Cuprins

 

Cuvânt înainte, de Ion Gavrilă-Ogoranu………………………….

Grupul Maxim Alexandru (Sandu)…………………………

Grupul Ştefan Popa (Nuţu)……………………………..

Fraţii Macavei……………………………………………..

Organizarea grupul armat Dabija………………………

Trădătorii……………………………………………….

Căderea grupului Dabija………………………………………..

Grupul Leon Şuşman………………………………………………

Grupul Cornel Deac-Nicolae Moldovan…………………………….

Plecarea lui Leon Şuşman în Munţii Apuseni……………………………

Sfârşitul unui vis……………………………………………………..

Grupul Ionescu Diamandi……………………………………………..

Epilog la uciderea rezistenţilor de către regimul comunist……………

Biografiile rezistenţilor……………………………………………..

Biografiile cadrelor implicate în represiune……………………………

 

 

Cuvânt înainte

Grupurile de rezistenţă armată din sud-estul Munţilor Apuseni

 

            În toţi munţii României, timp de două decenii de stăpânire comunistă (1944-1962), au acţionat grupuri de rezistenţă armată. Şi nu numai în munţi, dar şi în păduri, în sate şi oraşe.

            Într-un raport din 1959, Securitatea dădea un număr de 1.196 de grupuri şi organizaţii pe care le-a distrus („bande subversive”, cum le numea Securitatea). Ca număr, era vorba de zeci de mii de oameni. Aşadar, chiar şi numai din punct de vedere cantitativ rezistenţa e o problemă importantă în Istoria României.

            Munţii Apuseni, care aveau o tradiţie de răscoală şi revoluţie, nu puteau face excepţie. În cartea de faţă este prezentată rezistenţa anticomunistă dintr-un spaţiu cuprins între oraşele: Târnăveni, Blaj, Alba Iulia, Cugir, Câmpeni, Iara, Turda, Ocna Mureş, Aiud, Teiuş.

            Aici, începând din vara anului 1948 s-au constituit următoarele grupuri ce se pregăteau să intre în lupta armată:

            1. Grupul lui Petru Mărgineanu, ţăran din Obreja-Alba, frate al profesorului Nicolae Mărgineanu de la Universitatea din Cluj, la acea dată arestat în cadrul lotului „Popp-Bujoiu-Nicolae Petraşcu”. Grupul era compus din ţărani, intelectuali, elevi.

            2. Grupul numit „Fiii Cerului”, o organizaţie a elevilor din Mihalţ şi Blaj, cu structura Frăţiilor de Cruce, prezentat de Securitate ca fiind de nuanţă „manisto-legionară”.

            3. Grupul lui Maxim Alexandru, din Sălciile-Prahova, şi al preotului greco-catolic Suciu Nicolae, înfiinţat sub conducerea organizaţiei naţional-ţărăniste din Bucureşti.

            4. Grupul învăţătorului Pascu Cornel, din Benic-Alba, şi al ţăranului Bolfea Silvestru, din Întregalde-Alba, format din preoţi, învăţători şi ţărani.

            Toate aceste grupuri incipiente s-au unit, în toamna timpurie a anului 1948, într-o organizaţie mare, condusă de Alexandru Maxim.

            5. Grupul studenţilor Popa Ştefan şi Moldovan Nicu, de nuanţă legionară, format din iniţiativa studentului Pop Cornel din Cluj şi mai târziu sub conducerea legionară din Bucureşti.

Prin stăruinţa lui Petru Mărgineanu s-a încercat reunirea tuturor acestor luptători într-o singură organizaţie, sub conducerea lui Popa Ştefan, dar fuziunea s-a făcut abia la sfârşitul lunii februarie 1949.

            6. În strânsă legătură cu gruparea lui Popa Ştefan a acţionat grupul fraţilor Spaniol, din Aiud.

            7. Tot în legătură cu Popa Ştefan, în zona Ocna Mureş a acţionat într-o primă fază, până în vara anului 1949, grupul lui Leon Şuşman.

            8. După plecarea lui Leon Şuşman în Apuseni, o parte din membrii grupului au rămas în zona Ocna Mureş-Blaj, sub conducerea lui Cornel Deac. Deşi Cornel Deac a fost arestat în vara anului 1952, alţi membri ai grupului, Nicolae Moldovan şi Ioan Mărgineanu au rămas ascunşi până în anul 1953, când au fost prinşi de Securitate.

            9. În zona Bucium-Bistra, jud. Alba, s-a dezvoltat grupul fraţilor Macavei.

            10. În liceele din Alba Iulia a luat fiinţă o organizaţie a elevilor, aflată în legătură cu grupul lui Dabija din Muntele Mare.

            11. În zona Balomir-Cugir a fiinţat o organizaţie legionară retrasă în Munţii Cugirului.

            12. De asemenea, exista un grup de rezistenţă în zona Sărmaş-Cluj, probabil în legătură cu Pop Cornel.

            Aceasta era situaţia în toamna târzie a anului 1948, când în zonă se întorc, de la Arad, fraţii Traian şi Alexandru Macavei, împreună cu maiorul Nicolae Dabija, hotărâţi a grăbi acţiunea de împotrivire armată faţă de regimul comunist. În zona Apusenilor existau şi numeroşi rezistenţi care acţionau izolat.

            La Bucureşti, maiorul Dabija a intrat în contact cu maiorul Nicolae Niţescu, care a reuşit să formeze un nucleu constituit din foşti ofiţeri superiori. În urma mai multor întâlniri cu generalul Petrescu Dumitru, fost ataşat militar al României la Washington, maiorul Dabija s-a recunoscut drept subordonat al acestuia.

            Nicolae Dabija a adus cu el o organizare militară a oamenilor, un program de acţiune bine definit, o tactică şi o strategie de tip militar şi o implicare cât mai grabnică în lupta de eliberare de sub stăpânirea comunistă. De la venirea lui în regiune, practic a luat comanda rezistenţilor din zonă.

            Popa Ştefan ezită la început să se afilieze maiorului Dabija, sub motiv că trebuie să se consulte mai întâi cu superiorii lui de la Bucureşti, dar în cele din urmă e dispus să se întâlnească cu maiorul pentru a face unirea. Urma să aibă loc şi o întâlnire între Dabija şi Leon Şuşman pentru acelaşi scop.

            Maiorul Dabija, deşi în plină iarnă, se stabileşte în Muntele Mare (aproape de Bistra) şi în jurul lui se adună voluntari entuziaşti din toate zonele. Se creează o filieră prin care voluntarii să ajungă la munte, conduşi de călăuze pricepute.

            Nicolae Dabija urmărea să aibă la început o unitate de 100 de oameni hotărâţi, cu ajutorul cărora să pună stăpânire pe centrul Munţilor Apuseni, atrăgând de partea sa unităţile de vânători de munte din zonă.

            Securitatea a încercat să afle cât mai multe despre toate mişcările lui Dabija, prin câţiva informatori care se aflau în mijlocul lor: fostul maior Oniga Emil şi locotenent-colonelul Bocan. Maiorul şi luptătorii nu au avut încredere deplină în aceştia, dar totuşi nu au reuşit să se apere, fiind trădaţi de câţiva locuitori din Bistra.

            Cu efective puternice, Securitatea atacă în dimineaţa de 4 martie 1949 tabăra din Muntele Mare şi peste câteva zile, la 8 martie 1949, adăpostul lui Popa Ştefan din Muntele Capra, tot cu ajutorul a doi informatori.

            O parte dintre luptători mor în luptă, alţii cad vii în mâinile Securităţii şi sunt condamnaţi la moarte sau la pedepse grele (ulterior şi aceştia din urmă au fost scoşi din închisoare şi ucişi în condiţii necunoscute).

            Alţii, între care fraţii Macavei, scapă teferi din încercuire şi continuă lupta, în grupe mici, încă un timp, murind în luptă sau fiind prinşi vii, prin vânzare, şi ucişi, cu sau fără condamnare la moarte.

            Rezistenţa din Munţii Apuseni nu moare însă. La câteva luni după distrugerea grupurilor Dabija şi Popa Ştefan, un fost ofiţer de aviaţie, Ionescu Diamandi, aprinde pentru câteva luni flacăra libertăţii pe Valea Ierii, pentru a fi în cele din urmă învins.

            O nouă grupare, numită Liga Ardeleană a Moţilor şi condusă de Lazăr Alexandru, a încercat să acţioneze în zonă, la ea participând o vreme şi fraţii Macavei. Legăturile lor cu această organizaţie aveau însă să le fie fatale, după arestarea lui Alexandru Lazăr fiind descoperiţi şi ei.

            Singurul rămas neprins, Leon Şuşman, păşeşte în Munţii Apuseni tocmai când pierea grupul Dabija şi, după o peregrinare prin zona de foc, se stabileşte la Poşaga – Alba, unde timp de 8 ani, împreună cu preoţii greco-catolici Roşa Simion şi Jaflea Grigore, cu o întreagă comună, dau viaţă poate celei mai măreţe simbioze dintre rezistenţa armată şi rezistenţa religioasă, lăsând o epopee unică, prin măreţia şi frumuseţea ei morală, în istoria României.

            Desigur, şi se poate spune pe drept cuvânt, rezistenţa armată anticomunistă din Munţii Apuseni, ca de altfel din întreaga ţară, a fost distrusă de forţele Securităţii mai mult prin vânzare decât prin luptă.

            A fost încă o înfrângere în istoria noastră, ţara în care toţi cei ce au luptat pentru credinţă, dreptate, demnitate şi libertate au fost ucişi.

            Jertfa acestor luptători cu arma în mână, alături de rezistenţa celor din închisori, alături de rezistenţa creştină a preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din exil, a ţăranilor în faţa colectivizării, a muncitorilor din Braşov, a unor intelectuali curajoşi, toate acestea au adunat atâta demnitate, încât să se poată spune că faţa României a fost spălată de atâtea laşităţi şi trădări, pentru ca românii să poată păşi cu fruntea sus pe pământul pe care îl calcă.

 

Ion Gavrilă Ogoranu

 

GRUPUL MAXIM ALEXANDRU (SANDU)

 

            În iulie 1948, în comuna Galda de Jos, judeţul Alba, soseşte un tânăr de 22 de ani, cu numele Alexandru Maxim sau mai pe scurt Sandu Maxim, aşa cum se numea el însuşi, apoi cei din jur şi mai târziu Securitatea. Scopul venirii lui era de a crea în regiune o organizaţie de rezistenţă naţională anticomunistă sau, cum îi vor zice autorităţile comuniste, „o organizaţie subversivă, care, în cazul izbucnirii unui război între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, să înlăture autorităţile comuniste (primării, posturi de miliţie), să instaleze în zonă o conducere anticomunistă, să arunce în aer liniile ferate şi podurile şi să acţioneze armat, în spatele frontului, ajutând armata americană”.

            Cine era acest tânăr? Sandu Maxim s-a născut în 1926, în comuna Ciorani, judeţul Prahova, fiul lui Constantin şi al Alexandrinei, cu domiciliul în satul Sălciile. Tatăl său, de meserie grădinar, proprietar a 1,5 ha teren agricol, socotit de regim „ţăran sărac”, era brigadier horticol la I.A.S. În trecut fusese mai mulţi ani primar în comuna Ciorani.

            Sandu mai avea doi fraţi, dintre care cel mai mare, Virgil, fost elev la Şcoala Normală din Buzău, condamnat de regimul Antonescu, în 1943, la 20 de ani muncă silnică pentru activitate legionară în Frăţiile de Cruce, se afla în 1948 în închisoarea Aiud. Virgil Maxim a fost unul dintre deţinuţii politici care, alături de Valeriu Gafencu, Ion Ianulide şi alţii, au fost numiţi „sfinţii închisorilor”, şi ale cărui memorii au apărut sub titlul Imn pentru crucea purtată, carte apreciată în scris de Papa Ioan Paul al II-lea, după vizita în România din anul 2000.

            Sandu Maxim urmase şi el două clase de liceu la Mizil (1940-1942), dar îşi întrerupsese şcoala tot pentru participare la Frăţiile de Cruce. Din 1943 până în 1948 a colindat toată ţara, muncind pe unde a apucat, sub alt nume, schimbând mereu adresele pentru a nu fi arestat. Când venea acasă, la Sălciile, stătea mai mult ascuns.

            Pe cel mai mic dintre băieţi, Ioan, tatăl lor nu l-a mai dat la şcoală mai departe, pentru a nu-l pierde şi pe acesta.

            După declaraţia unui informator (D.P.[1] 761, vol. 1, fila 28), Constantin Maxim ar fi spus: „…eu îmi fac meseria (grădinar), pe care o iubesc ca pe ochii din cap. Mă aştept însă din zi în zi să fiu arestat pentru copiii mei”.

            În 1948, Sandu Maxim mai avea la activul său şi o condamnare la 3 luni închisoare pentru deţinere de material exploziv (trotil), cu care ar fi intenţionat să „pescuiască”. Judecătorul a luat de bună această explicaţie şi nu a cercetat mai departe pentru a afla adevăratul scop al deţinerii de material exploziv. În iunie 1948 călătorea în tren spre Bucureşti, venind de la Hârşova, având în bagaj încă vreo câteva kg de trotil, de care făcuse rost de la carierele din zonă. Ce voia să facă cu acest explozibil? Dintr-o notă informativă a unui agent al Securităţii din Sălciile reiese că „Sandu a declarat în casa părintească, că el nu va avea linişte până când fratele său Virgil nu va fi liber”. Pentru asta avea nevoie de trotil. Se pare că se angajase la carierele de piatră de la Hârşova anume să facă rost de explozibil, pe care intenţiona să-l vândă în Apuseni.

            În tren, aşa cum se arată în F.P.[2] 310, fila 68, s-a întâlnit cu Nicu Marin, din Dridu, Ilfov, student la Academia Comercială din Bucureşti. Între cei doi tineri, care nu se cunoşteau până atunci, se leagă repede o simpatie şi o încredere reciprocă şi îşi mărturisesc că amândoi sunt decişi să lupte, inclusiv cu arma în mână, împotriva regimului comunist. La vremea aceea mulţi tineri, şi desigur studenţii, aveau această dorinţă. Problema rezistenţei armate anticomuniste era o permanenţă în toate mediile româneşti, la sate şi la oraşe, cu deosebire în cercurile ofiţerilor, studenţilor, elevilor şi intelectualilor de la sate.

            Nicu Marin îl informează pe Sandu Maxim că şi el face parte dintr-o organizaţie naţional-ţărănistă a studenţilor. La Bucureşti, amândoi se duc la Radu Anton Ionescu, student în anul II la Facultatea de Ştiinţe Juridice, şi apoi la Robu C. Ioan (Ionel), student în anul IV la aceeaşi facultate, amândoi din conducerea studenţilor ţărănişti. Aceştia doi i-au încredinţat misiunea de a organiza grupul de rezistenţă în zona Sălciile, Prahova, unde Sandu a stat ascuns o vreme. Aici, el l-a recrutat pe Mircea Ene, dar a fost pârât la jandarmi de Dumitru Ionescu (Mitică), fiind nevoit să părăsească satul.

            A fost o vreme curierul lui Radu Ionescu la Cluj, către studentul farmacist Pompiliu Şelmereanu. Misiunea lui Sandu era de a-l determina pe Şelmereanu să grăbească, cu ajutorul studenţilor naţional-ţărănişti din Cluj, organizarea satelor din zona Orăştiei, de unde acesta era originar. De asemenea, se mai ocupa de organizarea pe ţară şi studentul Dan Cruceanu.

            Ionel Robu intrase în P.N.Ţ. în anul 1946, în organizaţia studenţilor de la Academia Comercială. În martie 1947 fusese ales secretar general al Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc Bucureşti. Din 5 mai 1947 şi până la 1 ianuarie 1948 a fost internat în lagărul de la Craiova. În aprilie 1948, avocatul Emanoil Heul şi dr. Gheorghe Staicu au pornit regruparea studenţilor naţional-ţărănişti, cu scopul de a contribui prin orice mijloace la răsturnarea regimului comunist. Foarte probabil că se aşteptau la iminenta izbucnire a unui conflict între U.R.S.S. şi S.U.A., caz în care ar fi trecut şi ei la acţiune. Pentru a-şi pune planul în aplicare, ei au apelat la Ionel Robu, care a trecut la înfiinţarea de organizaţii naţional-ţărăniste în mai multe zone ale ţării.

            La cererea sa, Sandu Maxim a fost trimis în Galda de Jos, judeţul Alba. Nu întâmplător a ajuns aici. În această comună, în 1946 conducerea Penitenciarului Aiud a înfiinţat o colonie de muncă cu deţinuţii legionari rămaşi în închisoare de pe vremea regimului antonescian. Majoritatea acetora erau tineri şi foarte tineri. Mai bine-zis, fuseseră atunci, cu ani în urmă, când au fost condamnaţi. Acum îmbătrâneau în închisoare.

            Din 1941 până în 1944, cu pedepse de până la 25 de ani muncă silnică (iar uneori chiar la moarte), au fost condamnaţi pentru activitatea în Frăţiile de Cruce mii de elevi din toată ţara (aproximativ 5.000), începând cu vârste de la 12-13 ani până la 18-19 ani, fiind perindaţi pe la toate închisorile: Aiud, Alba Iulia, Sibiu, Braşov, Deva, Ocnele Mari, Vaslui, Suceava, Iaşi, Galaţi, Chişinău, Bălţi, Cetatea Albă.

            În anii 1943 şi 1944 o parte dintre ei (cam jumătate) au fost trimişi pe front în batalioane disciplinare, cei mai mulţi pierind în lupte. Cei rămaşi în închisori au încăput pe mâna colonelului Alexandru Petrescu, numit de Mareşalul Antonescu în funcţia de şef al închisorilor din România. La 23 august 1944, aceşti deţinuţi au fost daţi de către colonelul Petrescu zestre regimului comunist, iar el a fost înălţat la gradul de general, calitate în care a fost cel mai productiv preşedinte de Tribunal Militar, trimiţând la moarte şi la închisoare un mare număr de inculpaţi, între ei aflându-se şi Iuliu Maniu. De asemenea, a contribuit la aranjarea acuzaţilor în boxă la procesul mareşalului Antonescu.

            O parte dintre aceşti deţinuţi legionari din Penitenciarul Aiud, rămaşi din 1944, au fost trimişi în 1946 la Galda de Jos, într-o colonie de muncă, şi cazaţi în castelul Albini. Deţinuţii puteau munci la locuitorii din satele din jur, fiind slab păziţi de gardieni. În felul acesta şi-au făcut o mulţime de cunoştinţe în zonă, mai ales printre preoţi, învăţători, ofiţeri deblocaţi şi studenţi.

            Între tinerii legionari din colonie se afla şi Virgil Maxim, la care a venit în vizită fratele său Alexandru. Sandu Maxim a rămas aici doi ani, muncind alături de fratele său, fiind cunoscut şi apreciat de oamenii din regiune. A intrat ca muncitor în gospodăria notarului Aurel Hulea şi a rămas aici până în primăvara anului 1948, când deţinuţii au fost din nou încarceraţi la închisoarea din Aiud.

            Deci, Sandu Maxim, cum îl numeau toţi, nu era un necunoscut în regiune. În casa lui Trif Militon şi apoi în cea a lui Picoş Florian îl întâlneşte pe preotul greco-catolic Suciu Nicolae, originar din satul Ciunga (azi Uioara de Jos), care era preot în comuna Întregalde în acea perioadă. Preotul avea legături cu episcopul Blajului, Ioan Suciu, cu care avusese unele consfătuiri. El avea o scrisoare a episcopului blăjean în care acesta cerea preoţilor greco-catolici să nu cedeze nimic, ci mai bine să se ascundă (D.P. 65, vol. 4, f. 147). Activitatea anticomunistă a lui Nicolae Suciu ieşise în evidenţă încă din anul 1946, când avusese un rol activ în desfăşurarea grevei studenţilor din Cluj. În acea perioadă el era membru în comitetul de grevă „Petru Maior” şi a fost exmatriculat pentru acţiunile sale. Având aceste antecedente, Nicoale Suciu a fost numit de către Ionel Robu drept conducător al organizaţiei de rezistenţă din judeţul Alba.

Preotul Nicolae Suciu l-a pus pe Sandu Maxim în legătură cu Cornel Pascu, învăţător în comuna Întregalde, originar din com. Benic – Alba. Acesta va deveni unul dintre oamenii de bază ai organizaţiei, iar fraţii lui, Pascu Petru şi Pascu Gheorghe (primul locuia în Benic, iar al doilea în Întregalde), au asigurat colectarea cerealelor şi banilor, dar şi trimiterea rezistenţilor pe Muntele Mare. Tot în Întregalde, Maxim i-a cunoscut pe Mihai Florinc, om cu stare în comună, şi pe fraţii Vandor, Sabin şi Victor, care s-au alăturat cu toţii organizaţiei. Fraţii Vandor i-au făcut ulterior legătura cu fraţii Macavei.

            Împreună cu preotul Nicolae Suciu, Sandu Maxim a făcut câteva călătorii la Bucureşti (august, octombrie şi decembrie 1948, ianuarie 1949), unde s-a întâlnit cu studenţii Radu Ionescu şi Ioan Robu. Aceştia din urmă aveau contacte cu diferite personalităţi din conducerea Partidului Naţional Ţărănesc (Emanoil Heul, Ion Bărbuş, Gheorghe Staicu, Cezar Simionescu, Eugen Mailat), care au încetat însă la sfârşitul anului 1948, o parte fiind arestaţi, iar alţii refuzând să mai activeze. Rămaşi singuri, la începutul anului 1949 Ionel Robu şi Radu Ionescu au decis să înceteze orice fel de acţiuni, fiind ulterior arestaţi de Securitate.

Alexandru Maxim şi Nicolae Suciu îl informează pe tânărul învăţător Cornel Pascu despre existenţa unor legături între conducerea P.N.Ţ. şi Mişcarea Legionară, cu care însă Ionel Robu nu era de acord, el dorind ca organizaţia condusă de el să activeze numai pe linia Partidului Naţional Ţărănesc. De altfel, în momentul în care preotul Nicolae Suciu s-a apropiat de gruparea legionară condusă de Ştefan Popa, Ionel Robu a venit imediat în jud. Alba şi l-a înlocuit pe Suciu de la conducerea organizaţiei judeţene cu Alexandru Maxim. În timpul acestei vizite, din octombrie 1948, Ionel Robu şi Radu Ionescu au participat la întâlniri cu nucleele din mai multe comune, peste tot arătând că îl înlocuiseră pe Suciu deoarece acesta luase legătura cu legionarii.

Separarea pe baze politice a celor două organizaţii a avut însă consecinţe negative, deoarece practic rezistenţii erau împărţiţi în două grupuri, ceea ce le diminua mult capacitatea de luptă. Acest fapt a devenit evident pentru toţi luptătorii din zonă la sfârşitul anului 1949, când Alexandru Maxim s-a convins că organizaţia sa avea nevoie de capacitatea de organizare a legionarilor. În urma stăruinţelor lui Petru Mărgineanu, Ştefan Popa şi Alexandru Maxim au convenit să-şi unească organizaţiile, dar trebuia obţinut şi acordul lui Ionel Robu. Odată cu venirea lui Dabija în zonă, Sandu Maxim şi-a pus însă organizaţia la dispoziţia acestuia, iar Ştefan Popa dorea şi el să fuzioneze cu grupul de la Muntele Mare.

            Ţărăniştii de la Bucureşti au trasat următoarele misiuni pentru Sandu Maxim şi preotul Nicolae Suciu: să organizeze în fiecare localitate câte o grupare de rezistenţă, care să strângă armament, să păstreze secretul organizaţiei, să se pregătească pentru ora „H”, când se va da un semnal de acţiune, când se vor cuceri instituţiile publice, se vor arunca în aer liniile ferate şi podurile pentru izolarea munţilor Apuseni, în vederea aterizării americanilor aici, eliberarea deţinuţilor politici de la Aiud şi Gherla şi infiltrarea în spatele trupelor sovietice, pentru a lupta ca partizani.

            În afara judeţului Alba, studenţii naţional-ţărănişti din Bucureşti au extins organizaţia partidului cu grupe de rezistenţă armată în judeţele Prahova, Călăraşi, Buzău, Hunedoara (F.P. 232, vol. 1, ff. 12-14).

Foarte repede au fost organizate grupuri de luptă în mai multe comune din judeţul Alba, cu precăderea pe Valea Gălzii şi pe Valea Mureşului. Printre liderii acestor grupuri amintim: în Mogoş – Simion Marian şi Bogdan Nicolae, în Întregalde – Mihai Florinc şi Vandor Sabin, în Galda de Sus – Nistor Zaharia şi Micu Petru, în Benic – Laslo Aron, în Cetea – Sabin Crişan, în Galda de Jos – Picoş Florian, în Oiejdea – Fleşeriu Vasile, în Sântimbru – Fleşeriu Partenie, în Mihalţ – Haţegan Simion, în Obreja – Mărgineanu Petru, în Ciunga – preotul greco-catolic Nicoară Virgil şi în Băgău – Voicu Vasile.

Între aceştia, ca oameni de mare influenţă au fost: Picoş Florian şi Mărgineanu Petru (fost primar liberal timp de 14 ani), fratele profesorului universitar de la Cluj, Nicolae Mărgineanu (la data aceea arestat în lotul „Marii finanţe” şi care avea să fie condamnat, în noiembrie 1948, la 20 de ani muncă silnică). Petru Mărgineanu s-a angajat să organizeze toate satele până la Blaj şi Ocna Mureş. De altfel, până la venirea lui Sandu Maxim în zonă el avea deja oameni decişi să lupte armat împotriva comunismului. Totodată, avea propriul plan de acţiune pentru eliberarea deţinuţilor politici din închisoarea Aiud. De asemenea, atras de Pascu Cornel, a intrat în organizaţie un om de mare valoare, Scridon Ioan, din Benic, fost şef de Post de Jandarmi. În octombrie 1948, la propunerea preotului Suciu Nicolae, a intrat în „organizaţia subversivă” şi Florea Petru, militar activ din Brigada I Tancuri.

            La sfârşitul lunii octombrie 1948, în zonă au venit Ionel Robu şi Radu Ionescu, de la Bucureşti. Ei au avut întâlniri cu organizaţia la marginea comunei Benic, la locul numit „Fântânele”. La această şedinţă au participat Sandu Maxim şi Pascu Cornel, ca şi mai mulţi locuitori din Benic şi Galda de Sus: Pascu Petru, notarul Moraru Emil, ţăranii Preja Ştefan, Frâncu Vasile, Preja Dominic, Preja Alexe, Preja Nicolae, Lascu Aronuţ, Laslo Aron, Doia Sabin, Lupşan Ştefan, Nistor Izidor, Bulgarea Iosif, Goia Augustin, Lupşa Simion, Doia Simion („Ţonic”), Dărămuş Vasile şi Pascu Ionuţ. După cum va reieşi ulterior din durele anchete ale Securităţii, toţi aceştia fuseseră atraşi în organizaţie de Cornel Pascu (Benic) şi Petru Micu (Galda de Sus).

Robu Ionel şi Radu Ionescu le-au vorbit oamenilor despre scopul organizaţiei, răsturnarea regimului comunist, şi despre ajutorul pe care-l vor primi din partea puterilor apusene. Cei doi au exagerat însă mult sprijinul material de care dispuneau şi legăturile pe care le aveau cu conducerea P.N.Ţ. Totodată, ei au declarat că izbucnirea unui conflict între S.U.A. şi U.R.S.S. era iminentă, „până-n iarnă”, ceea ce i-a făcut pe mulţi locuitori din zonă să se încadreze în organizaţie şi să fie nerăbdători să înceapă lupta.

            O altă şedinţă s-a ţinut la Oiejdea, la 12 noiembrie 1948, în casa lui Fleşeriu Vasile, cu şefii organizaţiilor locale: Mărgineanu Petru din Obreja, Crişan Sabin şi legionarul Hălălae Petru din Cetea, Picoş Florian din com. Galda de Jos, Man Candin din Galda de Jos – satul Poiana şi Mârza Florian din Galtiu.

            De asemenea, Ionel Robu şi Radu Ionescu au fost la Geoagiu de Sus, jud. Alba, unde au luat legătura cu Albu Iacob şi Beldean Ilarie, care au promis că vor fi gata să vină cu oamenii lor oricând li se va cere.

            Au intrat în organizaţie: Călin Ioan şi Popa Gheorghe, din Cicău, Părduţ Simion şi Vasile Scridon. Călin Ioan a anunţat că el poate face legătura cu grupul Leon Şuşman. Din Mogoş au fost atraşi Crişan Vasile, Sularea Vasile, Cuptor Ioan, Miclea Remus, Bogdan Pamfil, Gheorghiu Iosif, Sularea Victor, apoi Bârluţ Aurel, învăţătorul Bogdan Niculae, din Cojocani, şi învăţătorul Dan Pamfil.

Pentru organizarea de grupuri de luptă în zonele muntoase din judeţul Turda a fost recrutat căpitanul invalid Lazăr Nicodim, originar din com. Muşca, care domicilia la socrul său în Galda de Sus. Acesta a fost atras în organizaţie de Alexandru Maxim.

În comuna Întregalde, preotul Nicolae Suciu şi Sandu Maxim i-au atras de partea lor pe învăţătorii din zonă: Dumitru Fuga, Cornel Pascu şi Victor Vandor, asigurându-şi astfel sprijinul unor intelectuali locali.

            La 1 noiembrie 1948, preotul Suciu Nicolae, fiind căutat de jandarmi, a plecat din zonă, ducându-se în com. Cricău, unde se afla o altă organizaţie anticomunistă, de esenţă legionară, din care făceau parte medicii Gruiţă Victor, Mârza Pavel şi Săbăduş Petru.

            Din punct de vedere politic, între cei care au intrat în organizaţie se aflau naţional-ţărănişti (marea majoritate), liberali, legionari, dar şi mulţi care nu au făcut parte din nici o organizaţie politică. Trebuie remarcat şi faptul că o bună parte dintre aceste persoane erau chiar membri ai Frontului Plugarilor sau ai altor formaţiuni politice „democratice”, însă aderenţa lor la aceste organizaţii era pur formală.

            Din păcate, în majoritatea cazurilor nu s-a respectat secretul organizaţiei. Aveau convingerea că-n satele noastre nimeni nu era de partea comuniştilor şi că nu existau informatori. Securitatea nu dormea însă. Astfel că s-a ajuns ca într-o notă informativă, aflată în D.P. 141, vol. 15, să se spună că despre organizaţia din Cetea ştiau până şi femeile şi copiii. De altfel, aici existau două organizaţii: una condusă de Cristea Nicolae şi o alta de Crişan Sabin, trebuind ca Sandu Maxim să împace lucrurile, numind ca şef pe Munteanu Amos. În altă localitate, la o şedinţă a grupului s-au cântat cântece legionare, destul de tare (poate n-au fost legionare, dar pe vremea aceea chiar şi „Deşteaptă-te române!” era socotit cântec legionar). Într-o altă relatare a Securităţii se spunea că „în câmp, la târguri, după biserică, oamenii numai despre organizaţie discutau, toţi fiindu-i favorabili”.

            Cititorul de astăzi se poate întreba ce-i făcea pe aceşti oameni paşnici din această zonă a ţării să se înarmeze şi să se răzvrătească? Desigur, în primul rând motivul era că urau comunismul. Îl văzuseră la faţa locului în Rusia, pentru că cei mai mulţi luptaseră pe frontul de răsărit. Mai era încă ceva. În această zonă s-a desfăşurat vâlvătaia lui Horea. De asemenea, străbunicii acestor oameni luptaseră, sub comanda căpitanului Amos Frâncu, în oastea lui Avram Iancu, cu 100 de ani în urmă. Totodată, nu trecuseră prea mulţi ani de când la Alba Iulia se înfăptuise minunea Unirii, iar numele lui Iuliu Maniu era viu în sufletul lor. De altfel, trebuie amintit faptul că judeţul Alba era circumscripţia electorală unde candida de fiecare dată Iuliu Maniu, iar numele său era foarte apreciat în zonă. Şi-apoi, de 200 de ani toţi bărbaţii făcuseră armata şi războaiele Imperiului Habsburgic şi nu se temeau să pună mâna pe o armă când se socotea că era nevoie.

Mai târziu, grupul Maxim s-a unit cu cel condus de fraţii Macavei şi de maiorul Nicolae Dabija, cu sediul pe Muntele Mare. Alexandru Maxim şi fraţii Macavei intenţionau ca organizaţia lor să fuzioneze şi cu grupurile conduse de Popa Ştefan şi Leon Şuşman şi cu alte grupuri anticomuniste din zonă.

Toate aceste grupuri au fost în strânsă legătură cu preoţii greco-catolici ascunşi, pe care Securitatea îi căuta pentru a-i sili să treacă la Biserica Ortodoxă.

Unii preoţi şi studenţi teologi, preponderent greco-catolici, s-au încadrat efectiv în grupurile de rezistenţă armată.

Pe de altă parte, majoritatea luptătorilor erau de religie greco-catolică, fiind influenţaţi de obiectivele rezistenţei Bisericii Unite cu Roma, socotindu-se ei înşişi „ostaşi ai Armatei Albe”. S-au implicat însă în aceeaşi direcţie şi preoţii ortodocşi din această zonă. De altfel, toate grupurile de rezistenţă anticomunistă, indiferent de religia membrilor, au avut convingerea că luptă pentru credinţa în Isus Hristos a neamului nostru, fiind un lucru cunoscut faptul că Partidul Comunist Român era ateu.

            Iată un document semnificativ pentru cele spuse mai sus:

 

Direcţia Regională a Securităţii Poporului Sibiu

14 martie 1949

 

Către Direcţia Generală a Securităţii Poporului

Bucureşti

 

„...din cele constatate rezultă colaborarea în special între naţional-ţărănişti şi legionari. Banditul Popa Ştefan era legionar, iar banditul Pascu Cornel era ţărănist. Banda Macavei era compusă din elemente naţional-ţărăniste. La unii din bandiţi s-au găsit mărgele cu cruciuliţe [rozare – n.n.], precum şi chipul Maicii Domnului, identice cu cele ce le poartă preoţii greco-catolici. De aici rezultă că sunt în legătură cu elemente din Biserica Catolică. Pe această pistă noi căutăm completarea informaţiilor, pentru a stabili legăturile lor cu biserica”.

 

Lt.-col. de Securitate Gheorghe Crăciun

(D.P. 65, vol. 4, f. 297)

 

            La Şcolile din Blaj şi din satele vecine elevii au intrat într-o organizaţie „subversivă”, numită Fiii Cerului, pe care Securitatea a catalogat-o drept „manisto-legionară”. Din ea făceau parte mai mulţi elevi din Mihalţ: Ordeanu Simion, Haţeganu Gheorghe, Deceanu Dănilă, Haţeganu Simion, al lui Aurel, Sabău Simion, al lui Toma, Breazu Iuliu, al lui Mălai, Sabău Viorel, Barna Iulius, al lui Mălai, Drâmbărean Cornel, al lui Florean, Barna Ioan şi Breazu Ioan. Organizaţia se afla în legătură cu Mărgineanu Petru, iar prin acesta cu Sandu Maxim.

 

ARMATA ALBĂ

 

            Începând din toamna anului 1948, Securitatea relata tot mai des despre existenţa unei rezistenţe active anticomuniste iniţiate de Biserica Greco-Catolică. Despre ce era vorba? La Mănăstirea greco-catolică din Obreja, jud. Alba, unei călugăriţe i se arătase în vis Fecioara Maria, care îi ceruse să spună tuturor credincioşilor să formeze o Armată Albă şi să înceapă lupta contra regimului comunist pentru apărarea credinţei şi a ţării. Aceste vorbe au fost scrise de călugăriţele din mănăstire într-un manifest şi împărţite rezistenţilor din zonă. În arhivele Securităţii se află un manifest răspândit de preotul Leluţiu Aurel şi multiplicat de călugăriţa Cioară Rozalia (maica Maria Constantina), ambii de la Mănăstirea greco-catolică din Obreja. Preotul Aurel Leluţiu avea legături la Bucureşti cu Nunţiatura Catolică. Sandu Maxim şi Petre Mărgineanu au avut dese contacte cu această mănăstire, cu preotul Leluţiu. Ei au preluat o parte din manifeste pentru a le răspândi în rândurile luptătorilor din rezistenţă. De asemenea, studentul Eugen Mărgineanu, fiul lui Petru Mărgineanu, le-a luat pentru a fi împărţite la studenţii din Cluj. Alături de aceste manifeste, luptătorii au primit şi rozare din partea preotului Leluţiu. Deoarece în Arhiva Securităţii manifestul se află în mai multe variante, trecem aici pe cel mai complet:

„Comunicarea Sfintei Fecioare către Armata Albă a inimii Sale neprihănite

Preacurata vorbeşte: îţi dau o misiune grea de îndeplinit pentru tine. Fii bun şi comunică conducătorilor şi luptătorilor Inimii Mele neprihănite să înceapă cât mai curând lupta pentru apărarea credinţei, pentru salvarea Bisericii şi a Ţării noastre. Să nu se gândească la nimic. Eu sunt în mijlocul lor şi lupt împreună cu ei, fără prea multă vărsare de sânge.

            De va fi o armată cât de mică, Tatăl Ceresc Îşi va arăta puterea dumnezeiască prin Inima Mea neprihănită.

            Această armată mică va învinge în cele din urmă armata numeroasă a Satanei.

            Înainte de a porni la luptă, întreaga Armată să se consfinţească Inimii Mele neprihănite şi fiecare să poarte la sine iconiţa sau o medalie cu inima mea, ca să se poată vedea că prin inima mea se face totul şi pentru ca luptătorii să fie feriţi de toate nenorocirile.

            Doresc să înceapă lupta fără întârziere, căci eu sunt cu voi, iar credincioşii sunt gata să vi se alăture, numai să le vadă credinţa şi energia cu care luptă.

            Vor fi mulţi chiar şi din cei mai mari duşmani ai credinţei care se vor alătura lor. Şi veţi fi copiii triumfători ai Inimii Mele. Iar eu voi fi Mama şi Regina Bisericii şi a ţării voastre. Rugaţi-vă mereu Rozarului, jertfiţi-vă şi păstraţi-vă inima curată, căci nu ura, minciuna şi păcatul vor birui, ci iubirea, dreptatea şi credinţa” (D.P. 79, vol. 1, f. 93).

 

NOTĂ

            În D.P. 79, vol. 9, se află o lucrare cu caracter religios, bătută la maşină de către Securitate, după un manuscris al părintelui Leluţiu, care va trebui scoasă la lumină.

