 august 1949, referitor la acţiunea din comuna Muşca, jud. Turda, asupra criminalilor fraţilor Macavei, raportăm detaliat următoarele:

Macavei Alexandru, în ziua de 31 iulie a.c. fiind scăpat din acţiune cu o rană gravă la cap, în partea stângă, rană primită în grajd, a fugit o distanţă de circa 3 km şi 200 m, unde a căutat să se adăpostească la locuitorul Fonogea Ioan (actualmente reţinut la acest Serviciu de Securitate), cu scopul de a se pansa, însă acesta nu a fost găsit acasă de către criminal, a alergat la o altă casă, însă nereuşind să-l găsească acasă a mers pe un părău circa 500 m, iar pentru că în regiunea aceea se aflau organele noastre în căutarea urmăriţilor şi pentru că nu mai putea suporta rana, s-a împuşcat cu arma pe care o avea asupra lui.

Criminalul s-a împuşcat la orele 1²⁰, în ziua de 31 iulie a.c.

Fugarul Macavei Traian, care la fel a reuşit să fugă din acţiune, însă şi acesta grav rănit, întrucât din declaraţia proprietarei casei unde au locuit fugarii, anume David Sofica, reiese că în timpul fugii lui înspre sat se ţinea cu ambele mâini aplecat înainte şi abia putea să meargă, văietându-se în acelaşi timp către susnumita femeie.

Macavei Traian a fugit tot în direcţia unde a fugit fratele său Alexandru şi a fost văzut de o femeie până în acel părău unde s-a împuşcat fratele său Alexandru, luând direcţia înspre comuna Geamăna, de unde i s-au pierdut urmele.

În ziua de 31 iulie 1949, când s-a împuşcat Macavei Alexandru pe la orele 13²⁰, la circa 20 minute s-a auzit o împuşcătură şi deci deducem că susnumiţii s-au întâlnit în timpul fugii lor şi pentru a nu fi prinşi de vii s-au înţeles să se împuşte şi deci acele două împuşcături nu au putut fi decât că s-au împuşcat şi unul şi altul.

Dacă nu se decidea Macavei Traian [Alexandru – n.n.] să se sinucidă, în mod sigur fratele său Traian îi lua arma, muniţia, pentru a [le] putea da la un alt fugar care se va ataşa lui.

Macavei Traian este surd şi sprijinul îl avea numai în fratele său Alexandru, adevăratul criminal, iar în caz eventual că în prezent este în viaţă, siguranţă pe sine nu mai are, neavând spiritul unui fugar periculos.

În ziua de 1 august 1949, organele noastre, împreună cu şase organe de-ale Miliţiei, s-au deplasat în vederea căutării fugarului Macavei Traian, precum şi identificării cadavrului [lui] Macavei Alexandru, în care scop cadavrul lui Macavei Alexandru a fost identificat că într-adevăr el este, identificarea fiind făcută de către persoanele care l-au cunoscut de mic copil şi anume de către femeia David Sofica, ce a lucrat mai mult timp la susnumiţii criminali.

Asupra lui Macavei Alexandru s-au găsit o cărticică de rugăciuni, două fotografii, sentinţa de condamnare la muncă silnică pe viaţă, una armă tip rusesc, un sac merinde tip militar şi 38 cartuşe, un piaptăn de os şi una batistă.

Macavei Alexandru era îmbrăcat în haine ţărăneşti din regiunea Muşca, pantaloni bufanţi de lână de casă gri, veston ţărănesc de lână de culoare gri, în cap una şapcă şi în picioare bocanci.

Fratele său Macavei Traian era îmbrăcat în haine militare kaki de ostaş.

Totodată, raportăm că după terminarea acţiunii, făcându-se percheziţia domiciliară unde au locuit criminalii, în urma lor s-au găsit următoarele:

Una raniţă tip civilă, una cutie de binoclu, un încărcător pentru armă Daimller, una traistă ţărănească, pe care o întrebuinţa ca raniţă, un bidon de apă, una gamelă, un cojoc de piele de oaie, un ştergar, 61 ruble fabricate în anul 1937, una panglică de „Virtute Militară”, una medalie „Carol I” pentru trecerea Donului şi una medalie „Ferdinand I” din războiul trecut [foarte probabil că decoraţiile îi aparţineau lui Alexandru Macavei, fost ofiţer activ (deblocat în 1946) şi participant la luptele din U.R.S.S. – n.n.].

