Grupul Maxim Alexandru (Sandu)…………………………
Grupul Ştefan Popa (Nuţu)……………………………..
Fraţii Macavei……………………………………………..
Organizarea grupul armat Dabija………………………
Trădătorii……………………………………………….
Căderea grupului Dabija………………………………………..
Grupul Leon Şuşman………………………………………………
Grupul
Cornel Deac-Nicolae Moldovan…………………………….
Plecarea lui Leon Şuşman în Munţii
Apuseni……………………………
Sfârşitul unui vis……………………………………………………..
Grupul Ionescu Diamandi……………………………………………..
Epilog la uciderea rezistenţilor de către
regimul comunist……………
Biografiile rezistenţilor……………………………………………..
Biografiile cadrelor implicate în represiune……………………………
Cuvânt înainte
Grupurile de
rezistenţă armată din sud-estul Munţilor Apuseni
În
toţi munţii României, timp de două decenii de stăpânire
comunistă (1944-1962), au acţionat grupuri de rezistenţă
armată. Şi nu numai în munţi, dar şi în păduri, în
sate şi oraşe.
Într-un
raport din 1959, Securitatea dădea un număr de 1.196 de grupuri
şi organizaţii pe care le-a distrus („bande subversive”, cum le numea
Securitatea). Ca număr, era vorba de zeci de mii de oameni. Aşadar,
chiar şi numai din punct de vedere cantitativ rezistenţa e o
problemă importantă în Istoria României.
Munţii
Apuseni, care aveau o tradiţie de răscoală şi
revoluţie, nu puteau face excepţie. În cartea de faţă este
prezentată rezistenţa anticomunistă dintr-un spaţiu cuprins
între oraşele: Târnăveni, Blaj, Alba Iulia, Cugir, Câmpeni, Iara,
Turda, Ocna Mureş, Aiud, Teiuş.
Aici,
începând din vara anului 1948 s-au constituit următoarele grupuri ce se
pregăteau să intre în lupta armată:
1.
Grupul lui Petru Mărgineanu, ţăran din Obreja-Alba, frate al
profesorului Nicolae Mărgineanu de la Universitatea din Cluj, la acea
dată arestat în cadrul lotului „Popp-Bujoiu-Nicolae Petraşcu”. Grupul
era compus din ţărani, intelectuali, elevi.
2.
Grupul numit „Fiii Cerului”, o organizaţie a elevilor din Mihalţ
şi Blaj, cu structura Frăţiilor de Cruce, prezentat de
Securitate ca fiind de nuanţă „manisto-legionară”.
3.
Grupul lui Maxim Alexandru, din Sălciile-Prahova, şi al preotului
greco-catolic Suciu Nicolae, înfiinţat sub conducerea organizaţiei
naţional-ţărăniste din Bucureşti.
4.
Grupul învăţătorului Pascu Cornel, din Benic-Alba, şi al
ţăranului Bolfea Silvestru, din Întregalde-Alba, format din
preoţi, învăţători şi ţărani.
Toate
aceste grupuri incipiente s-au unit, în toamna timpurie a anului 1948, într-o
organizaţie mare, condusă de Alexandru Maxim.
5.
Grupul studenţilor Popa Ştefan şi Moldovan Nicu, de
nuanţă legionară, format din iniţiativa studentului Pop
Cornel din Cluj şi mai târziu sub conducerea legionară din
Bucureşti.
Prin
stăruinţa lui Petru Mărgineanu s-a încercat reunirea tuturor
acestor luptători într-o singură organizaţie, sub conducerea lui
Popa Ştefan, dar fuziunea s-a făcut abia la sfârşitul lunii
februarie 1949.
6. În
strânsă legătură cu gruparea lui Popa Ştefan a
acţionat grupul fraţilor Spaniol, din Aiud.
7. Tot
în legătură cu Popa Ştefan, în zona Ocna Mureş a
acţionat într-o primă fază, până în vara anului 1949,
grupul lui Leon Şuşman.
8.
După plecarea lui Leon Şuşman în Apuseni, o parte din membrii
grupului au rămas în zona Ocna Mureş-Blaj, sub conducerea lui Cornel
Deac. Deşi Cornel Deac a fost arestat în vara anului 1952, alţi
membri ai grupului, Nicolae Moldovan şi Ioan Mărgineanu au rămas
ascunşi până în anul 1953, când au fost prinşi de Securitate.
9. În
zona Bucium-Bistra, jud. Alba, s-a dezvoltat grupul fraţilor Macavei.