 

GRUPUL ŞTEFAN POPA (NUŢU)

 

            Întrucât studenţii Popa Ştefan şi Moldovan Nicolae, conducătorii grupului, au murit în luptă, Securitatea a obţinut puţine informaţii despre istoria acestui grup de rezistenţă, îndeosebi din anchetele celor prinşi vii şi de la informatori. Cele mai multe întâmplări au fost duse în mormânt odată cu conducătorii grupului.

            Continuând organizarea grupului de rezistenţă iniţiat de Sandu Maxim prin satele judeţului Alba, oamenii încadraţi în acest grup au început să propună şi altora să intre în organizaţia lor. Aceştia au refuzat însă, sub motiv că ei sunt de mult cuprinşi în altă organizaţie de rezistenţă, al cărui conducător era unul Nuţu.

            Cine era acest Nuţu? Cei din organizaţia lui îl cunoşteau bine şi de mult timp. Îl chema Popa Ştefan şi era fiul preotului ortodox din Decea, Aiud, absolvent al Facultăţii de Drept din Cluj. Absolvise liceul la Turda, unde făcuse parte din Frăţia de Cruce, fiind în anii 1940-1941 şef de grup al frăţiilor din judeţul Turda. Mai avea încă doi fraţi şi două surori. Fratele mai mare, Popa Aurel, student legionar, se refugiase în Germania, fiind depus în lagărul de la Buchenwald. După 23 august 1944 a fost paraşutat în ţară cu grupul condus de Nistor Chioreanu, activând în Comandamentul Legionar, alături de Nicolae Petraşcu. A fost arestat în primăvara anului 1948 şi condamnat în procesul Marii Trădări.

            Fratele mai mic, şi el „frate de cruce”, a fost condamnat la închisoare, la vârsta de 14 ani.

            Popa Ştefan reuşeşte să scape de arestările din mai 1948 de la Cluj şi peste o lună ia legătura cu studentul medicinist Pop Cornel (zis Puiu), care pornise să-i reorganizeze pe legionarii din Ardeal.

            După informaţiile Securităţii, la Cluj exista o organizaţie legionară condusă de Florian Viorel, zisCălin”. Din această organizaţie făceau parte şi surorile Blănaru.

            Popa Ştefan a primit misiunea să reorganizeze legionarii din judeţul Alba. În această misiune a luat legătura cu Leon Şuşman, care organizase un grup de rezistenţă, încă din luna mai 1948, în zona Ocna Mureşului. Astfel, în pădurea Ciugudului de Sus, lângă Ocna Mureş, a avut loc o consfătuire între Popa Ştefan, Şuşman Leon şi Moldovan Nicolae. Moldovan Nicolae, din Teiuş, era student la Cluj, fiind căsătorit cu doctoriţa din Întregalde, cu care avea doi copii. Ştefan Popa păstra legătura cu un grup de la Cricău, din care făceau parte Victor Gruiţă, Mârza Pavel şi Săbăduş Petru. Prin Croitoru Ion, din Sălaj, avea legătură cu Organizaţia Garda Albă.

            Din relatările Securităţii rezultă că Ştefan Popa a avut legături şi cu o altă grupare de rezistenţă, alcătuită din: Medrea Mihail, Ştef Ioan, Ţălnaru Roman, Stan Ioan şi Dancea Aurel. Toţi aceştia activau în com. Gârbova de Jos, lângă Aiud (D.P. 65, vol. 4, f. 80).

            La Bucureşti, Popa Ştefan avea legătură cu Şerban Secu, din comandamentul legionar, şi de asemenea cu fruntaşul naţional-ţărănist Ion Bărbuş, la care ajunsese prin intermediul lui Hanu Nicodim. Ion Bărbuş ieşise de curând din închisoare şi se ocupa de organizaţia naţional-ţărănistă din Ardeal.

Ştefan Popa reuşise să-şi creeze legături şi cu un grup de rezistenţă din Predeal, care l-a asigurat că la o eventuală acţiune generală va fi închis tunelul din acea zonă.

Din organizaţia lui Popa Ştefan făceau parte Hanu Nicodim, Hanu Gheorghe şi Hanu Nicolae, fraţi cu fruntaşii legionari Hanu Vasile şi Hanu Traian (D.P. 835, f. 7).

Alţi membri ai grupării au fost: Gligor Traian, Man Cornel, Man Gheorghe, Giurgiu Silvia din Mesentea, Victor Oţel, Lia Crişan, Valea Ioan, Medrea Mihail şi Mârza Traian. În Aiud aveau legătură cu gruparea fraţilor Spaniol. Organizaţia lui Popa Ştefan avea nuclee constituite în satele de pe Valea Mureşului: Cacova, Beldiu, Decea, Tibru, Cetea, Băgău, Gârbova de Jos, Racheş, Ciumbrud, Teiuş, Geoagiu de Sus, Galtiu. În Mihalţ era membru învăţătorul Socaciu Ioan.

În fiecare localitate organizaţia avea câte doi-trei oameni siguri, care aveau misiunea să strângă armament, să păstreze secretul organizaţiei, având permanent legătură cu conducerea, fiind pregătiţi ca în momentul declanşării unui război între S.U.A. şi U.R.S.S. să intre în acţiune, ocupând primăriile şi posturile de Miliţie, arestându-i pe conducătorii politici comunişti şi eliberâdu-i pe deţinuţii politici din închisoarea Aiud (D.P. 65, vol. 4, f. 75).

Într-un referat introductiv al Securităţii din Sibiu, astfel se prezenta situaţia: „elemente legionare şi P.N.Ţ-iste, nemulţumite cu regimul democrat popular, în ura lor împotriva transformărilor socialiste şi economice, s-au hotărât să se regrupeze în grupări ilegale, cu misiunea de a duce lupta subterană, distructivă, teroristă, contra cuceririlor democratice de după 23 August, obţinute de clasa muncitoare în frunte cu partidul ei”.

Unul dintre elementele cele mai active din grupul Popa Ştefan a fost Puşcaş Ştefan, din Stremţ, Alba, care a recrutat doi oameni valoroşi din Teiuş: Mihălţan Traian şi Maier Iosif. Aceştia, la rândul lor, au recrutat alţi luptători, au procurat armament şi au fost oricând gata pentru orice acţiune, iar ulterior au ajuns la Muntele Mare, în grupul lui Dabija. Tot prin Puşcaş Ştefan au fost recrutaţi doi tineri, Mârza Traian din Galtiu şi Gligor Traian din Cacova (Livezile), Aiud, care de când s-au cunoscut au rămas tot timpul împreună, completându-se unul pe celălalt, colindând satele, munţii şi pădurile, fiind o gardă de corp la toate acţiunile.

Deşi ordinul era să se ferească de ciocniri cu forţele stăpânirii, în noiembrie 1948 au fost siliţi, la Vălişoara, să primească lupta. Surprinşi în comună de un grup de activişti de partid, care intenţionau să-i aresteze, cei doi au folosit armele pentru a-şi ţine urmăritorii la distanţă, ucigând pe unul dintre aceştia. Vor rămâne împreună până în primăvara anului 1949, când vor muri în luptă, tot împreună. La 10 martie 1949, cei doi au fost surprinşi de organele de represiune într-o casă de la marginea comunei Mesentea, aparţinând Silviei Giurgiu, şi au fost ucişi după mai multe ore de luptă.

După aprecierea Securităţii, gruparea lui Popa Ştefan era mai bine organizată şi mai disciplinată, dovadă fiind puţinele informaţii pe care le avea Securitatea despre această organizaţie. Răul însă va veni de la Cluj.

În momentul în care Popa Ştefan a aflat că în zonă mai exista o organizaţie asemănătoare cu a lui, a căutat să ia legătura cu conducerea acesteia. Un învăţător din Ciumbrud, Sârbu Vasile, om de bază, aflând că Mărgineanu Petru era încadrat în această organizaţie, le-a înlesnit o întâlnire în casa lui Fleşeriu Vasile, din satul Oiejdea. La această întâlnire au participat: Popa Ştefan, Mărgineanu Petru, Maxim Alexandru şi Pascu Cornel. Au hotărât ca de atunci înainte cele două organizaţii să se unească într-una singură, iar conducerea acesteia să-i revină lui Popa Ştefan, care avea mult mai multă experienţă şi cunoştinţe în zonă. Legătura cu Bucureştiul urma să se facă de către Popa Ştefan şi Maxim Sandu, care au şi efectuat un drum până în Capitală, luând legătura cu Ioan Bărbuş. Planurile de acţiune vor fi discutate în viitor de către cei patru.

Despre activitatea grupării Popa Ştefan cunoaştem mai multe din ceea ce a aflat Securitatea în urma anchetelor efectuate după uciderea lui Popa Ştefan şi a celorlalţi conducători ai grupului.

            Potrivit unei liste întocmite de Securitate, care se află în D.P. 65, vol. 4, f. 329, din organizaţia Popa Ştefan, în urma anchetelor, s-au descoperit 42 de membri:

1.      Socaciu Traian – plugar, 22 de ani, din Cacova, fără avere

2.      Căliman Cornel – pantofar, 25 de ani, din Tibru, fără avere

3.      Gligor Mihai – plugar, 56 de ani, din Cacova, avere 2 ha pământ

4.      Cordea Sabina – studentă la fără frecvenţă şi învăţătoare, din Băgău, logodnica lui Popa Ştefan

5.      Ţălnaru Roman – plugar, 42 de ani, din Gârbova, fără avere

6.      Socaciu Vasile – croitor, 34 de ani, din Cacova, fără avere

7.      Cherdeş Alexandru – plugar, 32 de ani, din Racheş, 4 ha teren. A găzduit pe Şuşman Leon, Dina Teglaru şi Gligor Maria

8.      Sârbu Vasile – învăţător, 36 de ani, din Ciumbrud, a făcut legătura dintre Popa Ştefan şi Mărginean Petru

9.      Spaniol Aron – jurist, 37 de ani, din Aiud

10.  Gligor Vasile – sergent la Batalionul de Pontonieri Alba, 24 de ani, din Cacova. A organizat o grupă de militari, care în caz de război trebuiau să meargă în munţi: sergenţii Stanciu Dominic şi Man Gheorghe şi caporalul Trismei Ştefan

11.  Robu Silvia – studentă la chimie la Cluj, 27 de ani, fără avere

12.  Hălălae Petru – mecanic, 41 de ani, originar din Cetea, muncea în Câmpia Turzii. După ce Popa Ştefan a fost rănit la Teiuş, a plecat cu acesta la Stremţ şi Cetea

13.  Saciuca Laurean – student la chimie la Cluj, 28 de ani, din Ciumbrud

14.  Stan Partenie – plugar, 49 de ani, din Gârbova, 8 iugăre teren

15.  Boancă Ioan – plugar, 48 de ani, din Gârbova

16.  Popa Teodor – plugar, 34 de ani, din Gârbova, 1 iugăr

17.  Hanu Gheorghe – pantofar, 26 de ani, din Livezile, fără avere, frate cu Traian şi Vasile Hanu

 

Pe ceilalţi membri ai organizaţiei lui Ştefan Popa îi aflăm din Sentinţa nr. 962, emisă de Tribunalul Militar Sibiu la 8 decembrie 1949.

1.      Toma Vasile – învăţător, 27 de ani, din Cacova, Aiud, a luptat pe frontul de apus, cu grad de ofiţer. Era conducătorul organizaţiei din comună

2.      Puşcaş Ştefan – plugar, 28 de ani, din Stremţ

3.      Câmpean Ambrozie – plugar, 22 de ani, 5 iugăre, din Racheş, Alba

4.      Moraru Victor – preot greco-catolic, 39 de ani, din Podeni, jud. Turda

5.      Ştef Ioan – plugar, 35 de ani, din Gârbova de Jos

6.      Dancea Aurel – şofer, 28 de ani, din Cacova

7.      Craiu Ioan – mecanic, 31 de ani, din Ciugudu de Sus

8.      Socaciu Ioan – învăţător, 39 de ani, din Cacova

9.      Tiuţiu Aurel – plugar, 42 de ani, din Ciumbrud. În 1951 a decedat în detenţie, la Penitenciarul Gherla, în urma maltratărilor la care a fost supus în timpul reeducării

10.  Ardiuş Amos – croitor, 38 de ani, din Ciugudu de Sus

11.  Lazăr Niculae – plugar, 54 de ani, din Ciugudu de Sus

12.  Puşcaş Ştefan – mecanic, 27 de ani, din Stremţ

13.  Stan Traian – mecanic, 22 de ani, din Stremţ

14.  Meseşan Aurel – preot greco-catolic, 41 de ani, din Podeni

15.  Matei Ioan – plugar, 39 de ani, din Podeni

16.  Sima Ioan – plugar, 27 de ani, din Gârbova de Sus

17.  Popa Emil – elev, 19 ani, din Cacova

18.  Groza Vasile – elev, 19 ani, din Măgina

19.  Ilea Viorel – pădurar, 41 de ani, din Ciugudu de Sus, 3 iugăre

20.  Mulea Gavrilă – funcţionar, 36 de ani, din Aiud

21.  Câmpean Vasile – plugar, 64 de ani, din Racheş

22.  Chindea Nicolae – preot greco-catolic, 42 de ani, din Cacova

23.  Duca Ioan – student, 27 de ani, din Aiud

24.  Stan Aurel – plugar, 47 de ani, din Ciugudu de Sus

25.  Roşu Mihai – cazangiu, 55 de ani, din Teiuş

26.  Sava Maria – casnică, 55 de ani, din Aiud

27.  Dăian Titus – preot militar ortodox, 36 de ani, originar din Sângătin, Sibiu.

 

            Majoritatea celor de mai sus au suferit condamnări relativ mici, fiind vorba în general de persoane de sprijin, care au ajutat în diferite ocazii organizaţia lui Ştefan Popa: găzduiri, alimentări, procurare de armament, colecte de cereale şi bani.

În toate acuzaţiile, regimul comunist îi califică pe cei care s-au împotrivit lui ca fiind exploatatori, deţinând avere multă („chiaburi”). Şi după 1989, unii istorici socotesc lupta de rezistenţă ca o luptă a ţăranilor înstăriţi împotriva regimului. Am trecut anume suprafaţa de teren pe care o avea fiecare luptător şi care a fost consemnată de Securitate, pentru a se vedea că această aserţiune nu se adevereşte. Oamenii s-au încadrat în luptă pentru cu totul alte motive decât acela de a-şi apăra o stare materială bună, pe care în realitate nici nu o aveau.

 

FRAŢII MACAVEI

 

            Neamul nostru românesc n-a trăit în Ardeal prin milioanele de iobagi deprinşi cu robia, ci prin cei care au îndrăznit să-şi ridice fruntea din ţărână, preţuind libertatea, demnitatea, credinţa, mai mult decât propria lor viaţă: Pintea, Horea, Iancu, Inocenţiu, Şincai, Maior, Cipariu, Raţiu, Bărnuţiu, preotul Vasile Lucaci, Maniu. Dar aceştia nu au răsărit întâmplător din masa de robi, ci s-au născut şi s-au format în mijlocul unor structuri bine consolidate în istoria Ardealului. În sud, în Ţara Făgăraşului, Mărginime, Haţeg, s-au numit boieri, iar în nord s-au numit neamuri. Erau familii sau încrengături de familii ce purtau acelaşi nume, ca un titlu de nobleţe.

            În timp de pace îşi munceau pământul, pentru a nu fi tributari stăpânirilor şi stăpânilor vremilor, iar în timp de furtună ieşeau în faţă, apărându-se pe ei şi întregul neam românesc. Ei au fost sprijinitorii bisericilor şi şcolilor româneşti. Şi-au trimis copiii la carte, din rândurile lor ridicându-se intelectualitatea de la sate şi oraşe. Au fost la adunarea de la Blaj în 1848, iar fruntaşii acestor familii au întemeiat Partidul Naţional Român, la Miercurea Sibiului, în 1864, au trimis Memorandumul în 1892 şi au hotărât la Alba Iulia, în 1918, Unirea cea Mare.

            Şi în Munţii Apuseni au fost asemenea familii vestite, mai cu seamă în zonele aurifere. Aici oamenii nu aveau ţarini şi livezi ca proprietate, ci câte un colţ de stâncă, din care, mărunţindu-l cu dalta şi ciocanul, zdrobind bolovanii în şteampuri, spălând spărtura pe şaitroc, pe vălău şi ciur, obţineau firele de aur. Cei ce aveau răbdare şi noroc ajungeau la bunăstare şi independenţă economică, fiind darnici pentru şcoli şi biserici, ca şi cu cei din jurul lor.

            De aici, din Roşia Montană, şi-a ales Bogdan Petriceicu Haşdeu soţia, de aici şi-a găsit soţia şi fruntaşul Partidului Naţional Român, Ştefan Cicio-Pop, în casa căruia, la Arad, s-a făcut avanpremiera Unirii de la Alba Iulia. Este vorba de familia Macavei, din localitatea Bucium-Montari. Tatăl era Alexandru şi mama Terezia. Au muncit din greu la mina lor, dar au ţinut să-şi dea toţi cei şase copii la şcoli, patru băieţi şi două fete: Viorel, fiul cel mai mare, a studiat dreptul la Cluj şi, după ce a făcut războiul la vânători de munte, în calitate de ofiţer, s-a stabilit ca avocat în Timişoara. Cel de-al doilea fiu, Nicolae, a ajuns comisar la Siguranţa Bucureşti şi s-a înscris în P.N.Ţ, partidul tatălui şi al bunicului său. Traian, cel de-al treilea fiu, era inginer, a studiat în străinătate şi în ultimul timp lucra în marină. Securitatea îl socotea legionar. Mezinul, Alexandru, a fost în război, ca ofiţer la Batalionul V Vânători de Munte Abrud. Eugenia, căsătorită Bumbaş, se afla la Baia Mare şi avea patru copii, fiind mama studentului medicinist Titus Onea. Dacă istoria ar fi curs pe o albie normală, lumea românească ar fi avut un mănunchi de intelectuali ce ar fi făcut cinste familiei şi ar fi trăit după codul moral al înaintaşilor lor, muncind la nevoie cu braţele. Astfel, Macavei Traian, împreună cu soţia, şi-au construit o casă cu mâna lor, casă confiscată prin condamnarea soţului şi rămasă confiscată printr-o Sentinţă Judecătorească din 1994 a Tribunalului Alba.

Regimul comunist a întrerupt mersul firesc al vieţii acestei familii, ca de altfel al tuturor familiilor importante din ţară. Împotriva lor s-a abătut ura regimului comunist, cu intenţia declarată de a le distruge. După instaurarea regimului comunist, Viorel Macavei a fost comprimat din Baroul Timişoara, fiind nevoit să se întoarcă acasă, stabilindu-se în Abrud. Nicolae Macavei a fost şi el comprimat din Siguranţă, fiind acuzat că anchetase comunişti. S-a întors şi el în zona natală. Alexandru Maxim a fost deblocat din armată. S-a întors şi el acasă şi a deschis un restaurant în Roşia Montană. Traian Macavei a fost comprimat din serviciu şi muncea la restaurantul fratelui său. La toate acestea se adăuga şi naţionalizarea minei de aur pe care o moşteniseră de la tatăl lor.

La 7 iulie 1948, într-o zi de târg, autorităţile comuniste din Abrud au încercat să-i aresteze, dar nu au izbutit, fraţii Macavei reuşind să scape. Vor fi însă urmăriţi de organele de represiune. În casa părintească din Bucium-Montari se afla, alături de cei patru fraţi Macavei, cu soţiile lor, şi nepotul lor Onea Titus, student legionar, scăpat de la arestările din 15 mai 1948 de la Cluj. Tocmai discutau ce trebuia făcut în noua situaţie, când pe fereastră au observat că o grupă de jandarmi venea cu armele în cumpănire spre casa lor. Ei erau hotărâţi de a nu se lăsa arestaţi şi se înarmaseră din timp pentru o asemenea eventualitate. Femeile au fost trimise prin spatele casei, cu copiii, în pădurea apropiată. Nicolae a ieşit singur în faţa lor, somându-i să se întoarcă înapoi. Comandantul jandarmilor a dat ordin de înaintare şi tragere. Nicolae şi Alexandru au răspuns şi ei cu foc, rănind patru plutonieri şi silindu-i să fugă. Trebuie consemnat şi faptul că în anii 1947-1948 şefii posturilor de jandarmi i-au slujit pe comunişti cu acelaşi zel pe care-l va avea Miliţia în anii următori. Excepţiile au fost rare.

            După întâmplare, femeile s-au dus pe la rudenii, iar cei cinci bărbaţi au părăsit localitatea. Niculae s-a îndreptat spre Bucureşti, Viorel spre Timişoara, iar Alexandru, Traian şi Titus Onea s-au dus la o rudă de-a lor din Banat (Elisabeta Pop, din com. Lovrin, unde se refugiase şi soţia lui Alexandru Macavei). În octombrie 1948, revenit acasă, Alexandru s-a luptat din nou cu o grupă de jandarmi care voia să-l aresteze, împuşcând mortal doi dintre plutonieri. Pentru această faptă a fost condamnat în contumacie, de Judecătoria Deva, la 20 de ani muncă silnică. Tot acum, Titus Onea, pentru a scăpa de arestare, a plecat la Bucureşti, unde s-a ascuns până în februarie 1949, când a fost adus de Petru Cosma pe Muntele Mare.

            Traian şi Alexandru Macavei au vândut mai multe cantităţi de aur, iar cu banii obţinuţi se gândeau chiar la posibilitatea de a trece clandestin graniţa în Occident. Până la urmă au cumpărat de toţi banii diverse materiale şi armament, cu care au plecat, alături de Dabija, pe Muntele Mare.

            În peregrinările lor, cei doi fraţi au luat legătura cu maiorul deblocat Ioan Oprean, din Aradul Nou, şi el o rudenie de-a familiei, iar prin el cu maiorul Nicolae Dabija. După câteva nopţi de discuţii şi planuri, cei doi fraţi Macavei şi maiorul Dabija se vor întoarce în Munţii Apuseni, pentru a înfiinţa un grup de rezistenţă armată anticomunistă.

 

ORGANIZAREA GRUPULUI ARMAT DABIJA

 

            Nicolae Dabija s-a deplasat la Bucureşti în două rânduri, în iunie 1948 şi în octombrie acelaşi an. De fiecare dată maiorul a încercat să ia contact cu Ambasada Americană, dar nu a reuşit. Era convins că S.U.A. vor finanţa şi vor oferi ajutor militar numai acelor organizaţii care vor iniţia acţiuni de luptă concrete şi de amploare. Această acţiune era hotărât să o organizeze maiorul Dabija cu sprijinul fraţilor Alexandru şi Traian Macavei. Venind de la Aradul Nou, cei trei au coborât din tren la Teiuş.

Primul popas al lor a fost la prietenul Macaveilor, Vandor Victor. Acesta avea 39 de ani, locuia la Întregalde, unde tatăl său era preot greco-catolic, avea patru clase secundare şi era proprietar de joagăr. Fratele său, Sabin Vandor, era învăţător în comună. Victor Vandor era un prieten vechi al fraţilor Macavei, după ce fusese coleg cu Traian la Gimnaziul „Petru Şpan” din Baia de Arieş. În noiembrie 1948, fraţii Macavei şi Sabin Vandor au făcut o călătorie la Arad pentru a cumpăra armament în schimbul aurului. La întoarcere, consăteanul său Bârlea Vasile l-a prevenit pe Vandor Victor că în sat l-au căutat jandarmii pentru activitate legionară. Nu s-a mai dus acasă, ci a plecat la Petrila, la o rudă, Dioancă Ioan, apoi la Livezeni, la Zăvoi Constantin, şi la Pivada Iuliu, în Băiţa, Hunedoara.

            De la Vandor, Dabija şi fraţii Macavei au mers la ţăranul Bolfea Silvestru, din Întregalde, în casa căruia s-au pus bazele noii grupări. Primii membri au fost, în afară de Dabija şi fraţii Macavei, Bolfea Silvestru, Pascu Cornel, Sandu Maxim şi Iosif Clamba. Din anchetă şi din referatul introductiv al Tribunalului Militar Sibiu reiese că maiorul Dabija Nicolae era şef comandant, fraţii Macavei – consilieri, iar ceilalţi membri.

            Prin învăţătorul Pascu Cornel s-a luat legătura cu organizaţiile lui Sandu Maxim şi Popa Ştefan. După mărturia celor doi, dată mai târziu, la început Popa Ştefan a avut rezerve în implicarea grupului său alături de gruparea cea nouă a lui Dabija şi Macavei. Motivul era că Ştefan Popa era dator să-şi informeze mai întâi şefii ierarhici din Cluj (Pop Cornel) şi Bucureşti. De asemenea, avea rezerve şi în ce priveşte tactica şi strategia adoptate de maiorul Dabija. Voia mai multă prudenţă. În schimb, Pascu Cornel, Bolfea Silvestru, Mihălţan Traian şi Mărginean Petru s-au implicat total în noua acţiune, ca de altfel întreaga organizaţie din zona muntoasă.

            Cum a declarat singur, maiorul Dabija urmărea să-şi alcătuiască o unitate de luptători voluntari, bine pregătiţi, cu care să acţioneze în Apuseni. Prin implicarea unor ofiţeri activi din unităţile militare din zonă dorea să creeze o armată de partizani, capabilă să lupte în Munţii Apuseni. Aveau de făcut faţă la trei probleme importante:

            - Stabilirea unui centru de unde să coordoneze toate acţiunile. Cu harta în faţă au găsit că locul cel mai potrivit era Muntele Mare, în apropierea localităţii Bistra. Maiorul Dabija s-a deplasat la faţa locului şi a construit un bordei semiîngropat. La construirea bordeiului au ajutat şi noii membrii recrutaţi din Bistra, Ihuţ Traian, şi vărul său, Ihuţ Avram. Amândoi se temeau că vor fi arestaţi de Securitate şi se ascundeau în pădurile din jurul comunei Bistra.

            - O a doua problemă era hrana luptătorilor din munte. Pe plan local, în satele de munte nu se putea găsi uşor hrană, localnicii neavând nici pentru ei cele necesare. Cu toate acestea, oamenii apropiaţi grupului i-au ajutat cu alimente, împărţindu-şi sărăcia cu luptătorii. S-a apelat însă la satele de la poalele munţilor, de pe Mureş şi Târnave, pentru a contribui cu cereale. Rezultatul a fost peste aşteptări. S-au colectat cantităţi mari de grâu şi porumb, care au fost depozitate în mai multe locuri, la Mihălţan Traian în Teiuş, la Giurgiu Silvia în Mesentea şi la alte adrese. Grăunţele trebuiau măcinate, iar făina transportată cu căruţele. Aici începeau greutăţile. Pe vremea aceea exista un ordin al stăpânirii prin care nimeni nu putea măcina la moară mai mult de o anumită cotă pe membru de familie. Acest ordin a putut fi însă eludat, pentru că în organizaţie existau şi câţiva morari care au măcinat cerealele colectate (precum Drăgan Liviu din Galda de Jos). Dar exista un alt ordin, prin care nu se puteau transporta pe drumurile publice cantităţi mai mari de o anumită cotă. Drumurile erau permanent controlate de jandarmi şi se pare că autorităţile comuniste, prin informatori, aveau cunoştinţă de acest plan. S-a transportat totuşi făină, pe cai, noaptea, pe cărări de munte. Pâinea era coaptă de către femeile din satul Bistra, în casa lui Ihuţ Traian. Era un plan de a se construi în munte un cuptor de copt pâine. Din cauza acestor neajunsuri a trebuit să se renunţe însă la acest sistem, urmând ca grâul şi porumbul să se vândă, iar banii să fie trimişi la centru.

            - Mai rămânea încă o problemă grea, problema armamentului. O parte dintre oamenii din organizaţie posedau arme cât de cât, dar majoritatea nu aveau. Procurarea de arme din depozitele militare rămânea o soluţie de viitor, când numărul membrilor avea să crească într-atât încât să devină posibile astfel de acţiuni. La populaţia din Apuseni se aflau arme şi muniţii rămase din timpul războiului, dar posesorii acestora nu voiau întotdeauna să le doneze, însă, din cauza sărăciei, erau dispuşi să le vândă. Ori organizaţia nu avea bani. Era nevoie urgentă de bani, nu numai pentru armament, dar şi pentru alte necesităţi. Şi atunci au luat o hotărâre foarte controversată prin urmările ei: aceea de a ataca Percepţia din Teiuş, confiscând toţi banii ce s-ar afla acolo.

            Atacul a avut loc în seara de 22 decembrie 1948, într-o zi de târg, când au fost încasări mari, participând la el Dabija, fraţii Macavei, Pascu Cornel, Iosif din Mogoş (Iosif Clamba, dezertor din armată), Sandu Maxim şi Bolfea Silvestru. S-au ridicat 310.000 lei, bani care s-au folosit exclusiv pentru procurarea de armament, hrană şi echipament militar. Maiorul Dabija comandase la Arad, prin plutonierul Iancu Lazăr, fost subordonat al său, echipament potrivit pentru luptători (haiduci). Erau uniforme asemănătoare celor militare, dar de altă culoare (kaki), pe care urma să le aducă în munţi curierul grupului, Cosma Petru. Din păcate, în timpul atacului a fost rănit un funcţionar al Percepţiei, perceptorul Ciortea Titus, care opusese rezistenţă. Atacarea Percepţiei a fost o necesitate materială obiectivă, întrucât fără bani grupul Dabija n-ar fi putut acţiona.

Faptul nu constituia un act imoral sau neonorant, iar organizaţia era în drept să atace regimul comunist în orice instituţie a lui. Nu era un jaf personal, căci nu pentru interese proprii urmau să folosească banii, ci pentru o cauză naţională. Acest act însă le-a făcut rău, fiindcă a dat ocazia regimului comunist să-i prezinte drept o bandă de tâlhari ce-ar fi jefuit pentru ei în interes personal. Totodată, acţiunea a obligat regimul comunist, pentru reputaţia lui, să maseze forţe şi mijloace puternice şi să grăbească acţiunea de distrugere a organizaţiei înainte de consolidarea plănuită de Dabija.

            Până în acel moment, în regiune nu se cunoştea numele conducătorului organizaţiei, lumea vorbea că ar fi fost generalul Mociulschi. Organizaţia a luat un avânt nou atunci când s-a aflat că la conducere era un militar de carieră, care venise chiar în mijlocul lor. Oameni noi veneau din toate colţurile judeţului şi din afara acestuia, oameni hotărâţi şi de calitate, îndeosebi persoane urmărite de Securitate pentru acţiunile lor din cadrul P.N.Ţ. sau a Mişcării Legionare.

Oamenii erau nerăbdători să mai aştepte ora H şi voiau acţiune. Într-o Declaraţie dată în anchetă, Radu Ionescu avea să consemneze impresiile după vizita pe care o făcuse în octombrie 1948 în mai multe comune de pe Valea Mureşului şi Valea Gălzii: „Ţăranii din câmpie mi s-au părut, cel puţin mie, mai războinici. Erau foarte curioşi să ştie, atât ei cât şi toţi pe unde am fost, ce este la Bucureşti şi ce se aude cu certurile politice dintre U.R.S.S. şi S.U.A. Aproape toţi erau nerăbdători să se petreacă evenimentul conflictului. Ne cereau arme şi informaţii. Informaţii le-am dat suficiente, arme numai promisiuni”.

După cum se poate observa, starea de spirit în zonă era cu adevărat explozivă, locuitorii nemaişteptând decât un simplu semnal pentru a porni la acţiune. Cei mai nemulţumiţi erau ţăranii din satele de pe Valea Mureşului, aceasta şi pentru că ei erau deja afectaţi de cotele apăsătoare, la care se adăuga şi spectrul colectivizării iminente. Unii dintre ei fuseseră chiar arestaţi şi condamnaţi pentru „sabotaj” sau „neînsămânţarea pământului” (de exemplu, Iacob Albu fusese condamnat la 2 luni închisoare corecţională pentru „sabotaj”, iar Sebastian Lupea la 14 zile detenţie pentru că „nu a executat planul de însămânţare). Spre deosebire de locuitorii de la câmpie, cei de la munte erau încă feriţi de aceste probleme, astfel încât şi înverşunarea lor contra regimului era mai redusă.

            Maiorul Dabija a dat organizaţiei următoarele instrucţiuni:

„- formarea de nuclee de luptă în fiecare comună, alcătuite din câte 2-3 oameni;

- strângerea de armament şi muniţiuni şi de orice echipament militar, hărţi, centuri, raniţe, foi de cort;

- înarmarea tuturor oamenilor de încredere;

- păstrarea şi conservarea armamentului şi muniţiilor în cea mai bună stare;

- propaganda de la om la om, pentru a menţine vie conştiinţa naţională;

- nu se va produce nici un act de sabotaj sau de revoltă contra regimului din iniţiativă proprie;

- se va păstra secretul cel mai desăvârşit;

- nu se vor mai ţine şedinţe;

- se vor identifica toţi comuniştii din regiune, urmărind îndeaproape activitatea lor şi ce ordine şi dispoziţiuni primesc de la organele lor;

- ştirile importante se vor comunica la centru, prin curieri (oameni de încredere);

- se vor face recunoaşteri în munţi, pentru a afla adăposturile şi locurile cele mai sigure;

- se va căuta să se ducă în eroare autorităţile militare şi civile, când suntem urmăriţi, dându-le informaţii false;

- toţi fugarii politici, după ce au fost verificaţi că prezintă încredere şi garanţie, vor fi găzduiţi, până va veni un curier să-i ridice;

- nu se vor divulga niciodată numele celor care sunt în organizaţie, fiecare va avea numele schimbat;

- nu se va minţi populaţia şi nu se vor mai strânge şi colecta cereale”

(D.P. 141, vol. 4, f. 77)

 

GRUPUL DE OFIŢERI DE LA BUCUREŞTI

 

            Maiorul de rezervă Dabija Nicolae, înainte de a veni la Aradul Nou, pe când era în Bucureşti, avea legătură cu un grup de rezistenţă anticomunistă alcătuit din ofiţeri de grad înalt deblocaţi din armată. Dabija a afiliat grupul în subordinea generalului Dumitru Petrescu, fost ataşat militar al României la Washington, pe care îl recunoştea ca şef al organizaţiei de rezistenţă „Frontul Apărării Naţionale” (D.P. 141, vol. 13, f. 60).

            După plecarea la Aradul Nou, legătura cu acest grup o avea prin maiorul Niţescu Nicolae, rămas rezervist prin demisie. Era de loc din com. Cândeşti, jud. Dâmboviţa, dintr-o familie cu opt copii. Era rudenie cu maiorul Dabija (soţiile lor erau surori). L-a ajutat pe acesta cu informaţii militare şi politice printr-un cod cifrat, i-a procurat un multiplicator şi hârtie, o maşină de scris, hărţi militare, i-a confecţionat o ştampilă pentru organizaţie, cu următorul titlu: Frontul Apărării Naţionale, Corpul de Haiduci (D.P. 141, vol. 1, f. 180). A încercat să confecţioneze 100 de percutoare, după un model oferit de Dabija, dar atelierele unde le-a comandat nu au reuşit să asigure calitatea dorită. Securitatea îl caracteriza: „foarte calm, memorie bună, duşman de moarte al regimului”.

            Angheluţă Mihai, născut în Galaţi, la 4 octombrie 1920, înainte de 23 August 1944 a fost membru al grupării „Gândul nostru”, condusă de Mihail Ralea, grupare contopită cu Partidul Socialist Ţărănist şi apoi cu Frontul Plugarilor. A fost numit şef al Tineretului Frontului Plugarilor şi şef al cabinetului lui Petru Groza (noiembrie 1944-1 iunie 1945). S-a lămurit repede că se afla pe o cale greşită şi a părăsit poziţia în care se afla (a demisionat), devenind un duşman al regimului comunist. A corectat şi stilizat primul manifest al lui Dabija şi l-a difuzat în Bucureşti. A tradus în limba franceză scrisoarea lui Dabija adresată Ambasadei S.U.A., prin care cerea ajutor material şi militar. A ajutat pe Dabija la redactarea unei scrisori adresate Consulatului Turc de la Bucureşti, prin intermediul căruia dorea să obţină legătura cu Ambasada Americană.

            Carra Ioan, născut la 26 februarie 1909, în Leova, Cahul, fost locotenent-colonel aviator în rezervă, participant la război pe fronturile de răsărit şi apus, decorat cu „Virtutea aeronautică” clasa a III-a, „Coroana României” cu panglică, „Virtutea aeronautică” clasa a II-a şi Medalia „Victoria” (1945). După ce a fost deblocat din armată (1946), s-a angajat ca funcţionar la un magazin din Bucureşti.

            Ceauşu Titus, locotenent-colonel în rezervă, născut în 2 octombrie 1910, în Botoşeşti-Paia, Dolj, din părinţi ţărani, fără avere. A luptat în campania din răsărit, ca şef al Batalionului de operaţii al Flotilei II Vânătoare, decorat cu „Steaua României” cu panglică, „Virtutea Militară” şi „Virtutea aeronautică”, clasa I de aur, cu spadă. A simpatizat cu Mişcarea Legionară. După ce a fost deblocat din armată (1947), locuia în Bucureşti, fiind profesor suplinitor.

            Nicolae Niţescu, Ioan Carra şi Titus Ceauşu erau desigur nemulţumiţi de noul regim. Fiind deblocaţi din armată, erau nevoiţi să presteze munci cu mult sub pregătirea lor (vânzători sau funcţionari la un magazin). Aceasta era răsplata pe care o primeau ca urmare a faptelor de eroism din timpul războiului (mărturie a acestora stând numeroasele decoraţii primite). Auzind de organizaţia lui Dabija, s-au încadrat în ea, alături de Mihai Angheluţă.

 

FORMAREA GRUPULUI DABIJA

 

Într-un proces verbal din 6 august 1949, întocmit de cpt. Cosma Alexandru, conducătorul anchetei, se spune: „Banda Dabija a organizat o bandă subversivă, teroristă, politică şi paramilitară. Au intrat în legătură cu Misiunea Turciei pentru a stabili legături cu Ambasada Americană din Bucureşti, în vederea resurecţiei armate contra ordinii de stat. Au iniţiat acţiuni împotriva conducătorilor politici şi instituţiilor de stat. Au preconizat atacuri armate asupra instituţiilor militare pentru însuşirea armamentului necesar bandei. Au lansat zvonuri în rândul populaţiei, cu scopul de a crea o psihoză în legătură cu declanşarea unui război între Anglo-Americani şi Uniunea Sovietică. În eventualitatea unui război, preconizau organizarea de atacuri de hărţuire în spatele trupelor româno-sovietice, asupra punctelor strategice, şi aservirea teritoriului R.P.R. forţelor imperialiste duşmănoase democraţiei şi ordinii de stat. S-au opus înarmaţi şi au tras în autorităţile de stat când au fost încercuiţi. Conducătorul acestei bande a fost Dabija Nicolae, maior de rezervă prin demisie” (D.P. 141, vol. 1, f. 1).