Echipele noastre pentru căutarea lui Macavei Traian se află şi în prezent la faţa locului şi vor sta mai multe zile.

Orice rezultat pozitiv în acest sens vom raporta la timp.

Căpitan Kovács Mihai Sublocotenent Popa Vasile

(D.P. 956, vol. 3, ff. 360-361)

După arestare, Traian Macavei a fost anchetat la Sibiu şi Cluj pentru a spune numele tuturor persoanelor care i-au sprijinit şi ajutat.

22 octombrie 1949

DECLARAŢIE

-luată în anchetă la D.R.S.P. Sibiu-

Subsemnatul Macavei Traian, de profesie conductor industrial, născut în anul 1910, 28 iulie, în Bucium-Montari, judeţul Alba, după 4 martie 1949, când eu şi fratele meu Alexandru am reuşit să scăpăm din încercuire, ne-am retras la Bucium-Montari, trecând pe la Achim Alexandru. Am fost alimentaţi de Romul Ionuţ şi Ceamia Niculae. Am stat în Cărpiniş, la Gheorghe a lui Bustan şi la Bar Traian. În luna mai 1949, în marginea comunei Muşca, judeţul Turda, ne-am întâlnit cu dl. Alexandru Lazăr, funcţionar la Industria Sârmei Turda, care, după ce ne-a arătat un manifest-program al organizaţiei subversive Liga Ardeleană a Moţilor, ne-a solicitat să ne încadrăm şi noi în această organizaţie. Lui i-am povestit întreaga noastră situaţie, el ne-a condus la o mătuşă de-a lui, Sofica a lui Tolemeu, din comuna Muşca, judeţul Turda, prin care am cumpărat alimente în lunile mai, iunie şi iulie şi am luat legătura cu familia Fonogea Salvina şi Valeria, cu soţii lor, Alexandru şi Pamfil, şi ei din organizaţia lui Alexandru Lazăr.

Traian Macavei

(D.P. 761, vol. 3, ff. 13-14)

Nicolae Macavei a fost ucis în propria locuinţă, la 13 martie 1949. Foarte probabil că Securitatea aflase adresa acestuia după anchetarea dură a lui Titus Onea, care îl vizitase în dese rânduri.

Martie 1949

Strict secret

RAPORT CĂTRE TOV. GHEORGHIU-DEJ

cuprinzând un document descoperit asupra lui Nicolae Macavei

Documentul a fost găsit asupra lui Macavei Nicolae, unul din conducătorii bandei din M-ţii Apuseni (banda Dabija-Macavei).

După încercuirea bandei în munţi, Dabija şi Macavei s-au refugiat în munţi. În urma descoperirii casei în care se adăpostea Macavei, a urmat o luptă în urma căreia Macavei a fost ucis.

[Nu a fost nici o luptă, Securitatea a tras fără nici o somaţie, iar Nicolae Macavei a fost împuşcat fără a mai apuca să riposteze. Alături de el a fost ucisă şi fetiţa lui, Lucia, de doar 6 ani, care îi sărise în braţe de frică. Agenţii Securităţii nu au ţinut însă cont de faptul că puteau ucide un copil nevinovat şi au tras fără ezitare, ambii murind pe loc. Alături de ei a fost rănit şi un vecin, aflat întâmplător la locul incidentului. Crima a avut loc la 13 martie 1949, în cartierul Berceni din Bucureşti, indignându-i pe locuitorii din zonă şi stârnind „comentarii nefavorabile la adresa poliţiei” – n.n.].