10. În
liceele din Alba Iulia a luat fiinţă o organizaţie a elevilor,
aflată în legătură cu grupul lui Dabija din Muntele Mare.
11. În
zona Balomir-Cugir a fiinţat o organizaţie legionară
retrasă în Munţii Cugirului.
12. De
asemenea, exista un grup de rezistenţă în zona Sărmaş-Cluj,
probabil în legătură cu Pop Cornel.
Aceasta
era situaţia în toamna târzie a anului 1948, când în zonă se întorc,
de la Arad, fraţii Traian şi Alexandru Macavei, împreună cu
maiorul Nicolae Dabija, hotărâţi a grăbi acţiunea de
împotrivire armată faţă de regimul comunist. În zona Apusenilor
existau şi numeroşi rezistenţi care acţionau izolat.
La
Bucureşti, maiorul Dabija a intrat în contact cu maiorul Nicolae
Niţescu, care a reuşit să formeze un nucleu constituit din
foşti ofiţeri superiori. În urma mai multor întâlniri cu generalul
Petrescu Dumitru, fost ataşat militar al României la Washington, maiorul
Dabija s-a recunoscut drept subordonat al acestuia.
Nicolae
Dabija a adus cu el o organizare militară a oamenilor, un program de
acţiune bine definit, o tactică şi o strategie de tip militar
şi o implicare cât mai grabnică în lupta de eliberare de sub
stăpânirea comunistă. De la venirea lui în regiune, practic a luat
comanda rezistenţilor din zonă.
Popa
Ştefan ezită la început să se afilieze maiorului Dabija, sub
motiv că trebuie să se consulte mai întâi cu superiorii lui de la
Bucureşti, dar în cele din urmă e dispus să se întâlnească
cu maiorul pentru a face unirea. Urma să aibă loc şi o întâlnire
între Dabija şi Leon Şuşman pentru acelaşi scop.
Maiorul
Dabija, deşi în plină iarnă, se stabileşte în Muntele Mare
(aproape de Bistra) şi în jurul lui se adună voluntari
entuziaşti din toate zonele. Se creează o filieră prin care
voluntarii să ajungă la munte, conduşi de călăuze
pricepute.
Nicolae
Dabija urmărea să aibă la început o unitate de 100 de oameni
hotărâţi, cu ajutorul cărora să pună stăpânire pe
centrul Munţilor Apuseni, atrăgând de partea sa unităţile
de vânători de munte din zonă.
Securitatea
a încercat să afle cât mai multe despre toate mişcările lui
Dabija, prin câţiva informatori care se aflau în mijlocul lor: fostul
maior Oniga Emil şi locotenent-colonelul Bocan. Maiorul şi
luptătorii nu au avut încredere deplină în aceştia, dar
totuşi nu au reuşit să se apere, fiind trădaţi de câţiva
locuitori din Bistra.
Cu
efective puternice, Securitatea atacă în dimineaţa de 4 martie 1949
tabăra din Muntele Mare şi peste câteva zile, la 8 martie 1949,
adăpostul lui Popa Ştefan din Muntele Capra, tot cu ajutorul a doi
informatori.
O parte
dintre luptători mor în luptă, alţii cad vii în mâinile Securităţii
şi sunt condamnaţi la moarte sau la pedepse grele (ulterior şi
aceştia din urmă au fost scoşi din închisoare şi ucişi
în condiţii necunoscute).
Alţii,
între care fraţii Macavei, scapă teferi din încercuire şi
continuă lupta, în grupe mici, încă un timp, murind în luptă sau
fiind prinşi vii, prin vânzare, şi ucişi, cu sau fără
condamnare la moarte.
Rezistenţa
din Munţii Apuseni nu moare însă. La câteva luni după
distrugerea grupurilor Dabija şi Popa Ştefan, un fost ofiţer de
aviaţie, Ionescu Diamandi, aprinde pentru câteva luni flacăra
libertăţii pe Valea Ierii, pentru a fi în cele din urmă învins.
O
nouă grupare, numită Liga Ardeleană a Moţilor şi
condusă de Lazăr Alexandru, a încercat să acţioneze în
zonă, la ea participând o vreme şi fraţii Macavei.
Legăturile lor cu această organizaţie aveau însă să le
fie fatale, după arestarea lui Alexandru Lazăr fiind descoperiţi
şi ei.