Maiorul Nicolae Dabija s-a născut la 18 aprilie 1907, în Galaţi, tatăl său fiind tâmplar. La vârsta de 9 ani a rămas orfan de tată şi a fost primit copil de trupă. A făcut primele clase liceale în această calitate. Ultimele clase le-a făcut în particular, trebuind să muncească pentru a-şi ajuta mama şi pe cei trei fraţi. A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de la Sibiu, fiind repartizat la diferite unităţi militare, printre care şi la Regimentul 4 Grăniceri Arad. A participat la războiul din Răsărit, în luptele de la Kerci, Caucaz, Cuban, Pericop, fiind de trei ori rănit în luptă. Pentru faptele sale de eroism a fost citat de trei ori pe armată şi o dată pe naţiune. A fost avansat la gradul de maior la excepţional, înaintea promoţiei sale. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazu” clasa a III-a cu spade, Ordinul „Steaua României” în gradul de cavaler şi comandor, „Crucea de Fier”, clasa I şi clasa a II-a, şi cu„Crucea Germană” în aur. Pe front a fost căpitan, apoi maior la Regimentul 38 Infanterie şi a comandat Compania a 5-a.

Prezentăm mai jos Raportul special pentru propunerea de decorare cu Ordinul „Mihai Viteazu” clasa a III-a a căpitanului Dabija Nicolae din Regimentul 38 Infanterie, întocmit de comandantul Diviziei 10 Infanterie, generalul Sava Caracaş, la 9 februarie 1943:

„Căpitanul Dabija Nicolae, comandantul Companiei 5 din Regimentul 38 Infanterie, a dovedit, pe timpul debarcării inamice din noaptea de 3/4 februarie 1943 şi următoarele 4 zile de luptă, un exemplu înălţător de vitejie, destoinicie şi devotament în luptă. În îndeplinirea misiunii de a apăra coasta mării cu compania sa în sectorul Iushnaia Ozereika, căpitanul Dabija, rezistând dârz 3 zile şi 4 nopţi, încercuit de un număr inamic mult superior ca număr şi care a atacat însoţit de numeroase care de luptă, a reuşit să neutralizeze şi să reţină asupra punctului de sprijin ce comanda focul şi forţele inamice şi astfel să uşureze înaintarea rezervelor. În timpul atacului, căpitanul Dabija, după 4 zile de încercuire, ia comanda tuturor trupelor şi atacând concentric inamicul reuşeşte a-l nimici complet. Este de remarcat că acest înalt spirit de îndeplinire a misiunii până la capăt l-a împrumutat şi subalternilor, întrucât peste unul din punctele sale de sprijin inamicul a trecut, distrugându-l în întregime, fără ca un singur om să dea înapoi, iar cele două puncte de sprijin comandate de 2 subalterni au rezistat eroic, sub directul său impuls, timp de 4 zile, trecând apoi la atac cu un elan indescriptibil şi nimicind pe inamic până la unul. În acţiunea sa, căpitanul Dabija a transformat debarcarea celei mai bune brigăzi sovietice, dotată cu care de luptă americane, într-un eşec total, producându-i: peste 800 sovietici morţi, răniţi sau prizonieri; 31 care de luptă distruse; 1 şlep cu benzină distrus; 1 şlep cu autoturisme nimicit şi peste 40 de ambarcaţiuni intacte, de provenienţă engleză, capturate. Prin rezistenţa sa eroică şi reacţiunea violentă, căpitanul Dabija a asigurat menţinerea întregului front al Caucazului de Sud şi în special a Novorossiskului, care în cazul când importanta acţiune a inamicului ar fi reuşit, primejduia întregul plan de acţiune al Înaltului Comandament, care se sprijină pe garantarea litoralului până la sacrificiu. Pentru aceste motive şi pentru o recompensare binemeritată a înaltelor fapte de arme săvârşite de căpitanul Dabija Nicolae, îl propun la decorarea cu Ordinul «Mihai Viteazu» clasa a III-a” (D.ec.E., dosar nr. 338, ff. 16-17. Documentul a fost furnizat prin amabilitatea d-nei Florica Dobre, căreia îi mulţumim şi pe această cale).

            Bineînţeles că noua armată, „democratică”, pusă în subordinea lui Emil Bodnăraş şi formată pe scheletul diviziilor „Tudor Vladimirescu” şi „Horea, Cloşca şi Crişan”, nu avea nevoie de un ofiţer care se distinsese tocmai în luptele contra „marelui frate de la Răsărit”. În august 1946, odată cu alte mii de ofiţeri, maiorul Dabija urma să fie trecut în cadrul disponibil. Din onoare, şi-a prezentat singur demisia, preferând să părăsească el armata comunistă, decât să fie epurat. S-a stabilit în Aradul Nou, str. Ana Ipătescu, nr. 25. Avere avea 5 ha de pământ, ca lot primit în calitate de Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazu”. Nu a făcut parte din nici o organizaţie politică. După propria sa declaraţie dată în anchetă „…nu am fost şi nici acum nu sunt de acord cu actualul regim. În primăvara anului 1948 m-am hotărât să trec la acţiuni împotriva regimului actual, împreună cu fraţii Traian şi Alexandru Macavei, pe care i-am întâlnit în casa maiorului de rezervă Oprean Ioan. Am alcătuit organizaţia subversivă cu elemente hotărâte, indiferent de convingeri politice: ofiţeri, militari, manişti, legionari etc. Scopul organizaţiei subversive: înarmarea ei, acţiuni împotriva organelor de stat şi de partid. În caz de război, acţiuni pentru schimbarea instituţiilor de stat locale, pentru ocuparea căilor de comunicaţie şi telefoane. Legături cu alte organizaţii subversive, pentru a ne uni sau coopera în vederea aceluiaşi scop. Bazele organizării subversive au fost puse în casa lui Bolfea Silvestru, din Întregalde, la data de 16 decembrie 1948” (D.P. 141, vol. 1, f. 15).

            În aceeaşi declaraţie, Dabija mai adăuga: „Am redactat o proclamaţie care s-a răspândit în ţară, împreună cu Angheluţă Mihai. Am alcătuit un statut al organizaţiei, un regulament şi un jurământ. Am iniţiat legături cu grupurile din Banat, din M-ţii Neamţului şi-n M-ţii Apuseni, cu Popa Ştefan şi Leon Şuşman. Am întreprins la Bucureşti mai multe drumuri, cu scopul de a lua legătura cu Ambasada Americană şi cu un cerc de ofiţeri cu idei similare cu ale mele. Ultima dată am fost la Bucureşti în 16 octombrie 1948. Am atacat la data de 22 decembrie 1948 Percepţia din Teiuş, de unde am ridicat suma de 310.000 lei. Banii capturaţi au fost folosiţi exclusiv pentru procurarea de echipament, de arme, bocanci, pentru grup”.

            Plecarea la munte este descrisă astfel de Macavei Traian: „La 17 decembrie 1948 am sosit cu fratele meu Alexandru şi cu domnul Dabija, de la Teiuş, la Bolfea Silvestru, în comuna Întregalde. De aici am trecut tot pe la oamenii lui Pascu şi Maxim, în Mogoş, la Crişan Vasile, Ţapu Victor, în Bucium-Montari, la Cosma Petru şi la vărul meu Macavei Traian, de unde am ridicat 10 kg din trotilul meu, în Lupşa, la Cutea Ion, şi apoi în comuna Bistra, la Ihuţ Avram.

            Ca ideologie, grupul Dabija (ca de altfel toate grupurile „subversive”) se baza pe ideologia naţionalistă, contrară comunismului sub toate aspectele. O a doua caracteristică era componenta religioasă, în special greco-catolică. Nicolae Dabija era de religie ortodoxă, dar el a profitat de nemulţumirile credincioşilor greco-catolici, crunt loviţi spiritual prin desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Cum se poate vedea şi din biografiile prezentate la sfârşitul volumului, imensa majoritate a membrilor şi sprijinitorilor grupurilor de rezistenţă erau de confesiune unită. Toate acestea au fost consemnate în rapoartele Securităţii.

            Astfel, la percheziţia efectuată la locuinţa lui Balea Gheorghe din Bistra s-au găsit două manifeste greco-catolice, care îndemnau la rezistenţă spirituală şi la păstrarea credinţei. Locotenentul Coldea Gheorghe, şeful Biroului de Securitate Câmpeni, raportează la 18 octombrie 1948: „în ziua de 10 octombrie, preotul greco-catolic Bucea Niculae, din comuna Bistra, a ţinut o predică în biserică, spunând: «Iubiţi credincioşi, eu vă rog să vă păstraţi credinţa şi alianţa cu Biserica din Apus, de care să nu vă lepădaţi, pentru că ştie Dumnezeu dacă eu voi mai putea servi la acest altar». În urma acestui discurs, populaţia a început să plângă, şi când am căutat să-i convingem să treacă la ortodoxie, au refuzat acest lucru” (D.P. 141, vol. 21, f. 108).

            Într-un document din 25 noiembrie 1948, semnat de căpitanul Kovács Mihai, şeful Serviciului Judeţean de Securitate Turda, se arăta că 1.900 de credincioşi greco-catolici din comuna Bistra nu trecuseră la ortodoxie, cu toate că fuseseră numiţi doi preoţi ortodocşi în comună. Motivul l-a reprezentat îndeosebi propaganda făcută de preotul Nicolae Bucea (D.P. 141, vol. 21, f. 123).

Aflând că preoţii greco-catolici de la Blaj ar fi constituiţi într-o organizaţie de rezistenţă anticomunistă, maiorul Dabija a încercat să ia legătura cu aceştia. El spera să obţină de la ei armament şi mai ales fonduri, pentru a putea duce lupta. În acest scop, maiorul a însărcinat-o pe Alexandra Pop să ia legătura cu preotul-profesor Ioan Aron, de la Blaj, pe care aceasta spunea că îl cunoaşte.

 

CÂTEVA CUVINTE DESPRE OAMENII RECRUTAŢI

(aşa cum i-a caracterizat Securitatea)

 

            Bolfea Silvestru, din Întregalde, cătunul Modoleşti, născut în 1899, „om cu bunăstare materială”, cu 4 iugăre de pământ [cum putea fi bogat un om cu 4 iugăre de pământ în vârful muntelui? Asta amintea Securitatea, dar uita să spună că provenea dintr-o veche familie de luptători. Un bunic de-al său luptase în Armata lui Avram Iancu, sub conducerea lui Amos Frâncu – n.n.].

            În 1919 s-a înrolat voluntar în Armata Română, în Regimentul 18 Vânători de Munte, participând la „campania contra comuniştilor unguri”, cum singur scria în declaraţie. A fost mulţi ani primar al comunei Întregalde şi naţional-ţărănist încă din tinereţe.

            Împreună cu învăţătorul Pascu Cornel plănuise, încă înainte de a se înrola în gruparea Maxim, să formeze un grup de rezistenţă. Anchetatorii îl caracterizau: „fire domolă, cere să fie respectat, chiar şi arestat” (D.P. 141, vol. 1, f. 172). Intră printre primii în organizaţie, adăposteşte luptători în casa lui, conduce oamenii în Muntele Mare şi îi recrutează pe Ilie Simion, Onea Florian şi Marian Victor.

            Pascu Cornel, din Benic, Alba, învăţător în Întregalde, student la Cluj, la fără frecvenţă, a fost unul dintre cei mai importanţi oameni ai organizaţiei. În documentele Securităţii se află puţine date personale despre el, situaţie care se repetă în cazul tuturor celor care au murit în luptă. În schimb, numele său este prezent în toate paginile în care se vorbeşte despre grupările din munte. A fost unul dintre cei care au făcut cel mai mult pentru unirea grupurilor sub conducerea maiorului Dabija. A fost un fel de axă a grupurilor de rezistenţă. Recrutează pe Florinc Mihai şi pe Scridon Ion. Vizitează des pe şefii de organizaţii din Galda de Jos, Oiejdea, Coşlariu şi păstrează o legătură permanentă cu Oargă Ioan, din Şeuşa, Alba. Prin intermediul acestuia din urmă au fost recrutaţi mai mulţi membri ai organizaţiei, toţi fiind apoi aduşi pe Muntele Mare: Ioan Cigmăianu, Gheorghe Opriţa, Dumitru Măgureanu etc. Securitatea îl caracterizează ca fiind „temperament liniştit, foarte periculos pentru regim”.

            Scridon Ioan s-a născut la Măhăceni, Turda, la 22 februarie 1922. A făcut frontul şi la răsărit şi la apus. După război a fost plutonier de jandarmi în Sohodol, lângă Câmpeni, dar a fost comprimat când jandarmii au devenit unelte ale stăpânirii comuniste. S-a stabilit în Benic, unde fusese anterior şef de post, muncind cele trei iugăre de pământ ce le avea soţia sa. În septembrie 1948 a primit propunerea lui Cornel Pascu de a se încadra în organizaţie şi a luat parte la toate acţiunile. La 9 ianuarie 1949 s-a stabilit în Muntele Mare, alături de maiorul Dabija şi fraţii Macavei. A fost numit comandant de grupă şi răspunzător cu armamentul. Anchetatorii l-au caracterizat astfel: „dârzenie, temperament impulsiv, rezistent la anchete”. Cât a fost liber, s-a deplasat în toate părţile unde avea cunoştinţe, pentru a recruta alţi membri şi a procura armament. Fiind originar din aceeaşi comună cu Leon Şuşman, Ioan Scridon a primit drept sarcină din partea lui Dabija de a face legătura cu organizaţia acestuia.

            Caracteristic pentru atmosfera de încredere şi solidaritate românească din lumea satelor din vremea aceea, din judeţele Alba şi Turda, prezentăm un fragment din declaraţia lui Scridon: „...la ieşirea din Aiud spre Măhăceni m-a luat în căruţa lui un băiat, Călin Ioan, din Cicău, Alba. I-am mărturisit că sunt urmărit de Securitate şi fac parte dintr-o organizaţie subversivă. La rândul lui, tânărul mi-a mărturisit că şi el face parte dintr-o organizaţie subversivă, dar legionară, a lui Şuşman Leon, din Ocna Mureş. Eu l-am întrebat de unchiul meu din Cicău, Popa Gheorghe, pe care-l ştiam legionar. Călin Ioan mi-a spus, râzând, că tocmai acest unchi de-al meu e şeful organizaţiei legionare din Cicău, dar dacă mă duc pe la el să nu-i spun că am vorbit cu el. Unchiul meu cu greu a recunoscut că el era şeful organizaţiei din Cicău şi că ei sunt în jur de 20 de oameni tineri, gata la ordinul lui Şuşman Leon, care se afla la Rătişel, Turda. Mi-a promis că va întreba pe Şuşman Leon dacă mă poate primi şi pe mine. Dar pot merge la Ciugudu de Sus, unde şeful organizaţiei legionare era un croitor cu numele Amos [Ardiuş Amos – n.n.]”. După cum se vede, se lucra aproape pe faţă, oamenilor din zonă neputându-le trece prin cap că vreunul dintre ei i-ar fi putut vinde Securităţii.

 

INTRAREA ÎN GRUPUL DABIJA

 

            La începutul verii 1948, Dabija a făcut o vizită generalului în rezervă Petrescu Dumitru (fost ataşat militar al României la Washington), căruia i-a comunicat intenţiile sale de a forma o organizaţie de luptă anticomunistă în M-ţii Apuseni. În octombrie 1948 generalul a acceptat să ajute grupul, care însă trebuia să i se subordoneze, lucru pe care Dabija l-a acceptat. Urma ca la o nouă vizită în Capitală, în martie 1949, să raporteze generalului Petrescu ceea ce realizase. Însă la sfârşitul lunii octombrie 1948, presimţind că va fi arestat, generalul Petrescu a emigrat clandestin în Iugoslavia, apoi în Franţa, unde a fost numit de către Comitetul Naţional Român drept conducător al ofiţerilor români refugiaţi în Occident.

            Refugiat la Bucureşti după confruntarea cu jandarmii de la Bucium, Onea Titus a ajuns la Muntele Mare la 26 februarie 1949, fiind adus de Petru Cosma, la cererea unchilor săi, fraţii Macavei. Ştiind că era student la medicină, ei doreau să se folosească de cunoştinţele acestuia în cazul în care vreun membru al grupului ar fi fost rănit în luptele cu Securitatea. Raţiu Augustin a sosit în 2 martie pe acelaşi munte. Era de loc din Sărmăşel, Cluj. Acolo făcea parte dintr-o grupare de rezistenţă condusă de studentul Moraru Alexandru. Ceilalţi membri ai organizaţiei fiind arestaţi, el a fugit la fratele său Emil, la Cluj. Aici l-a cunoscut pe studentul Eugen Mărgineanu, care l-a dus la tatăl său, Mărgineanu Petre. Acesta l-a condus în Benic, la Pascu Petre, unul dintre fraţii lui Cornel Pascu, şi prin acesta la Bolfea Silvestru, care i-a făcut legătura cu Macavei Traian, de unde a ajuns la Muntele Mare.

            Opriţa Gheorghe, din Balomiru de Câmp, Hunedoara, era căutat de Securitate din cauza activităţii sale politice anterioare. Se ascundea în pădurile din zona Cugirului, iar uneori revenea acasă pentru alimente. Pentru a scăpa de arestare, în 10 ianuarie 1949 Gheorghe Opriţa a luat legătura cu Cigmăianu Ioan, din Şibot. Ultimul tocmai evadase din arestul Biroului Securităţii Cugir, unde fusese închis şi anchetat pentru că făcuse parte dintr-o organizaţie anticomunistă legionară din zonă. După evadare se ascundea în pădurile din jurul Şibotului. Amândoi s-au deplasat la Alba Iulia, luând legătura cu Oargă Ioan, care i-a condus în Galda de Jos, la Olteanu Emil, şi de aici în Benic, la Laslo Aron, care i-a trimis la Bolfea Silvestru, în Întregalde. Aici, prin Traian Macavei şi Ioan Scridon, au ajuns la 2 martie în Muntele Mare, împreună cu Mihălţan Traian şi cu un grup adus de acesta, trecând prin Mogoş şi Lupşa.

Traian Mihălţan se afla în atenţia autorităţilor încă din 1946, când făcuse o intensă propagandă în favoarea P.N.Ţ., partid din care făcea parte. În vara acelui an a fost arestat de Siguranţa din Bucureşti pentru că strigase mai multe lozinci în favoarea P.N.Ţ. în timpul unei călătorii cu trenul. Pentru această faptă a fost dat afară de la locul de muncă, Uzina Mecanică Cugir, fiind apoi urmărit continuu de organele de represiune. Încercând să scape de arestare, s-a înscris formal în P.C.R. la Teiuş, dar a fost apoi exlus când s-a aflat de activitatea sa politică din trecut.

            Moldovan Simion, din Blaj, în 1946 activase într-o organizaţie naţionalistă cu caracter religios, constituită în acel oraş. În decembrie 1948, după ce ceilalţi membri au fost arestaţi, iar el a fost căutat acasă de Securitate, a luat decizia de a-şi părăsi domiciliul şi a se încadra într-o organizaţie de rezistenţă. La 28 februarie 1949 a venit la Câmpeanu Traian, din Teiuş, şi împreună cu Mihălţan Traian şi soţii Maier Iosif şi Elena au mers tot pe la Bolfea Silvestru şi, urmând acelaşi traseu, au ajuns în 3 martie la Muntele Mare.

            Buţuţui Viorica, din Întregalde, fiind căutată de Securitate, a fost adusă de Pascu Cornel, la data de 2 martie 1949, la Muntele Mare.

            Vandor Victor s-a alăturat celorlalţi pe drum şi a ajuns pe 3 martie, împreună cu grupul Mihălţan, la Muntele Mare.

            Câmpeanu Traian şi Breazu Iuliu, primul din Teiuş, al doilea din Mihalţ, au plecat cu un grup de 8 persoane, condus de Mihălţan Traian, ajungând la Muntele Mare la data de 3 martie 1949. Traian Câmpeanu era căutat de Securitate pentru a fi arestat, deoarece se făcuse vinovat de „atitudine antidemocratică”, mai exact adusese insulte guvernului. Era rudă cu soţii Maier, cu care a şi plecat spre Muntele Mare. Soţii Maier au trebuit să-şi părăsească domiciliul şi să plece în munţi din cauza trădării maiorului Oniga, fiind descoperiţi că îl găzduiseră pe Ştefan Popa.

            Pop Alexandra, fostă legionară, la alegerile din 1946 a făcut propagandă în favoarea P.N.Ţ., motiv pentru care se afla în atenţia autorităţilor. La data de 8 februarie 1949 a luat legătura cu maiorul Nicolae Dabija, prin Ihuţ Traian şi Macavei Alexandru, acceptând propunerea acestora de a intra în organizaţie.

            Elevii Avram Horea, Rotaru Nicolae şi Purdea Octavian, de la liceele din Alba Iulia, au plecat spre Muntele Mare prin Meteş. Au fost surprinşi pe drum de Miliţie, în com. Mogoş. Trăgându-se asupra lor, au reuşit să scape şi s-au întors înapoi, fiind arestaţi ulterior de Securitate.

Traian Ihuţ şi Nicolae (Mişu) Salagea erau urmăriţi de Securitate încă din toamna anului 1948, ambii pentru simplul motiv că făcuseră propagandă în favoarea P.N.Ţ. Se ascundeau în pădurile din jurul comunei Bistra sau pe la diferite rude şi cunoştinţe. Uneori erau însoţiţi de Constantin Vodă, care era urmărit de autorităţi încă din anul 1947. La sfârşitul anului 1948 li se alăturase şi Avram Ihuţ, văr cu Traian, care şi-a părăsit şi el domiciliul pentru a nu fi arestat. În momentul în care maiorul Dabija a ajuns în zonă, cei trei s-au integrat din primul moment în organizaţia acestuia, ajutând la construirea cabanelor, dar mai ales având un rol foarte important în obţinerea de alimente din zonă. La începutul anului 1949, întrucât rezistenţii deseori treceau pe la locuinţa părinţilor lui Traian Ihuţ, Petru şi Ana, de unde se aprovizionau, şeful Biroului de Securitate Câmpeni, locotenentul Coldea Gheorghe, dorea ca o echipă a Securităţii să-i răpească pe aceştia din urmă, să se ascundă în casa lor şi, bine înarmaţi, să-i aresteze pe „fugari”.

 

Biroul Securităţii Poporului Câmpeni

21 februarie 1949

 

Către Serviciul Securităţii Poporului al judeţului Turda

 

În urma informaţiilor primite până în prezent asupra bandei de fugari politici urmărită de către noi şi ale cărei elemente se găsesc în raza acestui Birou de Securitate, am constatat că numiţii Vodă Constantin, Ihuţ Traian, Ihuţ Avram şi Salagea Nicolae, zis Mişu, care fac parte din acea bandă, săptămânal trec pe la casele lor de 2-3 ori pentru a-şi lua haine de schimb şi alimente. Informatorii recrutaţi în cauză până în prezent au adus un aport foarte mic şi am constatat că unii dintre informatorii recrutaţi, chiar membri de partid fiind, nu au fost destul de conştienţi şi nu au raportat imediat ce au aflat ceva, motivând că stau departe şi nu pot fi tot timpul pe drumuri pentru noi.

Totodată, am onoarea a raporta că am mai găsit informativ şi locurile pe unde ei stau, cine îi aprovizionează şi totodată pe unde umblă ei.

În concluzie, eu cred de cuviinţă că dacă această chestiune o vom mai amâna, pentru viitor pe cale informativă cei de mai sus nu vor fi arestaţi, deoarece populaţia din această regiune în majoritate este de partea bandiţilor şi nu-i divulgă pe aceştia, deci cred de cuviinţă că momentan acţiunea în mare nu se poate face deoarece chiar din rapoartele informative primite rezultă că nu au loc stabil, ci circulă de la un obiectiv la altul, însă momentan sunt de părere să trecem noi pe teren într-un număr mai mare, de cca 6 organe de la Serviciul Turda şi cu personalul de la acest Birou de Securitate, şi să urmărim sub formă de pândă aceste persoane şi în această formă să procedăm la arestarea vreunuia din bandă şi ulterior să se treacă la acţiune în mare.

Propun ca familia lui Ihuţ Traian să fie adusă (răpită) într-o noapte de acasă, să rămână acasă numai tatăl său, care este om bătrân, şi totodată în casă să se posteze un număr de 4 organe de ale noastre cu pistoale automate şi una puşcă mitralieră, ca eventual dacă vin mai mulţi să [le] poată face faţă lor la atac. În felul acesta, cred că, stând aşa la pândă trei-patru zile, el, ori cu alţii ori singur, va veni acasă şi astfel va putea uşor fi arestat.

La cele de mai sus, rog să binevoiţi a studia şi dvs. problema şi rugăm să binevoiţi a ne comunica de urgenţă hotărârea dvs. în această cauză.

 

Locotenent de Securitate

      Coldea Gheorghe

 

Rezoluţie:

Planul este greşit, nu aşa se procedează în asemenea cazuri. Noi vom trimite un evadat care va fi instruit că este fugar şi într-adevăr va fi urmărit. Acest evadat va avea un loc indicat unde se va întâlni cu organele Securităţii, o scorbură sau copac, unde va lăsa notiţe, care se va prezenta la chemarea noastră.

Prin răpirea membrilor de familie se divulgă tot secretul nostru, deci veţi proceda conform instrucţiunilor.

Mihai Kovács

 

(D.P. 141, vol. 25, f. 74)

 

Nota noastră

Desigur, era vorba de persoane asemănătoare maiorului Oniga sau colonelului Bocan. De altfel, trimiterea în munţi a unor aşa-zişi „evadaţi” era o practică destul de frecvent folosită de Securitate pentru descoperirea organizaţiilor de rezistenţă anticomunistă. Aceste persoane, sub pretextul că erau urmărite de Securitate, luau legătura cu rezistenţii, iar în momentul în care aflau exact locurile unde se ascundeau aceştia prezentau toate informaţiile organelor de represiune.

 

ÎNCEPUTUL GRUPULUI DABIJA

(după declaraţia lui Traian Macavei)

 

Declaraţie

 

            Subsemnatul Macavei Traian, de profesie conducător industrial, născut în anul 1910, luna iulie, ziua 28, în comuna Bucium-Montari, jud. Alba, fiul lui Alexandru şi Terezia Macavei, agricultori, domiciliat în comuna Bucium-Montari, jud. Alba, declar următoarele:

            Prin anul 1947, prin luna iulie sau august, aflându-mă la Arad, la vărul meu, mr. deblocat Opreanu Ioan, împreună cu acest văr ducându-mă în oraş, în faţa Teatrului Naţional mi-a fost prezentat dl. mr. deblocat Dabija Nicolae.

            La prima vedere, dl. Dabija s-a adresat către vărul meu Opreanu cu următoarele cuvinte: „Măi, când începem ceva?”. Din aceste cuvinte eu am înţeles pentru moment că ar fi vorba de a se întreprinde ceva împotriva actualului regim. Menţionez că la acea întâlnire eu nu mă aflam fugit de acasă şi nici nu eram urmărit. După circa o lună şi jumătate de la această întâlnire, aflându-mă din nou la Arad, în casa familiei Opreanu, m-am întâlnit din nou cu dl. Dabija şi, printre alte discuţii, dânsul a adus din nou vorba despre o eventuală organizare împotriva actualului regim. În linii generale, dl. Dabija a arătat că ar vedea această organizare prin recrutarea de elemente duşmănoase ale regimului actual şi de a se trece la acte de sabotaj, prin aruncarea în aer a podurilor, trenurilor etc. Eu am participat la aceste discuţii, însă fără un miez precis. În aceste discuţii era antrenat şi vărul meu Opreanu Ioan.

            După această întâlnire m-am despărţit de dl. Dabija, fără a stabili ceva şi fără a mai hotărî o altă întâlnire.

            După cât îmi amintesc, prin toamna anului 1947 dl. Dabija a plecat din Arad la Bucureşti şi nu l-am revăzut până prin lunile mai sau iunie 1948, când l-am întâlnit din nou la familia Oprean. Cu această ocazie s-a discutat cam în acelaşi fel, adică metodele ce s-ar putea întrebuinţa într-o eventuală acţiune împotriva regimului.

            Dl. Dabija vedea o eventuală schimbare a regimului actual prin război între U.R.S.S. de o parte şi anglo-americani pe de altă parte. Nici de data aceasta nu s-a stabilit nimic precis.

            Prin 28-29 august 1948, subsemnatul fiind fugit de acasă, în urma conflictului avut cu organele Securităţii, m-am dus la Timişoara, iar în drum m-am oprit pe la Arad. Trecând pe la vărul meu Opreanu, l-am întâlnit din nou pe Dabija acolo.

            Eu am povestit lui Dabija conflictul meu cu Securitatea, la care Dabija a zis satisfăcut: „Acum eşti al meu!”. Cu această ocazie am discutat chestiuni în legătură cu o eventuală organizare, deoarece pe mine mă preocupa o eventuală trecere a frontierei în Iugoslavia.

            Menţionez că în drumul meu de la Bucium la Timişoara trecusem pe la Vandor Victor, din comuna Întregalde, cu care apoi m-am dus la Sandu Maxim, care locuia la preotul Suciu, care mi-a făcut cunoscut că ei au o organizaţie subversivă şi că au legături cu Bucureştiul şi că au armament. Aceste lucruri eu le-am povestit lui Dabija în cele câteva zile în care am stat la Arad.

            Prin septembrie 1948, venind fratele meu Alexandru la Arad, eu i-am făcut cunoştinţă cu dl. Dabija. După această întrevedere cu Dabija, fratele meu s-a întors la Bucium, unde, fiind surprins de jandarmi în casa mea proprie, a împuşcat în luptă 2 plutonieri de jandarmi şi a rănit un soldat. După aceste întâmplări, el a venit la Arad, unde toţi trei, adică Dabija, eu şi fratele meu Alexandru, după discuţii de circa 20 de zile, ne-am hotărât să mergem în M-ţii Apuseni, unde să organizăm oameni în vederea acţiunilor subversive, împreună cu organizaţia existentă deja, a lui Sandu Maxim şi Pascu Cornel.

            În ziua de 17 decembrie 1948 am plecat toţi trei în comuna Întregalde, la Bolfea Silvestru, unde am găsit pe Sandu Maxim, Pascu Cornel şi Clamba Iosif, fugiţi. Împreună cu aceştia ne-am instalat în M-tele Mare, după ce în prealabil dădusem atacul de la Percepţia de la Teiuş, sub comanda lui Dabija.

            În pădure, grupul nostru de 6 oameni, sub comanda lui Dabija, formase grupa de comandă, iar prin exerciţiile militare ce le făceam pregăteam aceşti oameni pentru calitatea de viitori comandanţi de grupe.

            Totodată, pregăteam materialul de propagandă subversivă, manifeste concepute şi lucrate de Dabija, pregăteam de asemenea material de minare a terenului din jurul nostru.

            Pe la data de 15 februarie 1949 s-a început primirea de membri în această organizaţie şi colectarea de armament şi muniţie. În acest scop, subsemnatul, fratele meu Alexandru, Pascu Cornel şi Clamba Iosif ne-am deplasat de două ori în comuna Întregalde, la Bolfea Silvestru, de unde aduceam membrii recrutaţi în M-tele Mare.

            În ziua de 4 martie 1949, când am fost surprinşi de armată, Dabija, în calitate de comandant, a comandat deschiderea focului, la care subsemnatul, cu pistolul mitralieră pe care-l aveam, am ieşit ultimul din cabană şi am tras asupra unui soldat pe care-l zărisem după un brad, întrucât pe alţi soldaţi nu i-am văzut. În momentul ieşirii din cabană am tras o rafală fără a ochi.

            De aici m-am deplasat în partea de răsărit, unde de altfel era sectorul meu de luptă repartizat de Dabija şi unde lupta continua. Ajuns acolo, sub un brad, am observat doi civili asupra cărora am voit să trag [Este vorba de primarul din com. Bistra, Alexandru Salagea, şi de un pădurar, ambii agenţi ai Securităţii, care au condus trupele pe Muntele Mare – n.n.], dar am observat că pistolul nu mai funcţionează. Atunci am fugit în jos, în pădure, scăpând astfel de încercuire. De la fuga mea nu m-am mai întâlnit cu Dabija şi nici nu am mai auzit pe unde ar fi umblat.

            Aceasta îmi este declaraţia pe care o dau şi semnez propriu.

Sibiu 19 octombrie 1949.                                                                              Macavei Traian

(D.P. 761, vol. 3, f. 10-12)

 

NOTA NOASTRĂ

            La acea dată maiorul Dabija Nicolae era deja judecat şi aştepta execuţia. În dosarele Securităţii aflate la C.N.S.A.S. nu am găsit date foarte exacte privind modul cum a fost capturat Traian Macavei, cunoaştem doar faptul că el a fost arestat la 20 septembrie 1949 în comuna Tomeşti, jud. Hunedoara. Unele informaţii arată însă că Traian Macavei ar fi fost prins în tren, în staţia C.F.R. Hălmagiu. La 31 iulie 1949 cei doi fraţi au fost surprinşi de Securitate într-o şură din apropierea comunei Muşca, unde erau găzduiţi de David Silvia. Cu doar câteva zile înainte, la 27 iulie 1949, fusese arestat Alexandru Lazăr, conducătorul „Ligii Ardelene a Moţilor”, iar Securitatea îl forţase în anchetă să recunoască unde erau ascunşi fraţii Macavei. Fiind avertizaţi de o fată care-i găzduia, Salvina Fonoaghe, aceştia au reuşit să scape de trupele care-i încercuiseră, însă Securitatea se afla pe urmele lor. Alexandru Macavei, grav rănit la cap în timpul confruntării, s-a sinucis pentru a nu fi prins de organele de represiune. Cu toate că a fost şi el grav rănit, Traian Macavei a reuşit să scape, ascunzându-se cîteva luni în com. Vârtop, la Traian Bar, până ce s-a vindecat. La 20 septembrie 1949 a plecat de la această gazdă cu intenţia de a trece graniţa în Iugoslavia, de unde să se refugieze apoi în Occident, dar a fost arestat pe drum.

 

ARMAMENTUL GRUPULUI DABIJA

 

            După declaraţiile lui Dabija, armamentul şi muniţiile au fost strânse de la locuitorii nemulţumiţi de regimul comunist, de prin comunele Munţilor Apuseni. O parte dintre cei aflaţi la Muntele Mare veniseră cu propriile arme, dar alţii nu aveau armament.

            La 17 decembrie 1948, Maxim Alexandru i-a raportat lui Dabija că armamentul se putea procura de la oameni, însă numai contra unor sume de bani. Acesta a fost de altfel principalul motiv pentru care s-a luat decizia atacării Percepţiei din Teiuş.

            Lt.-col. Nicolae Niţescu, din Bucureşti, urma să construiască 100 de avertizoare, precum şi material exploziv (grenade). Avertizoarele trebuiau confecţionate după o schiţă trimisă de Dabija, iar ele trebuiau să semnalizeze apropierea unei persoane în zona în care erau instalate. Maiorul Niţescu a comandat componentele percutoarelor la două ateliere diferite, pentru ca cei care le executau să nu bănuiască forma finală. Componentele nu se asamblau însă perfect, astfel încât Niţescu i-a trimis o bucată lui Dabija, pentru ca acesta să facă eventuale modificări. Cele 50 de avertizoare confecţionate au fost date de Niţescu lui Mihai Angheluţă, care le-a ascuns la o prietenă de-a sa, pentru a nu fi găsite la el la o eventuală percheziţie a Securităţii. Când a fost arestat Niţescu, Angheluţă a luat percutoarele şi le-a aruncat într-un canal.

            Încă de la început, fraţii Macavei au adus două pistoale automate, unul rusesc şi altul german, şi o puşcă maghiară (de la Vandor Sabin din Întregalde), Pascu Cornel a adus o puşcă şi un pistol automat german, iar Maxim un pistol Parabellum şi o puşcă automată germană. Dabija a venit cu o puşcă Winchester (avută de pe front). Scridon a adus un pistol automat, la fel şi Gheorghe Opriţa. Deceanu Petru a adus un pistol Steier, iar Augustin Raţiu, Vandor Victor, Maier Iosif şi Breazu Iuliu au venit fiecare cu câte o armă.

Din Bistra s-au cumpărat trei arme ruseşti şi două pistoale automate. Fraţii Macavei posedau 45 kg. trotil, depozitat în Cărpiniş. Din această cantitate au fost aduse la Muntele Mare doar 5 kg. De altfel, cel mai mult armament a fost procurat de fraţii Macavei. Sergentul Popa Ioan, din Teiuş, a dat lui Mihălţan o armă Z.B. cu 50 de cartuşe.

Se intenţiona stabilirea de contacte cu Fabrica de la Cugir, de unde urmau să fie procurate arme şi muniţii.

            În ziua atacului Securităţii, grupul Dabija poseda 15 arme militare, dintre care 3 automate şi circa 1.200 cartuşe.

 

ORGANIZAREA GRUPULUI DABIJA ÎN 3 MARTIE 1949

 

            Cei veniţi au fost primiţi de maiorul Dabija şi trecuţi într-un registru, după ce în prealabil au fost întrebaţi despre motivele pentru care s-au încadrat în organizaţie. Cea care se ocupa cu scriptele organizaţiei era Alexandra Pop, care avea şi misiunea de a organiza serviciul de santinelă al grupului. Totodată, împreună cu Viorica Buţuţui şi Elena Maier pregăteau hrana pentru luptători.

            Programul de instrucţie a fost redactat de maiorul Dabija şi urma să fie executat zilnic, făcându-se instrucţie militară membrilor în vederea pregătirii pentru luptă. Spre exemplu, în ziua de 21 februarie 1949 cei de la Muntele Mare au fost instruiţi de Dabija asupra poziţiilor de tragere (în picioare, culcat, în mişcare etc.), folosirea terenului în cazul unui atac, modalităţi de atac, pregătirea unei ambuscade etc. (D.P. 141, vol. 4, f. 68).

            Grupul avea două cabane, prima fiind construită între 1-6 ianuarie 1949 de către maiorul Dabija, fraţii Macavei, Traian Ihuţ, Avram Ihuţ, Cornel Pascu şi Iosif Clamba. Cea de-a doua cabană s-a construit pe la mijlocul lunii februarie 1949 de către aceleaşi persoane, cărora li s-a alăturat şi Ioan Scridon.