Scrisoarea lui Nicolae Macavei:

În seara zilei de 16 octombrie 1948, orele 23, am avut ocazia unică să ucid pe Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej, în timp ce aceşti doi indivizi scârboşi îşi luau rămas bun de la fiii lor, ce plecau cu trenul la Moscova pentru studii, împreună cu alţi 94 studenţi. În acel timp plecasem la gară, pentru a merge acasă, în Bucium – Alba, şi astfel luasem cu mine două pistoale calibrul 7,65, încărcate cu câte 9 cartuşe, şi 2 grenade de mână, pentru a mă apăra împotriva poliţiei şi jandarmilor, deoarece sunt urmărit politic.

Pătrunsesem printre vizitatori şi călători şi am ajuns lângă Ana şi gândeam ce uşor îmi este să-i surprind, dar am renunţat pentru simplul motiv că doream ca să trăiască, să ajungă clipa când vor trebui să se refugieze iar de unde au venit. Cred că-mi va ajuta Dumnezeu să văd prăbuşirea comunismului şi să nu regret că nu i-am ucis pe cei doi de mai sus, în caz că poliţia ar reuşi să mă răpună înainte de prăbuşirea comunismului, ale cărui zile sunt numărate şi le văd cum se apropie cu paşi repezi.

(D.P. 141, vol. 1, ff. 21-22.)

LUPTA DE LA MESENTEA

D.R.S.P. Sibiu

10 martie 1949

Notă

În legătură cu operaţiile din com. Galda de Jos, asupra Muntelui Caprei, în legătură cu banda Popa Ştefan, din declaraţiile numitului Sandu Maxim s-a stabilit că într-o casă conspirativă situată în comunele Galda de Jos şi Mesentea, jud. Alba, ar putea fi găsită legionara Dina Teglaru.

Organele de Securitate Sibiu şi Alba s-au deplasat, în număr de 7, la locul specificat. Trimiţându-se o femeie înainte (pentru a camufla acţiunea), s-a stabilit că uşa era încuiată. Trecându-se la forţarea uşii, organele Securităţii au fost primite cu focuri de pistol automat, din interiorul casei, unde se aflau doi bandiţi. Retrăgându-se pe poziţii prielnice, organele Securităţii au deschis foc împotriva bandiţilor. Continuându-se focul de ambele părţi, cu mici întreruperi, s-a trimis după ajutoare la Alba Iulia, de unde au venit 25 de persoane din partea Miliţiei. Continuându-se focul de ambele părţi, iar bandiţii fiind baricadaţi şi neputându-se distruge cuibul bandiţilor, s-a cerut, prin Direcţia Regională de Securitate Sibiu, două mitraliere şi două branduri. La cererea aceasta, comandantul garnizoanei, locotenent-colonelul Cara, a consimţit cu foarte multă greutate, trimiţând un tun anticar cu o întârziere de 7 ore faţă de ora cerută. A fost constituită o grupă de puşcaşi mitraliori şi grenadieri, aruncându-se circa 30 grenade, precum şi multe grenade incendiare, obiectivul fiind atacat neîntrerupt până la orele 17, cu 4 puşti mitraliere, plus pistoalele automate şi tot felul de armament avut asupra organelor Securităţii.

La ora 17, încetându-se focul din partea lor, au fost luaţi doi localnici legionari şi trimişi în adăpostul bandiţilor, spre a aduce veşti dacă bandiţii vor să se predea, precum şi câţi bandiţi sunt.

Ieşind din casă peste puţin timp, cei doi aveau cu ei două pistoale automate, unul de tip sovietic, unul german, cu două încărcătoare, precum şi două pistoale de buzunar cal. 9 m/m.

S-au găsit în interior, depozitate, următoarele: 80 feldere de grâu (1.200 kg), [o] cantitate mare de porumb, carne, untură şi mai multe haine de diferite feluri, cu care bandiţii se îmbrăcau după caz.

În interiorul casei au fost găsiţi doi bandiţi, unul mort, iar celălalt a murit peste puţin timp.

Fiind transportat la faţa locului, banditul Sandu Maxim, din banda lui Popa Ştefan, acesta a recunoscut că cei doi sunt din aceeaşi bandă, unul numit Gligor Traian, legionar, din Cacova, iar celălalt numit Mârza, din Galtiu, jud. Alba.