Singurul
rămas neprins, Leon Şuşman, păşeşte în
Munţii Apuseni tocmai când pierea grupul Dabija şi, după o
peregrinare prin zona de foc, se stabileşte la Poşaga – Alba, unde
timp de 8 ani, împreună cu preoţii greco-catolici Roşa Simion
şi Jaflea Grigore, cu o întreagă comună, dau viaţă
poate celei mai măreţe simbioze dintre rezistenţa armată
şi rezistenţa religioasă, lăsând o epopee unică, prin
măreţia şi frumuseţea ei morală, în istoria României.
Desigur,
şi se poate spune pe drept cuvânt, rezistenţa armată
anticomunistă din Munţii Apuseni, ca de altfel din întreaga
ţară, a fost distrusă de forţele Securităţii mai
mult prin vânzare decât prin luptă.
A fost
încă o înfrângere în istoria noastră, ţara în care toţi cei
ce au luptat pentru credinţă, dreptate, demnitate şi libertate
au fost ucişi.
Jertfa
acestor luptători cu arma în mână, alături de rezistenţa
celor din închisori, alături de rezistenţa creştină a
preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din exil, a
ţăranilor în faţa colectivizării, a muncitorilor din
Braşov, a unor intelectuali curajoşi, toate acestea au adunat atâta
demnitate, încât să se poată spune că faţa României a fost
spălată de atâtea laşităţi şi trădări,
pentru ca românii să poată păşi cu fruntea sus pe
pământul pe care îl calcă.
Ion
Gavrilă Ogoranu
GRUPUL MAXIM ALEXANDRU (SANDU)
În iulie 1948, în comuna Galda de
Jos, judeţul Alba, soseşte un tânăr de 22 de ani, cu numele
Alexandru Maxim sau mai pe scurt Sandu Maxim, aşa cum se numea el
însuşi, apoi cei din jur şi mai târziu Securitatea. Scopul venirii
lui era de a crea în regiune o organizaţie de rezistenţă
naţională anticomunistă sau, cum îi vor zice
autorităţile comuniste, „o organizaţie subversivă, care, în
cazul izbucnirii unui război între Statele Unite şi Uniunea
Sovietică, să înlăture autorităţile comuniste
(primării, posturi de miliţie), să instaleze în zonă o
conducere anticomunistă, să arunce în aer liniile ferate şi
podurile şi să acţioneze armat, în spatele frontului, ajutând
armata americană”.
Cine era acest tânăr? Sandu
Maxim s-a născut în 1926, în comuna Ciorani, judeţul Prahova, fiul
lui Constantin şi al Alexandrinei, cu domiciliul în satul Sălciile.
Tatăl său, de meserie grădinar, proprietar a 1,5 ha teren
agricol, socotit de regim „ţăran sărac”, era brigadier horticol
la I.A.S. În trecut fusese mai mulţi ani primar în comuna Ciorani.
Sandu mai avea doi fraţi,
dintre care cel mai mare, Virgil, fost elev la Şcoala Normală din
Buzău, condamnat de regimul Antonescu, în 1943, la 20 de ani muncă
silnică pentru activitate legionară în Frăţiile de Cruce,
se afla în 1948 în închisoarea Aiud. Virgil Maxim a fost unul dintre
deţinuţii politici care, alături de Valeriu Gafencu, Ion
Ianulide şi alţii, au fost numiţi „sfinţii
închisorilor”, şi ale cărui memorii au apărut sub titlul Imn pentru crucea purtată, carte
apreciată în scris de Papa Ioan Paul al II-lea, după vizita în
România din anul 2000.
Sandu Maxim urmase şi el
două clase de liceu la Mizil (1940-1942), dar îşi întrerupsese
şcoala tot pentru participare la Frăţiile de Cruce. Din 1943
până în 1948 a colindat toată ţara, muncind pe unde a apucat,
sub alt nume, schimbând mereu adresele pentru a nu fi arestat. Când venea
acasă, la Sălciile, stătea mai mult ascuns.
Pe cel mai mic dintre
băieţi, Ioan, tatăl lor nu l-a mai dat la şcoală mai
departe, pentru a nu-l pierde şi pe acesta.
După declaraţia unui
informator (D.P.[1]
761, vol. 1, fila 28), Constantin Maxim ar fi spus: „…eu îmi fac meseria
(grădinar), pe care o iubesc ca pe ochii din cap. Mă aştept
însă din zi în zi să fiu arestat pentru copiii mei”.