 

MANIFESTELE

 

            Maiorul Dabija a redactat un prim manifest în vara anului 1948, în timp ce se afla în Bucureşti. A fost ajutat de Mihai Angheluţă, care a stilizat proiectul. Împreună cu acesta, l-au multiplicat şi împărţit în Bucureşti în cutiile poştale ale unor ofiţeri deblocaţi şi funcţionari comprimaţi, ale căror adrese le-au luat din ziare. Scopul răspândirii acestor manifeste era acela de a crea o stare de spirit potrivnică noului regim şi de a menţine activ sentimentul anticomunist.

            La începutul lunii februarie 1949, maiorul Dabija a redactat o ciornă a unui manifest intitulat „Proclamaţie” şi semnat „Frontul Apărării Naţionale”. Foarte probabil era vorba de o variantă îmbunătăţită şi adaptată situaţiei a primului manifest.

            Petru Cosma şi Titus Onea au adus din Bucureşti o maşină de scris „Gestetner”, la care se multiplicau zilnic manifeste la Muntele Mare. Acestea erau bătute de Dabija şi Alexandru Macavei, ajutaţi de Alexandra Pop, care le dicta. Aceste manifeste trebuiau răspândite în ţară în mii de exemplare, începând din Munţii Apuseni. De asemenea, erau avute în vedere oraşele mari, ca Bucureşti, Timişoara, Cluj, unde de asemenea doreau să creeze o stare de revoltă anticomunistă. Maiorul intenţiona ca, după răspândirea primei serii de manifeste, să redacteze un al doilea manifest, cu scopul de a provoca în sânul populaţiei o stare de agitaţie continuă împotriva regimului din ţară. Pentru a tipări un număr cât mai mare, grupul a cumpărat o maşină de multiplicat, dar mai avea nevoie de matriţe şi de plombagină, care însă urmau să fie aduse de la Arad de către Petru Cosma. Răspândirea manifestelor urma să se facă prin studenta Alexandra Pop. Punerea în practică a acestui plan a eşuat însă, Securitatea descoperindu-i înainte de a apuca să le răspândească.

            Prezentăm mai jos manifestul conceput şi redactat de Nicolae Dabija la Muntele Mare:

 

PROCLAMAŢIA

FRONTULUI APĂRĂRII NAŢIONALE,

CĂTRE ROMÂNI ŞI TOATE NAŢIONALITĂŢILE CONLOCUITOARE

 

            O clică comunisto-jidovită, compusă din cei mai josnici trădători de Neam şi Ţară, cu totul străină de sfânta noastră credinţă strămoşească, de obiceiurile şi tradiţiile neamului şi de toate jertfele şi sacrificiile făcute de-a lungul veacului de poporul român pentru libertate şi independenţă, s-a înscăunat acum 4 ani la conducerea scumpei noastre patrii, prin forţă şi cu ajutor străin.

            Această bandă de nemernici şi ticăloşi, dornică numai de măriri şi mari demnităţi, avidă de bun trai şi îmbogăţire, s-a transformat în cele mai devotate şi credincioase slugi ale Moscovei, care de la Petru cel Mare până în zilele noastre nu au urmărit decât un singur scop: subjugarea tuturor popoarelor vecine sub călcâiul Moscovei, pentru a se realiza un mare imperiu PAN-SLAV.

            În trecut, ruşii şi-au făcut drum spre occidentul Europei şi Balcani folosindu-se de pretextul că apărau popoarele creştine de persecuţiile semilunei. Dar cum epoca războaielor religioase a trecut de mult, ruşii de astăzi, credincioşi planului strămoşilor lor, pentru a-şi face din nou drum prin aceste părţi ale Europei, au substituit crucea prin ideea comunistă. Sub motiv că urmăresc fericirea şi bunăstarea claselor muncitoare din întreaga lume, ei îngenunchează ţară după ţară.

            Comunismul profetizat de Lenin şi pus în aplicare de perfidul său apostol Stalin este cea mai odioasă propagandă imperialistă de subjugare a popoarelor, unică în istoria omenirii.

            Doctrina comunistă se bazează pe descompunerea socială a naţiunilor, pe ură şi răzbunare între fraţii şi fiii aceluiaşi neam, în concluzie pe distrugerea civilizaţiei omenirii, plămădită cu jertfele şi sacrificiile a sute de milioane de fiinţe omeneşti în decursul celor câtorva mii de ani.

Naţiunea, un popor zdruncinat din temelii din punct de vedere moral, politic, economic şi spiritual, cuprins de haos şi anarhie, poate fi ţinut în robie nu zeci, ci sute şi chiar mii de ani.

Ca urmare, banda comunisto-jidovită, formată la Şcoala trădării, urii şi răzbunării de la Doftana, de când s-a înscăunat la conducerea treburilor statului, pentru a îndepărta atenţia şi conştiinţa întregului popor român de la adevăratele intenţii şi porniri criminale ale hrăpăreţilor săi stăpâni, a dezlănţuit cea mai crudă teroare şi tiranie contra tuturor fiilor acestei patrii, care nu vor să se întovărăşească la ticăloşiile lor. În timp ce plugărimea şi clasa muncitoare este îndopată cu aşa-zisele „luminate învăţături” ale demonicului Lenin şi ale meschinului Stalin, înşelând mulţimea că ele singure ar fi cheia fericirii şi bunăstării pe pământ a tuturor celor ce muncesc cu braţul şi cu mintea.

 

MUNCITORI ŞI PLUGĂRIME MUNCITOARE

 

Călăuziţi de dorul vostru nestins de a vedea cât mai curând împlinite îndreptăţitele voastre revendicări, pentru care luptaţi de atâta amar de vreme, fiind de bună credinţă că pretinşii voştri conducători sunt însufleţiţi de cele mai curate sentimente şi dorinţe pentru clasa muncitoare şi întregul popor român, le-aţi încredinţat lor apărarea intereselor clasei voastre, fără a vă da seama că odată cu aceasta ticăloşii au pus mâna pe interesele superioare ale scumpei noastre patrii şi ale poporului român.

Bestiile comuniste odată împuternicite cu mandatul vostru, spre a scăpa de orice răspundere, toate faptele ce le-au săvârşit împotriva scumpei noastre patrii şi a întregului neam le-au pus în sarcina voastră. Poporul a voit, poporul a cerut.

Aceşti călăi ai ţării, care-şi zic, spre ruşinea voastră, reprezentanţii clasei muncitoare şi-ai plugărimii, prin tratatul de pace de la Paris au renunţat în numele întregului popor român la Basarabia, Bucovina şi Dunăre, cu toate că am contribuit la obţinerea victoriei marilor aliaţi, din Carpaţi şi până în Cehoslovacia, cu jertfele a 200.000 de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi.

Au consimţit ca întregul popor român să plătească ruşilor despăgubirile de război, în condiţii care nici peste zeci de ani nu vor putea fi plătite. Au cedat ruşilor 70% din industriile şi fabricile noastre, sub motiv că au fost inamice, deşi au fost construite înainte de anul 1940.

Au naţionalizat Banca Naţională nu pentru a veni în ajutorul muncitorilor şi plugarilor, ci pentru a se putea mai uşor înstrăina şi fura tezaurul ţării. În primăvara anului 1948 banda comunisto-jidovită şi-a făcut rezerve de aur în Elveţia, transportând săptămânal zeci de tone de aur cu avioanele Societăţii TARS.

Au naţionalizat toate fabricile şi industriile, nu pentru a uşura traiul muncitorilor şi ţăranilor, ci pentru a-şi plasa membrii bandei comunisto-jidovite în posturile de conducere ale acestor instituţii, împiedicând astfel orice urmă de control asupra produselor fabricate.

Au creat clasei muncitoare un contract colectiv de muncă, prin care muncitorii şi-au pierdut toate drepturile şi libertăţile muncitoreşti. Au dat plugărimii muncitoare iluzia că se urmăreşte bunăstarea ei, prin reforma agrară, pentru ca apoi să-i ia prin teroare şi silnicie toate produsele pământului şi muncii, pregătindu-i în mod sigur dezmoştenirea de pământul sfânt şi drag, pentru care a sângerat şi s-a jertfit sute de ani.

Au fost azvârliţi din câmpul muncii sute de mii de muncitori manuali şi intelectuali, ale căror familii au ajuns muritoare de foame, în timp ce pretinsele societăţi de binefacere, democratice, strâng în mod abuziv şi sfidător ajutoare pentru copiii şi armata greacă, iar guvernul trimite bani şi materiale în valoare de sute de miliarde de lei armatei comuniste din China şi greviştilor din Italia şi Franţa.

Au distrus brava şi glorioasa Armată Română, care timp de aproape 100 de ani a fost scutul şi chezăşia independenţei patriei noastre, înlocuind-o cu armata zisă a poporului, banda gardei comunisto-jidovite, în care toţi dezertorii şi trădătorii au fost înaintaţi la cele mai înalte grade ofiţereşti.

Au săvârşit cel mai mare sacrilegiu contra Sfintei noastre Biserici şi prealuminatei noastre Şcoli, care timp de veacuri au fost esenţa vieţii noastre spirituale şi naţionale, transformându-le în cele mai infecte focare de propagandă comunistă.

Banda comunisto-jidovită a încheiat la începutul anului 1948 un tratat de prietenie şi alianţă cu Uniunea Sovietică, prin care România a fost transformată într-o Gubernie Rusească, pierzându-şi prin acest tratat suveranitatea politică şi economică pe timp de 25 de ani.

Tot prin acest tratat a fost trădată cauza celor peste 200.000 prizonieri români care mai zac în lagărele şi închisorile din Siberia, fiind abandonaţi definitiv. Au alungat monarhia, care timp de 80 de ani de domnie a închegat, dezvoltat şi consolidat ţara noastră, fără să fi fost consultată voinţa poporului român. Au umplut închisorile şi lagărele cu sute de mii de muncitori, ţărani şi intelectuali, care au îndrăznit să gândească şi să simtă româneşte, împiedecând astfel orice încercare de afirmare a drepturilor omeneşti. Au fost masacraţi pe frontierele de vest şi sud-vest, de la înscăunarea la domnie a bandei comunisto-jidovite, mii de persoane care au încercat să părăsească ţara pentru a-şi câştiga libertatea.

 

MUNCITORI ŞI PLUGĂRIME MUNCITOARE

 

Acum, când cunoaşteţi toate ticăloşiile şi crimele ce au fost săvârşite de banda comunisto-jidovită contra scumpei noastre patrii şi a întregului popor român, a merge mai departe alături de ea înseamnă a vă angaja în faţa patriei şi a întregului popor român cu cea mai grea răspundere, ce nu vă va fi iertată niciodată.

 

ROMÂNI ŞI TOATE NAŢIONALITĂŢILE CONLOCUITOARE

 

Banda comunisto-jidovistă de la Doftana, al cărei număr nu trece de câteva sute de indivizi, prin înscăunarea ei la conducerea scumpei noastre patrii a dat cea mai grea palmă demnităţii şi onoarei unui popor de 18 milioane de locuitori, iar guvernarea lui Petru Groza a înscris cea mai neagră pagină în istoria poporului român.

Armata, economia, finanţele, bogăţiile solului şi subsolului şi apărarea intereselor superioare ale patriei noastre au fost încredinţate jidanilor şi străinilor.

Armata este condusă de dezertorul şi trădătorul de patrie, fostul locotenent Emil Botnarciuc (Bodnăraş). Siguranţa internă este condusă de jidovitul Teohari Georgescu şi satrapii ruşi. Economia naţională este încredinţată jidanului Maurer, finanţele ţării secuiului Laslo Luca, agricultura – cizmarului ungur Vaida, pădurile – ungurului Vincze, minele şi petrolul românesc sunt administrate de jidanul Moişe Cohn (Miron Constantinescu), iar asigurările sociale ale întregii clase muncitoare sunt în mâinile jidanului bucovinean Lothar Würtzel (Rădăceanu). Apărarea intereselor superioare ale sfintei noastre patrii în relaţiile cu celelalte state au fost încredinţate jidoavcei galiţiene Ana Pauker, membră în Comitetul Central al Partidului Comunist Bolşevic de la Moscova.

Înaltul prezidium a fost onorat cu prezenţa jidoavcei basarabence Liuba Chişinevschi, iar preşedinţia Consiliului de Miniştri – jidanului Zeigher.

 

ROMÂNI ŞI TOATE NAŢIONALITĂŢILE CONLOCUITOARE

 

De aproape 5 ani în scumpa noastră patrie s-a dezlănţuit cea mai bestială teroare, iar întregului popor român i s-a impus să plătească cel mai greu tribut, cum nici pe vremea turcilor şi a fanarioţilor nu s-a pomenit.

Banda comunisto-jidovită ne-a vândut şi jefuit ţara de toate bogăţiile ei, iar blândului şi harnicului popor român i-a pregătit o soartă de sclavie veşnică sub călcâiul Moscovei.

După ani de suferinţe, dureri şi umilinţe a sosit timpul redeşteptării. Frontul Apărării Naţionale, prin prezenta proclamaţie, cheamă la luptă pe toţi Românii şi Naţionalităţile Conlocuitoare pentru eliberarea sfintei noastre patrii de sub jugul groaznicei tiranii a bestiilor comunisto-jidovite.

Frontul Apărării Naţionale este organizaţie de luptă, nicidecum politică, care să urmărească luarea puterii în stat. După curăţirea Scumpei Noastre Patrii de bestiile comunisto-jidovite, întreaga naţiune română îşi va spune cuvântul prin vot, secret, liber şi universal: cine va trebui să conducă.

În Frontul Apărării Naţionale se pot înrola toţi cetăţenii conştienţi ai aceste patrii, indiferent de naţionalitate sau credinţă politică, care vor să lupte şi să se sacrifice pentru:

-         libertatea şi independenţa patriei

-         libertatea şi respectarea tuturor drepturilor omului

-         libertatea cultului

-         libertatea gândului, scrisului şi cuvântului

-         libertatea şi respectarea muncii

-         libertatea iniţiativei şi proprietăţii individuale.

Români şi toate naţionalităţile conlocuitoare din toate colţurile patriei noastre: UNIŢI-VĂ!

Trebuie să arătăm lumii întregi că 18 milioane de locuitori doresc libertatea şi că ştiu să lupte şi să se sacrifice pentru ea. Numai atunci Marii noştri Aliaţi ne vor ajuta să ne recăpătăm independenţa Patriei şi Libertatea întregului popor român.

TRĂIASCĂ ÎNFRĂŢIREA PE VECI A POPORULUI ROMÂN CU TOATE NAŢIONALITĂŢILE CONLOCUITOARE!

TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE; LIBERĂ ŞI INDEPENDENTĂ!

TRĂIASCĂ REGELE! CHEZĂŞIA SCUMPEI NOASTRE PATRII ŞI A DEZVOLTĂRII ÎN LIBERTATE A ÎNTREGULUI POPOR ROMÂN!

                                                           „MOARTE trădătorilor de neam şi ţară”

                                                          „MOARTE călăilor poporului Român”

                                                               „MOARTE bestiilor comunisto-jidoviste”

 

                                                                                FRONTUL APĂRĂRII NAŢIONALE!

(D.P. 141, vol. 4, ff. 48-49)

 

Dabija nu a scăpat din vedere nici componenta morală a organizaţiei, stabilind mai multe reguli şi principii în acest sens.

 

SCOPUL CORPULUI DE HAIDUCI

 

- un mic istoric asupra haiducilor din trecutul istoric al poporului român -

Rolul corpului de haiduci în momentul de faţă:

a) moral

-         reînvierea spiritului de rezistenţă al poporului român

-         reînvierea sentimentului naţional patriotic în masele largi ale poporului

-         recrutarea de voluntari

b) material

-         a începe lupta

-         a duce lupta

-         a câştiga victoria.

Pentru aceasta se cere fiecărui haiduc: dragoste de patrie, neam şi rege, rezistenţă morală şi fizică, dorinţă arzătoare de-a lupta până la sacrificiu.

(D.P. 141, vol. 4, f. 68)

 

DATORIILE HAIDUCULUI

 

1.      Să fie disciplinat.

2.      Să fie devotat comandanţilor săi.

3.      Să-şi iubească camarazii.

4.      Să fie conştient de lupta în care s-a angajat de bună voie.

5.      Să fie pătruns de puternice sentimente de sacrificiu pentru izbânda cauzei ce s-a propus.

6.      Să dea dovezi de rezistenţă morală şi fizică în faţa oricăror evenimente şi greutăţi.

7.      Să-şi încurajeze camarazii în toate împrejurările când dau dovadă de scădere morală şi fizică.

8.      Să aibă curajul răspunderii faptelor sale.

9.      Să fie pătruns de dorinţa arzătoare de-a lupta în orice moment cu tiranii şi călăii neamului românesc.

10.  Să aibă o singură credinţă: „Vom învinge!”

(D.P. 141, vol. 9, f. 76)

 

            La 3 martie 1949, în momentul în care la Muntele Mare sosise un număr mare de membri (aduşi de Traian Macavei, după ce aceştia se adunaseră la locuinţa lui Silvestru Bolfea), maiorul Dabija a luat decizia redactării unui jurământ pentru a mări coeziunea organizaţiei. Jurământul le-a fost citit tuturor membrilor în acea seară, urmând să fie depus a doua zi, numai că din nefericire grupul a fost descoperit de Securitate. Prezentăm mai jos textul acestui jurământ:

 

JURĂMÂNTUL

 

În Numele Lui Dumnezeu Atotputernicul, eu, haiducul ..... jur să lupt până la moarte pentru eliberarea patriei şi a poporului român de sub jugul tiraniei comuniste. Jur să execut ordinele fără murmur şi fără şovăială. Jur credinţă şi devotament tuturor comandanţilor. Jur că nu voi depune armele şi nu voi pleca din rândurile corpului de haiduci până când toţi trădătorii de patrie nu vor fi pedepsiţi. Jur să păstrez secretul. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Semnătura comandantului şi sigiliul.

(D.P. 141, vol. 4, f. 59)

 

OBŢINEREA INFORMAŢIILOR

 

            Maiorul Dabija, beneficiind de pregătirea sa militară, a înţeles necesitatea ca organizaţia sa să dispună de cât mai multe informaţii politice şi militare sigure, care să-i permită luarea unor decizii privind strategia grupului. Erau adunate date referitoare la situaţia internă (mişcări de trupe, arestări, semnalarea altor grupuri de rezistenţă, a unor nemulţumiri ale populaţiei etc.), dar se urmărea şi politica internaţională. Speranţele grupului, ca de altfel ale marii majorităţi a organizaţiilor de rezistenţă din România, au fost puse în izbucnirea unui conflict între statele democratice occidentale şi U.R.S.S., moment în care s-ar fi început lupta de partizani. Pentru a afla informaţii cât mai precise în acest sens, Traian Macavei a adus un radio pe Muntele Mare, la care se ascultau posturile „Vocea Americii”, „B.B.C.” sau „Radio Ankara”.

            În timpul ultimei sale vizite la Bucureşti, în octombrie 1948, înainte de a pleca în Munţii Apuseni, Dabija a întocmit un cod pentru transmiterea informaţiilor, pe care i l-a dat maiorului Nicolae Niţescu. Se dorea obţinerea unor informaţii de ordin politic, militar, contrarevoluţionar, moral şi organizatoric. Totodată, numele judeţelor era prezentat codificat, fiind înlocuite cu nume de persoane care începeau cu aceeaşi literă ca şi judeţul respectiv: Alba era Adela, Neamţ – Niculai, Braşov – Bănică, Hunedoara – Helen, Sibiu – Stan etc. Sistemul consta în înlocuirea unei propoziţii prestabilite cu un număr, la care se adăuga numele codat al judeţului respectiv (spre exemplu, dacă se transmitea „6 Adela” însemna că „S-au produs tulburări în rândul populaţiei civile de la sate din Alba”, iar „24 Stan” în realitate însemna „S-au concentrat forţe poliţieneşti şi de jandarmi în zona Sibiu”). Atât sistemul de informaţii, cât şi lista cu numele codificat al judeţelor au fost descoperite asupra maiorului Niţescu în momentul arestării acestuia.

Profitând de relaţiile sale, Niţescu a obţinut mai multe informaţii politice şi militare, pe care le-a transmis lui Dabija prin intermediul lui Mihai Angheluţă. În luna decembrie 1948 Angheluţă i-a trimis o scrisoare lui Dabija, prin curierul Petru Cosma, prin care îl informa şi de cele aflate de la Niţescu:

„Situaţia internaţională este încordată şi consecinţele ei pe plan intern sunt măsurile importante care s-au luat:

- pedeapsa cu moartea.

- evacuarea de către trupele româneşti a litoralului şi a bazinului Dunării şi ocuparea acestor poziţii de către ruşi.

- la Statul Major se studiază actualmente ipoteza atacului din sud.

- Direcţia Delaborărilor a fost desfiinţată.

- s-au organizat corpuri de paraşutişti, probabil pentru luptele cu partizanii.

- şantierele Bragadiru şi Rudeni (pentru delaborări) au trecut la M.Ap.N. şi primesc alte sarcini.

În orice caz, socotesc că momentul începutului trebuie foarte bine ales şi coordonat cu planuri mai mari”.

(D.P. 141, vol. 4, f. 113)

 

            Strângerea informaţiilor a continuat inclusiv pe Muntele Mare, fiind obţinute îndeosebi date din imediata apropiere. Prezentăm mai jos un astfel de exemplu:

 

ACTIVITATEA INFORMATIVĂ

2 martie 1949

 

- O femeie a vorbit în satul Bistra că a văzut într-o noapte ieşind scântei de la Groşi.

- În noaptea de 1 spre 2 martie, coloana de partizani ce venea de la Mogoş a fost somată de un gardian de noapte din comuna Lupşa. Partizanii au bătut pe gardian şi i-au luat actele. După miezul nopţii a căzut un strat de zăpadă de 2-3 cm şi a acoperit urmele.

- În comuna Câmpeni au fost aduşi 60 poliţişti formaţi la şcoala comunistă, pentru a încadra comunele din plasa Câmpeni. În comuna Bistra au fost deja repartizaţi 4 dintre aceşti comunişti.

- În comuna Bistra se vorbeşte intens de existenţa unor partizani pe Muntele Mare.

- Acum 5-6 zile s-a făcut descindere de noapte şi percheziţie de mai multe echipe ale Siguranţei pe la toate sălaşele şi casele suspecte de la Nord-Est de Bistra, până în apropiere de pădure.

- Locuitorul Bâcu a condus o echipă a Siguranţei la casa lui Ihuţ Traian.

(D.P. 141, vol. 4, f. 73)

 

            Trebuie totuşi să semnalăm o gravă neglijenţă comisă de conducerea grupului, care ulterior va avea consecinţe fatale. Astfel, deşi informaţiile obţinute relevau foarte clar faptul că existenţa organizaţiei şi locul aproximativ în care aceasta era cantonată erau deja cunoscute de foarte multe persoane din zonă, nimeni nu a pus problema mutării sediului organizaţiei, cel puţin pentru o perioadă, într-o altă regiune, unde să fi fost mai puţin cunoscută. Rămânerea grupului într-un singur loc a fost una dintre cele mai mari greşeli, din păcate scump plătită. Trebuie menţionat faptul că toate organizaţiile anticomuniste care au reuşit să reziste un timp îndelungat (cele conduse de Leon Şuşman, Teodor Şuşman, fraţii Arnăuţoiu, Ion Gavrilă-Ogoranu) au făcut-o doar prin schimbarea continuă a locurilor de adăpostire la cel mai mic semnal că acestea ar fi fost aflate de vreo persoană străină.

 

TRĂDĂTORII

 

            După ce a aflat de existenţa organizaţiei, Securitatea a folosit mai mulţi informatori pentru a afla locul exact în care era situat sediul acesteia, în vederea arestării tuturor membrilor. O practică curentă, folosită de altfel de multe ori cu succes, era aceea a infiltrării în interiorul grupurilor a unor falşi rezistenţi, care în realitate erau agenţi ai Securităţii. Aceştia, după ce câştigau încrederea membrilor şi aflau toate ascunzătorile, informau organele de represiune, care treceau rapid la arestări.

            Astfel de agenţi au fost folosiţi de Securitate şi pentru descoperirea grupului Dabija. Aflând că organizaţia este condusă de un ofiţer, Securitatea a decis infiltrarea unor informatori proveniţi din rândul cadrelor armatei, crezând că aceştia vor fi acceptaţi mai uşor în grup. Este vorba de maiorul Emil Oniga, recrutat de Direcţia Regională Cluj, şi de lt.-col. Iancu Bocan, recrutat de Direcţia Regională Sibiu.

            Maiorul Oniga făcuse parte dintr-un grup de rezistenţă din Cluj, participând la mai multe şedinţe alături de Cornel Pop (legionar marcant, care pregătea o reţea de organizaţii de rezistenţă ale legionarilor în Ardeal, din care făcea parte şi cea a lui Ştefan Popa), Ştefan Popa, dr. Gărduş, surorile Blănaru etc. Fiind arestat la 31 ianuarie 1949, a fost eliberat după doar o singură zi de anchetă, nefiind trimis în justiţie, spre deosebire de toate celelalte persoane arestate. Foarte probabil, dacă nu tot el a fost cel care a informat Securitatea şi despre existenţa acestei organizaţii, obţinerea libertăţii a fost preţul trădării. Eliberarea sa a fost condiţionată de punerea în mâna Securităţii a mai multor lideri ai rezistenţei. Dintre aceştia, persoana pe care Oniga trebuia s-o trădeze şi s-o predea Securităţii era Ştefan Popa, cu care avusese legături la Cluj. Oniga a fost cel care a organizat, chiar a doua zi după eliberarea sa din arest, capcana de la Teiuş, când Ştefan Popa a scăpat doar datorită curajului şi prezenţei de spirit de care a dat dovadă, împuşcându-i pe atacatori. De asemenea, aflând că Ştefan Popa se afla în Apuseni, a plecat pe urmele acestuia pentru a-l prinde.

 

ANCHETAREA MAIORULUI ONIGA

- fragmente din interogatoriu-

 

Traian Mihălţan a pornit din Teiuş spre Muntele Mare împreună cu soţii Maier şi cu alţi luptători. La Întregalde ei s-au întâlnit cu maiorul Oniga (venit prin Benic-Galda de Sus), care mergea şi el spre munte. Pe traseu, luptătorii au primit o scrisoare trimisă de către Nicu Moldovan, prin care Ştefan Popa îi anunţa că maiorul Oniga era vânzător, dar Traian Macavei credea că acesta este nevinovat, astfel încât a fost dus pe munte. Ajungând în Muntele Mare, scrisoarea a fost dată maiorului Dabija, care, în prezenţa fraţilor Macavei, a lui Ioan Scridon şi a Alexandrei Pop (care nota întrebările şi răspunsurile), a făcut următorul interogatoriu lui Oniga:

„-Când l-aţi cunoscut pe Domnul Maier?

-Înainte de Crăciun.

-Cine v-a făcut legătura?

-Pop Cornel.

-Motivul?

-Trebuia să-l caut pe Nuţu (Popa Ştefan), să-l informez că la Cluj am fost arestat cu surorile Blănaru şi toată organizaţia, afară de Maier şi de Nuţu. Eu am fost cercetat şi pus în libertate.

-Ce i-aţi spus domnului Maier?

-I-am spus că trebuie să plec la Bucureşti, cu o scrisoare către doctorul Niculescu.

-Unde s-a întâmplat accidentul cu Nuţu?

-Seara, la ora 9, spre gară. Am luat masa la Maier împreună cu Nuţu, ne-am dus spre gară împreună cu Nuţu. Apropiindu-ne de gară, pe stânga am observat doi indivizi, pe dreapta trei şi alţi trei pe mijloc. În dreptul maşinii Siguranţei ne-am dat seama că suntem urmăriţi. Nuţu fiind atacat, eu am fugit într-o stradă paralelă cu gara. Am fost arestat şi dus la poliţia gării. Inspectorul Crăciun m-a dezlegat şi i-am spus totul. În timpul acela a intrat un poliţist însângerat şi a luat un pistol mitralieră ca să plece în urma agresorului.

-Cum e posibil ca atunci când au fost rănite trei persoane din Securitate să nu fiţi reţinut măcar pentru cercetări?

-Este posibil”.

(D.P. 141, vol. 4, ff. 97-98)

 

Apoi a fost interogat şi Traian Mihălţan, care a arătat foarte clar că Oniga era informator, deoarece el primise de la acesta o parolă pe care trebuia să o spună poliţiei în caz că ar fi fost arestat. În urma acestei parole, el ar fi fost eliberat. Mihălţan primise parola de la Oniga deoarece acesta credea că îl va ajuta la informarea Securităţii şi prinderea grupului. Foarte probabil Oniga a fost indus în eroare de faptul că Mihălţan fusese înscris în P.C.R., neştiind că această înscriere era pur formală, pentru a scăpa de urmărirea autorităţilor. Trădarea lui Oniga fiind evidentă, Dabija a cerut executarea acestuia, dar la opoziţia lui Traian Macavei (care credea în nevinovăţia lui Oniga) decizia a fost amânată până la sosirea lui Ştefan Popa pe Muntele Mare, când situaţia urma să fie clarificată. În aşteptarea acestui moment, Oniga şi lt.-col. Bocan (în care de asemenea Dabija nu avea încredere, considerându-l, pe bună dreptate, agent al Securităţii) urmau să fie dezarmaţi şi ţinuţi sub supraveghere.

 

NOTĂ INFORMATIVĂ REDACTATĂ DE MAIORUL EMIL ONIGA PRIVIND ACTIVITATEA LUI PENTRU DESCOPERIREA ORGANIZAŢIEI DABIJA

 

În ziua de 24 februarie 1949 am aflat că la Întregalde Nuţu a fost la cooperativă, unde a cumpărat ceva, de unde a plecat cu trei inşi spre înălţimea Muncelu. Un om mi-a spus că are pe cineva care-mi poate face legătura cu cei din munţi. Am luat hotărârea să plec imediat şi să intru de partizan. Am luat contact înainte de plecare cu Secretarul Organizaţiei de Bază de Partid, i-am spus unde plec şi l-am rugat să aranjeze ca Comitetul Cultural şi A.R.L.U.S, unde sunt preşedinte, să nu sufere până la înapoierea mea.

M-am dus la Miliţia gării din Teiuş, unde cunoşteam pe plutonierul Petre, şi i-am spus: «Am ştiri de la Nuţu, legătura vreau s-o ţin numai cu dumneata. Lucrez cu încă un om [Este vorba de Traian Mihălţan, despre care Oniga credea că îl va ajuta în descoperirea lui Ştefan Popa şi a organizaţiei lui Dabija – n.n.]. Indicatorul (parola) este pentru mine 7PLUS2 Emil, iar pentru celălalt 7PLUS3 Alexandru. Orice comunicări din partea noastră se vor trimite la Cluj, la Serviciul Securitate».

Am plecat pe la Mihălţan şi am convenit că a doua zi ne vom întâlni la Întregalde. La prima întâlnire mi-a spus că nu mă poate duce, întrucât sunt suspect. M-am dus în seara aceea la o casă din Popeşti, unde l-am cunoscut pe Macavei Traian, Pascu Cornel, Scridon, Căliman şi Moldovan, soţul doctoriţei din Întregalde. Apariţia mea imediat a produs o discuţie de acuze, susţinute de cei din grupul Nuţu. Nu puteam nimic să fac ceva mai bun decât să simulez o sinceritate absolută, pentru ca să câştig încrederea, spunând tot, poate şi mai mult decât calitatea mea şi misiunea mea, fapt ce a făcut pe Macavei Traian să-mi acorde absolută încredere şi să-mi spună că mă va duce cu el la locul lor. Mi-a spus că Nuţu este pe înălţimea Capra cu un grup. Luni seara au primit o scrisoare de la Nuţu, care-i scrie să nu mai stea de vorbă cu mine, că sunt un trădător ordinar şi să-mi facă o percheziţie corporală şi a bagajelor şi să mă ţină la dispoziţia lor până vine Nuţu. Noroc că eram în haine ţărăneşti, iar bagajele cu scrisoarea redactată că sunt pe urmele lor era jos. Macavei însă a luat un pistol şi mi l-a dat fără condiţii, semn de încredere.

La ora 8 seara am ajuns la locul de destinaţie, unde, după un ceai, am dormit puţin şi am fost chemat la maiorul Dabija la interogatoriu. Mi s-au pus întrebări pe hârtie şi răspunsuri. Am răspuns la fel ca şi lui Traian, poate chiar exagerată realitatea, nu am reuşit a-l convinge pe maiorul Dabija de nevinovăţia mea, în faţa a 4 asistenţi: domnişoara Pop şi maiorul Dabija au tras concluzia că sunt agentul Siguranţei şi m-aşteaptă pistolul. Au hotărât să amâne execuţia până vine Nuţu, ca să-şi completeze informaţiile.

Dimineaţa urmau ca ei să depună jurământul. Am adormit toţi, după ce am ascultat toate posturile străine. Dimineaţa, pe la orele 6, ne-a trezit un foc de armă. „Alarmă!”, a strigat domnul comandant. S-au îmbrăcat repede, au tras câteva focuri din uşa barăcii, au aruncat două explozive în loc de grenade şi au luat-o la fugă toţi cei vechi. Lupta au continuat-o cei noi, în frunte cu Maier, focul se strângea tot mai mult în jurul nostru, se aruncau grenade în uşa colibei, din care o schijă m-a atins în buză [Securitatea ştia că oamenii lor erau în baracă, dar nu i-a păsat c-ar fi putut muri şi aceştia – n.n.]. În baracă mai era o singură luptătoare, doamna Maier, care îndemna la rezistenţă, şi studentul Deceanu, rănit la un picior, care trăgea cu un pistol Steier, a fost lovit de un glonţ în cap şi a căzut pe loc. Voind a lua pistolul de jos, s-a descărcat în doamna Maier. Atunci am strigat să nu mai tragă, că ne predăm, şi am ieşit afară cu mâinile sus, apoi culcat la pământ şi trataţi cam aşa cum trebuie în astfel de momente. Morţii, răniţii şi dispăruţii se ştiu. Ne-am încărcat bagajele şi am venit în Bistra.

Concluzii:

Corpul haiducilor urma să trimită astă-seară o echipă la Podeni, pentru a lua contact cu Şuşman Leon, care are în organizaţie 19 oameni, în scop de fuzionare. Şeful echipei era numit serg. maj. Scridon Ioan. O altă echipă trebuia să aducă în seara de duminică pe Nuţu, de la Popeşti. Unul, Mihai [Mihai Florinc – n.n.], fost la cooperativă, avea misiunea de-a vinde grâul şi porumbul colectat, aprox. 4 vagoane. Nuţu se găseşte cu Stoica [Nicu Moldovan – n.n.] şi Zagrici [Cornel Căliman – n.n.] la sud de Întregalde, pe înălţimea Capra. Unul, numit Sandu, pe care îl cunosc mulţi din Benic, se găseşte în regiune îmbrăcat ţăran. Propun în special ca maşina să nu intre în Benic şi Întregalde, agenţii să fie civili, să meargă seara, luând contact cu învăţătorul comunist, cu care să întocmească un plan de recunoaştere-supraveghere.

Soţia lui Stoica este medic la Întregalde, unde poate fi uşor capturată duminica.

(D.P. 141, vol. 22, ff. 1-3).

 

Desigur, Oniga omite să spună faptul că Elena Maier nu a fost împuşcată incidental, ci el a fost cel care a ucis-o cu sânge rece. Probabil din dorinţa de a nu rămâne martori la trădarea sa, după ce a reuşit să pună mâna pe o armă, Oniga a împuşcat-o imediat în ceafă. Crima a fost însă dublă, deoarece Elena Maier era însărcinată, un suflet nevinovat urcând astfel spre ceruri. După cum se poate vedea, agentul Securităţii nu a ezitat să ucidă o femeie neînarmată şi pe deasupra şi însărcinată.

Celălalt informator al Securităţii, lt.-col. Bocan Iancu, era un fost ofiţer deblocat, originar din com. Pianu de Jos, jud. Alba. Arestat de Securitatea din Sibiu în primăvara anului 1949, a fost recrutat personal ca agent de lt.-col. Crăciun Gheorghe, şeful D.R.S.P. Sibiu, care i-a încredinţat misiunea de a descoperi organizaţia lui Dabija. La sfârşitul lunii februarie 1949 a fost dus de cpt. Popa Iacob, şeful Serviciului judeţean de Securitate Alba, în apropierea comunei Benic, de unde a reuşit să ajungă pe Muntele Mare.

 

DECLARAŢIA LT. COL. IANCU BOCAN, AGENTUL TRIMIS DE

D.R.S.P. SIBIU PENTRU DESCOPERIREA GRUPULUI DABIJA

 

5 martie 1949

 

Subsemnatul lt.-col. Bocan Iancu am lucrat reparaţii de cazărmi pentru armata rusă, astfel încât dl. prefect Celacu, de la Craiova, a ţinut să mă prezinte dl. ministru Teohari Georgescu la Bucureşti, unde domnia sa mi-a adus mulţumiri şi felicitări. În luna decembrie 1948, ziua 11, am fost ridicat şi dus la Securitatea Sibiu. La Sibiu, dl. col. Crăciun m-a pus în libertate şi mi-a făcut cinstea să-mi încredinţeze o misiune specială, de-a afla unde şi ce forţe au bandiţii Macavei. Am plecat cu dl. căpitan Popa [cpt. Popa Iacob era şeful Serviciului Judeţean de Securitate Alba – n.n.] la Benic, şi m-a lăsat în apropiere de sat. M-am prezentat la locuinţa lui Petre Pascu, fratele banditului Cornel, pe care am reuşit să-l conving că am fugit de la Tribunalul Militar Sibiu şi trebuie să mă refugiez în munţi. Mi-a cercetat actele şi mi-a dat un bileţel pe care scria 131, semnat Pascu, şi m-a trimis la un joagăr, la fratele său Ion. În Galda de Sus am fost oprit de şeful de post din Benic. L-am convins să nu mă reîntoarcă la Benic, că pierd timpul, şi mi-a găsit o casă unde să dorm. Şeful de post a venit la acea casă cu comandantul de sector. Am stabilit să-mi expedieze o scrisoare la soţie, la Ploieşti, în care am specificat că dacă voi scrie o carte poştală cenzurată de bandiţi în care voi spune că sunt îngrijorat de sănătatea copilului asta înseamnă că sunt păzit zi-noapte de către bandiţi şi nu pot pleca nicăieri.