Cercetările sunt în continuare pentru a se afla şi prinde gazda celor doi, precum şi pe curiera Dina Teglaru, care nu a fost găsită.

Organele Miliţiei au dat ajutor suficient în această operaţiune, de asemenea, formaţia militară a avut o comportare bună.

Direcţia Reg. Sec. Sibiu remarcă atitudinea lipsită de interes total a numitului locotenent-colonel Cara, care poate fi apreciată ca sabotaj, netrimiţând la timp armamentul cerut şi chiar invocând că nu are cele ce au fost cerute.

De asemenea, Dir. Reg. Sibiu remarcă atitudinea căpitanului Breazu, din serviciul E.C.P., ajutor al colonelului Cara, şi care, trecând peste ordinul tov. ministru Bodnăraş, a refuzat, de asemenea, să trimită două pistoale automate, de care a fost nevoie în acţiunea anterioară acesteia, adică aceea de la Teiuş, împotriva bandei lui Popa Ştefan.

Lt.-col. de Securitate Crăciun Gheorghe

(D.P. 65, vol. 4, f. 307)

NOTA NOASTRĂ

Astfel au murit cei doi tineri luptători Traian Mârza şi Traian Gligor. Aveau fiecare 20 de ani. După 1990, în faţa casei a fost ridicată, în amintirea jertfei lor, o troiţă.

D.R.S.P. Cluj

22 februarie 1949

Dosar 5459 nr. 023763

Către D.G.S.P. Bucureşti

-urgent-

La ordinul dv. nr. 13270138, din 23 decembrie 1948, urmare a raportului nostru nr. 1/43279, din 27 XII 1948, raportăm că în capela Congregaţiei călugăriţelor Sfânta Tereza din Cluj, str. Avram Iancu, nr. 74, se fac servicii religioase după ritul greco-catolic, de către preoţii nereveniţi. Astfel, în 13 februarie 1949, comisiunea de unificare a judeţului Cluj a hotărât să fie trimis un preot revenit pentru a face serviciul religios la Capelă, după ritul ortodox. A fost trimis preotul dr. Petre Suciu, prof. la Institutul Teologic Ortodox Cluj, care s-a prezentat la Capelă. A fost întâmpinat de superioara Inocenţia Vana, conducătoarea acelei congregaţii. În capelă erau 400 credincioşi nereveniţi, serviciul fiind făcut de preotul nerevenit Moraru Victor, din Podeni, jud. Turda.

Chemat deoparte de sora superioară, preotului Suciu i s-a spus să nu îndrăznească să facă serviciu religios în capela lor, că va produce scandal, căci ele nu admit să se facă serviciu de către un preot revenit, care este un trădător.

Preotul Suciu Petre, văzând înverşunarea cu care se opun surorile, pentru a evita scandalul, a renunţat.

În baza ordinului dvs. nr. 113/51971, din 13 X 1948, a fost reţinut de noi preotul Moraru Victor, pentru a fi trimis la urmă.

După reţinerea preotului de mai sus, la această capelă serviciul a fost continuat de alt preot nerevenit, străin de judeţ, tot greco-catolic, care nu a putut fi identificat, fiind camuflat de călugăriţe.

Alăturat înaintăm fişele personale ale surorii Inocenţia Vana şi a preotului Morariu Victor. Susnumita congregaţie este ţinută în strictă supraveghere.

Rugăm ca cei în cauză să fie deferiţi justiţiei!

Col. de Securitate M. Patriciu Lt. de Securitate Gh. Breiner

NOTA NOASTRĂ

Preotul Moraru Victor era în acelaşi timp implicat în rezistenţa din M-ţii Apuseni şi va fi condamnat odată cu ceilalţi luptători din lotul Popa Ştefan.

Deci la vremea aceea col. Patriciu (Grünsperger) şi lt. Breiner dispuneau cine să facă slujbă în bisericile româneşti.