În 1948, Sandu Maxim mai avea la
activul său şi o condamnare la 3 luni închisoare pentru deţinere
de material exploziv (trotil), cu care ar fi intenţionat să
„pescuiască”. Judecătorul a luat de bună această
explicaţie şi nu a cercetat mai departe pentru a afla adevăratul
scop al deţinerii de material exploziv. În iunie 1948 călătorea
în tren spre Bucureşti, venind de la Hârşova, având în bagaj
încă vreo câteva kg de trotil, de care făcuse rost de la carierele
din zonă. Ce voia să facă cu acest explozibil? Dintr-o notă
informativă a unui agent al Securităţii din Sălciile reiese
că „Sandu a declarat în casa părintească, că el nu va avea
linişte până când fratele său Virgil nu va fi liber”. Pentru
asta avea nevoie de trotil. Se pare că se angajase la carierele de
piatră de la Hârşova anume să facă rost de explozibil, pe
care intenţiona să-l vândă în Apuseni.
În tren, aşa cum se arată
în F.P.[2] 310, fila 68, s-a întâlnit
cu Nicu Marin, din Dridu, Ilfov, student la Academia Comercială din
Bucureşti. Între cei doi tineri, care nu se cunoşteau până
atunci, se leagă repede o simpatie şi o încredere reciprocă
şi îşi mărturisesc că amândoi sunt decişi să
lupte, inclusiv cu arma în mână, împotriva regimului comunist. La vremea
aceea mulţi tineri, şi desigur studenţii, aveau această
dorinţă. Problema rezistenţei armate anticomuniste era o
permanenţă în toate mediile româneşti, la sate şi la
oraşe, cu deosebire în cercurile ofiţerilor, studenţilor,
elevilor şi intelectualilor de la sate.
Nicu Marin îl informează pe
Sandu Maxim că şi el face parte dintr-o organizaţie
naţional-ţărănistă a studenţilor. La
Bucureşti, amândoi se duc la Radu Anton Ionescu, student în anul II
la Facultatea de Ştiinţe Juridice, şi apoi la Robu C. Ioan
(Ionel), student în anul IV la aceeaşi facultate, amândoi din
conducerea studenţilor ţărănişti. Aceştia doi i-au
încredinţat misiunea de a organiza grupul de rezistenţă în zona
Sălciile, Prahova, unde Sandu a stat ascuns o vreme. Aici, el l-a recrutat
pe Mircea Ene, dar a fost pârât la jandarmi de Dumitru Ionescu
(Mitică), fiind nevoit să părăsească satul.
A fost o vreme curierul lui Radu
Ionescu la Cluj, către studentul farmacist Pompiliu Şelmereanu.
Misiunea lui Sandu era de a-l determina pe Şelmereanu să
grăbească, cu ajutorul studenţilor
naţional-ţărănişti din Cluj, organizarea satelor din
zona Orăştiei, de unde acesta era originar. De asemenea, se mai ocupa
de organizarea pe ţară şi studentul Dan Cruceanu.
Ionel Robu intrase în P.N.Ţ. în
anul 1946, în organizaţia studenţilor de la Academia Comercială.
În martie 1947 fusese ales secretar general al Tineretului Universitar
Naţional Ţărănesc Bucureşti. Din 5 mai 1947 şi
până la 1 ianuarie 1948 a fost internat în lagărul de la Craiova. În
aprilie 1948, avocatul Emanoil Heul şi dr. Gheorghe Staicu au pornit
regruparea studenţilor naţional-ţărănişti, cu
scopul de a contribui prin orice mijloace la răsturnarea regimului
comunist. Foarte probabil că
se aşteptau la iminenta izbucnire a unui conflict între U.R.S.S. şi
S.U.A., caz în care ar fi trecut şi ei la acţiune. Pentru a-şi pune
planul în aplicare, ei au apelat la Ionel Robu, care a trecut la
înfiinţarea de organizaţii naţional-ţărăniste în
mai multe zone ale ţării.
La cererea sa, Sandu Maxim a fost
trimis în Galda de Jos, judeţul Alba. Nu întâmplător a ajuns aici. În
această comună, în 1946 conducerea Penitenciarului Aiud a
înfiinţat o colonie de muncă cu deţinuţii legionari
rămaşi în închisoare de pe vremea regimului antonescian. Majoritatea
acetora erau tineri şi foarte tineri. Mai bine-zis, fuseseră atunci,
cu ani în urmă, când au fost condamnaţi. Acum îmbătrâneau în
închisoare.