Am plecat la joagăr, unde am găsit pe Ion Pascu, ce m-a condus la Bolfea Silvestru. Aici se afla Cornel Pascu. Tot aici a venit un student, Oargă Ioan, din Şeuşa, Alba, care a adus pe Opriţa Gheorghe şi pe Cigmăianu. Atunci m-am gândit la o nouă cale a Securităţii. Am dat lui Oargă o scrisoare cenzurată de Pascu Cornel, către soacră-mea, să-l cheme pe un consătean de-al meu, fost jandarm, Teodorescu, să-i fie dată armă şi să-l aducă la bandiţi, ca să intre partizan [Gândul lui era ca, împreună cu acest jandarm, să poată informa mai bine Securitatea. Ceilalţi pe moment nu şi-au dat seama că au în faţă un fals partizan – n.n.].

Duminică noaptea am plecat de la şura lui Bolfea la casa lui din Întregalde, unde am găsit pe Traian Macavei, mr. Oniga, Scridon şi un grup de 15 legionari. Luni noaptea am plecat cu toţii spre Mogoş. În drum s-au mai alăturat vreo 6 oameni, cu Mihălţan, Deceanu şi alţii. Spre ziuă am tras la o casă mică şi şură sub Geamăna. Marţi noaptea am plecat cu toţii, vreo 16, prin comuna Geamăna spre Lupşa. Aici, după un drum foarte greu şi dându-mi seama că nu voi mai putea scăpa din ghearele bandiţilor nici pe motiv de boală, m-am lăsat jos, trântindu-mă şi spunând că orice s-ar întâmpla, bolnav şi după o foame de 72 de zile la Securitate şi bătăi suferite, de-am urinat numai sânge, eu nu mai pot merge. Atunci tot grupul s-a adunat în jurul meu şi în acel moment a strigat gardianul comunal «Stai!». S-a apropiat şi a fost lovit de Macavei Traian, care i-a luat actele. Respectivul a strigat prin sat: «Hoţii!».

Fiindcă eu am provocat acest incident, nevoind să plec mai departe, am fost condamnat la moarte. M-a scăpat ca prin minune mr. Oniga [Foarte probabil că Oniga şi-a dat seama că şi Bocan era agent al Securităţii, pentru că altfel nu ar fi avut decât de câştigat dacă era ucis un rezistent – n.n.]. Ne-am încolonat sub ameninţarea aspră a lui Traian Macavei şi am plecat în pas rapid. Eu am spus din nou că nu mai pot şi atunci am fost pus în capul coloanei să merg cum pot. Urcând M-tele Tarniţa, cu 50 cm. zăpadă, i-am rugat pe Macavei şi Pascu, plângând, să mă lase la o şură până a doua zi. M-au ameninţat şi l-au pus pe Deceanu şi Maier să mă tragă în sus. A fost un chin pe care nu şi-l poate imagina o minte omenească. Pe la orele 9 dimineaţa am ajuns la M-tele Mare, unde ne-a primit mr. Dabija şi ceilalţi. Dabija ne-a citit o proclamaţie către popor, am fost repartizat la bordeiul mic, de 8 persoane, unde s-a instalat şi Cornel Pascu, şi eram supravegheat chiar când mă duceam la closet.

După masă am vorbit cu comandantul Dabija şi Alexandru Macavei să-mi dea voie să-i scriu soţiei, natural cenzurat, şi am scris o carte poştală care se află la Securitate. Am scris după codul stabilit, că sunt îngrijorat pentru sănătatea copilului şi că am aer cum avea ea când pleca la Sinaia cu grupul tineretului. Asta însemna că nu mă pot descleşta şi că grupul bandiţilor este între 20-30 persoane.

A treia zi, vineri dimineaţa, la orele 6:30, santinela Mitrofan a anunţat că suntem atacaţi. Cornel Pascu, Deceanu şi Mihălţan au ieşit afară şi-au tras. Am rămas în bordei numai cu Viorica Buţuţui şi ne-am predat. Am avut noroc, a treia oară, că nu am fost împuşcat de soldaţi, dar am fost lovit cu patul armei de mi s-au rupt dinţii, de asemenea în cap, piept şi spate. Am spus plutonierului Cosman, care m-a recunoscut, am arătat un soldat care ţinea arma asupra mea şi care mi-a văzut ceasul la mâna stângă şi mi l-a luat. M-am plâns domnului locotenent că am acest ceas de 24 de ani şi mi-a spus că se va cerceta. După 8 zile de chinuri, marşuri numai noaptea, apoi la sediu pe Muntele Mare, am terminat misiunea mea, scăpat a treia oară de la împuşcare. Şi rog să se aducă această declaraţie la cunoştinţa dl. col. Crăciun, dl. cpt. Popa. Sunt extrem de extenuat, fiind şi suferind. Am însă mulţumirea sufletească că am făcut tot ce mi-a fost omeneşte posibil la vârsta mea de 54 de ani şi închei cu cuvintele: Trăiască şi înflorească Republica Populară Română, care nu va cădea pradă nimănui şi cu atât mai puţin unor bandiţi descreeraţi!

Lt.-col. Bocan Iancu

(D.P. 141, vol. 22, ff. 4-7)

 

Faptele acestuia nu au rămas însă fără răsplată, primită chiar de la cei pe care-i ajutase cu atâta sârg. După ce regimul i-a confiscat locuinţa şi pământul din comuna natală (Pianu de Jos), s-a mutat la Ploieşti, în locuinţa soţiei. Aici a trebuit să accepte în locuinţă şi alte persoane, „repartizate de la Spaţiu Locativ” (chiar dacă la început s-a împotrivit, a fost arestat de Securitate şi forţat să accepte). A decedat la 16 ianuarie 1958, în mizerie, la Căminul de bătrâni din Brazi, unde a fost internat deoarece „soţia îl alungase de acasă, întrucât se îmbolnăvise” (D.I.[3] 5.745, f. 38).

 

CĂDEREA GRUPULUI DABIJA

 

S.J.S.P. Turda

16 mai 1949

Către Direcţia Generală a Securităţii Poporului

Bucureşti

 

Avem onoarea a vă raporta felul cum a fost descoperită şi prinsă organizaţia teroristă din M-tele Mare, judeţul Turda.

În luna ianuarie 1949 am recrutat ca informator pe Râştei Augustin, zis Grăsunel, din Bistra, cătunul Vârşi, jud. Turda, care-i frate vitreg cu Ihuţ Avram şi Ihuţ Traian. Acesta şi-a luat angajamentul de a identifica banda din M-tele Mare. Era considerat de către fratele său vitreg, Ihuţ Avram, ca om de încredere, s-a ataşat de bandă şi-a început să ne furnizeze material.

La 1 martie 1949 ne-a informat că fratele său Ihuţ Avram se află acasă şi cu ajutorul lui am reuşit să-l arestăm.

La 1 martie 1949 banda era compusă din 7 persoane, dar în 2 martie au sosit un număr de 17 indivizi. Având la bază pe informatorul nostru, care cunoştea terenul şi locul unde sunt adăpostiţi, şi având arestat şi pe fugarul Ihuţ Avram, în ziua de 4 martie 1949 a început acţiunea, cu care ocazie au fost arestaţi 10 indivizi: Onea Titus – student, Raţiu Augustin din comuna Sǎrmǎşel, jud. Cluj, Vandor Victor din comuna Întregalde din Alba, Moldovan Simion din Blaj, Mihălţan Traian din Teiuş, Opriţa Gheorghe din Balomiru de Câmpie – Hunedoara, Alexandra Pop din Bistra, judeţul Turda, Ihuţ Avram din Bistra – Turda, Breazu Iuliu din Teiuş – Alba. Morţi: Mitrofan Lucian, Maier Iosif, Maier Elena, Deceanu Petru şi Macavei Alexandru [în realitate cel ucis a fost Ioan Cigmăianu, dar Securitatea a realizat abia ulterior că a comis o greşeală de identificare – n.n.]. Dispǎruţi: Dabija Nicolae, Macavei Traian, Scridon Ion, Pascu Cornel, Ihuţ Traian, Iliuţǎ Ioan [Iosif Clamba – n.n.], Salagea Nicolae, Vodǎ Costicǎ, Câmpeanu Traian. Dispǎruţi propriu-zis în acţiunea din Muntele Mare au fost numai: Dabija Nicolae, Macavei Traian, Scridon Ion şi Pascu Cornel, iar restul erau trimişi după alimente din ziua de 3 martie 1949 şi care n-au mai revenit în Muntele Mare [Traian Câmpeanu se afla la cabană în momentul atacului, dar a reuşit să scape, fiind prins peste două zile de câţiva locuitori din zonă şi predat Miliţiei. Constantin Vodă, deşi era în legătură cu Mişu Salagea şi Traian Ihuţ, nu a fost niciodată pe Muntele Mare, el nedorind să facă parte din această organizaţie – n.n.].

Tovarăşul şef al Serviciului Securităţii Poporului Turda [este vorba de cpt. Kovács Mihai – n.n.] a instruit în acest sens anumiţi membri de partid din comuna Bistra ca orice personǎ strǎinǎ de comunǎ sǎ fie arestatǎ cu ajutorul altor cetǎţeni din comunǎ. Cu aceastǎ ocazie a fost instruit numitul Diniş Aron din Bistra şi Râştei Avram din Bistra, a lui Pinti. În ziua de 21 Martie 1949 numiţii Diniş Aron şi Râştei Avram au arestat pe Dabija Nicolae.

În raza noastrǎ de acţiune în Munţii Apuseni, rǎmǎşiţe ale fugarilor mai avem pe Ihuţ Traian, Salagea Nicolae zis Mişu şi Vodǎ Costicǎ, care pânǎ în prezent nu au putut fi prinşi.

Acţiunea noastră informativă pentru descoperirea lor continuă, iar [în] speranţa noastră de a-i putea aresta avem pe numitul informator Râştei Augustin.

Pentru munca depusă şi ajutorul dat în vederea prinderii acestei bande teroriste, numitul Diniş Aron şi Râştei Avram, precum şi ceilalţi colaboratori ai săi, au primit recompensă în bani din partea Securităţii, în afară de Râştei Augustin, care a fost factorul principal în identificarea şi arestarea acestor terorişti şi, totodată, acest informator se simte oarecum nemulţumit, ştiind că prin el s-a desfăşurat acţiunea din 4 martie 1949, în urma punerii în mână a fugarului Ihuţ Avram.

Concluzii:

Miezul principal în legătură cu identificarea şi arestarea bandei teroriste, al cărei comandant era Dabija Nicolae, a fost Râştei Augustin, iar după acţiunea din 4 martie 1949, acţiune în care Dabija Nicolae a putut să fugă şi care a fost arestat după acţiune, în ziua de 21 martie 1949, se datorează numitului Diniş Aron, din comuna Bistra, jud. Turda, şi [lui] Râştei Avram, din comuna Bistra, jud. Turda

 

Cǎpitan de Securitate                                                                      Locotenent de Securitate

Kovács Mihai                                                                                 Popa Vasile

(D.P. 761, vol. 2, ff. 293-294.)

 

Raport de activitate al plutonierului major Octavian Vociu

asupra desfăşurării luptei de la M-tele Mare din 3-4 martie 1949

 

În ziua de 4 martie 1949, împreună cu 2 plutoane de soldaţi, ne-am deplasat la Bistra, la M-tele Mare, să prindem organizaţia subversivă de acolo. La ordinul dl. col. Patriciu, care se găsea la Câmpeni, la ora 12 noaptea am plecat la Bistra şi apoi la M-tele Mare, spre obiectiv.

Plutonul I trebuia să ocupe obiectivul pe la nord, plutonul al II-lea pe la sud, urmând să se înconjoare terenul. Călăuză îl aveam pe Ihuţ Avram, membru al bandei, care ştia locul, terenul şi obiectivul. La ora 1 noaptea am plecat din Bistra, pe valea Bistrei, la locul zis Fierăstrăul, la 18 km. de Bistra, de unde mai aveam o oră de mers până la obiectiv. La orele 6:30 dimineaţa am ajuns în marginea pădurii, la o distanţă de 400 m de cabanele fugarilor.

Plutonul I era cu Ihuţ, care ştia bine terenul. Plutonul s-a apropiat şi a tras în spatele obiectivului, aruncând grenade. Plutonul II, auzind împuşcăturile trase de plutonul I, s-au dezorientat şi zăpăcit de cap, luând-o la vale distanţă de 400 m. Înainte ca plutonul I să deschidă foc asupra obiectivului, au fost observaţi de către santinela organizaţiei de la cabanele fugarilor. Santinela a tras foc de armă şi a fluierat de 2 ori, dând alarma fugarilor. Plutonul II, fiind dezorientat şi auzind împuşcăturile, s-au culcat la pământ, nemaiascultând nici o comandă a comandantului plutonului şi a grupelor respective, care au prins a trage şi ei înspre plutonul I, în direcţia în care s-au auzit împuşcăturile.

Târziu şi plutonul II a urcat la deal şi, ajungând la o distanţă de 20-30 m de prima cabană, trăgeau de jos în sus, iar plutonul I de sus în jos, spre cabană, şi în acel moment era încurcătură, căci trăgeau aproape unii în alţii. Plutonul I, care a ajuns mai repede la obiectiv, a dat foc cu grenadele primei cabane, care ardea în flăcări, unde s-au predat cei ce se găseau în cabană, şi în a doua cabană s-au aruncat grenade înăuntru şi se trăgea în ea cu pistoale automate. De aici unii au murit, iar o parte se predaseră cu mâinile sus. Partea din stânga a cabanelor nu era acoperită de noi şi pe aici au reuşit să fugă Dabija, Macavei şi ceilalţi. Sub un brad singuratic era ascuns individul Onea Titus, neavând armă la el. L-am somat, l-am culcat cu faţa-n jos în zăpadă şi, în timp ce eu căutam o sfoară în buzunar să îl leg, individul a sărit asupra mea, m-a prins cu dinţii de urechea stângă şi cu amândouă mâinile mi-a sustras pistolul. M-am luptat cu el, răsucindu-i pistolul în mâna lui, l-am doborât la pământ cu ajutorul celorlalţi şi l-am dus la ceilalţi capturaţi. Întrebându-l de ce-a făcut asta, a răspuns că a vrut să-mi ia pistolul din mână ca să se împuşte singur, ştiind ce-l aşteaptă la Securitate.

Între timp plutoanele se strânseră toate în jurul cabanelor, la foc, unde ardea baraca. Dar în marginea barăcii era o cantitate de 8-10 kg slănină, cam tot atâta brânză, 4 pâini mari de câte 6 kg una, cununi de ceapă, unde soldaţii au început să împartă slănina şi pâinea şi au început să mănânce, fiind misiunea terminată şi linişte peste tot. Lângă cabană, la 20 m, era un grup de 5 indivizi capturaţi, dintre care se găseau 2 ofiţeri. Apropiindu-mă de ei, care erau culcaţi pe spate cu mâinile în sus, unul din ei m-a chemat că vrea să-mi spună ceva. I-am ascultat şi mi-au spus că sunt informatori de-ai noştri de la Alba şi Sibiu, rugându-mă ca să nu-i mai bată ostaşii şi i-au buzunărit, luându-le tot ce aveau ei, adică legitimaţiile, ceasuri şi tot ce aveau la ei. În acel moment am văzut că ar fi adevărat cele spuse de ei, am raportat sublocotenentului [este vorba de slt. Sabău Florea, cel care a condus operaţiunea – n.n.], le-am spus soldaţilor să nu-i mai bată, iar lucrurile ce le-au luat de la ei imediat să le dea înapoi. Soldaţii, cum îi buzunăreau, plecau printre pluton, printre ceilalţi, de nu-i mai cunoşteai.

M-am dus la cabana a doua, care era făcută din lemne groase de brad şi era mare, de 6 m lungime şi 3 m lăţime, acoperită cu pământ, unde numai faţada se vedea, adică uşa şi două geamuri în părţi. Deasupra uşii era tăiat în brad şi scris: „Izbândă sau moarte!”. În cabană am găsit mai multe manifeste, un interogatoriu al maiorului Oniga, o maşină de scris, un binoclu, o armă Z.B. şi un pistol, pe care l-am luat asupra mea.

Sublocotenentul Florea de Securitate luase alte lucruri din cabană, înaintea mea. În cabană erau 3 morţi, 2 bărbaţi şi o femeie, şi alţi doi în afară de cabană, cărora le-am luat actele împreună cu maiorul Oniga. Eu fiind încărcat cu materialul pe care-l aveam, îl păzeam şi pe Ihuţ, nu am putut identifica bine pe cei morţi.

L-am întrebat pe slt. Florea dacă a identificat pe cei morţi. Mi-a răspuns că pe el nu-l interesează, că nu-i treaba lui. Am constatat că din 22 indivizi care au fost acolo, 10 au fost prinşi, în afara celor doi fugiţi, iar morţi eu am văzut cinci, din cauză că operaţia nu a decurs bine şi a fost o simplă zăpăceală, nemaiţinând cont nimeni de nici o comandă, nici soldaţii nu ascultau de nimeni. Am mai văzut că fugarii erau foarte bine alimentaţi. Ce-a fost de mâncat din alimente le-au împărţit ostaşii între ei şi le-au mâncat, iar restul de haine, încălţăminte şi pături de la cei morţi, ce-au mai rămas de la ostaşi, s-au pus grămadă în foi de cort şi s-au adus la vale. La fel şi armele, care erau aruncate în jurul barăcii, neluându-le nimeni, subsemnatul le-am adunat şi le-am împărţit pe ostaşi, ca să le aducă la vale, precum şi aparatul de radio l-am dat lui Ihuţ Avram ca să-l aducă.

Operaţiunea a început la ora 6:37 şi s-a terminat la 8:30, când ne-am încolonat şi am pornit spre Bistra. Din trupă au fost trei morţi şi doi răniţi. Indisciplina care a fost în rândurile soldaţilor, era cât pe ce să rămână morţii acolo, adică camarazii lor, nevrând să asculte de ofiţeri ca să-i ducă la vale, ci cu multă insistenţă şi comandă şi chiar înjurături, i-au dus la vale.

La orele 12 am ajuns la Bistra, la comandament, unde toată lumea trebuia să depună tot ce a găsit în cabană. Şi unde subsemnatul aveam asupra mea manifestele, precum şi interogatoriul, o maşină de scris, un binoclu, o armă Z.B., un pistol Steier şi o lunetă, pe care am predat-o la comandament, nerămânând nimic asupra mea.

Plutonier major de Securitate Vociu Octavian

 

Rezoluţie:

Vom sancţiona abaterea lui Pop T. şi Sabău, arătând toate greşelile care s-au comis. Greşeala cercului, lipsa unui post de comandă pe terenul de operaţie, neascultarea ostaşilor, când subofiţerul s-a trezit singur în faţa Cabanei, urmat de un singur ostaş, iar restul nu i-a urmat, drept urmare cele două elemente curajoase şi-au pierdut viaţa. Veţi accentua curajul lui Vociu, luptându-se cu Onea Titus.

Mihai Kovács

(D.P. 141, vol. 25, ff. 143-145)

 

Biroul Securităţii Poporului Câmpeni

7 martie 1949

Către S.J.S.P. Turda

 

În seara zilei de 2 martie 1949 am fost informaţi de către informatorul nostru că numitul Ihuţ Avram, din comuna Bistra, judeţul Turda, se găseşte din ziua de 27 februarie 1949 acasă, fiind bolnav (…) Informatorul nostru a căutat să-l convingă să se prezinte de bună voie la acest Birou de Securitate, însă el a refuzat categoric acest lucru şi a spus că de ce caută să îl nenorocească. În ziua de 3 martie 1949, la orele 6 dimineaţa, personalul acestui Birou de Securitate, împreună cu încă 2 brigadieri şi un miliţian al acestui Birou de Securitate, au desfăşurat o acţiune la locuinţa susnumitului a cărei rezultat a fost pozitiv, susnumitul fiind acaparat şi arestat (…) În urma arestării susnumitului şi în urma informaţiilor primite de la susnumitul, constatându-se precis locul unde sunt ceilalţi fugari politici, s-a raportat telefonic Serviciului Securităţii Poporului Turda.

În baza raportului nostru, în dimineaţa zilei de 4 martie 1949, la orele 5 fix, s-a dezlănţuit acţiunea în regiunea Dealul Muntelui, la locul denumit Stânele Groşi, unde era instalată, într-o cabană săpată în pământ şi alta la circa 20 metri de ea, clădită la suprafaţă din lemn de brad, organizaţia subversivă cu denumirea de „Frontul Apărării Naţionale”, acţiune condusă de către organele de Securitate şi dezlănţuită de către 2 plutoane din Batalionul de Securitate Floreşti – Cluj.

În timpul cât ostaşii de Securitate se apropiau de cabană, totodată nefiind indicat locul precis de către banditul Ihuţ Avram, fiind duşi în eroare, la circa 300 metri de acea cabană unde erau bandiţii i-a mirosit un câine şi în urma lătratului câinelui santinela bandiţilor de la cabană a tras 2 focuri de armă pentru alarmare şi deja când ostaşii s-au apropiat de cabană cei dinăuntru au deschis foc în mare asupra soldaţilor.

Dacă nu ne inducea în eroare numitul Ihuţ Avram şi dacă nu-i simţea câinele pe ostaşi, pe motivul că toţi bandiţii din cabană dormeau, numai santinela fiind de pază, rezultatul era câştigat cu sută la sută.

Acaparaţi de vii: Onea Titus, student anul VI la medicină, din Roşia Montană, Alba, Bocan Iancu, col. pensionar, Pop Alexandra, studentă, din Bistra – Turda, Vandor Victor, agricultor, Buţuţui Viorica – casnică din Întregalde – Alba, Oniga Emil – maior, Opriţa Gheorghe – agricultor, Balomir – Hunedoara, Raţiu Augustin – Sărmăşel, Cluj, Moldovan Simion – student, Blaj, Mihălţan Traian – mecanic, Teiuş – Alba, Breazu Iuliu, din Teiuş – Alba şi Ihuţ Avram din Bistra – Turda.

            Morţi: Macavei Alexandru, Maier Iosif, Maier Elena, Mitrofan Lucian, Deceanu Petru. Fugiţi: Dabija Nicolae, Macavei Traian, Pascu Cornel, Scridon Ioan. Plecaţi după alimente: Clamba Iosif, Ihuţ Traian şi Salagea Niculae.

            Din partea noastră am avut pierderi pe serg. maj. Mateş I. Gheorghe, fruntaş Mărgineanu Ghe. Marin şi Oană Ghe. Traian. Un subofiţer şi doi soldaţi au fost grav răniţi, iar patru soldaţi au fost răniţi uşor.

            În 5 martie 1949, organele de Securitate şi 20 ostaşi ne-am deplasat în M-tele Mare. Cabana de lemne, clădită la suprafaţa pământului, s-a găsit arsă până-n temelii. În cabana a doua, amenajată în pământ, a fost găsită o femeie, împuşcată în ceafă şi, constatată de către organele sanitare, gravidă, aceasta fiind Maier Elena. Ea era cu hainele luate. În cabană s-au mai găsit doi indivizi morţi: Deceanu Petru, rănit la piciorul stâng, şi-un bărbat bine dezvoltat, acesta fiind Maier Iosif. În faţa cabanei s-au găsit alţi doi indivizi morţi, unul chiar în faţa cabanei, fără o mână, cu un buletin pe numele Cosma Petru, despre care se crede că a fost Mitrofan Lucian. Iar al doilea mort s-a găsit la 10 m. de cabană, de circa 40-50 ani, Macavei Alexandru [în fapt cel ucis era Ioan Cigmăianu, Alexandru Macavei reuşind să scape din încercuire – n.n.].

            Toţi morţii au fost băgaţi în cabana amenajată în pământ, apoi a fost surpată peste ei şi nivelat terenul. S-a controlat terenul pe rază de 500 m şi nu s-au mai găsit alţi morţi.

            Au mai fost arestaţi în zonă numita Dura Ana, a lui Andronic, de asemenea soţiile lui Ihuţ Avram şi Ihuţ Traian, mama şi tatăl lui Ihuţ Traian. Interogaţi în repetate rânduri de către organele noastre, niciodată nu au vrut să dea vreo informaţie despre Ihuţ Traian. A fost arestată Ihuţ Maria, văduvă, din Bistra, pentru că pe adresa ei veneau scrisori de la Pascu Cornel [Securitatea cenzura toate scrisorile care plecau sau soseau în zonă – n.n.]. A fost arestat Balea Gheorghe, chiabur, cu 15 ha teren, ce avea cea mai bună gospodărie din comună, tatăl vitreg al numitei Pop Alexandra, prinsă în acea bandă.

            În noaptea de 3-4 martie 1949, pe la orele 2, în timpul acţiunii Securităţii, un tânăr necunoscut, cu cisme în picioare, căciulă de miel şi palton negru, a bătut la casa numitei Pop Alexandra, a intrat în casă şi a lăsat două scrisori.

            A fost arestată Balea Maria, a lui Andreşel, mama lui Pop Alexandra, precum şi Ioanette Sabin, fost notar, membru în P.N.Ţ. Maniu. Bucea Nicolae, din Bistra, preot greco-catolic, a fost arestat pentru că a instigat populaţia să nu treacă la ortodoxie. Salagea Ileana a lui Traian, soră cu numitul Ihuţ Traian, Boncea Petru şi Adam Nicodim au fost arestaţi de asemenea.

            Raportăm că-n conformitate cu ordinul verbal primit de la dvs., în cursul zilei de 5 martie 1949 am ridicat toate obiectele şi bunurile găsite în casa părinţilor şi a numitului Ihuţ Traian, care bunuri au fost date Internatului Şcolii Elementare din comuna Câmpeni, Turda, vitele au fost date Cooperativei din comuna Câmpeni, oile, în colaborare cu partidul, au fost date anumitor proletari agricoli, iar casa a fost desfigurată, distrugându-i-se uşile şi geamurile. Totodată, din alimente s-a pregătit o hrană caldă pentru ostaşii Batalionului de Securitate care sunt aici. În ziua de 7 martie 1949 ne-am deplasat la locul unde a avut loc acţiunea şi am fotografiat terenul.

 

            Lt. de Securitate Coldea Gheorghe

(D.P. 141, vol. 24, ff. 303-308)

 

DECLARAŢIILE SUPRAVIEŢUITORILOR

 

După declaraţiile supravieţuitorilor, în dimineaţa de 4 martie 1949 se aflau prezenţi în adăposturi următorii: mr. Dabija Nicolae, fraţii Traian şi Alexandru Macavei, Cornel Pascu, Ioan Scridon, soţii Iosif şi Elena Maier, Titus Onea, Ioan Cigmăianu, Petru Deceanu, Lucian Mitrofan, Simion Moldovan, Victor Vandor, Iuliu Breazu, Traian Câmpeanu, Gheorghe Opriţa, Viorica Buţuţui, Augustin Raţiu, Traian Mihălţan şi Alexandra Pop, precum şi agenţii Securităţii Oniga Emil şi Bocan Iancu. O parte dintre aceştia nu aveau arme: Traian Câmpeanu, Simion Moldovan, femeile şi cei doi agenţi ai Securităţii.

Dabija Nicolae declara: „în ziua de 4 martie, când am fost încercuiţi de trupele Securităţii, am dat ordin de rezistenţă, eu personal am tras circa 20-25 cartuşe şi am detonat 2-3 calupuri de trotil, când a fost încercuită cabana. După câteva minute ne-am despresurat, însă trupele Securităţii au fost mai numeroase şi mai puternice decât noi”. Dând dovadă de prezenţă de spirit şi curaj, la care s-a adăugat şi experienţa de pe front, Dabija a reuşit să scape din încercuirea Securităţii.

Mihălţan Traian declara: „când am fost anunţaţi de către santinela organizaţiei, Mitrofan, eu am ieşit afară cu cele 50 de cartuşe pe care le aveam repartizate şi am tras. Pe parcursul luptei mi s-a defectat arma, am încercat să ies din încercuire, am fost rănit şi prins de trupele de Securitate”.

Scridon Ioan declara că atunci când s-a dat alarma el a ieşit afară şi a tras toate cartuşele ce le avea cu pistolul automat. A reuşit să scape, urmându-l îndeaproape pe Cornel Pascu. Cei doi au fugit apoi înspre com. Întregalde, unde s-au întâlnit cu Ştefan Popa şi Sandu Maxim. Cu toţii au fost din nou încercuiţi de Securitate, pe Valea Tibrului, unde a avut loc o altă luptă (D.P. 141, vol. 1, f. 63).

Onea Titus declara că în 4 martie, în timp ce se îmbrăca, au ieşit din cabană, înarmaţi, Macavei Alexandru, Macavei Traian, Cigmăianu Ioan, Deceanu Petru şi Scridon Ion, în timp ce maiorul Dabija a aruncat cele 2 grenade cu trotil. „La ieşirea mea din cabană am constatat, prin faptul că se trăgea din toate direcţiile, că suntem încercuiţi şi am încercat să mă retrag pe direcţia indicată mie în prealabil de către Macavei Alexandru. În timp ce fugeam am tras în direcţia în care fugeam 4 cartuşe şi apoi am aruncat arma şi cartuşele şi după ce făcusem astfel vreo 250 metri am fost prins de către dl. plutonier Vociu” (D.P. 141, vol. 1, f. 133).

Augustin Raţiu declara: „Imediat după ce s-a strigat alarma, Dabija a ieşit afară şi în direcţia în care se găseau trupele Securităţii, de care eram înconjuraţi, a tras cu trotil. După aceea a venit în cabană şi ne-a spus că să ieşim cu toţii afară şi să tragem în trupe, deoarece suntem împresuraţi (…) Nu am ieşit afară din cabană, ci am stat înăuntru şi de pe fereastră am început să trag în trupe. După ce am terminat cartuşele şi neavând altele ca să mai trag, am ieşit afară din cabană ca să fug pentru a nu fi prins. Văzând că nu este cu putinţă de a fugi, deoarece eram înconjuraţi de trupe, m-am predat” (D.P. 141, vol. 1, f. 160).

Opriţa Gheorghe declara: „la semnalul lui Mitrofan şi la ordinul lui Dabija, Macavei Traian mi-a dat 10 cartuşe pentru pistol automat. Am ieşit afară, am tras cele 10 cartuşe, am încercat să ies din încercuire, dar am fost rănit şi prins” (D.P. 141, vol. 1, f. 197).

Alexandra Pop declara că nu era înarmată în timpul atacului, dar că i-a îngrijit pe cei răniţi.

Vandor Victor declara: „am tras cu arma toate cele 50 de cartuşe, fiind rănit în două locuri m-am predat”.

Moldovan Simion: „am fost prins în M-tele Mare, fiind silit să mă predau, neavând armă” (D.P. 141, vol. 1, f. 327).

Buţuţui Viorica declara: „în momentul alarmei mă aflam în cabana mică, cu Pop Alexandra, pregăteam hrana grupului”. S-a predat imediat, împreună cu Bocan, Breazu Iuliu şi Moldovan Simion.

            Câmpeanu Traian declara că nu avea armă în timpul atacului, dar a luat arma santinelei, care era rănită, şi a tras până a terminat cele 40 de cartuşe. După aceea a fugit spre comuna Bistra, reuşind să scape din încercuire. „Am trecut prin mai multe comune, am dormit la o casă din Câmpeni şi am ieşit într-un drum, unde am întâlnit o căruţă cu doi oameni, pe care i-am rugat să mă ducă până la o cârciumă, să-mi cumpăr ţigări. Pe drum le-am spus cine sunt. M-au condus la cârciumă, dar m-au predat şefului de post. Recunosc că intenţionam să mă întâlnesc cu Popa Ştefan, zis Nuţu, care se afla în M-ţii Caprei, pentru a lupta cu ei mai departe. Am fost prins în data de 6 martie 1949” (D.P. 141, vol. 22, f. 66).

            La Muntele Mare au decedat următorii: Lucian Mitrofan – santinela, Ioan Cigmăian, Petru Deceanu, soţii Elena şi Iosif Maier.

Probabil cel care a fost ucis primul a fost Lucian Mitrofan, care se afla de santinelă şi care a dat alarma. În faţa cabanei mari, unde s-a opus rezistenţă, a fost ucis Ioan Cigmăianu, în timp ce trăgea asupra trupelor Securităţii.

Referitor la Ioan Cigmăianu, Securitatea l-a confundat multă vreme cu Alexandru Macavei (până prin iunie-iulie 1949), crezând că acesta din urmă ar fi cel mort. Conform Securităţii, cel ucis „nu a putut fi identificat precis, din cauză că era desfigurat, iar cadavrul nu a putut fi găsit, pentru că a nins puternic, şi s-a mai găsit doar o mână, fiind mâncat de fiare în munte. După mostra de haină luată şi arătată, Pop Alexandra crede că mortul e Macavei Alexandru” (D.P. 141, vol. 21, f. 390).

            În timpul luptei, Petru Deceanu a fost rănit la un picior, retrăgându-se în cabană pentru îngrijiri. Chiar în timp ce era pansat de Alexandra Pop, a fost lovit în cap de un glonţ, decedând pe loc. Arma acestuia a fost luată de maiorul Oniga, agent al Securităţii, care a ucis-o pe Elena Maier (aceasta era neînarmată, dar îi încuraja pe luptători, ulterior medicii au stabilit că era însărcinată). Iosif Maier, văzând moartea soţiei, a vrut să-l ucidă pe Oniga, dar a fost oprit de ceilalţi luptători. Maier trăgea pe fereastra cabanei, iar după ce Dabija şi ceilalţi au reuşit să scape, el a rămas singurul care mai opunea rezistenţă. A tras până la epuizarea cartuşelor, iar cu ultimul glonţ s-a sinucis.

Pop Alexandra declara: „în M-tele Mare, când au început luptele, în faţa cabanei luptau Dabija şi Iosif Maier. De la cealaltă cabană a venit rănit Deceanu. Eu am început să-l pansez, dar un glonţ l-a lovit în cap şi a murit. Când a intrat Deceanu în cabană, maiorul Oniga i-a luat pistolul rănitului şi a tras în soţia lui Maier, ucigând-o”.

            Maier a vrut să-l împuşte, dar a intervenit Dabija, care era la uşă, neştiind ce se întâmplase. Maier, după ce a terminat toate gloanţele şi a rămas singurul care lupta, s-a sinucis cu acelaşi pistol cu care Oniga trăsese în soţia sa. În rapoartele către Securitate, Oniga spune că el ar fi tras din greşeală, dar în realitate a ucis cu sânge rece pentru că nu vroia ca să rămână martori la trădarea sa.

Ihuţ Traian, Salagea Nicolae şi Clamba Iosif, care erau trimişi după alimente, au încercat să se ducă acasă la locuinţa lui Ihuţ Traian, unde au fost primiţi cu focuri de armă. Au răspuns şi ei cu focuri de arme, după care s-au retras în pădure, Securitatea găsind pe zăpadă urme de sânge (D.P. 141, vol. 1, f. 122).

 

TABEL NOMINAL

cu subofiţerii şi soldaţii morţi sau răniţi în acţiunea din M-tele Mare, la 4 martie 1949

 

1.      Serg. major Mateş Gheorghe, Batalionul 7 Securitate, mort.

2.      Soldat Oana Traian, Batalionul 7 Securitate, mort.

3.      Fruntaş Mărginean Marin, Batalionul 7 Securitate, mort.

4.      Serg. major Vancea Mircea, Batalionul 7 Securitate, rănit.

5.      Soldat Ciocoi Dumitru, Batalionul 7 Securitate, rănit.

6.      Soldat Olaru Petru, Batalionul 7 Securitate, rănit.

7.      Soldat Slabu C-tin, Batalionul 7 Securitate, rănit.

8.      Soldat Enciu Ioan, Batalionul 7 Securitate, rănit.

9.      Soldat Bozan Vasile, Batalionul 7 Securitate, rănit.

(D.P. 141, vol. 4, f. 5)

 

GRUPUL OARGĂ

 

Una dintre persoanele cele mai active din zona Alba Iulia a fost studentul Ioan Oargă, de loc din com. Şeuşa (rapoartele Securităţii precizau că tatăl acestuia fusese legionar şi şef de cuib). Fiind informat de Simion Moldovan despre existenţa organizaţiei de la Muntele Mare, a fost pus în legătură cu Cornel Pascu, de la care a primit misiunea de a trimite spre munte cât mai multe persoane de încredere (nemulţumite sau urmărite de Securitate). Astfel, prin intermediul său au ajuns la Muntele Mare Gheorghe Opriţa şi Ioan Cigmăianu. De asemenea, a reuşit să recruteze mai mulţi elevi de la Liceul Comercial din Alba Iulia, care doreau să adere la organizaţie: Dumitru Măgureanu, Titus Nicoară, Nichifor Ceuca, Nicolae Haţegan, Nicolae Rotariu, Octavian Purdea, Horea Avram, Constantin Goia etc. Ioan Oargă intenţiona să obţină şi arme, fapt pentru care a luat contact, prin Dumitru Măgureanu, cu plt. Ţălnaru Iosif, de la Batalionul de Pontonieri din Alba Iulia, care i-a promis armament.

Pe la mijlocul lunii martie 1949, Horea Avram, Nicolae Rotaru şi Octavian Purdea au decis să plece spre Muntele Mare. Au ajuns într-o pădure, în apropiere de Mogoş, unde Miliţia a deschis foc asupra lor, astfel încât s-au reîntors la Alba Iulia, iar în scurt timp au fost arestaţi.

Dorind să plece în munţi, după lupta de la Mesentea Oargă s-a deplasat în zonă şi a aflat că legăturile cu Muntele Mare erau tăiate pe această parte, Securitatea începând deja să aresteze persoanele de sprijin. A luat decizia de a ajunge la Muntele Mare cu trenul, până la Bistra, unde urma să se întâlnească cu Cornel Pascu acasă la Traian Ihuţ.

În noaptea de 15 martie 1949, Oargă Ioan, căruia i s-au alăturat elevii Ion Purcariu, Ovidiu Purcariu şi Ioan Turcu, împreună cu tricoterul Gheorghe Mai (originar din com. Petreşti, de naţionalitate germană, urmărit de Securitate pentru că făcuse armata în timpul războiului în trupele SS), au plecat din gara Alba Iulia la Turda şi de aici spre Abrud. Pe tren au aflat că Traian Ihuţ, la care ei trebuiau să meargă, fusese arestat. Temându-se să nu fie arestaţi în gară, au plănuit să sară pe rând din tren, iar Oargă şi-a continuat drumul până la Abrud, apoi s-a întors la Alba Iulia, unde a fost arestat.