ANCHETA

Cei arestaţi au fost anchetaţi iniţial la sediul serviciilor judeţene de Securitate care îi prinseseră. Este vorba de S.J.S.P. Turda, pentru cei arestaţi pe Muntele Mare şi în comunele din Apuseni (Bistra, Lupşa, Muşca), şi de S.J.S.P. Alba pentru cei arestaţi în toate comunele de pe văile Mureşului, Gălzii şi Aiudului. Tot la acest ultim serviciu de Securitate au fost aduşi şi cei reţinuţi în zona Blajului. Ulterior, aceştia au fost anchetaţi la Sibiu, unde vor fi şi judecaţi. Liderii rezistenţei au fost duşi şi interogaţi la Bucureşti. Anchetele de la Alba Iulia şi Turda au fost cele mai groaznice, cei arestaţi fiind crunt bătuţi. Informatorii de celulă de la Bucureşti şi Sibiu raportau că arestaţii se plângeau continuu de maltratările la care au fost supuşi în aceste prime anchete.

La 5 mai 1948, în urma unei decizii a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., a avut loc o şedinţă la care a participat conducerea Ministerului Afacerilor Interne (printre care Alexandru Nicolschi, Gheorghe Pintilie şi Mişu Dulgheru), care a hotărât organizarea la Bucureşti a unui mare proces al „bandelor din munţi”, în care urmau să fie judecaţi lideri ai rezistenţei din Apuseni (Dabija, Maxim), din zona Banatului (Spiru Blănaru, Gheorghe Mutaşcu, Işfănuţ) şi din alte zone (lt. Leonida Bodiu, Gheorghe Gheorghiu-Mărăşeşti etc.).

Foarte rapid, din grupul Dabija au fost aduşi la Bucureşti pentru anchetă următorii: maiorul Dabija, Mihălţan, Titus Onea, Sandu Maxim, Alexandra Pop, preotul greco-catolic Nicolae Suciu, din Întregalde (se dorea probabil şi implicarea Bisericii Greco-Catolice, care urma să fie acuzată că susţinea „bandiţii”), Ionel Robu, Silvestru Bolfea.

Declaraţiile celor anchetaţi nu coincideau însă cu scopurile propuse de partid (spre exemplu, Securitatea dorea să-l prezinte pe Bolfea drept chiabur, ori el nu deţinea decât 4-5 iugăre de pământ), astfel încât hotărârea a fost anulată. În cazul membrilor grupului Dabija s-a luat însă decizia de a fi judecaţi cu toţii la Sibiu, în mai multe loturi, pe considerentul că pe raza acestei direcţii se afla Percepţia din Teiuş, pe care grupul o atacase, o acuzaţie importantă în proces. În consecinţă, toţi arestaţii au fost transferaţi pentru anchetă şi proces la Sibiu.

RAPORT CĂTRE D.G.S.P.

al cpt. Antoniu, cu privire la desfăşurarea anchetei în procesul grupului Dabija

Către tov. col. M. Dulgheru

Am vizitat de-ndată arestul regionalei în care sunt depuşi arestaţii. Este alcătuit din hrube umede, întunecoase, fără lumină electrică în interiorul celulelor, fără ferestre, fără nici o aerisire, cu pământ pe jos, fără nici un mobilier în celule, reţinuţii trebuie să doarmă pe câte-o scândură sau paie aşternute pe jos, cu miros pătrunzător de aer stătut şi mucegai. Propunem schimbarea condiţiilor de cazare [în 1957, arestaţii din lotul Făgăraş au găsit aceleaşi condiţii ca şi în 1950. Ei au numit acest loc Talpa Iadului – n.n.].

(D.P. 761, vol. 3, f. 163)

Căpitanul de Securitate Antoniu Samuel, ofiţer din Direcţia a V-a, prezent la procesul lotului Dabija, a transmis către şeful său, col. Dulgheru, un raport referitor la desfăşurarea procesului şi la condamnările pronunţate (sentinţa).