Din 1941 până în 1944, cu
pedepse de până la 25 de ani muncă silnică (iar uneori chiar la
moarte), au fost condamnaţi pentru activitatea în Frăţiile de
Cruce mii de elevi din toată ţara (aproximativ 5.000), începând cu
vârste de la 12-13 ani până la 18-19 ani, fiind perindaţi pe la toate
închisorile: Aiud, Alba Iulia, Sibiu, Braşov, Deva, Ocnele Mari, Vaslui,
Suceava, Iaşi, Galaţi, Chişinău, Bălţi, Cetatea
Albă.
În anii 1943 şi 1944 o parte
dintre ei (cam jumătate) au fost trimişi pe front în batalioane
disciplinare, cei mai mulţi pierind în lupte. Cei rămaşi în
închisori au încăput pe mâna colonelului Alexandru Petrescu, numit de
Mareşalul Antonescu în funcţia de şef al închisorilor din
România. La 23 august 1944, aceşti deţinuţi au fost daţi de
către colonelul Petrescu zestre regimului comunist, iar el a fost
înălţat la gradul de general, calitate în care a fost cel mai
productiv preşedinte de Tribunal Militar, trimiţând la moarte şi
la închisoare un mare număr de inculpaţi, între ei aflându-se şi
Iuliu Maniu. De asemenea, a contribuit la aranjarea acuzaţilor în
boxă la procesul mareşalului Antonescu.
O parte dintre aceşti
deţinuţi legionari din Penitenciarul Aiud, rămaşi din 1944,
au fost trimişi în 1946 la Galda de Jos, într-o colonie de muncă,
şi cazaţi în castelul Albini. Deţinuţii puteau munci la
locuitorii din satele din jur, fiind slab păziţi de gardieni. În
felul acesta şi-au făcut o mulţime de cunoştinţe în
zonă, mai ales printre preoţi, învăţători,
ofiţeri deblocaţi şi studenţi.
Între tinerii legionari din colonie
se afla şi Virgil Maxim, la care a venit în vizită fratele său
Alexandru. Sandu Maxim a rămas aici doi ani, muncind alături de
fratele său, fiind cunoscut şi apreciat de oamenii din regiune. A
intrat ca muncitor în gospodăria notarului Aurel Hulea şi a
rămas aici până în primăvara anului 1948, când
deţinuţii au fost din nou încarceraţi la închisoarea din Aiud.
Deci, Sandu Maxim, cum îl numeau
toţi, nu era un necunoscut în regiune. În casa lui Trif Militon
şi apoi în cea a lui Picoş Florian îl întâlneşte pe
preotul greco-catolic Suciu Nicolae, originar din satul Ciunga (azi Uioara de Jos), care era preot în
comuna Întregalde în acea perioadă. Preotul avea legături cu
episcopul Blajului, Ioan Suciu, cu care avusese unele consfătuiri.
El avea o scrisoare a episcopului blăjean în care acesta cerea
preoţilor greco-catolici să nu cedeze nimic, ci mai bine să se
ascundă (D.P. 65, vol. 4, f. 147). Activitatea anticomunistă a lui
Nicolae Suciu ieşise în evidenţă încă din anul 1946, când
avusese un rol activ în desfăşurarea grevei studenţilor din
Cluj. În acea perioadă el era membru în comitetul de grevă „Petru
Maior” şi a fost exmatriculat pentru acţiunile sale. Având aceste
antecedente, Nicoale Suciu a fost numit de către Ionel Robu drept
conducător al organizaţiei de rezistenţă din judeţul
Alba.
Preotul Nicolae Suciu l-a pus pe Sandu Maxim în
legătură cu Cornel Pascu, învăţător în comuna
Întregalde, originar din com. Benic – Alba. Acesta va deveni unul dintre
oamenii de bază ai organizaţiei, iar fraţii lui, Pascu Petru
şi Pascu Gheorghe (primul locuia în Benic, iar al doilea în Întregalde),
au asigurat colectarea cerealelor şi banilor, dar şi trimiterea
rezistenţilor pe Muntele Mare. Tot în Întregalde, Maxim i-a cunoscut pe
Mihai Florinc, om cu stare în comună, şi pe fraţii Vandor, Sabin
şi Victor, care s-au alăturat cu toţii organizaţiei.
Fraţii Vandor i-au făcut ulterior legătura cu fraţii
Macavei.