Cei trei elevi, după ce au sărit din tren, au cerut găzduire la un om cu numele Burteţ, care i-a culcat într-un grajd. A doua zi acest om i-a primit în casă, le-a dat de mâncare lapte, după care a adunat mai mulţi vecini, înarmaţi cu topoare, iar dimineaţa a chemat miliţienii de la Postul de Miliţie Bistra, care i-a arestat şi i-a dus la Securitatea din Câmpeni (F.P. 350, vol. 7, f. 112).

Mai Gheorghe nu s-a putut întâlni cu ceilalţi şi a cerut să doarmă la un om, care l-a arestat dimineaţa în acelaşi mod în care fuseseră prinşi şi ceilalţi, fiind predat tot Securităţii din Câmpeni (F.P. 350, vol. 7, f. 191).

 

PRINDEREA MAIORULUI NICOLAE DABIJA

 

23 martie 1949

Declaraţie

Dată în faţa noastră

Lt. Coldea Gheorghe

 

Subsemnatul Diniş Aron, de ani 61, născut la data de 5 noiembrie 1888, în comuna Bistra, jud. Turda, fiul lui Gheorghe (+), agricultor, şi Rafila (+), casnică, de religie ortodoxă, de profesie agricultor, carte ştiu, având la bază 2 clase primare, avere posed, căsătorit, fără copii, serviciul militar satisfăcut, ctg. 1909, cu gradul de soldat, domiciliat în comuna Bistra, jud. Turda, interogat în cauză, declar următoarele:

Eu fiind încredinţat de către domnul locotenent Coldea Gheorghe, de la Biroul Securităţii Poporului Câmpeni – Turda, pentru a culege informaţii în legătură cu fugarii politici care sunt semnalaţi în regiunea comunei Bistra, jud. Turda, primind această misiune încă din luna ianuarie 1949 şi care misiune mi-am luat obligaţia de a o rezolva în bune condiţii când se va ivi vreun caz de acest gen şi, totodată, având instrucţiuni ca în cazul [] vreun fugar politic îmi va cere sălaş sau de mâncare să îl primesc şi să-i dau cele cerute de el şi pe urmă să caut să concentrez forţe civile şi să-l acaparez şi, totodată, să anunţ Biroul Securităţii Poporului Câmpeni – Turda, alt mijloc de a-l anunţa imediat când se ivesc astfel de cazuri neavând, deoarece stau la o distanţă de cca 17 km de comuna Câmpeni – Turda.

În seara zilei de 21 martie 1949, pe la orele 21, a venit la mine la uşă un individ necunoscut, eu fiind culcat, şi m-a rugat să îl las în casă, că este om bun. Eu am deschis uşa şi l-am lăsat în casă, întrebându-l cine este, mi-a spus că este maiorul Dabija, dacă am auzit eu de acest nume, însă nu mi-a spus că este fugar şi urmărit. Eu ştiind că în această bandă a fost unul din com. Bistra, jud. Turda, cu numele de Ihuţ Traian, am întrebat dacă îl cunoaşte sau nu pe acesta şi atunci, spunându-i că eu nu sunt comunist, ci reacţionar înfocat, mi-a spus că şi el este din banda lui Ihuţ Traian, fără a-mi mai spune alte amănunte în legătură cu această bandă subversivă. Mi-a cerut ceva de-ale mâncării şi atunci i-am dat două pahare de lapte şi niţică şuncă. Pe urmă i-am dat una pereche de ciorapi, spunându-mi că este ud la picioare, deoarece vine din versantul opus Arieşului, dinspre com. Muşca, jud. Turda, şi neputând trece podul (puntea) peste Arieş care este în dreptul casei mele, fiind demontat peste noapte, conform ordinelor primite de la Biroul Securităţii Poporului Câmpeni – Turda. L-am rugat ca să se culce în casă, ştiind deja că cine este, auzind că şeful acelei organizaţii subversive, anume maiorul Dabija, a dispărut în urma atacului din ziua de 4 martie 1949. El mi-a spus că nu se culcă în casă, ci dacă îl pot lăsa undeva afară, prin vreun pod de şură sau grajd. Eu atunci i-am spus că se poate şi acest lucru, însă îi va fi frig, şi atunci l-am dus în podul grajdului şi i-am dat un ţol pentru a se acoperi peste noapte.

Când eu am venit de la grajd, după ce l-am aranjat cu dormitul, el mi-a spus că dacă fac vreun pas din casă voi fi imediat împuşcat.

Pe la orele 4 dimineaţa, în ziua de 22 martie 1949, m-am dus tiptil până la cătunul Gârde, comuna Bistra, jud. Turda, unde am sculat pe numiţii Râştei Gheorghe, delegat sătesc, Râştei Avram, Râştei Aron şi Goia Alexandru, aceştia fiind cu casele lor aproape de a mea, şi le-am spus cazul, conform ordinelor primite anterior, în calitatea mea de informator, neputând anunţa cazul Biroului Securităţii Poporului Câmpeni – Turda, fiind departe, [la] 17 km distanţă, şi dacă mergeam eu să anunţ pierdeam prada cu siguranţă [iată aşadar cum acest agent al Securităţii îl vedea pe maiorul Dabija nu ca pe un erou al neamului, ci ca pe o „pradă” – n.n.]. Cei de mai sus s-au sculat, au venit şi au înconjurat şura, numitul Goia Alexandru s-a dus până la podul de peste Arieş din dreptul comunei Muşca – Turda şi a adus de acolo cu el un miliţian care era de serviciu, pentru a avea cel puţin un om cu armă în caz de atac din partea banditului. Am spus miliţianului să îl someze şi să tragă un foc de armă prin scândură, dar aiurea, pentru a vedea el ce va face în acest caz. Miliţianul a tras un foc de armă şi pe urmă a mai tras unul şi totuşi cel în cauză nu a răspuns cu foc de armă, cu toate că el seara când a venit la mine avea asupra lui una armă tip german, însă nu ştiu dacă avea sau nu cartuşe asupra lui, deoarece nu a tras nici un foc de armă. Miliţianului i-a fost frică să urce în podul grajdului să vadă ce este cu banditul şi atunci s-au urcat trei din cei arătaţi mai sus, l-au aruncat jos din pod, l-au legat bine şi [l-au] dus la Postul de Miliţie Bistra, jud. Turda, de unde nu mai ştiu ce s-a făcut cu el, eu raportând cazul şi Biroului Securităţii Poporului Câmpeni – Turda.

Diniş Aron

(D.P. 141, vol. 12, f. 263)

 

NOTA NOASTRĂ

Este posibil ca maiorul Dabija să fi fost paralizat în urma vreunui drog introdus în laptele oferit, dar cel mai probabil a fost scârbit de vânzarea asemănătoare cu a lui Horea, Cloşca şi Crişan, care nici ei nu reacţionaseră. Diniş uită să mai spună că în timp ce-l transportau pe Dabija legat cu funii, maiorul a fost bătut de unii săteni, mai ales de unul Bucea Gheorghe, zis Bâcu, care-l lovea fără milă în spate cu securea şi-l înjura. De altfel, acest Bâcu a fost şi cel care condusese echipele Securităţii la casa lui Traian Ihuţ, la 2 martie 1949. A fost însă printre săteni şi un om milos, Ciorea Alexandru, care le-a cerut să nu-l mai lovească (Amintiri de Ioan Gligor, martor ocular, în revista „Memoria”, nr 36-37, p. 235).

Deci aşa a fost distrusă „banda Dabija”. Prin munca unor cozi de topor, care au fost răsplătiţi cu bani (într-un loc se spune cu câte 10.000 lei). Unul, rămânând nerăsplătit, s-a simţit „oarecum nemulţumit”, ştiind că prin el s-a produs acţiunea din 4 martie 1949.

Fără să vrei, te duce gândul la felul cum au fost prinşi Horea şi Cloşca, în noaptea de 27 decembrie 1784, deci în a treia zi de Crăciun, în aceeaşi munţi. Istoria oficială se fereşte să amintească această pată ruşinoasă din istoria vie a românilor, mulţumindu-se să consemneze că cei doi au fost arestaţi de armata austriacă, condamnaţi şi traşi pe roată în Alba Iulia, pe Dealul Furcilor. Şi nu e bine şi nu e drept. Până nu vom recunoaşte că Horea şi Cloşca au fost prinşi prin vânzare, legaţi şi predaţi armatei austriece de către 7 nemernici, săteni vecini din satul lui Horea, lacomi după cei 300 de galbeni, istoria josniciei noastre se va repeta. Târgul trădării s-a făcut în seara de Crăciun, 25 decembrie 1784, în timpul colindatului, în crâşma jupânului Melzer. Cei şapte nemernici au făgăduit colonelului Cray că-i vor prinde şi preda pe Horea şi Cloşca în schimbul a 300 de galbeni. Numele iuzilor erau: Ştefan Trif, Manoşel Trif, Iacob Neag, Dumitru Neag, Ion Mătieş, George Mătieş şi Niculae George. Au primit şi arme şi muniţie, iar în timp ce creştinii mergeau la biserică, ei colindau munţii şi după 3 zile i-au găsit pe cei doi încălzindu-se la foc, în Pădurea Scorojet, pe Muntele Drăgoiasa. Nu i-au sărutat ca Iuda Iscarioteanul pe Isus, ci i-au minţit că ei umblă la vânat pentru domni şi când li s-a dat bine, au tăbărât pe ei, i-au legat fedeleş şi i-au predat armatei. Apoi s-au grăbit să-şi primească galbenii, pe care i-au ronţăit liniştiţi până la adânci bătrâneţi, netulburaţi nici de alţii, nici de propria lor mustrare de cuget. Şi au fost destui care i-au pizmuit pentru „norocul” ce l-au apucat cei şapte.

Drept dovadă că a fost aşa, după o lună, la 30 ianuarie 1785, în ziua Sfinţilor Vasile, Grigore şi Ioan, ticăloşia s-a repetat, pe o treaptă mai înaltă a mârşăviei, prin vânzarea lui Crişan, pe-al cărui cap se pusese preţ tot în galbeni. Hăituit timp de o lună, cine ştie pe unde, acesta, în seara acelei zile, a cerut ajutor la popa Moise din Cărpiniş, care îl primeşte, îi dă de mâncare şi adăpost, apoi când i se dă bine, împreună cu fiul său Simion, popă şi el în Şaza – Lupşa, şi cu Ion Clisaru, Teodor Hulbuţu, Lazăr Lace, Teodor Momenu, Ioan Şaitu, Irimie Şaitu şi Todor Toitu, s-au repezit asupra lui Crişan, l-au legat şi l-au dat prins, primind în schimb preţul de sânge.

Nu a rămas consemnat dacă au fost şi ei oarecum nemulţumiţi de cât au primit. Dar nici ei n-au fost tulburaţi prin nimic cât au trăit.

Ar mai trebui poate amintit şi faptul că ostaşii, cătanele împăratului care i-au preluat legaţi fedeleş pe Horea, Cloşca şi Crişan erau tot români, din regimentele grănicereşti, din satele de sub munte, numai ofiţerii erau străini.

Până când această pagină ruşinoasă de istorie nu va fi însuşită şi înfierată ca să o ştie şi copiii din leagăn, istoria se va repeta din veac în veac. Mişei şi slugi se vor strânge, alţi Trifi, Mătieşi, Dinişi şi Râştei vor mai vinde pe cei ce vor mai lupta şi îşi vor da viaţa pentru mântuirea neamului românesc.

 

O MARE ÎNTREBARE

 

            Mai e ceva la baza acestor vânzări ce nu poate fi explicat printr-o judecată obişnuită, ci printr-una care iese din limita normalităţii şi moralei cu care suntem obişnuiţi şi după care ne conducem sau judecăm faptele noastre şi ale semenilor noştri.

            Ceea ce te înspăimântă la aceşti nefericiţi semeni ai noştri este uşurinţa şi pasiunea ce o depun pentru realizarea vânzării, fără a mai judeca nimic îndată ce în faţa ochilor le este pusă o recompensă în bani. Sclipirea banilor le întunecă mintea şi le topeşte orice urmă de sentiment moral. Căci lucru sigur, dacă nu ar fi fost făgăduiala galbenilor, Trifii şi Mătieşii ar fi rămas acasă în ziua de Crăciun, iar cei doi popi şi-ar fi văzut de slujbe şi nu l-ar fi vândut pe Crişan, iar Diniş, de frică, nu l-ar fi primit în casă pe Dabija şi nu l-ar fi socotit o pradă.

            Cei ce sondează adâncimea sufletului oamenilor noştri de la sate ar trebui să se înfioare de întunericul ce se află uneori acolo. Ceva din această zgură neagră descrie Ion Agârbiceanu, preot fiind, prin „vâlvele” ce bântuiesc tocmai sufletele oamenilor din această zonă a Apusenilor. Stăpânirile, fie austriacă, fie comunistă, au ştiut să se folosească pentru scopurile lor de această cangrenă a sufletului românesc. Şi nu e vorba de ceva izolat şi trecător.

Iată un caz: la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Alba Iulia soseşte cu câţiva ani în urmă un bărbat în vârstă din Bistra, fost prizonier de război în Uniunea Sovietică, deci un om ieşit în lume, de la care te-ai fi aşteptat la o judecată normală. Careva îl întreabă ce s-a ales de familia Trifa (nepoţii părintelui Iosif Trifa, întemeietorul Oastei Domnului, şi fraţii episcopului Valerian Trifa din America).

-„Apoi, domnule, praful s-a ales de ei! Dar şi ei au fost de vină, de ce n-au împărţit la oameni cei doi saci de dolari trimişi de fratele lor din America? De ce i-au ţinut pentru ei?

-Ce dolari, măi omule? Cum se puteau trimite saci cu dolari din America pe vremea aceea?

            -Nu domnule, eu i-am văzut, ne-au chemat la primărie şi Miliţia ne-a arătat cei doi saci plini cu dolari. I-am văzut cu ochii mei!”.

            Am încercat să-l lămurim în fel şi chip că totul nu era decât un truc al Securităţii pentru a-i minţi şi aţâţa împotriva celor doi Trifa, motivându-şi astfel uciderea acestora şi expunerea lor la marginea drumului. Ar fi fost o imposibilitate de a aduce atâţia bani la vremea aceea în România. Încercare zadarnică, omul a rămas cu aceeaşi convingere, că a văzut cu ochii lui sacii cu bani, şi cu această încăpăţânare moţească s-a întors în satul lui, unde şi alţii aveau aceeaşi părere.

Cu astfel de creiere îmbâcsite stăpânirile pot face ce vor în ţară la noi.

 

LEGĂTURI CU ALTE GRUPURI

 

Ştefan Popa

Prin Titus Onea urma să se facă fuziunea grupului Dabija cu cel al lui Ştefan Popa. În acest scop a avut loc o întâlnire între Ştefan Popa, Sandu Maxim şi Nicu Moldovan, în casa lui Ilarie Rus din Tibru. Printre cei care au depus eforturi pentru unirea celor două grupuri s-a numărat şi Cornel Căliman, membru al organizaţiei lui Ştefan Popa. Au rămas înţeleşi ca Sandu Maxim, Ştefan Popa şi Niculae Moldovan să meargă pe data de 7 martie 1949 la Ghioncani, la Victor Vandor, unde să vorbească cu maiorul Dabija şi fraţii Macavei (D.P. 348, vol. 7, f. 115). La data stabilită, la Vandor au sosit doar Cornel Pascu şi Ioan Scridon, care reuşiseră să scape din încercuirea Securităţii de pe Muntele Mare. Urmăriţi de autorităţi, Ştefan Popa, Nicolae Moldovan, Sandu Maxim, Cornel Pascu şi Ioan Scridon s-au refugiat pe Muntele Mare, apoi au fugit pe Valea Tibrului, unde au fost surprinşi de Securitate la 8 martie 1949, în locul numit Bogoloaia. În urma luptei ce a avut loc, Ştefan Popa, Nicolae Moldovan şi Cornel Pascu au fost ucişi, iar Alexandru Maxim şi Ioan Scridon răniţi şi arestaţi.

 

Leon Şuşman

Se urmărea luarea legăturii cu Leon Şuşman prin intermediul organizaţiei din comuna Podeni. Şuşman avea legături cu preotul Nicolae Chindea din Cacova, cu Alexandrina Teglaru, Maria Gligor, Niculae Lazăr, Simion Bărduţ, preoţii Victor Moraru şi Aurel Meseşan din Podeni, Ioan Matei şi Gligor Repede, tot din Podeni. Legătura urma să o facă Ioan Scridon, prin unchiul său Popa Gheorghe, din Cicău. De altfel, Scridon era originar chiar din Măhăceni, fiind aşadar consătean cu fraţii Şuşman. La câteva luni după descoperirea organizaţiei lui Dabija, când căutările Securităţii se intensificaseră în zonă, confruntat cu arestarea a numeroase persoane de sprijin şi cu dificultăţi de aprovizionare, Leon Şuşman a luat decizia de a se retrage în Munţii Apuseni, în zona comunei Poşaga.

 

Vodă Costică

Între planurile organizaţiei Dabija se afla şi acela de a se lua legătura cu fugarul P.N.Ţ. Vodă Costică (supranumit în zonă „Regele Munţilor”), pentru mutarea sediului grupului în regiunea comunei Arada, judeţul Turda. Pentru aceasta au fost trimişi curieri Traian Ihuţ şi Nicolae Salagea, care anterior se ascunseseră împreună cu acesta (D.P. 141, vol. 1, f. 463). Deoarece Constantin Vodă nu-i cunoştea personal pe fraţii Macavei, iar pe Dabija cu atât mai puţin, a refuzat să se alăture organizaţiei acestora. Totodată, acesta era conştient de dificultăţile care ar fi apărut în cazul unui grup de proporţii mari: greutăţi în aprovizionare, dar mai ales în asigurarea siguranţei organizaţiei, aceasta fiind mult mai uşor de descoperit, ceea ce se va şi întâmpla. După ce grupul lui Dabija a fost descoperit de Securitate, Constantin Vodă şi-a aruncat arma, pentru a nu fi prins înarmat. Capturat de Securitate la 25 mai 1949, el a fost dus de cpt. Kovács Mihai pe Muntele Băişorii, unde a fost executat în noaptea de 6/7 august 1949, alături de Victor Marc, sub pretextul apartenenţei la organizaţia lui Diamandi Ionescu.

 

Preoţii de la Blaj

Planul organizaţiei prevedea şi luarea legăturii cu preoţii greco-catolici de la Blaj, prin intermediul lui Ştefan Popa, care se afla deja în contact cu aceştia (D.P. 141, vol. 1, f. 229). De asemenea, Alexandra Pop a încercat să ia legătura cu profesorul Aron, de la Blaj, prin intermediul logodnicului său, Romi Gorea. Se conta desigur pe nemulţumirea preoţilor, îndeosebi acum, după desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Dabija aflase că ei ar deţine arme, pe care dorea să le obţină. Spera, totodată, şi la un eventual ajutor bănesc din partea acestora.

 

Declaraţia din anchetă a lui PETRU PASCU

Luată de către plutonierul de Securitate Bakó Ladislau, la 31 august 1949.

 

Subsemnatul Pascu Petru, de 45 ani, agricultor, din Benic, jud. Alba, cu 2 ha teren arabil, cu doi copii, membru al P.N.Ţ. Maniu, în august 1948 am luat legătura cu Maxim Alexandru şi fratele meu Pascu Cornel şi mi-au propus să organizăm în comuna Benic o organizaţie subversivă. Eu am propus ca oameni de încredere pe Pascu Ionuţ, Preja Alexe, Preja Niculae şi Laslo Aron. Aveam misiunea că dacă vine cineva cu scopul de-a merge-n munţi, să-i dau un bilet şi să-l trimit la Bolfea Silvestru, în comuna Întregalde, de unde îl va conduce în Muntele Mare. Pe bilet era scrisă o parolă conspirativă, nr. 131. Am colectat cereale de la membrii organizaţiei subversive pentru susţinerea organizaţiei din Muntele Mare, pe care le-am dus la Mihălţan Traian. Făina a fost expediată în munţi, de către Pascu Cornel şi Avrămuţ, care a venit cu carul din Întregalde. Doream schimbarea şi răsturnarea actualului regim cu alt regim, care să fie condus de vechile partide politice.

 

Sibiu 31 august 1949.                                                                                          Pascu Petre

(F.P. 275, vol. 1, f. 13)

 

LUPTE

 

            În afară de lupta de la Muntele Mare şi de confruntarea din Valea Tibrului, membrii organizaţiilor au avut mai multe ciocniri cu organele represive.

 

            1. Bucium – Fraţii Macavei

La 7 iulie 1948, fraţii Macavei au avut un conflict la Roşia Montană cu familia Giurgiu, în urma căruia autorităţile au venit în număr mare la Bucium pentru a-i aresta (circa 18 persoane: poliţie, jandarmi, agenţi civili). Traian şi Alexandru, împreună cu fratele lor Nicolae, au deschis foc, rănind 3-4 poliţişti, atunci când aceştia au încercat să-i aresteze (D.P. 141, vol. 22, f. 466). După acest incident, Traian şi Alexandru au plecat în Banat şi la Arad, la maiorul Oprean, iar Nicolae s-a ascuns în Bucureşti. La 9 octombrie 1948, revenit la domiciliu, Alexandru Macavei s-a luptat şi a împuşcat mortal pe şeful de sector şi pe plutonierul de jandarmi din comuna Bucium. Pentru această faptă, Alexandru Macavei a fost condamnat în contumacie de către Judecătoria Deva la 20 de ani muncă silnică.

 

            2. Teiuş – Popa Ştefan

Potrivit declaraţiei lui Cornel Căliman, în seara de 2 februarie 1949 Ştefan Popa a plecat de la Maier de acasă spre gara Teiuş, însoţit de maiorul Oniga. În dreptul unei încrucişări de stradă se afla o maşină a Securităţii şi cinci persoane. Una dintre persoane l-a prins peste braţe pe Popa Ştefan, altul i-a dat cu pistolul în cap, căzându-i pălăria. Aplecându-se să şi-o ridice, Popa Ştefan a profitat de ocazie, scoţând din buzunarul hainei pistolul şi a tras, rănind trei urmăritori (printre care şi pe plt. maj. Staicu Ioan şi plt. maj. Moldovan Ioan). Apoi a fugit pe o stradă către Coşlariu, fiind şi el împuşcat în mâna stângă. A intrat într-o casă, unde s-a pansat. S-a refugiat apoi înspre satul Cetea, unde a fost îngrijit de Petru Hălălae. Maiorul Oniga a fugit la gară, unde se afla lt.-col. de Securitate Gheorghe Crăciun, cel care conducea personal operaţiunea. Popa Ştefan era sigur din cele întâmplate că maiorul Oniga era cel care l-a vândut, ceea ce ulterior s-a şi adeverit. Pentru a feri grupul de la Muntele Mare de trădarea lui Oniga, el a trimis vorbă luptătorilor de acolo, anunţându-i de cele întâmplate, urmând ca ulterior să urce şi el la munte pentru a clarifica situaţia (D.P. 348, vol. 7, f. 114).

 

3. Mesentea

Potrivit mărturiei Silviei Giurgiu, la 10 martie 1949, la locuinţa ei se aflau Traian Mârza şi Traian Gligor, membri în organizaţia Popa Ştefan. Silvia Giurgiu declara cum „Spre dimineaţă, organele de Securitate au somat să deschidem uşa. Eu am fugit de acasă şi am stat ascunsă într-o vie din apropiere. Cei doi s-au luptat cu Securitatea toată ziua, fiind ucişi spre seară”. Pentru aceasta, Securitatea a apelat la ajutorul a 25 de miliţieni, s-au folosit grenade, iar de la Alba Iulia a fost adus un tun anticar.

 

            4. Bistra

Traian Ihuţ, Mişu Salagea şi Iosif Clamba, la 4 martie, când a avut loc atacul din Muntele Mare, erau trimişi după alimente. Voind să ajungă la părinţii lui Traian Ihuţ din comuna Bistra, au fost întâmpinaţi cu focuri de armă de către organele de Securitate, reuşind să se retragă în pădure, găsindu-se pe zăpadă o dâră de sânge în urma lor (D.P. 141, vol. 24, f. 304). După acest incident, Ihuţ şi Mişu Salagea s-au ascuns împreună în împrejurimile comunei Bistra. Cei doi au fost contactaţi de câţiva membri ai organizaţiei lui Diamandi Ionescu, dar nu au mai apucat să se integreze în acest grup. Mişu Salagea a fost ucis de Securitate la 2 septembrie 1950, iar Traian Ihuţ în 1952, ambii în urma unor trădări. Despre soarta lui Iosif Clamba nu mai avem nici o informaţie ulterioară acestui moment.

După declaraţiile celor arestaţi, reiese că Alexandrina Pop şi preotul Nicolae Bucea au cules informaţii despre depozitul de muniţii al Batalionului de Vânători de Munte şi al Securităţii din Câmpeni, făcând şi o schiţă a oraşului Câmpeni, cu obiectivele ce-i interesau, printre care se aflau şi adresele ofiţerilor de Securitate, locotenentul Coldea Gheorghe şi plt. major Nicoară Mihai.

Maiorul Dabija plănuia ca atunci când va avea un efectiv mai mare, de cel puţin 100 de oameni, să dezarmeze batalioanele de vânători din Abrud şi Câmpeni şi să le determine să treacă de partea lor, cu ajutorul unor ofiţeri duşmani ai regimului. De asemenea, s-a pus problema atacării închisorii Aiud, pentru eliberarea deţinuţilor politici. În martie 1949, după ce au aflat de lupta din Valea Tibrului şi de faptul că Alexandru Maxim şi Ioan Scridon erau anchetaţi în arestul Securităţii din Alba Iulia, Ioan Oargă şi Dumitru Măgureanu au discutat despre o eventuală atacare a acestei clădiri, pentru a-i scăpa pe cei doi din mâinile autorităţilor. În ambele cazuri, lipsa de oameni şi a armamentului au împiedicat punerea planurilor în aplicare.

 

Lupta de la Bogoloaia

Uciderea lui Ştefan Popa, Nicu Moldovan şi Cornel Pascu

 

            După ce au scăpat din lupta de la Muntele Mare, Cornel Pascu şi Ioan Scridon au plecat înspre com. Întregalde, la locuinţa lui Victor Vandor, unde trebuiau să se întâlnească cu Ştefan Popa. La 7 martie 1949 cei doi l-au întâlnit pe Ştefan Popa, care era însoţit de Nicu Moldovan şi Sandu Maxim. Aflând de sosirea trupelor de Securitate în zonă, cei cinci s-au refugiat înspre Muntele Capra, unde se afla sediul organizaţiei lui Ştefan Popa. Urmăriţi şi aici de Securitate (care le aflase ascunzătoarea de la Viorica Buţuţui, după ce aceasta probabil că nu mai rezistase torturilor din timpul anchetei, dar şi de la informatorii recrutaţi în zonă), au plecat înspre Valea Tibrului, unde s-au adăpostit într-o colibă părăsită de la locul numit Bogoloaia. Aici ei au fost descoperiţi de organele de represiune după urmele lăsate pe zăpada proaspăt căzută. Operaţiunea a fost condusă personal de lt.-col. Crăciun Gheorghe, şeful Direcţiei Regionale de Securitate Sibiu, care în dimineaţa zilei de 8 martie 1949, cu doar câteva ore înainte de luptă, a trimis un raport la Bucureşti, către Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului, cu privire la desfăşurarea operaţiunilor.

 

NOTĂ

 

8 Martie 1949

 

Direcţia Regională de Securitate Sibiu raportează că pentru prinderea bandelor Macavei şi Dabija s-au întreprins următoarele:

În seara de 5 martie am primit informaţii că Macavei Traian şi maiorul Dabija se aflau pe drumul dintre Abrud şi Brad, cu direcţia Arad. S-a format o echipă de 6 oameni de Securitate, sub conducerea sublocotenentului de Securitate Oneţ, precum şi controlarea tuturor punctelor de trecere dintre judeţul Alba şi Hunedoara. Rezultatul a fost negativ.

Ştim că banda lui Popa Ştefan se găseşte în muntele Capra şi urmează a se stabili locul precis unde se află banda. Unul din informatori susţine că în satul Popeşti, la locuitorul Bolfea, banditul Traian Macavei a chemat la întâlnire, pentru ziua de 6 martie, pe Popa Ştefan sau delegaţi de-ai lui, pentru a se stabili fuziunea bandei Popa Ştefan, compusă din 11 bandiţi, cu banda Dabija şi Macavei. S-au luat măsuri pentru supravegherea casei şi păzirea punctelor obligatorii de trecere ale bandiţilor. La această întâlnire urmează să ia parte şi un grup de circa 20 de tineri noi, care urmează să fie duşi în munţi. Trupele puse la dispoziţie direct de Securitate sunt cazate în Sibiu.

Pentru urmărirea bandei Popa Ştefan, s-a identificat locul precis unde se găseşte această bandă, prin doi informatori care au fost la adăpostul lor [deci au existat doi vânzători în care Ştefan Popa a avut încredere deplină – n.n.]. Ea se găseşte adăpostită într-o şură, la 1 km de vârful Piatra Caprei, la locul numit Muncelul. Banda se compune din 5 indivizi neidentificaţi, care stau la un loc, apoi [din] alţi indivizi, care stau pe la diferite gazde, aprox. 20. Obiectivele de mai sus urmează a fi atacate cu 200 de oameni de Securitate, împărţiţi pe grupe, fiecare grupă având călăuză şi instrucţiuni despre felul cum trebuie să procedeze. Au fost chemate trupele de la Sibiu, la ora 21, socotind că vor ajunge la Alba la orele 23, urmând ca maşinile să plece spre obiective la ora 6, în ziua de 7 martie, când urma să înceapă atacul. Trupele au sosit la ora 3:40 la Alba şi numai la ora 6 au pornit din Alba. Acţiunea ce urma să aibă loc în 7 martie asupra Vârfului Caprei a fost amânată din cauza zăpezii şi a viscolului foarte puternic care era pe munte. Batalionul de Securitate Sibiu a fost nevoit să se întoarcă din drum.

În dimineaţa zilei de 8 martie 1949, echipele destinate au pornit din nou către aceleaşi obiective. Din cauză că nu s-a putut acţiona în 7 martie, acţiunea a fost în parte compromisă. La faţa locului se găseşte locotenentul-colonel de Securitate Gheorghe Crăciun.

(D.P. 761, vol. 2, f. 331)

 

Lupta dintre grupul Popa Ştefan şi Securitate din Valea Tibrului (potrivit declaraţiei lui Ioan Scridon): „În 6 martie 1949, împreună cu Pascu Cornel, ne-am întâlnit cu Popa Ştefan, Maxim Alexandru şi Moldovan Nicolae, care erau în drum spre M-tele Mare, spre a ajunge la Dabija. În 8 martie 1949, la ora 8 dimineaţa, a venit un băiat din sat, pe care nu-l cunosc, la adăpostul nostru şi ne-a anunţat că vin jandarmii. Curând am fost somaţi să ne predăm. Popa Ştefan a strigat să nu se predea nimeni. A început lupta, în urma căreia Popa Ştefan, Pascu Cornel şi Moldovan Nicolae au fost ucişi, eu şi Maxim Alexandru am fost prinşi vii”.

 

Acţiunile Securităţii contra fraţilor Macavei

 

            În vara anului 1949, Serviciul Judeţean al Securităţii Poporului Turda a efectuat mai multe operaţiuni în Munţii Apuseni în vederea prinderii fraţilor Macavei. La 31 iulie 1949, după arestarea lui Alexandru Lazăr, conducătorul Ligii Adelene a Moţilor, care cunoştea unde sunt ascunşi fraţii Macavei, Securitatea a aflat că aceştia sunt găzduiţi de David Sofia, la marginea comunei Muşca. Trupele conduse de slt. Sabău Florea şi slt. Popa Vasile, ambii de la Securitatea din Turda, au încercuit zona şi au atacat grajdul unde cei doi fraţi se adăposteau. Şi în această situaţie luptătorii au fost trădaţi de către o persoană de sprijin, mai exact de o femeie care-i aproviziona (vezi documentul de mai jos, care respectă întocmai „ortografia” celor care l-au redactat).

 

Serviciul Securităţii Poporului Turda

Nr. 10.085 din 1 august 1949

 

Către Direcţiunea Regională a Securităţii Poporului Cluj

 

Referitor la acţiunea din Muşca, jud. Turda, asupra fraţilor Macavei, raportăm următoarele:

În ziua de 30 iulie 1949 un număr de 9 miliţieni şi un număr de 2 organe de Securitate s-au deplasat în comuna Muşca, jud. Turda, ducând totodată şi pe numita Lazăr, care cunoştea locul unde sunt adăpostiţi fraţii Macavei şi care urma să ia legătura cu ei, în care scop să le dea un pachet conţinând ţigări, pâine, ţuică.

Plecarea a fost la orele 5 dimineaţa, iar la o distanţă de circa 2 km femeia a fost lăsată singură ca să meargă până la obiectiv, pentru a vedea dacă sunt acolo şi să le dea pachetul, după vreo 3 ore, adică pe la orele 9 dimineaţa, a sosit cu rezultatul că sunt acolo fraţii Macavei şi că au primit pachetul, desfăcându-l şi au băut din ţuică [foarte probabil că în ţuică fuseseră introduse somnifere sau substanţe paralizante, un procedeu folosit de cpt. Kovács – n.n.].

Comandanţii grupelor, slt. Popa Vasile şi slt. Sabău Florea, au dispus deplasarea la obiectiv, luând toţi miliţienii în direcţia Geamăna, pentru a se coborî în spatele obiectivului din pădurea de brazi. Ajunşi în pădurea de brazi, ce se afla la o distanţă de circa 500 m de obiectiv, s-au format 3 echipe.

Prima echipă, condusă de plt. de Miliţie Vâtcă şi plutonier de Miliţie şeful Postului de Miliţie Lupşa, care a înaintat spre obiectiv şi s-a adăpostit în partea dreaptă a obiectivului, înspre Muşca, a doua echipă, condusă de slt. Sabău Florea, a înaintat spre obiectiv adăpostindu-se în partea stângă a obiectivului, spre pădurea de brazi, iar a treia echipă, condusă de slt. Popa Vasile, a înaintat spre obiectiv ocupând partea deasupra obiectivului.

În timpul când toate grupele înaintau spre obiectiv, obiectivul fiind un grajd, fata proprietarei casei a intrat din curte în grajd, iar când am ajuns la punctele fixate, acea fată a ieşit din grajd [această fată, Fonoage Salvina, fiica lui David Sofia, a fost cea care i-a anunţat pe fraţii Macavei de prezenţa Securităţii – n.n.], în care moment Macavei Traian a tras un foc de armă asupra grupei a 2-a, ce era în partea stângă a obiectivului, iar al doilea foc de armă şi restul de focuri din partea bandiţilor s-au tras asupra grupei a 3-a, ce era deasupra obiectivului şi totodată bandiţii putea trage în acea direcţie, uşa de la grajd fiind în acea parte.

Grupa a 3-a, fiind cea mai aproape de obiectiv, a deschis foc, iar bandiţii au ieşit din grajd spre drumul ce duce în Muşca şi în partea grupei 1-a, reuşind să scape fără a deschide foc serios asupra lor.

Grupa 1-a şi o parte din grupa a 2-a, deşi s-au semnalat şi s-a văzut cum bandiţii fugeau, nici un miliţian nu au fugit după ei, deşi nu aveau mai mare distanţă de ei, circa 80 m.

Grupa a 3-a, văzând că nu fuge nimeni după ei, un miliţian, anume Popa, de la Postul de Miliţie Lupşa, a fugit după ei, fără să aducă rezultat, restul nu puteau să fugă fiindcă în direcţia lor se trăgeau cu armele deasupra obiectivului, fără ca bandiţii să fie acolo, de către grupa a 2-a.

Obiectivul a fost bine înconjurat, grupele a fost bine adăpostite, însă greşeala că nu s-a putut prinde bandiţii se datoreşte faptului că grupa 1-a nu a acţionat cum a trebuit şi plus de aceasta miliţienii din grupa 1-a în special nu au fugit după bandiţi, ţinând cont că bandiţii au fugit dinspre ei şi această grupă era cea mai aproape.

 

Căpitan de Securitate                                                           Sublocotenent de Securitate

     Kovács Mihai                                                                              Popa Vasile

(D.P. 710, vol. 2, f. 281)

 

Din nefericire, aceste operaţiuni prelungite ale Securităţii în zonă au avut până la urmă rezultate. În schimbul de focuri din cursul confruntării prezentate mai sus, Alexandru Macavei a fost grav rănit la cap şi s-a sinucis în final pentru a nu fi prins de către Securitate. Traian Macavei a fost şi el rănit, dar a reuşit să scape şi să se refugieze la o persoană de sprijin. Aici a stat câteva săptămâni, până s-a refăcut, apoi a plecat cu intenţia de a trece graniţa în Iugoslavia. A fost arestat în staţia C.F.R. Tomeşti, jud. Hunedoara, în împrejurări încă neelucidate.

 

Serviciul Securităţii Poporului judeţul Turda

[Nr.] 1/10.084

3 august 1949

 

Către

Direcţia Regională a Securităţii Poporului Cluj

 

Urmare raportului nostru nr. 1/10.084 din 1 august 1949, referitor la acţiunea din comuna Muşca, jud. Turda, asupra criminalilor fraţilor Macavei, raportăm detaliat următoarele:

Macavei Alexandru, în ziua de 31 iulie a.c. fiind scăpat din acţiune cu o rană gravă la cap, în partea stângă, rană primită în grajd, a fugit o distanţă de circa 3 km şi 200 m, unde a căutat să se adăpostească la locuitorul Fonogea Ioan (actualmente reţinut la acest Serviciu de Securitate), cu scopul de a se pansa, însă acesta nu a fost găsit acasă de către criminal, a alergat la o altă casă, însă nereuşind să-l găsească acasă a mers pe un părău circa 500 m, iar pentru că în regiunea aceea se aflau organele noastre în căutarea urmăriţilor şi pentru că nu mai putea suporta rana, s-a împuşcat cu arma pe care o avea asupra lui.

Criminalul s-a împuşcat la orele 120, în ziua de 31 iulie a.c.

Fugarul Macavei Traian, care la fel a reuşit să fugă din acţiune, însă şi acesta grav rănit, întrucât din declaraţia proprietarei casei unde au locuit fugarii, anume David Sofica, reiese că în timpul fugii lui înspre sat se ţinea cu ambele mâini aplecat înainte şi abia putea să meargă, văietându-se în acelaşi timp către susnumita femeie.