PROCESELE

R.P.R. Tribunalul Militar Sibiu Dosar 828 din 1949

Sentinţa nr. 816

(LOTUL NICOLAE DABIJA)

Prezidiul R.P.R., astăzi, 30 septembrie 1949, Tribunalul Militar Sibiu, compus din: lt.-col. magistrat Eftimie Călin – preşedinte şi judecători: mr. magistrat Bica Liviu, lt.-col. combatant Simoi Ioan, cpt. combatant Badiu C-tin, cpt. combatant Andrei Emil, Procuror militar cpt. magistrat Teodorescu Ovidiu, grefier Olaru Stelian, s-au întrunit în şedinţă publică, în scopul de a judeca pe:

1. Dabija Nicolae, din Aradul Nou

2. Scridon Ion, din Benic, Alba,

3. Mihălţan Traian, din Teiuş, Alba

4. Onea Titus, din Cluj

5. Raţiu Augustin, din Sărmăşel, Cluj

6. Opriţa Gheorghe, din Balomir, Hunedoara

7. Bolfea Silvestru, din Întregalde, jud. Alba

8. Pop Alexandra, din Bistra, Turda

9. Angheluţă Mihai, din Bucureşti

10. Niţescu Niculae, din Bucureşti

11. Moldovan Simion, din Blaj

12. Oargă Ion, din Şeuşa

13. Măgureanu Dumitru, din Alba Iulia

14. Bucea Niculae, din Bistra, Turda

15. Boia Ion, din Lupşa

16. Buţuţui Viorica, din Întregalde

17. Căbulea Petru, din Lupşa

18. Ihuţ Avram, din Bistra

19. Balea Gheorghe, din Bistra,

20. Ţălnaru Iosif, din Alba Iulia

21. Bucea Constanţa, din Bistra

22. Ceauşu Titus, din Bucureşti

23. Carra Ioan, din Bucureşti

24. Cătălina Alexandru, din Bistra

25. Bara Gheorghe, din Muşca.

Au fost daţi în judecată pentru: crimă de uneltire contra ordinii sociale, crimă de omor, crimă de tâlhărie, delict de deţinere ilegală de armament şi muniţie, complicitate la aceste crime, delicte de favorizare a infractorilor.

Judecătorii au arătat că „susnumiţii acuzaţi, înfruntând legile penale din R.P.R., nesocotind străduinţele depuse ale clasei muncitoare pentru lichidarea unui trecut a cărui politică a fost generatoare de atâtea neajunsuri pentru ţara şi poporul român, ignorând încleştarea în luptă pe care întreg poporul muncitor o duce în vederea instaurării socialismului şi înlăturării exploatării omului de către om, a vechilor asupritori, s-au constituit într-o organizaţie subversivă de tip fascist, cu scopul de-a răsturna prin violenţă ordinea socială din R.P.R.”.

Cu această ocazie procurorul a spus: „Se mai simt zguduirile atmosferice ale celor cinci continente, de strigătul a cinci miliarde de piepturi, când oamenii muncii au sărbătorit, la 2 octombrie, Ziua Internaţională a Luptei pentru Pace.

În acest timp Statele Unite şi alte state imperialiste se pregătesc de război pentru asuprirea omenirii muncitoare, iubitoare de pace, aţâţând la război prin posturile lor de radio.

Alimentaţi de o neîmpăcată ură faţă de transformările socialiste, călăuziţi de ideologia nefastă a şcolii fasciste, au trecut la acte de teroare, cu tâlhărie şi omoruri, pentru desăvârşirea planului urmărit”.

Tribunalul în numele legii hotărăşte: cu unanimitate de voturi şi fără circumstanţe atenuante condamnă pe acuzaţii:

1. Dabija Nicolae, 42 ani, maior în rezervă, la moarte prin împuşcare şi confiscarea averii.

2. Scridon Ioan, plugar, 37 ani, din Benic, Alba,

3. Mihălţan Traian, 35 ani, lăcătuş-mecanic, din Teiuş,

4. Onea Titus, student la medicină, anul VI, 24 ani, domiciliat în Cluj,

5. Raţiu Augustin, 26 ani, plugar, din Sărmăşel, Cluj,

6. Opriţa Gheorghe, plugar, 22 ani, din Balomiru de Câmp, Hunedoara, pe toţi cinci la moarte prin împuşcare şi confiscarea averii.