Împreună cu preotul Nicolae
Suciu, Sandu Maxim a făcut câteva călătorii la Bucureşti
(august, octombrie şi decembrie 1948, ianuarie 1949), unde s-a întâlnit cu
studenţii Radu Ionescu şi Ioan Robu. Aceştia din urmă aveau
contacte cu diferite personalităţi din conducerea Partidului
Naţional Ţărănesc (Emanoil Heul, Ion
Bărbuş, Gheorghe Staicu, Cezar Simionescu, Eugen
Mailat), care au încetat însă la sfârşitul anului 1948, o parte
fiind arestaţi, iar alţii refuzând să mai activeze.
Rămaşi singuri, la începutul anului 1949 Ionel Robu şi Radu
Ionescu au decis să înceteze orice fel de acţiuni, fiind ulterior
arestaţi de Securitate.
Alexandru Maxim şi Nicolae Suciu îl informează
pe tânărul învăţător Cornel Pascu despre
existenţa unor legături între conducerea P.N.Ţ. şi
Mişcarea Legionară, cu care însă Ionel Robu nu era de acord, el
dorind ca organizaţia condusă de el să activeze numai pe linia
Partidului Naţional Ţărănesc. De altfel, în momentul în
care preotul Nicolae Suciu s-a apropiat de gruparea legionară condusă
de Ştefan Popa, Ionel Robu a venit imediat în jud. Alba şi l-a
înlocuit pe Suciu de la conducerea organizaţiei judeţene cu Alexandru
Maxim. În timpul acestei vizite, din octombrie 1948, Ionel Robu şi Radu
Ionescu au participat la întâlniri cu nucleele din mai multe comune, peste tot
arătând că îl înlocuiseră pe Suciu deoarece acesta luase
legătura cu legionarii.
Separarea pe baze politice a celor două
organizaţii a avut însă consecinţe negative, deoarece practic
rezistenţii erau împărţiţi în două grupuri, ceea ce le
diminua mult capacitatea de luptă. Acest fapt a devenit evident pentru toţi
luptătorii din zonă la sfârşitul anului 1949, când Alexandru
Maxim s-a convins că organizaţia sa avea nevoie de capacitatea de
organizare a legionarilor. În urma stăruinţelor lui Petru
Mărgineanu, Ştefan Popa şi Alexandru Maxim au convenit
să-şi unească organizaţiile, dar trebuia obţinut
şi acordul lui Ionel Robu. Odată cu venirea lui Dabija în zonă,
Sandu Maxim şi-a pus însă organizaţia la dispoziţia
acestuia, iar Ştefan Popa dorea şi el să fuzioneze cu grupul de
la Muntele Mare.
Ţărăniştii de la
Bucureşti au trasat următoarele misiuni pentru Sandu Maxim şi
preotul Nicolae Suciu: să organizeze în fiecare localitate câte o grupare
de rezistenţă, care să strângă armament, să
păstreze secretul organizaţiei, să se pregătească
pentru ora „H”, când se va da un semnal de acţiune, când se vor cuceri
instituţiile publice, se vor arunca în aer liniile ferate şi podurile
pentru izolarea munţilor Apuseni, în vederea aterizării americanilor
aici, eliberarea deţinuţilor politici de la Aiud şi Gherla
şi infiltrarea în spatele trupelor sovietice, pentru a lupta ca partizani.
În afara judeţului Alba,
studenţii naţional-ţărănişti din Bucureşti
au extins organizaţia partidului cu grupe de rezistenţă
armată în judeţele Prahova, Călăraşi, Buzău, Hunedoara
(F.P. 232, vol. 1, ff. 12-14).
Foarte repede au fost organizate grupuri de luptă în
mai multe comune din judeţul Alba, cu precăderea pe Valea Gălzii
şi pe Valea Mureşului. Printre liderii acestor grupuri amintim: în
Mogoş – Simion Marian
şi Bogdan Nicolae, în Întregalde – Mihai Florinc şi Vandor Sabin, în Galda
de Sus – Nistor Zaharia şi Micu Petru, în Benic – Laslo
Aron, în Cetea – Sabin
Crişan, în Galda de Jos
– Picoş Florian, în Oiejdea – Fleşeriu Vasile, în Sântimbru – Fleşeriu Partenie, în
Mihalţ – Haţegan Simion,
în Obreja – Mărgineanu Petru, în Ciunga – preotul
greco-catolic Nicoară Virgil şi în Băgău – Voicu
Vasile.