Macavei Traian a fugit tot în direcţia unde a fugit fratele său Alexandru şi a fost văzut de o femeie până în acel părău unde s-a împuşcat fratele său Alexandru, luând direcţia înspre comuna Geamăna, de unde i s-au pierdut urmele.

În ziua de 31 iulie 1949, când s-a împuşcat Macavei Alexandru pe la orele 1320, la circa 20 minute s-a auzit o împuşcătură şi deci deducem că susnumiţii s-au întâlnit în timpul fugii lor şi pentru a nu fi prinşi de vii s-au înţeles să se împuşte şi deci acele două împuşcături nu au putut fi decât că s-au împuşcat şi unul şi altul.

Dacă nu se decidea Macavei Traian [Alexandru – n.n.] să se sinucidă, în mod sigur fratele său Traian îi lua arma, muniţia, pentru a [le] putea da la un alt fugar care se va ataşa lui.

Macavei Traian este surd şi sprijinul îl avea numai în fratele său Alexandru, adevăratul criminal, iar în caz eventual că în prezent este în viaţă, siguranţă pe sine nu mai are, neavând spiritul unui fugar periculos.

În ziua de 1 august 1949, organele noastre, împreună cu şase organe de-ale Miliţiei, s-au deplasat în vederea căutării fugarului Macavei Traian, precum şi identificării cadavrului [lui] Macavei Alexandru, în care scop cadavrul lui Macavei Alexandru a fost identificat că într-adevăr el este, identificarea fiind făcută de către persoanele care l-au cunoscut de mic copil şi anume de către femeia David Sofica, ce a lucrat mai mult timp la susnumiţii criminali.

Asupra lui Macavei Alexandru s-au găsit o cărticică de rugăciuni, două fotografii, sentinţa de condamnare la muncă silnică pe viaţă, una armă tip rusesc, un sac merinde tip militar şi 38 cartuşe, un piaptăn de os şi una batistă.

Macavei Alexandru era îmbrăcat în haine ţărăneşti din regiunea Muşca, pantaloni bufanţi de lână de casă gri, veston ţărănesc de lână de culoare gri, în cap una şapcă şi în picioare bocanci.

Fratele său Macavei Traian era îmbrăcat în haine militare kaki de ostaş.

Totodată, raportăm că după terminarea acţiunii, făcându-se percheziţia domiciliară unde au locuit criminalii, în urma lor s-au găsit următoarele:

Una raniţă tip civilă, una cutie de binoclu, un încărcător pentru armă Daimller, una traistă ţărănească, pe care o întrebuinţa ca raniţă, un bidon de apă, una gamelă, un cojoc de piele de oaie, un ştergar, 61 ruble fabricate în anul 1937, una panglică de „Virtute Militară”, una medalie „Carol I” pentru trecerea Donului şi una medalie „Ferdinand I” din războiul trecut [foarte probabil că decoraţiile îi aparţineau lui Alexandru Macavei, fost ofiţer activ (deblocat în 1946) şi participant la luptele din U.R.S.S. – n.n.].

Echipele noastre pentru căutarea lui Macavei Traian se află şi în prezent la faţa locului şi vor sta mai multe zile.

Orice rezultat pozitiv în acest sens vom raporta la timp.

 

Căpitan Kovács Mihai                                                               Sublocotenent Popa Vasile

(D.P. 956, vol. 3, ff. 360-361)

 

După arestare, Traian Macavei a fost anchetat la Sibiu şi Cluj pentru a spune numele tuturor persoanelor care i-au sprijinit şi ajutat.

 

22 octombrie 1949

DECLARAŢIE

-luată în anchetă la D.R.S.P. Sibiu-

 

            Subsemnatul Macavei Traian, de profesie conductor industrial, născut în anul 1910, 28 iulie, în Bucium-Montari, judeţul Alba, după 4 martie 1949, când eu şi fratele meu Alexandru am reuşit să scăpăm din încercuire, ne-am retras la Bucium-Montari, trecând pe la Achim Alexandru. Am fost alimentaţi de Romul Ionuţ şi Ceamia Niculae. Am stat în Cărpiniş, la Gheorghe a lui Bustan şi la Bar Traian. În luna mai 1949, în marginea comunei Muşca, judeţul Turda, ne-am întâlnit cu dl. Alexandru Lazăr, funcţionar la Industria Sârmei Turda, care, după ce ne-a arătat un manifest-program al organizaţiei subversive Liga Ardeleană a Moţilor, ne-a solicitat să ne încadrăm şi noi în această organizaţie. Lui i-am povestit întreaga noastră situaţie, el ne-a condus la o mătuşă de-a lui, Sofica a lui Tolemeu, din comuna Muşca, judeţul Turda, prin care am cumpărat alimente în lunile mai, iunie şi iulie şi am luat legătura cu familia Fonogea Salvina şi Valeria, cu soţii lor, Alexandru şi Pamfil, şi ei din organizaţia lui Alexandru Lazăr.

            Traian Macavei

(D.P. 761, vol. 3, ff. 13-14)

 

Nicolae Macavei a fost ucis în propria locuinţă, la 13 martie 1949. Foarte probabil că Securitatea aflase adresa acestuia după anchetarea dură a lui Titus Onea, care îl vizitase în dese rânduri.

 

Martie 1949

Strict secret

 

RAPORT CĂTRE TOV. GHEORGHIU-DEJ

cuprinzând un document descoperit asupra lui Nicolae Macavei

 

            Documentul a fost găsit asupra lui Macavei Nicolae, unul din conducătorii bandei din M-ţii Apuseni (banda Dabija-Macavei).

            După încercuirea bandei în munţi, Dabija şi Macavei s-au refugiat în munţi. În urma descoperirii casei în care se adăpostea Macavei, a urmat o luptă în urma căreia Macavei a fost ucis.

[Nu a fost nici o luptă, Securitatea a tras fără nici o somaţie, iar Nicolae Macavei a fost împuşcat fără a mai apuca să riposteze. Alături de el a fost ucisă şi fetiţa lui, Lucia, de doar 6 ani, care îi sărise în braţe de frică. Agenţii Securităţii nu au ţinut însă cont de faptul că puteau ucide un copil nevinovat şi au tras fără ezitare, ambii murind pe loc. Alături de ei a fost rănit şi un vecin, aflat întâmplător la locul incidentului. Crima a avut loc la 13 martie 1949, în cartierul Berceni din Bucureşti, indignându-i pe locuitorii din zonă şi stârnind „comentarii nefavorabile la adresa poliţiei” – n.n.].

            Scrisoarea lui Nicolae Macavei:

În seara zilei de 16 octombrie 1948, orele 23, am avut ocazia unică să ucid pe Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej, în timp ce aceşti doi indivizi scârboşi îşi luau rămas bun de la fiii lor, ce plecau cu trenul la Moscova pentru studii, împreună cu alţi 94 studenţi. În acel timp plecasem la gară, pentru a merge acasă, în Bucium – Alba, şi astfel luasem cu mine două pistoale calibrul 7,65, încărcate cu câte 9 cartuşe, şi 2 grenade de mână, pentru a mă apăra împotriva poliţiei şi jandarmilor, deoarece sunt urmărit politic.

            Pătrunsesem printre vizitatori şi călători şi am ajuns lângă Ana şi gândeam ce uşor îmi este să-i surprind, dar am renunţat pentru simplul motiv că doream ca să trăiască, să ajungă clipa când vor trebui să se refugieze iar de unde au venit. Cred că-mi va ajuta Dumnezeu să văd prăbuşirea comunismului şi să nu regret că nu i-am ucis pe cei doi de mai sus, în caz că poliţia ar reuşi să mă răpună înainte de prăbuşirea comunismului, ale cărui zile sunt numărate şi le văd cum se apropie cu paşi repezi.

            (D.P. 141, vol. 1, ff. 21-22.)

 

LUPTA DE LA MESENTEA

 

D.R.S.P. Sibiu

10 martie 1949

Notă

 

În legătură cu operaţiile din com. Galda de Jos, asupra Muntelui Caprei, în legătură cu banda Popa Ştefan, din declaraţiile numitului Sandu Maxim s-a stabilit că într-o casă conspirativă situată în comunele Galda de Jos şi Mesentea, jud. Alba, ar putea fi găsită legionara Dina Teglaru.

Organele de Securitate Sibiu şi Alba s-au deplasat, în număr de 7, la locul specificat. Trimiţându-se o femeie înainte (pentru a camufla acţiunea), s-a stabilit că uşa era încuiată. Trecându-se la forţarea uşii, organele Securităţii au fost primite cu focuri de pistol automat, din interiorul casei, unde se aflau doi bandiţi. Retrăgându-se pe poziţii prielnice, organele Securităţii au deschis foc împotriva bandiţilor. Continuându-se focul de ambele părţi, cu mici întreruperi, s-a trimis după ajutoare la Alba Iulia, de unde au venit 25 de persoane din partea Miliţiei. Continuându-se focul de ambele părţi, iar bandiţii fiind baricadaţi şi neputându-se distruge cuibul bandiţilor, s-a cerut, prin Direcţia Regională de Securitate Sibiu, două mitraliere şi două branduri. La cererea aceasta, comandantul garnizoanei, locotenent-colonelul Cara, a consimţit cu foarte multă greutate, trimiţând un tun anticar cu o întârziere de 7 ore faţă de ora cerută. A fost constituită o grupă de puşcaşi mitraliori şi grenadieri, aruncându-se circa 30 grenade, precum şi multe grenade incendiare, obiectivul fiind atacat neîntrerupt până la orele 17, cu 4 puşti mitraliere, plus pistoalele automate şi tot felul de armament avut asupra organelor Securităţii.

La ora 17, încetându-se focul din partea lor, au fost luaţi doi localnici legionari şi trimişi în adăpostul bandiţilor, spre a aduce veşti dacă bandiţii vor să se predea, precum şi câţi bandiţi sunt.

Ieşind din casă peste puţin timp, cei doi aveau cu ei două pistoale automate, unul de tip sovietic, unul german, cu două încărcătoare, precum şi două pistoale de buzunar cal. 9 m/m.

S-au găsit în interior, depozitate, următoarele: 80 feldere de grâu (1.200 kg), [o] cantitate mare de porumb, carne, untură şi mai multe haine de diferite feluri, cu care bandiţii se îmbrăcau după caz.

În interiorul casei au fost găsiţi doi bandiţi, unul mort, iar celălalt a murit peste puţin timp.

Fiind transportat la faţa locului, banditul Sandu Maxim, din banda lui Popa Ştefan, acesta a recunoscut că cei doi sunt din aceeaşi bandă, unul numit Gligor Traian, legionar, din Cacova, iar celălalt numit Mârza, din Galtiu, jud. Alba.

Cercetările sunt în continuare pentru a se afla şi prinde gazda celor doi, precum şi pe curiera Dina Teglaru, care nu a fost găsită.

Organele Miliţiei au dat ajutor suficient în această operaţiune, de asemenea, formaţia militară a avut o comportare bună.

Direcţia Reg. Sec. Sibiu remarcă atitudinea lipsită de interes total a numitului locotenent-colonel Cara, care poate fi apreciată ca sabotaj, netrimiţând la timp armamentul cerut şi chiar invocând că nu are cele ce au fost cerute.

De asemenea, Dir. Reg. Sibiu remarcă atitudinea căpitanului Breazu, din serviciul E.C.P., ajutor al colonelului Cara, şi care, trecând peste ordinul tov. ministru Bodnăraş, a refuzat, de asemenea, să trimită două pistoale automate, de care a fost nevoie în acţiunea anterioară acesteia, adică aceea de la Teiuş, împotriva bandei lui Popa Ştefan.

 

            Lt.-col. de Securitate Crăciun Gheorghe

            (D.P. 65, vol. 4, f. 307)

 

NOTA NOASTRĂ

            Astfel au murit cei doi tineri luptători Traian Mârza şi Traian Gligor. Aveau fiecare 20 de ani. După 1990, în faţa casei a fost ridicată, în amintirea jertfei lor, o troiţă.

 

D.R.S.P. Cluj

22 februarie 1949

Dosar 5459 nr. 023763

 

Către D.G.S.P. Bucureşti

-urgent-

 

            La ordinul dv. nr. 13270138, din 23 decembrie 1948, urmare a raportului nostru nr. 1/43279, din 27 XII 1948, raportăm că în capela Congregaţiei călugăriţelor Sfânta Tereza din Cluj, str. Avram Iancu, nr. 74, se fac servicii religioase după ritul greco-catolic, de către preoţii nereveniţi. Astfel, în 13 februarie 1949, comisiunea de unificare a judeţului Cluj a hotărât să fie trimis un preot revenit pentru a face serviciul religios la Capelă, după ritul ortodox. A fost trimis preotul dr. Petre Suciu, prof. la Institutul Teologic Ortodox Cluj, care s-a prezentat la Capelă. A fost întâmpinat de superioara Inocenţia Vana, conducătoarea acelei congregaţii. În capelă erau 400 credincioşi nereveniţi, serviciul fiind făcut de preotul nerevenit Moraru Victor, din Podeni, jud. Turda.

            Chemat deoparte de sora superioară, preotului Suciu i s-a spus să nu îndrăznească să facă serviciu religios în capela lor, că va produce scandal, căci ele nu admit să se facă serviciu de către un preot revenit, care este un trădător.

            Preotul Suciu Petre, văzând înverşunarea cu care se opun surorile, pentru a evita scandalul, a renunţat.

            În baza ordinului dvs. nr. 113/51971, din 13 X 1948, a fost reţinut de noi preotul Moraru Victor, pentru a fi trimis la urmă.

            După reţinerea preotului de mai sus, la această capelă serviciul a fost continuat de alt preot nerevenit, străin de judeţ, tot greco-catolic, care nu a putut fi identificat, fiind camuflat de călugăriţe.

            Alăturat înaintăm fişele personale ale surorii Inocenţia Vana şi a preotului Morariu Victor. Susnumita congregaţie este ţinută în strictă supraveghere.

            Rugăm ca cei în cauză să fie deferiţi justiţiei!

 

Col. de Securitate M. Patriciu                                                  Lt. de Securitate Gh. Breiner

 

NOTA NOASTRĂ

            Preotul Moraru Victor era în acelaşi timp implicat în rezistenţa din M-ţii Apuseni şi va fi condamnat odată cu ceilalţi luptători din lotul Popa Ştefan.

Deci la vremea aceea col. Patriciu (Grünsperger) şi lt. Breiner dispuneau cine să facă slujbă în bisericile româneşti.

 

ANCHETA

 

Cei arestaţi au fost anchetaţi iniţial la sediul serviciilor judeţene de Securitate care îi prinseseră. Este vorba de S.J.S.P. Turda, pentru cei arestaţi pe Muntele Mare şi în comunele din Apuseni (Bistra, Lupşa, Muşca), şi de S.J.S.P. Alba pentru cei arestaţi în toate comunele de pe văile Mureşului, Gălzii şi Aiudului. Tot la acest ultim serviciu de Securitate au fost aduşi şi cei reţinuţi în zona Blajului. Ulterior, aceştia au fost anchetaţi la Sibiu, unde vor fi şi judecaţi. Liderii rezistenţei au fost duşi şi interogaţi la Bucureşti. Anchetele de la Alba Iulia şi Turda au fost cele mai groaznice, cei arestaţi fiind crunt bătuţi. Informatorii de celulă de la Bucureşti şi Sibiu raportau că arestaţii se plângeau continuu de maltratările la care au fost supuşi în aceste prime anchete.

La 5 mai 1948, în urma unei decizii a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., a avut loc o şedinţă la care a participat conducerea Ministerului Afacerilor Interne (printre care Alexandru Nicolschi, Gheorghe Pintilie şi Mişu Dulgheru), care a hotărât organizarea la Bucureşti a unui mare proces al „bandelor din munţi”, în care urmau să fie judecaţi lideri ai rezistenţei din Apuseni (Dabija, Maxim), din zona Banatului (Spiru Blănaru, Gheorghe Mutaşcu, Işfănuţ) şi din alte zone (lt. Leonida Bodiu, Gheorghe Gheorghiu-Mărăşeşti etc.).

Foarte rapid, din grupul Dabija au fost aduşi la Bucureşti pentru anchetă următorii: maiorul Dabija, Mihălţan, Titus Onea, Sandu Maxim, Alexandra Pop, preotul greco-catolic Nicolae Suciu, din Întregalde (se dorea probabil şi implicarea Bisericii Greco-Catolice, care urma să fie acuzată că susţinea „bandiţii”), Ionel Robu, Silvestru Bolfea.

Declaraţiile celor anchetaţi nu coincideau însă cu scopurile propuse de partid (spre exemplu, Securitatea dorea să-l prezinte pe Bolfea drept chiabur, ori el nu deţinea decât 4-5 iugăre de pământ), astfel încât hotărârea a fost anulată. În cazul membrilor grupului Dabija s-a luat însă decizia de a fi judecaţi cu toţii la Sibiu, în mai multe loturi, pe considerentul că pe raza acestei direcţii se afla Percepţia din Teiuş, pe care grupul o atacase, o acuzaţie importantă în proces. În consecinţă, toţi arestaţii au fost transferaţi pentru anchetă şi proces la Sibiu.

 

RAPORT CĂTRE D.G.S.P.

al cpt. Antoniu, cu privire la desfăşurarea anchetei în procesul grupului Dabija

Către tov. col. M. Dulgheru

 

Am vizitat de-ndată arestul regionalei în care sunt depuşi arestaţii. Este alcătuit din hrube umede, întunecoase, fără lumină electrică în interiorul celulelor, fără ferestre, fără nici o aerisire, cu pământ pe jos, fără nici un mobilier în celule, reţinuţii trebuie să doarmă pe câte-o scândură sau paie aşternute pe jos, cu miros pătrunzător de aer stătut şi mucegai. Propunem schimbarea condiţiilor de cazare [în 1957, arestaţii din lotul Făgăraş au găsit aceleaşi condiţii ca şi în 1950. Ei au numit acest loc Talpa Iadului – n.n.].

(D.P. 761, vol. 3, f. 163)

 

Căpitanul de Securitate Antoniu Samuel, ofiţer din Direcţia a V-a, prezent la procesul lotului Dabija, a transmis către şeful său, col. Dulgheru, un raport referitor la desfăşurarea procesului şi la condamnările pronunţate (sentinţa).

 

PROCESELE

 

R.P.R. Tribunalul Militar Sibiu                                                              Dosar 828 din 1949

 

Sentinţa nr. 816

(LOTUL NICOLAE DABIJA)

 

            Prezidiul R.P.R., astăzi, 30 septembrie 1949, Tribunalul Militar Sibiu, compus din: lt.-col. magistrat Eftimie Călin – preşedinte şi judecători: mr. magistrat Bica Liviu, lt.-col. combatant Simoi Ioan, cpt. combatant Badiu C-tin, cpt. combatant Andrei Emil, Procuror militar cpt. magistrat Teodorescu Ovidiu, grefier Olaru Stelian, s-au întrunit în şedinţă publică, în scopul de a judeca pe:

1.      Dabija Nicolae, din Aradul Nou

2.      Scridon Ion, din Benic, Alba,

3.      Mihălţan Traian, din Teiuş, Alba

4.      Onea Titus, din Cluj

5.      Raţiu Augustin, din Sărmăşel, Cluj

6.      Opriţa Gheorghe, din Balomir, Hunedoara

7.      Bolfea Silvestru, din Întregalde, jud. Alba

8.      Pop Alexandra, din Bistra, Turda

9.      Angheluţă Mihai, din Bucureşti

10.  Niţescu Niculae, din Bucureşti

11.  Moldovan Simion, din Blaj

12.  Oargă Ion, din Şeuşa

13.  Măgureanu Dumitru, din Alba Iulia

14.  Bucea Niculae, din Bistra, Turda

15.  Boia Ion, din Lupşa

16.  Buţuţui Viorica, din Întregalde

17.  Căbulea Petru, din Lupşa

18.  Ihuţ Avram, din Bistra

19.  Balea Gheorghe, din Bistra,

20.  Ţălnaru Iosif, din Alba Iulia

21.  Bucea Constanţa, din Bistra

22.  Ceauşu Titus, din Bucureşti

23.  Carra Ioan, din Bucureşti

24.  Cătălina Alexandru, din Bistra

25.  Bara Gheorghe, din Muşca.

Au fost daţi în judecată pentru: crimă de uneltire contra ordinii sociale, crimă de omor, crimă de tâlhărie, delict de deţinere ilegală de armament şi muniţie, complicitate la aceste crime, delicte de favorizare a infractorilor.

Judecătorii au arătat că „susnumiţii acuzaţi, înfruntând legile penale din R.P.R., nesocotind străduinţele depuse ale clasei muncitoare pentru lichidarea unui trecut a cărui politică a fost generatoare de atâtea neajunsuri pentru ţara şi poporul român, ignorând încleştarea în luptă pe care întreg poporul muncitor o duce în vederea instaurării socialismului şi înlăturării exploatării omului de către om, a vechilor asupritori, s-au constituit într-o organizaţie subversivă de tip fascist, cu scopul de-a răsturna prin violenţă ordinea socială din R.P.R.”.

Cu această ocazie procurorul a spus: „Se mai simt zguduirile atmosferice ale celor cinci continente, de strigătul a cinci miliarde de piepturi, când oamenii muncii au sărbătorit, la 2 octombrie, Ziua Internaţională a Luptei pentru Pace.

      În acest timp Statele Unite şi alte state imperialiste se pregătesc de război pentru asuprirea omenirii muncitoare, iubitoare de pace, aţâţând la război prin posturile lor de radio.

            Alimentaţi de o neîmpăcată ură faţă de transformările socialiste, călăuziţi de ideologia nefastă a şcolii fasciste, au trecut la acte de teroare, cu tâlhărie şi omoruri, pentru desăvârşirea planului urmărit”.

            Tribunalul în numele legii hotărăşte: cu unanimitate de voturi şi fără circumstanţe atenuante condamnă pe acuzaţii:

1.      Dabija Nicolae, 42 ani, maior în rezervă, la moarte prin împuşcare şi confiscarea averii.

2.      Scridon Ioan, plugar, 37 ani, din Benic, Alba,

3.      Mihălţan Traian, 35 ani, lăcătuş-mecanic, din Teiuş,

4.      Onea Titus, student la medicină, anul VI, 24 ani, domiciliat în Cluj,

5.      Raţiu Augustin, 26 ani, plugar, din Sărmăşel, Cluj,

6.      Opriţa Gheorghe, plugar, 22 ani, din Balomiru de Câmp, Hunedoara, pe toţi cinci la moarte prin împuşcare şi confiscarea averii.

7.      Bolfea Silvestru, 50 ani, plugar, din Întregalde, la moarte prin împuşcare şi confiscarea averii.

8.      Pop Alexandra, studentă, 22 ani, din comuna Bistra, la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii.

9.      Angheluţă Mihai, 28 ani, din Bucureşti,

10.  Niţescu Nicolae, fost ofiţer, 42 ani, din Bucureşti,

11.  Moldovan Simion, 20 ani, student, din Blaj, pe toţi trei la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii.

12.  Oargă Ioan, student, 23 ani, din Şeuşa, Alba,

13.  Ihuţ Avram, plugar, 30 ani, din Bistra, Turda, amândoi la 10 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

14.  Balea Gheorghe, 47 ani, plugar, din Bistra, Turda,

15.  Măgureanu Dumitru, elev, 19 ani, din Alba Iulia, ambii la 10 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

16.  Boia Ioan, plugar, 39 ani, din Lupşa, Turda, la 8 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

17.  Bucea Nicolae, preot greco-catolic, 39 ani, din comuna Bistra, Turda, la 10 ani temniţă grea.

18.  Ţălnaru Iosif, 29 ani, plutonier activ, din Alba Iulia, la 8 ani închisoare corecţională,

19.  Ceauşu Titus, 38 ani, profesor, din Bucureşti,

20.  Carra Ioan, funcţionar, 40 ani, din Bucureşti, ambii la 7 ani închisoare corecţională.

21.  Căbulea Petru, plugar, din Lupşa, Turda, 27 ani, la 8 ani închisoare corecţională,

22.  Cătălina Alexandru, plugar, 51 ani, din Bistra,

23.  Bara Gheorghe, plugar, 49 ani, din Muşca, Turda, ambii la 5 ani închisoare.

24.  Bucea Constanţa, casnică, 43 ani, din Bistra, Turda, la 5 ani închisoare corecţională.

25.  Buţuţui Viorica, 30 ani, din Întregalde, Alba, la 1 an închisoare.

La pronunţarea sentinţei au fost aduşi de Securitate 250 de muncitori şi ţărani, „care au primit cu satisfacţie hotărârea Tribunalului, cu vii aplauze”.

            Martorul Râştei Avram a declarat la proces că ziua în care a putut să-l prindă pe maiorul Dabija a fost cea mai însemnată zi din viaţa lui, pricinuindu-i cea mai mare bucurie.

 

Rezoluţie:

Tovarăşe col. Dulgheru

            Hotărârea Tribunalului Sibiu să fie pusă în practică, în plus să se facă propuneri urgent, din indivizii din listă, care nu au fost condamnaţi la moarte şi au tras cu arma în organele noastre, pentru a se crea un regim mai aspru în închisoare.

            Gheorghe Pintilie

(D.P. 761, vol. 1, ff. 19-20)

 

Nota noastră

Pe document există adnotări în dreptul următoarelor nume: Pop Alexandra, Angheluţă Mihai, Niţescu Nicolae şi Moldovan Simion, toţi fiind executaţi la Cluj, la 2 aprilie 1950, fără a fi condamnaţi la moarte, pe certificatul lor de deces specificându-se faptul că ar fi murit de T.B.C. pulmonar.

            La 20 octombrie 1949, Curtea Militară de Casare şi Justiţie, prin Decizia nr. 2153, a respins recursurile declarate de toţi condamnaţii (D.P. 141, vol. 7, f. 28).

            De asemenea, în şedinţa din 25 octombrie 1949 Marea Adunare Naţională a respins cererile de graţiere ale celor 7 condamnaţi la moarte (D.P. 141, vol. 7, f. 78).

 

PROCES VERBAL DE EXECUŢIE

 

D.R.S.P. Sibiu

29 octombrie 1949

 

Către D.G.S.P. Bucureşti

Tov. Col. Dulgheru

 

            Raportăm că în dimineaţa zilei de 28 octombrie 1949, în urma respingerii cererilor de graţiere a celor 7 condamnaţi la moarte din lotul Dabija, şi anume:

1.      Dabija Nicolae

2.      Onea Titus

3.      Scridon Ioan

4.      Opriţa Gheorghe

5.      Mihălţan Traian

6.      Raţiu Augustin

7.      Bolfea Silvestru, susnumiţii au fost ridicaţi din penitenciar, la orele 4:30, fără a li se spune motivul, şi au fost transportaţi de organele noastre la locul execuţiei.

La orele 5, au fost aşezaţi în linie condamnaţii Dabija Nicolae şi Scridon Ioan, cărora li s-a citit degradarea, primul din gradul de maior de rezervă, iar al doilea din gradul de plutonier de rezervă. După aceea au fost aşezaţi în linie şi ceilalţi condamnaţi, iar procurorul militar le-a făcut cunoscută respingerea cererii de graţiere şi că, în consecinţă, condamnarea la moarte a rămas definitivă. După aceea condamnaţii au fost legaţi la ochi, la care moment Dabija s-a exprimat că el nu vrea să fie legat la ochi, fără a i se îndeplini această dorinţă.

Au fost aşezaţi pe locul execuţiei şi înainte de deschiderea focului condamnaţii au început pe rând să se manifeste prin anumite exprimări, astfel:

Condamnatul Mihălţan Traian, „Cu aceeaşi monedă vi se va plăti”, Bolfea Silvestru a spus „Doamne-ajută!”, iar Dabija Nicolae a spus: „Trăiască România!”. A urmat apoi împuşcarea lor, după care doctorul legist a confirmat moartea tuturor celor şapte executaţi. Atât tov. lt.-col. ce a citit degradarea celor doi condamnaţi, cât şi procurorul, au avut o atitudine demnă.

Plutonul de execuţie s-a comportat conform instrucţiunilor primite de la comandantul de pluton, care după execuţie a spus ostaşilor: „Tovarăşi, ne-am îndeplinit datoria faţă de clasa muncitoare!”. Cadavrele celor şapte au fost transportate de la locul execuţiei şi au fost îngropate de către organele de Miliţie şi Securitate sub supravegherea directă a noastră.

Execuţia celor şapte a decurs în ordine, asistenţi fiind comandanţi militari din Sibiu, avocaţii apărători şi membri din Biroul Judeţean P.M.R. Paza a fost în tot timpul asigurată de către organele noastre, ajutate de către organele de Miliţie.

 

Lt.-col. de Securitate Gheorghe Crăciun                               Lt. de Securitate Vasile Nistor

(D.P. 761, vol. 1, ff. 2-3)

 

NOTA NOASTRĂ

            Groapa în care au fost aruncaţi cei şapte, unul peste altul, a fost descoperită în 1991, cu ajutorul paznicului cimitirului, care-n noaptea respectivă, fiind ţinut sub arest, a auzit împuşcăturile, iar dimineaţa a observat urme în fundul cimitirului din Sibiu, lângă zidul de lângă Şcoala de Câini de Securitate. Paznicul a mărturisit întâmplarea şi a arătat locul gropii comune. Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Sibiu a ridicat o cruce şi un mormânt din marmură pe locul unde s-a aflat această groapă. Conform lui Zaharia Urdea, Foştii deţinuţi politici din Sibiu au reuşit să identifice doar trupurile maiorului Dabija şi al lui Titus Onea, pe care le-au înhumat creştineşte.

 

LOTUL MAXIM ALEXANDRU

 

Tribunalul Militar Sibiu a judecat lotul în următoarea componenţă: mr. magistrat Bica Liviu, cpt. Găman Ion, cpt. Moldovan Mitică, cpt. Andrei Emil. Procuror militar era cpt. Stoica Grigore, iar grefier Tănăsescu Ioan.

            Din depoziţia procurorului: „inculpaţii s-au constituit într-o organizaţie subversivă antistatală, cu scopul ca-n momentul când se va face război între anglo-americani şi ţările de democraţie populară această organizaţie să dea ajutor anglo-americanilor, ocupând primăriile, posturile de miliţie, telefoanele, aruncând în aer podurile şi liniile ferate, să exercite teroare asupra organelor de stat şi de partid, să procure arme şi muniţiuni, bani, alimente şi îmbrăcăminte pentru bandiţii din M-tele Mare”.

            Acuze: crimă de înaltă trădare, uneltire contra ordinii sociale, crimă de răzvrătire şi alte infracţiuni.

            Cu unanimitate de voturi au fost condamnaţi:

1.      Maxim Alexandru, din Sălciile, Prahova, 23 ani, fără avere, 2 clase de liceu, la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii.

2.      Dalea Emil, plugar, din Galda de Jos, Alba, 32 ani, 1 ha teren, a făcut frontul de răsărit şi apus, la 20 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

3.      Olteanu Emil, plugar, din Galda de Jos, 27 ani, 1 iugăr pământ, participant la frontul de apus, căsătorit, 1 fetiţă, condamnat la 20 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

4.      Bedeleanu Ioan, pantofar, 30 ani, din Mihalţ, Alba, avere 1 iugăr jumătate teren, frontul de răsărit şi apus, la 20 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

5.      Crişan Vasile, subinginer la Cugir, din Galda de Jos, 25 ani, fără avere, armata făcută, condamnat la 6 ani temniţă grea.

6.      Trif Liviu Valer, plugar, 28 ani, din Galda de Jos, 10 iugăre pământ, frontul de apus, condamnat la 8 ani temniţă grea.

7.      Udrea Iulian, plugar, 28 ani, din Galda de Jos, fără avere, frontul de apus, condamnat la 3 ani temniţă grea.

8.      Breazu Iuliu, cinci clase liceu, 21 ani, din Teiuş, Alba, fără avere, condamnat la 3 ani închisoare.

9.      Fleşeriu Vasile, plugar, 52 ani, din Oiejdea, Alba, 4 iugăre, condamnat la 3 ani închisoare.

10.  Crişan Laurean, plugar, 48 ani, tatăl lui Crişan Vasile, din Galda de Jos, a lupta pe frontul de răsărit, condamnat la 3 ani temniţă grea.

11.  Deceanu Florian, plugar, 49 ani, din Mihalţ, tatăl lui Deceanu Petru (ucis la Muntele Mare), 4 ha, condamnat la 3 ani închisoare.

12.  Ordeanu Simion, elev, şapte clase de liceu, 21 ani, din Mihalţ, fără avere, condamnat la 5 ani muncă silnică.

13.  Fleşeriu Partenie, plugar, fost primar, 50 ani, din Sântimbru, Alba, 13 iugăre, condamnat la 3 ani închisoare.

14.  Popa Ioan, plugar, 43 ani, din Teiuş, 5 iugăre pământ, condamnat la 3 ani închisoare.

15.  Haţegan Ioan, plugar, 51 ani, din Mihalţ, 6 iugăre pământ, condamnat la 3 ani închisoare.

16.  Nicoară Virgil, preot greco-catolic, din Ciunga [azi Uioara de Jos], Alba, 48 ani, 16 iugăre păşune, condamnat la 3 ani închisoare.

(D.P. 65, vol. 1, f. 235)

 

NOTĂ INFORMATIVĂ DESPRE MAXIM ALEXANDRU

-a informatorilor din celulă-

 

            Nu se plânge că la anchetă să fie tratat rău, aici, la Sibiu. „E diferenţă ca de la cer la pământ faţă de ce a fost la Securitatea din Alba Iulia. De s-ar termina odată, împuşte-mă dacă vor!”. Îi pare rău de părinţi. Nu a fost întru-totul de acord cu metodele lui Dabija şi Macavei. A scris în declaraţii multe lucruri pe care nu le-a făcut. Aşteaptă judecata. Nu regretă nimic din ce-a făcut şi nu se va ruga să fie iertat, chiar de va primi moartea.

(D.P. 65, vol. 1, f. 301)

 

NOTA NOASTRĂ

            Una din metodele Securităţii era de a introduce arestatul în aceeaşi celulă cu un informator calificat, care să-l tragă de limbă pe deţinut. Aceste note au făcut mult rău atunci arestaţilor. Astăzi ele devin foarte importante, pentru că aflăm amănunte pe care arestatul nu le-a spus la anchetă, precum şi starea de spirit a acestuia, pentru că Securitatea îl urmărea până şi în locul unde îşi executa pedeapsa.

Chiar dacă nu au fost condamnaţi la moarte, în nopţile de 2 şi 5 aprilie 1950, Sandu Maxim, Emil Dalea, Emil Olteanu şi Ioan Bedeleanu au fost urcaţi într-o dubă a Securităţii din Cluj şi executaţi la o margine de drum, fiind îngropaţi într-un loc necunoscut.

 

Lotul Ionel Robu

 

PROCES VERBAL

 

            Încheiat astăzi, 15 august 1949. Noi, Cosma Alexandru, cpt. în D.R.S. Sibiu, am stabilit următoarele în ce priveşte pe numiţii: Robu Ionel, Ionescu Radu, Picoş Florian, Lazăr Nicodim şi ceilalţi mai jos menţionaţi, care au iniţiat, organizat şi participat la constituirea unei organizaţii subversive cu caracter terorist, politică şi paramilitară, au coordonat şi condus activitatea organizaţiei, au intrat în legătură cu elemente de peste graniţă, au solicitat sprijinul acestora în vederea organizării. Aveau în program înarmarea lor, atacarea instituţiilor de stat şi militare, atentate la calea ferată, aruncarea podurilor în aer, distrugerea şoselelor în eventualitatea unui nou război între anglo-americani şi U.R.S.S., au stabilit atacuri de hărţuială în spatele trupelor sovietice, precum şi ocuparea punctelor strategice, urmărindu-se aservirea teritoriului R.P.R. forţelor imperialiste, duşmănoase democraţiei şi actualei ordini de stat.

 

Prezentăm mai jos Sentinţa-minută pronunţată de T.M. Sibiu, prin care au fost condamnaţi membrii lotului Ionel Robu:

 

R.P.R. Tribunalul Militar Sibiu                                                                    Dosar 859/1949

 

PROCES-VERBAL (sentinţă-minută) nr. 842

 

15 octombrie 1949, Sibiu

            Tribunalul Militar Sibiu în numele legii hotărăşte:

Cu unanimitate de voturi, condamnă pe învinuiţii:

1. Robu Ionel, student, anul IV, Bucureşti, condamnat la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.

2. Ionescu I. Radu, student, anul II, Academia Comercială, 19 ani, din Bucureşti, condamnat la 25 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

3. Florinc Mihai, plugar, 44 ani, din Întregalde, Alba, condamnat la 15 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

4. Picoş Florian, plugar, 50 ani, Galda de Jos, Alba, condamnat la 20 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

5. Vandor Victor, plugar, 39 ani, Întregalde, condamnat la 25 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

6. Şonea Iulian, plugar, 30 ani, din Galda de Jos, condamnat la 5 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

7. Drăgan Liviu, 21 ani, din Galda de Jos, condamnat la 5 ani muncă silnică şi confiscarea averii, toţi pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale.

8. Lazăr Nicodim, cpt. invalid, pensionar, 31 ani, din Galda de Sus, jud. Alba,

9. Giurgiu Chirion, plugar, 34 ani, din Galda de Jos, condamnaţi amândoi la 5 ani temniţă grea şi confiscarea averii, pentru crima de nedenunţare a uneltirii contra ordinii sociale.

10. Fuga Dumitru, învăţător, 24 ani, Întregalde, condamnat la 7 ani muncă silnică.

11. Gliga Traian, plugar, 26 ani, din Galda de Jos, condamnat la 5 ani muncă silnică.

12. Şelmereanu Pompiliu, farmacist, 25 ani, Şibot, Hunedoara, condamnat la 8 ani muncă silnică şi confiscarea averii, pe toţi trei pentru crima de nedenunţare a uneltirii contra ordinii de stat.

13. Drăgan Emil, profesor, 29 ani, Galda de Jos, condamnat la 5 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

 

Preşedinte lt.-col. magistrat Eftimie Călin

(F.P. 232, vol. 3, f. 86)

 

LOTUL PETRU MĂRGINEANU

 

Tribunalul Militar Sibiu i-a condamnat pe următorii, la 20 octombrie 1949, pentru „activitate în organizaţie subversivă, acte de teroare şi atentate împotriva conducătorilor politici şi instituţiilor de stat, crimă de uneltire contra ordinii sociale şi împotriva Securităţii Poporului, plan de sabotaje asupra podurilor şi căilor de comunicaţii, în caz de război între anglo-americani şi U.R.S.S. plănuiau atacuri de hărţuire în spatele trupelor româno-sovietice şi ocuparea punctelor strategice şi aservirea teritoriului R.P.R. forţelor imperialiste duşmănoase statului nostru de democraţie populară”.