Între aceştia, ca oameni de mare influenţă
au fost: Picoş Florian şi Mărgineanu Petru (fost
primar liberal timp de 14 ani), fratele profesorului universitar de la Cluj, Nicolae
Mărgineanu (la data aceea arestat în lotul „Marii finanţe”
şi care avea să fie condamnat, în noiembrie 1948, la 20 de ani
muncă silnică). Petru Mărgineanu s-a angajat să organizeze
toate satele până la Blaj şi Ocna Mureş. De altfel, până la
venirea lui Sandu Maxim în zonă el avea deja oameni decişi să
lupte armat împotriva comunismului. Totodată, avea propriul plan de
acţiune pentru eliberarea deţinuţilor politici din închisoarea
Aiud. De asemenea, atras de Pascu Cornel, a intrat în organizaţie un om de
mare valoare, Scridon Ioan, din Benic, fost şef de Post de
Jandarmi. În octombrie 1948, la propunerea preotului Suciu Nicolae, a intrat în
„organizaţia subversivă” şi Florea Petru, militar activ din Brigada I Tancuri.
La sfârşitul lunii octombrie
1948, în zonă au venit Ionel Robu şi Radu Ionescu, de la
Bucureşti. Ei au avut întâlniri cu organizaţia la marginea comunei
Benic, la locul numit „Fântânele”. La această şedinţă au
participat Sandu Maxim şi Pascu
Cornel, ca şi mai mulţi locuitori din Benic şi Galda de Sus:
Pascu Petru, notarul Moraru Emil, ţăranii Preja
Ştefan, Frâncu Vasile, Preja
Dominic, Preja Alexe, Preja Nicolae, Lascu Aronuţ,
Laslo Aron, Doia Sabin, Lupşan Ştefan, Nistor
Izidor, Bulgarea Iosif, Goia Augustin, Lupşa Simion, Doia Simion
(„Ţonic”), Dărămuş
Vasile şi Pascu Ionuţ. După cum va reieşi
ulterior din durele anchete ale Securităţii, toţi aceştia
fuseseră atraşi în organizaţie de Cornel Pascu (Benic) şi
Petru Micu (Galda de Sus).
Robu Ionel şi Radu Ionescu le-au vorbit oamenilor
despre scopul organizaţiei, răsturnarea regimului comunist, şi
despre ajutorul pe care-l vor primi din partea puterilor apusene. Cei doi au
exagerat însă mult sprijinul material de care dispuneau şi
legăturile pe care le aveau cu conducerea P.N.Ţ. Totodată, ei au
declarat că izbucnirea unui conflict între S.U.A. şi U.R.S.S. era
iminentă, „până-n iarnă”, ceea ce i-a făcut pe mulţi
locuitori din zonă să se încadreze în organizaţie şi
să fie nerăbdători să înceapă lupta.
O altă şedinţă
s-a ţinut la Oiejdea, la 12 noiembrie 1948, în casa lui Fleşeriu
Vasile, cu şefii organizaţiilor locale: Mărgineanu Petru
din Obreja, Crişan Sabin
şi legionarul Hălălae Petru din Cetea, Picoş
Florian din com. Galda de
Jos, Man Candin din Galda
de Jos – satul Poiana şi Mârza Florian din Galtiu.
De asemenea, Ionel Robu şi Radu
Ionescu au fost la Geoagiu de Sus, jud. Alba, unde au luat legătura cu Albu
Iacob şi Beldean Ilarie,
care au promis că vor fi gata să vină cu oamenii lor oricând li
se va cere.
Au intrat în organizaţie: Călin
Ioan şi Popa Gheorghe,
din Cicău, Părduţ Simion şi Vasile Scridon.
Călin Ioan a anunţat că el poate face legătura cu grupul Leon
Şuşman. Din
Mogoş au fost atraşi Crişan Vasile, Sularea Vasile, Cuptor Ioan, Miclea Remus, Bogdan
Pamfil, Gheorghiu Iosif, Sularea Victor, apoi Bârluţ Aurel,
învăţătorul Bogdan Niculae, din Cojocani, şi învăţătorul Dan Pamfil.
Pentru organizarea de grupuri de luptă în zonele
muntoase din judeţul Turda a fost recrutat căpitanul invalid Lazăr
Nicodim, originar din com. Muşca, care domicilia la socrul său în
Galda de Sus. Acesta a fost atras în organizaţie de Alexandru Maxim.
În comuna Întregalde, preotul Nicolae Suciu şi Sandu
Maxim i-au atras de partea lor pe învăţătorii din zonă: Dumitru
Fuga, Cornel Pascu şi Victor Vandor, asigurându-şi
astfel sprijinul unor intelectuali locali.
La 1 noiembrie 1948, preotul Suciu
Nicolae, fiind căutat de jandarmi, a plecat din zonă, ducându-se în
com. Cricău, unde se afla o altă organizaţie anticomunistă,
de esenţă legionară, din care făceau parte medicii Gruiţă
Victor, Mârza Pavel
şi Săbăduş Petru.
Din punct de vedere
politic, între cei care au intrat în organizaţie se aflau
naţional-ţărănişti (marea majoritate), liberali,
legionari, dar şi mulţi care nu au făcut parte din nici o organizaţie
politică. Trebuie remarcat şi faptul că o bună parte dintre
aceste persoane erau chiar membri ai Frontului Plugarilor sau ai altor
formaţiuni politice „democratice”, însă aderenţa lor la aceste
organizaţii era pur formală.
Din păcate, în majoritatea
cazurilor nu s-a respectat secretul organizaţiei. Aveau convingerea
că-n satele noastre nimeni nu era de partea comuniştilor şi
că nu existau informatori. Securitatea nu dormea însă. Astfel că
s-a ajuns ca într-o notă informativă, aflată în D.P. 141, vol.
15, să se spună că despre organizaţia din Cetea ştiau
până şi femeile şi copiii. De altfel, aici existau două
organizaţii: una condusă de Cristea Nicolae şi o alta de Crişan
Sabin, trebuind ca Sandu Maxim să împace lucrurile, numind ca şef
pe Munteanu Amos. În
altă localitate, la o şedinţă a grupului s-au cântat
cântece legionare, destul de tare (poate n-au fost legionare, dar pe vremea
aceea chiar şi „Deşteaptă-te române!” era socotit cântec
legionar). Într-o altă relatare a Securităţii se spunea că „în
câmp, la târguri, după biserică, oamenii numai despre
organizaţie discutau, toţi fiindu-i favorabili”.
Cititorul de astăzi se poate
întreba ce-i făcea pe aceşti oameni paşnici din această
zonă a ţării să se înarmeze şi să se
răzvrătească? Desigur, în primul rând motivul era că urau
comunismul. Îl văzuseră la faţa locului în Rusia, pentru că
cei mai mulţi luptaseră pe frontul de răsărit. Mai era
încă ceva. În această zonă s-a desfăşurat
vâlvătaia lui Horea. De asemenea, străbunicii acestor oameni luptaseră,
sub comanda căpitanului Amos Frâncu, în oastea lui Avram Iancu, cu 100 de ani în urmă.
Totodată, nu trecuseră prea mulţi ani de când la Alba Iulia se
înfăptuise minunea Unirii, iar numele lui Iuliu Maniu era viu în sufletul
lor. De altfel, trebuie amintit faptul că judeţul Alba era
circumscripţia electorală unde candida de fiecare dată Iuliu
Maniu, iar numele său era foarte apreciat în zonă. Şi-apoi, de
200 de ani toţi bărbaţii făcuseră armata şi
războaiele Imperiului Habsburgic şi nu se temeau să pună
mâna pe o armă când se socotea că era nevoie.
Mai târziu, grupul Maxim s-a unit cu cel condus de
fraţii Macavei şi de maiorul Nicolae Dabija, cu sediul pe Muntele Mare. Alexandru
Maxim şi fraţii Macavei intenţionau ca organizaţia lor
să fuzioneze şi cu grupurile conduse de Popa Ştefan
şi Leon Şuşman şi cu alte grupuri anticomuniste din
zonă.
Toate aceste grupuri au fost în strânsă
legătură cu preoţii greco-catolici ascunşi, pe care
Securitatea îi căuta pentru a-i sili să treacă la Biserica
Ortodoxă.
Unii preoţi şi studenţi teologi,
preponderent greco-catolici, s-au încadrat efectiv în grupurile de
rezistenţă armată.
Pe de altă parte, majoritatea luptătorilor erau
de religie greco-catolică, fiind influenţaţi de obiectivele
rezistenţei Bisericii Unite cu Roma, socotindu-se ei înşişi
„ostaşi ai Armatei Albe”. S-au implicat însă în aceeaşi
direcţie şi preoţii ortodocşi din această zonă.
De altfel, toate grupurile de rezistenţă anticomunistă,
indiferent de religia membrilor, au avut convingerea că luptă pentru
credinţa în Isus Hristos a neamului nostru, fiind un lucru cunoscut faptul
că Partidul Comunist Român era ateu.
Iată un document semnificativ pentru cele sp