1. Mărgineanu Petru, plugar, 46 ani, din Obreja, Alba, 4 iugăre pământ, fost primar în Obreja, la 20 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

2. Cerghidean Virgil, plugar, 31 ani, din Mihalţ, Alba, condamnat la 7 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

3. Haţeganu Gheorghe, mecanic, 25 ani, Mihalţ, condamnat la 6 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

4. Câmpeanu Traian, morar, 26 ani, din Teiuş, Alba, condamnat la 4 ani muncă silnică.

5. Avrămuţ Dumitru, plugar, 41 ani, din Întregalde, Alba, condamnat la 5 ani muncă silnică.

6. Gherman Victor, plugar, 49 ani, din Mihalţ, condamnat la 5 ani muncă silnică.

7. Cioară Rozalia (maica Maria Constantina), călugăriţă greco-catolică la Mănăstirea Obreja, din Măceş, Cluj, 7 clase de liceu, fără avere, condamnată la 5 ani muncă silnică.

8. Micu Petru, plugar, 43 ani, din Galda de Sus, condamnat la 5 ani muncă silnică.

9. Toporeţ Ioan, plugar, 43 ani, Obreja, condamnat la 3 ani închisoare.

10. Albu Iacob, plugar, 55 ani, din Geoagiu de Sus, Alba, 5 iugăre, condamnat la 3 ani închisoare.

11. Lazăr Victor, preot greco-catolic, domiciliat în Benic, Alba, 2 ha, condamnat la 3 ani închisoare.

12. Mărgineanu Eugen, student, 23 ani, din Obreja, fiul lui Mărgineanu Petru, condamnat la 3 ani închisoare.

13. Repede Gheorghe, plugar, 50 ani, din Geoagiu de Sus, 1 iugăr, condamnat la 2 ani închisoare.

14. Moraru Emil, plugar, 38 ani, din Benic, condamnat la 2 ani închisoare.

15. Man Ştefan, plugar, 32 ani, din Benic, condamnat la 2 ani închisoare.

16. Voicu Vasile, perceptor, 5 clase de liceu, 37 ani, din Obreja, condamnat la 2 ani închisoare.

17. Radu Dumitru, student, 26 ani, din Rădeşti, condamnat la 1 an închisoare.

18. Totoianu Simion, plugar, 45 ani, din Obreja, condamnat la 1 an închisoare.

19. Man Candin, plugar, 60 ani, din Galda de Sus, condamnat la 1 an închisoare,

20. Lupea Sebastian, plugar, 69 ani, din Obreja, condamnat la 1 an închisoare.

21. Marian Bazil, plugar, 44 ani, din Meşcreac, Alba, 10 iugăre, condamnat la 8 luni închisoare.

(D.P. 65, vol. 3, ff. 4-6)

 

Lotul Petru Pascu

 

            Slt. de Securitate Călinaş Ioan, din D.R.S. Sibiu, a fost cel care i-a anchetat pe Pascu Petru, Costinaş Nicolae, Laslo Aron, Marian Simion. La 9 septembrie 1949 el a întocmit un proces verbal de anchetă, propunând trimiterea întregului lot în justiţie, pe motiv că „au iniţiat, organizat şi participat la constituirea unei organizaţii subversive din foşti naţional-ţărănişti şi chiaburi”. În dreptul fiecărui arestat era trecută „activitatea stabilită în anchetă”:

            Pascu Petru, 45 ani, agricultor, din Benic, jud. Alba, din iniţiativa bandiţilor Maxim Alexandru şi Pascu Cornel a recrutat elemente pentru organizaţia din Benic, Alba. A luat legătura cu banda Dabija-Macavei din M-tele Mare, a îndrumat elemente care să meargă-n M-tele Mare prin consemnul 131, a colectat mari cantităţi de cereale pentru organizaţie, pe care le-a depozitat la Mihălţan Traian, în Teiuş, şi la Bolfea Silvestru, la Întregalde, de unde le-a transportat în munte. A posedat armă militară.

            Costinaş Nicolae, 48 ani, agricultor, din Mogoş, Alba, a intrat în organizaţie împreună cu Crişan Vasile, luând legătura cu banditul Dabija Nicolae. A procurat armament şi muniţie, a contribuit cu cereale şi bani la susţinerea „bandei”.

            Laslo Aron, 40 ani, agricultor din Benic, a făcut parte din organizaţie, a participat la şedinţe, a strâns armament şi muniţie, cereale şi bani.

            Marian Simion, 51 de ani, agricultor, din Mogoş, a organizat pe naţional-ţărănişti şi „chiaburi” în organizaţia din comuna Mogoş, fiind şeful organizaţiei. A ţinut şedinţe, a avut legătură cu mr. Dabija Nicolae, a strâns armament şi muniţie, cereale şi bani.

            Marian Horea, 31 ani, agricultor, din Mogoş, a recrutat noi membri în organizaţie, a strâns cotizaţii de la membri şi alimente.

            Marinescu Remus, 53 de ani, agricultor, din Mogoş, a participat la şedinţe, a contribuit cu bani şi alimente pentru organizaţie.

            Nistor Zaharia, 42 de ani, agricultor din Galda de Sus, a intrat în organizaţia condusă de Maxim Alexandru, în toamna anului 1948 era şeful organizaţiei din Galda de Sus.

            Preja Dominic, 27 ani, agricultor, din Benic, a făcut parte din organizaţie, a contribuit cu cereale şi bani, fiind un convins adept al ei.

            Preja Axente, 30 ani, agricultor din Benic, a făcut parte din organizaţia lui Pascu Cornel, a contribuit cu bani şi cereale la susţinerea acesteia.

            Preja Ştefan, 54 ani, din Benic, a făcut parte din organizaţia „subversivă” condusă de Pascu Cornel, a colectat bani şi cereale pentru organizaţie.

            Praţa Traian, 35 ani, agricultor, născut în Geamăna, Turda, cu domiciliul în Mogoş, Alba, a recrutat noi membri pentru organizaţie.

            Polhac Aurel, 41 ani, agricultor, din Mogoş, Valea Cetii, a intrat în organizaţie şi a recrutat elemente din Valea Cetii.

            Sularea Victor, 41 ani, agricultor, din Mogoş, a luat parte la mai multe şedinţe, dintre care una în prezenţa lui Dabija Nicolae, a procurat armament, cereale şi bani pentru „bandă”.

            Sularea Vasile, 38 ani, agricultor, din Mogoş, a intrat în organizaţie, a cunoscut pe Dabija, a procurat armament şi muniţii, bani şi cereale.

            Sântu Teodor, 47 ani, agricultor, născut în Rădeşti, Alba, domiciliat în Meşcreac, Alba. A fost recrutat de către Mărgineanu Petru, a recrutat noi membri.

            Sularea Ioan, 43 ani, agricultor din Mogoş, a ajutat organizaţia cu bani şi bunuri.

            Victor Iancu, 30 ani, agricultor din Mogoş, a contribuit la întreţinerea organizaţiei.

            Costea Victor, 43 ani, din Mogoş, a procurat armament şi muniţii şi a contribuit cu bani şi alimente.

Slt. de Securitate Călinaş Ioan

            (F.P. 275, vol. 1, ff. 2-8)

 

R.P.R. Tribunalul Militar Sibiu                                                         Dosar nr. 874 din 1949

 

PROCES-VERBAL (sentinţă-minută) nr. 854

 

            Astăzi, anul 1949, luna octombrie, ziua 21, la Sibiu, Tribunalul Militar Sibiu, deliberând în secret pentru motivele ce se vor arăta în corpul sentinţei, în numele legii hotărăşte: cu majoritate de voturi, condamnă pe învinuiţii:

1. Pascu Petre, plugar, 44 ani, din Benic, la 10 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

2. Marian Simion, plugar, 51 ani, com. Mogoş, la 7 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

3. Sularea Victor, plugar, 41 ani, din Mogoş, la 5 ani muncă silnică şi confiscarea averii. Toţi trei pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.

4. Laslo Aron, plugar, din Benic, condamnat, fără acordare de circumstanţe atenuante, la 5 ani închisoare corecţională şi 20.000 lei amendă corecţională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale.

5. Costinaş Nicolae, plugar, 48 ani, din Mogoş, condamnat la 2 ani închisoare corecţională şi confiscarea averii.

6. Costea Victor, plugar, 43 ani, din Mogoş, condamnat la 2 ani închisoare corecţională şi confiscarea averii, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale.

Pe următorii, cu acordarea de circumstanţe atenuante:

7. Marinescu Remus, plugar, din Mogoş,

8. Nistor Zaharia, plugar, din Galda de Sus, Alba,

9. Preja Dominic, plugar, din Benic,

10. Preja Alexe, plugar, din Benic,

11. Preja Ştefan, plugar, din Benic,

12. Praţa Traian, plugar, din Mogoş,

13. Sularea Vasile, plugar, din Mogoş,

Pe toţi şapte la câte 2 ani închisoare corecţională şi la câte 3.000 lei amendă corecţională.

14. Sularea Ioan, plugar, 43 ani, din Mogoş,

15. Iancu Victor, plugar, 30 ani, din Mogoş, pe ambii la câte 1 an închisoare corecţională şi la 20.000 lei amendă corecţională. Toţi nouă pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale.

Fără circumstanţe atenuante, condamnă pe:

16. Marian Horea, plugar, 31 ani, din Mogoş, la 4 ani închisoare corecţională şi 15.000 lei amendă corecţională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale.

17. Polhac Aurel, plugar, 41 ani, din Mogoş,

18. Sântu Teodor, plugar, 47 ani, din Meşcreac, Alba, pe ambii la câte 8 luni închisoare corecţională şi câte 2.000 lei amendă pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale.

Dată şi citită în şedinţa publică, azi, 21 octombrie 1949.

 

Preşedinte lt.-col. magistrat Eftimie Călin

(F.P. 275, vol. 3, f. 74)

 

Lotul Vasile Toma

 

13 octombrie 1949

 

Proces-verbal întocmit de slt. Călinaş Ioan asupra unui grup de 27 persoane acuzate de legături cu Popa Ştefan, Traian Mihălţan şi Leon Şuşman

 

            Numiţii: Toma Vasile, Puşcaş Ştefan, Chindea Nicolae, Popa Emil şi ceilalţi au iniţiat şi participat la constituirea unei organizaţii subversive cu caracter terorist, din foşti naţional ţărănişti, legionari şi chiaburi. Au iniţiat acte teroriste împotriva conducătorilor politici ai R.P.R., au plănuit şi iniţiat ocuparea instituţiilor publice, militare şi civile, cu scopul de a-şi însuşi armament şi muniţii necesare membrilor organizaţiei. Aveau în plan săvârşirea de acte de sabotaj, ca aruncarea în aer a podurilor de cale ferată, distrugerea şoselelor şi a altor căi de comunicaţii. În caz de izbucnire a unui război aveau în plan de a iniţia atacuri de hărţuială în spatele trupelor române şi sovietice, urmărind ocuparea punctelor strategice şi aservirea teritoriilor R.P.R. forţelor imperialiste, duşmane statului nostru.

            Au fost înaintaţi justiţiei.

 

Tribunalul Militar Sibiu                                                                    Dosar nr. 951 din 1949

 

PROCES VERBAL (sentinţa minută) nr. 962

 

            Astăzi, 8 decembrie 1949, T.M. Sibiu, compus din tov. lt.-col. magistrat Eftimie Călin, preşedinte, mr. magistrat Bica Liviu, cpt. Găman Ioan, cpt. Andrei Emil, cpt. Craioveanu Ioan, judecători, în numele legii hotărăşte:

            Cu majoritate de voturi şi fără acordare de circumstanţe atenuante, condamnă pe acuzaţii:

1.      Toma Vasile, învăţător, 27 ani, din Cacova, Alba, la 15 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

2.      Puşcaş Ştefan, plugar, 28 ani, din Stremţ, Alba, la 10 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

Cu circumstanţe atenuante condamnă pe:

3.      Câmpean Ambrozie, plugar, 22 ani, din Rachiş, Alba, la 2 ani închisoare.

4.      Moraru Victor, preot greco-catolic, 39 ani, din Podeni, Turda, la 2 ani închisoare corecţională.

5.      Ştef Ioan, plugar, 35 ani, Gârbova de Jos, Alba, la 2 ani închisoare.

6.      Dancea Aurel, şofer, 28 ani, Gârbova de Jos, la 1 an închisoare corecţională.

7.      Craiu Ioan, mecanic, 31 ani, Ciugudu de Sus, Alba, la 1 an închisoare corecţională, fără acordare de circumstanţe atenuante.

8.      Socaciu Ioan, învăţător, 39 ani, Cacova, la 5 ani închisoare.

9.      Tiuţiu Aurel, plugar, 48 ani, Ciumbrud, Alba, la 5 ani închisoare.

10.  Ardiuş Amos, croitor, 38 ani, Ciugudu de Sus, la 4 ani închisoare.

11.  Lazăr Nicolae, plugar, 54 ani, Ciugudu de Sus, la 4 ani închisoare.

12.  Puşcaş Ioan, mecanic, 27 ani, Stremţ, la 3 ani închisoare corecţională.

13.  Stan Traian, mecanic, 22 ani, Stremţ, la 3 ani închisoare corecţională.

14.  Meseşan Aurel, preot greco-catolic, 41 ani, Podeni, 3 ani închisoare.

15.  Matei Ioan, plugar, 39 ani, Podeni, la 3 ani închisoare corecţională.

16.  Sima Ioan, plugar, 27 ani, Gârbova de Jos, la 3 ani închisoare.

Cu circumstanţe atenuante următorii:

17.  Popa Emil, elev, 19 ani, Cacova, la 2 ani închisoare corecţională.

18.  Groza Vasile, elev, 19 ani, Măgina, Alba, la 2 ani închisoare corecţională.

19.  Ilea Viorel, pădurar, 41 ani, Ciugudu de Sus, la 2 ani închisoare.

20.  Mulea Gavrilă, 36 ani, funcţionar, Aiud, la 2 ani închisoare corecţională.

21.  Câmpean Vasile, plugar, 64 ani, Rachiş, la 2 ani închisoare.

22.  Chindea Niculae, preot greco-catolic, 42 ani, Cacova, la 1 an închisoare corecţională.

23.  Duca Ioan, student, 27 ani, Aiud, la 1 an închisoare corecţională.

24.  Stan Aurel, plugar, 47 ani, Ciugudu de Sus, la 6 luni închisoare.

25.  Roşu Mihai, cazangiu C.F.R., 55 ani, Teiuş, la 2 ani închisoare corecţională.

26.  Sava Maria, casnică, 55 ani, Aiud, la 2 ani închisoare corecţională.

27.  Dăian Titus, preot ortodox, 36 ani, Aiud, la 2 ani închisoare corecţională.

Dată şi citită în şedinţă publică, azi, 8 decembrie 1949.

 

Lotul Ioan Oprean

 

Tot la Tribunalul Militar Sibiu au fost trimise în judecată şi persoanele care au găzduit şi au alimentat pe fraţii Macavei.

1.      Oprean Ion, maior în rezervă, din Arad, a găzduit succesiv pe fraţii Macavei, începând din 1947, păstrând legătura cu ei prin Cosma Petru, condamnat la 2 ani închisoare.

2.      Pop Elisabeta, casnică, din Timişoara, a găzduit pe fraţii Macavei (care-i erau nepoţi) şi pe Rozalia, soţia lui Alexandru. A fost condamnată la 1 an închisoare corecţională.

3.      Gheorghe Bustan, din Cărpiniş, Alba, plugar, a găzduit pe fraţii Macavei, condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare corecţională.

4.      Bar Traian, plugar, din Vârtop, Turda, a găzduit pe fraţii Macavei, condamnat la 1 an închisoare.

5.      Bar Ion, plugar, din Vârtop, a alimentat pe fraţii Macavei, condamnat la 1 an închisoare.

6.      Romulus Ionuţ, plugar, din Bucium-Montari, a găzduit şi alimentat pe fraţii Macavei, a păstrat tot timpul legătura cu ei, condamnat la 2 ani închisoare corecţională.

7.      Achim Alexandru, condamnat la 1 an închisoare.

8.      Szeckely Iosif, condamnat la 3 ani închisoare.

9.      Szeckely Carol, condamnat la 1 an închisoare.

10.  Cruciţa Silvestru, condamnat la 1 an închisoare.

11.  David Niculae, condamnat la 1 an închisoare.

12.  Oprişa Terezia, condamnată la 8 luni închisoare corecţională.

Completul de judecată a fost compus din: preşedinte mr. magistrat Bica Ioan, prim-procuror Stoica Ion, cpt. Găman Ion, lt. maj. Cristache Ion, lt. Chiriceanu Ilie şi lt. Gheorghiţă Ion.

 

Lt.-col. de Securitate Gheorghe Crăciun                             Lt. maj. de Securitate V. Nistor

(D.P. 761, vol. 3, f. 150)

 

Lotul Simion Bulbucan

 

R.P.R. Tribunalul Militar Sibiu                                                                     Dosar 12/1950

 

PROCES-VERBAL (sentinţă-minută) nr. 42.

 

            Astăzi, 25 ianuarie 1950, Tribunalul Militar Sibiu, compus din: lt.-col. magistrat Eftimie Călin – preşedinte, cpt. comb. Andrei Emil, cpt. comb. Găman Ion – judecători, în numele legii, cu unanimitate de voturi, fără circumstanţe atenuante, condamnă pe:

1.      Nistor Izidor, 29 ani, din Galda de Sus, Alba, membru în organizaţia „subversivă” din 1948, a ajutat cu cereale şi bani, condamnat la 4 ani închisoare corecţională pentru uneltire contra ordinii sociale.

2.      Oţoiu Victor, preot greco-catolic, 45 ani, din Mesentea, Alba, pentru legături cu „bandiţii” Popa Ştefan şi Maxim Alexandru şi pentru ajutorul dat organizaţiei din munţi, dispărut de la domiciliul său, condamnat la 3 ani închisoare corecţională pentru uneltire contra ordinii sociale.

3.      Bulbucan Simion, plugar, 45 ani, din Benic, Alba, a organizat subversiv foşti naţional-ţărănişti, legionari şi „chiaburi”, duşmani ai clasei muncitoare, avea legături cu Pascu Cornel, a colectat cereale şi bani, condamnat la 2 ani închisoare corecţională.

4.      Nistor Ioan, plugar, 52 ani, din Întregalde, Alba, membru în organizaţie, a găzduit şi ajutat diverşi membri ai grupului, condamnat la 2 ani închisoare.

5.      Crişan Gligor, croitor, din Teiuş, 27 ani, membru în organizaţie, condamnat la 2 ani închisoare corecţională.

6.      Chenţi Ioan, plugar, 28 ani, din Galda de Sus, a acţionat în organizaţie ca membru activ, a ajutat cu bani şi alimente, condamnat la 2 ani închisoare.

7.      Bârzog Victor, plugar, 26 ani, din Mogoş, Alba, membru activ al organizaţiei, a găzduit la domiciliul său pe studenta Dina Teglaru, condamnat la 2 ani închisoare.

8.      Cristea Ovidiu, funcţionar, 37 ani, din Benic, membru activ al organizaţiei, a avut legături cu „bandiţii” din M-tele Mare, condamnat la 2 ani închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale.

9.      Crişan Petru, plugar, 35 ani, din Galda de Sus, membru în organizaţie, condamnat la 1 an închisoare corecţională.

10.  Florean Cornel, plugar, 49 ani, din Obreja, Alba, membru în organizaţie, a transportat persoane şi alimente cu căruţa sa proprie, condamnat la 1 an închisoare corecţională pentru uneltire contra ordinii sociale.

11.  Popa Romul, tipograf, născut în Rădeşti, Alba, cu ultimul domiciliu în Aiud, Alba, membru în organizaţia lui Spaniol Aron, a cumpărat alimente pentru organizaţia din munţi, condamnat la 1 an închisoare pentru uneltire.

12.  Lupşan Ştefan, plugar, 55 ani, Galda de Sus, a acţionat împreună cu Micu Petru. La domiciliul său s-au ţinut mai multe şedinţe ale organizaţiei, condamnat la 1 an închisoare corecţională.

13.  Pascu Ioan, zis Ionuţ, agricultor, 45 ani, din Benic, membru în organizaţia lui Pascu Cornel, a luat parte la şedinţele organizaţiei, a ajutat cu bani şi cereale, condamnat la 1 an închisoare corecţională.

14.  Gâscă Viorica, medic, 29 ani, născută în Bistra, cu domiciliul în Baia de Arieş, Alba, a contribuit la susţinerea organizaţiei cu medicamente, condamnată la 1 an închisoare corecţională.

15.  Urs Teodor, agricultor, 51 ani, din Cărpiniş, Alba, a găzduit şi ajutat pe bandiţii Macavei, condamnat la 1 an închisoare corecţională.

16.  Gligor Maria, casnică, 27 ani, născută în Braşov, cu domiciliul în Aiud, membră în organizaţia lui Popa Ştefan, a găzduit pe studenta Dina Teglaru, a contribuit la organizarea grupului de rezistenţă, condamnată la 1 an închisoare.

17.  Ivan Constanţa, casnică, 48 ani, din Brăiliţa, jud. Brăila, cu domiciliul în Braşov, a găzduit-o la domiciliu pe fugara politică Maria Gligor, fără a o denunţa autorităţilor, a fost condamnată la 1 an închisoare corecţională.

18.  Hanu Nicodim, pantofar, 38 ani, din Cacova, Alba, cu domiciliul în Bucureşti, a făcut legătura între banditul legionar Popa Ştefan şi ţărănistul Bărbuş Ioan în casa sa, condamnat la 1 an închisoare corecţională.

19.  Cerghedean Aurel, student, 33 ani, din Mihalţ, Alba, membru al organizaţiei, a posedat 2 pistoale în mod ilegal, a tăinuit existenţa organizaţiei, condamnat la 2 ani închisoare corecţională.

20.  Pascu Ion, 40 ani, agricultor, din Benic, membru în organizaţia subversivă, a avut misiunea de a îndruma spre Muntele Mare pe cei ce se prezentau la el cu parola „131”, condamnat la 10 luni închisoare.

21.  Ihuţ Petru, 66 ani, plugar, din Bistra, Turda, a tăinuit pe feciorul său Ihuţ Traian, „bandit”, şi a procurat alimente pentru grupul din M-tele Mare, condamnat la 10 luni închisoare.

22.  Ihuţ Ana, casnică, 62 ani, mama lui Ihuţ Traian, şi-a ajutat feciorul. A procurat şi contribuit cu o cantitate mare de cereale, a tăinuit existenţa organizaţiei, condamnată la 10 luni închisoare.

23.  Balea Maria, 45 ani, casnică, din Bistra, a tăinuit pe fiica sa Pop Alexandra, care făcea parte din organizaţia de rezistenţă. A ştiut că soţul ei susţine organizaţia şi a contribuit cu alimente şi alte bunuri pentru susţinerea acesteia, condamnată la 10 luni închisoare.

(F.P. 274, vol. 2, f. 120)

 

„Lotul elevilor”

 

Dat fiind numărul mare de elevi de la şcolile albaiuliene care s-au alăturat organizaţiei de rezistenţă, Securitatea a decis trimiterea acestora în instanţă într-un singur lot, cu excepţia lui Dumitru Măgureanu (cuprins în lotul Dabija). Este vorba de toţi elevii recrutaţi de Ioan Oargă, dintre care mulţi plecaseră spre Muntele Mare, dar nu au mai reuşit să ajungă. Lor li s-au adăugat şi alte persoane, pe care Securitatea nu le-a încadrat în alte loturi, precum Silvia Giurgiu (gazda lui Ştefan Popa, Dina Teglaru, Traian Mârza, Traian Gligor), Valeria Vandor (soţia lui Sabin Vandor), Popa Roman, Fleşeriu Partenie etc. Un caz deosebit este cel al avocatului Aurel Albini, fost primar al oraşului Aiud timp de 20 de ani, care provenea dintr-o veche şi bogată familie românească din zonă (deţinuse castelul de la Galda de Jos). El a fost încadrat în lot, trimis în justiţie şi judecat doar pentru originea sa socială „nesănătoasă”, pentru că nu a avut nici o legătură concretă cu organizaţia. Regimul s-a folosit astfel de acest prilej şi pentru a trimite în temniţă persoane care făceau parte din clasa „exploatatorilor”, chiar dacă împotriva acestora nu exista nici o acuzaţie reală.

 

SENTINŢA nr. 45/31 ianuarie 1950

 

            Tribunalul Militar Sibiu condamnă pe:

1. Avram Horea, elev, la 4 ani închisoare corecţională pentru uneltire contra ordinii sociale.

2. Matei Corvin, condamnat la 3 ani închisoare corecţională pentru uneltire [în 1951 era închis la Penitenciarul de la Tg. Ocna, unde a fost supus reeducării – n.n.].

3. Purcariu Ovidiu, elev clasa a XI-a la Liceul „Mihai Viteazu” din Alba Iulia, originar din Vingard, Alba, „prins de către informatorul nostru Creţ Simion în timp ce se ducea în M-tele Mare”, condamnat la 3 ani închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale.

4. Purcariu Ioan, văr cu Ovidiu, elev clasa a XI-a la Liceul „Mihai Viteazu” din Alba Iulia, din Vingard, condamnat la 3 ani închisoare corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale.

5. Rotariu Nicolae, condamnat la 3 ani închisoare corecţională.

6. Cristian Mihail, condamnat la 3 ani închisoare corecţională.

7. Fleşeriu Partenie, condamnat la 2 ani închisoare corecţională.

8. Giurgiu Silvia, casnică, din Mesentea, a găzduit „bandiţii” din organizaţia lui Popa Ştefan şi Maxim Sandu. În casa sa au fost depistaţi şi ucişi în luptă Mârza Traian şi Gligor Traian. A fost condamnată la 3 ani închisoare corecţională.

9. Turcu Ioan, elev la Liceul „Mihai Viteazu” din Alba Iulia, clasa a XI-a, originar din Vingard, condamnat la 3 ani închisoare corecţională pentru uneltire.

10. Albini Aurel, avocat, condamnat la 2 ani închisoare corecţională pentru uneltire contra ordinii sociale.

11. Breazu Ioan, condamnat la 1 an închisoare corecţională.

12. Florea Petru, condamnat la 1 an închisoare corecţională.

13. Nicoară Titus, elev clasa a XI-a la Liceul „Mihai Viteazu” Alba Iulia, condamnat la 1 an închisoare corecţională.

14. Ceuca Petru Nichifor, elev la Liceul Comercial Alba Iulia, condamnat la 1 an închisoare pentru „alcătuire de bandă teroristă cu scopul de a pleca în M-tele Mare”.

15. Popa Roman, condamnat la 1 an închisoare pentru uneltire.

16. Haţegan Nicolae, condamnat la 1 an închisoare corecţională.

17. Goia Constantin, condamnat la 1 an închisoare corecţională.

18. Crişan Nicolae, condamnat la 10 luni închisoare corecţională pentru uneltire.

19. Vandor Valeria, condamnată la 10 luni închisoare convenţională.

20. Mai Gheorghe, german, din com. Ungurei, Alba, cu domiciliul în Petreşti, Alba, condamnat în lipsă la 3 ani închisoare corecţională, prins în Bistra, pe când se îndrepta spre M-tele Mare.

(F.P. 350, vol. 3, ff. 126-127)

 

PRINDEREA LUI VANDOR SABIN

 

D.R.S.P. Sibiu

Nr. 51/40.177 din 17 februarie 1950

 

Către D.G.S.P. Bucureşti

 

            Vandor Sabin, din Întregalde, Alba, agricultor, născut în 1909, cu serviciul militar satisfăcut, sergent la Regimentul 7 Jandarmi, 14 iugăre de pădure, la îndemnul preotului Nicolae Suciu şi al lui Maxim Alexandru a înjghebat o organizaţie „subversivă” în comună, unde a activat împreună cu fratele său Vandor Victor şi a acţionat împreună cu fraţii Macavei şi cu Pascu Cornel.

            „În 6 martie 1949 au venit la domiciliul său numitul Cristea Ovidiu şi Florinc Mihai, care trebuiau să se întâlnească în casa sa cu Alexandru Maxim şi alţii din banda lui Dabija. Cei de mai sus s-au întâlnit cu Alexandru Maxim şi cu alţi doi necunoscuţi şi au discutat de felul cum va trebui ca prin Bolfea Silvestru să meargă la M-tele Mare, unde se va întâlni cu Dabija. Le-a dat acestora de mâncare şi le-a arătat drumul care merge spre M-tele Capra. În drum, aceştia au trecut pe la fratele său Vandor Victor, unde se aflau şi Scridon Ioan şi Pascu Cornel, care au povestit cum s-a întâmplat atacul de la M-tele Mare şi cum ei au scăpat din încercuire. Plecând de la fratele său, pe drum s-a întâlnit cu un băiat, care i-a spus că din vale vine armata. S-a dus acasă şi şi-a anunţat soţia că el pleacă în munte împreună cu Cristea Ovidiu. În ziua de 8 martie 1949 au fugit în pădure pentru a nu fi prinşi de Securitate. A stat cu Cristea Ovidiu 1 zi şi Cristea Ovidiu s-a întors în sat, iar el a rămas ascuns în pădure. După 3 săptămâni s-a întâlnit cu bandiţii Macavei Alexandru şi Macavei Traian şi a stat cu aceştia până în Vinerea Paştilor 1949, când s-a despărţit de ei.

            Despărţindu-se de bandiţii Macavei, a venit la locuinţa sa, în comuna Întregalde, unde a fost arestat de organele noastre. A fost pus în libertate şi întrebuinţat în munca informativă, pentru a putea fi prinşi bandiţii Macavei, însă până în prezent nu a dat nici un rezultat, astfel că a fost din nou reţinut şi urmează a fi încadrat în acelaşi dosar cu banditul Macavei Traian”.

 

Lt.-col. de Securitate Gheorghe Crăciun                       Lt. maj. de Securitate Nistor Victor

(D.P. 761, vol. 3, f. 98)

 

ACTIVITATEA DEPUSĂ PENTRU PRINDEREA ŞI ÎMPUŞCAREA

LUI NICOLAE SALAGEA

 

Biroul Securităţii Câmpeni

14 martie 1949

 

Către S.J.S.P. Turda

 

            Azi s-a prezentat la acest birou Costişel Nicolae, din Certege, Turda, informator recrutat pentru urmărirea banditului Salagea Nicolae. În noaptea de 12 martie 1949 a fost la el acasă Salagea Nicolae, împreună cu Ihuţ Traian, ambii având la ei câte o puşcă Z.B. şi trei bucăţi pâine de casă. Numitul Salagea Nicolae a lăsat un ceas de buzunar pentru a-l da la reparaţie, spunând că într-o noapte va veni cineva după el. A mai spus că sunt mai mulţi, stau cu toţii în M-tele Zboru, însă le este foarte frig, deoarece nu pot face foc. Am instruit pe informator ce are de făcut [atunci] când vor veni din nou după ceas. I-am dat o cantitate de ţuică preparată pentru ei, care va da rezultate pozitive sigure.

            Acţiunea condusă de plt. maj. Rigo Ioan, împreună cu un nr. de 14 miliţieni, până în dimineaţa zilei de 13 martie a fost negativă.

            Lt. de Securitate Coldea Gheorghe

 

Rezoluţie:

            Ar fi bine să mai fie încă o persoană în apropiere care să anunţe Securitatea imediat ce apar. Omul ar fi bine să aibă 2 perechi de cătuşe sau funie, după ce-au adormit să-i lege bine şi imediat să vină să ne anunţe.

            Mihai Kovács

(D.P. 141, vol. 25, f. 151)

 

D.R.S.P. Cluj

3 septembrie 1950

 

Către D.G.S.P. Bucureşti

 

Raportăm că în ziua de 2 septembrie 1950, orele 830, s-a prezentat la Biroul Securităţii Poporului Câmpeni informatorul Salagea Iosif, văr cu fugarul Salagea Nicolae, zis Mişu, care ne-a informat că în noaptea de 1 spre 2 septembrie a.c. fugarul Salagea Nicolae a luat legătura cu soţia sa Elena, căreia i-a dat bani pentru a face diferite cumpărături din Câmpeni, unde era târg săptămânal, iar cele cumpărate să le ducă la şura părăsită a lui Ancău Sofica, situată în Dealul Capsei, regiunea Muntele Mare, din raza comunei Bistra, la o distanţă de cca 14 km de comună, unde va aştepta fugarul Salagea.

Soţia fugarului Salagea a fost instruită de către Serviciul Securităţii Turda ca atunci când va apare fugarul să anunţe Securitatea, fapt ce a şi făcut, întrucât în cursul zilei de 2 septembrie aceasta s-a dus la informatorul Salagea Iosif, spunându-i să meargă de urgenţă la Securitatea Câmpeni şi să anunţe că Mişu se află în şura arătată mai sus.

Informatorul a anunţat Biroul Securităţii Câmpeni, după care s-a format o echipă compusă din 6 tov. de Securitate şi 6 de Miliţie, care sub conducerea tov. maior Kovács s-a deplasat la faţa locului, înconjurând obiectivul, iar o echipă formată din 3 organe de Securitate şi 2 de Miliţie s-au apropiat de şură.

Tov. locotenent Vociu Octavian a spart uşa, intrând în şură, dar nu a găsit pe nimeni, după care a intrat în grajd însoţit de sublocotenentul de Miliţie Nagy Ştefan, însă după verificarea minuţioasă a şurii şi a grajdului, nu s-a găsit fugarul, după care s-a trecut la verificarea podului, trimiţând sus pe sora banditului, care a anunţat că în pod nu este nimeni. Pentru a verifica acest lucru, sergentul de Securitate Crişan D. Gavrilă s-a urcat în pod şi la un moment dat banditul Salagea, care era bine camuflat într-un colţ întunecos al podului, a tras un foc de armă, împuşcând mortal pe sergentul Crişan D. Gavrilă, iar cu al doilea foc a rănit pe plutonierul major de Miliţie Şandor Vasile, şeful Postului de Miliţie Bistra, în obrazul drept.

După aceasta, fugarul a sărit din pod şi a fugit înspre pădure, însă tovarăşii care erau postaţi în jurul obiectivului au deschis foc asupra banditului, iar la cca 50 metri distanţă de grajd a fost împuşcat mortal de organele noastre de Securitate, căzând jos.

Pentru a-l prinde viu pe bandit, un organ de-al nostru s-a dus la el, dar acesta a scos baioneta ce o avea asupra lui, cu scopul de a străpunge organul nostru, dar nu a reuşit, întrucât era slăbit de puteri şi a încetat din viaţă.

 

Col. de Securitate Patriciu Mihai                                     Lt. maj. de Securitate Beiner Sigy

(D.P. 141, vol. 24, f. 204)

 

NOTA NOASTRĂ

            Deci Patriciu (Grünsperger) Mihai, Beiner Sigy, Kovács, Vociu şi Nagy făceau legea în Apuseni şi în 1950.

 

D.R.S.P. Sibiu

30 mai 1949

 

Către D.G.S.P. Bucureşti

 

            Obiect:

Priveşte pe numita Bumbaş Eugenia, născută Macavei, în 1903, în comuna Bucium-Montari, căsătorită, având 4 copii, casnică, cu domiciliul în Baia Mare, str. Dealul Crucii, sora bandiţilor Macavei, reţinută la această Direcţie Regională de Securitate ca având legături cu fraţii săi sus-amintiţi. Susnumita a avut legături cu fraţii săi în august 1948, bandiţii Traian şi Alexandru Macavei, şi a luat în primire pe copilul lui Traian Macavei, în vârstă de 7 ani, pe care-n prezent îl îngrijeşte la domiciliu. Întrucât susnumita avea cunoştinţă de activitatea fraţilor şi de faptul că aceştia sunt urmăriţi, rugăm binevoiţi a aproba reţinerea acesteia ca ostatecă, până când se va reuşi arestarea celor doi mai sus amintiţi.

 

Lt.-col. de Securitate Gheorghe Crăciun                               Lt. de Securitate Nistor Victor

(D.P. 761, vol. 2, f. 363)

 

NOTA NOASTRĂ

Deci ostatecă pentru că a luat în îngrijire copilul de 7 ani al fratelui ei.

De altfel, practica luării de ostatici a fost intens folosită de Securitate în această perioadă. Numeroase persoane au fost arestate şi ţinute luni sau chiar ani întregi la Securitate pentru simplul motiv că erau rude sau doar vecini şi cunoştinţe cu cei urmăriţi. Cu toate că atunci când au fost arestaţi se ştia că ei nu aveau nici o vină, securiştii sperau că astfel rezistenţii, aflând de chinurile acestor oameni nevinovaţi, se vor preda singuri. De asemenea, pentru Securitate nu conta faptul că printre cei arestaţi se aflau numeroase femei sau persoane cu o vârstă înaintată, la fel cum nu conta nici starea de sănătate precară a unora dintre cei abuziv reţinuţi. Termenul folosit de Securitate, cel de „ostatici”, denotă foarte clar că regimul considera că se află practic în război cu aceşti patrioţi, un război în care trebuiau luaţi prizonieri şi puteau fi folosite orice mijloace. Din nefericire, regimul nu declanşase un război împotriva vreunui inamic extern, ci împotriva propriului popor.

Încă din toamna anului 1948, după ce Alexandru Macavei i-a ucis pe cei doi plutonieri de jandarmi care încercau să-l aresteze, Securitate a reţinut mai multe persoane pentru a-i forţa pe fraţii Macavei să se predea. La 11 octombrie 1949 au fost luate ostatece 11 persoane din Bucium Montari, rude, vecini sau prieteni cu fraţii Macavei. Acestea se adăugau soţiei lui Traian Macavei, Mariana, reţinută încă din 29 iulie 1949.

La 10 iunie 1949, lt.-col. Crăciun Gheorghe a întocmit un raport către D.G.S.P. cu propunerea de eliberare a acestor persoane, închise şi maltratate fără nici o vină timp de peste 7 luni, motivând că măsura nu avusese efectul dorit: „Cu toate că s-au luat aceste măsuri de reţinere a celor 12 persoane ca ostateci, bandiţii în frunte cu Macavei nu vor să se supună, neprezentându-se singuri”.

 

D.R.S. Sibiu

 

Tabel nominal de persoanele reţinute ca ostateci pentru bandiţii Macavei,

din comuna Bucium Montari – Alba

 

1. Ciura Iosif, agricultor, născut în 1924, în Roşia Montană, unchiul soţiei lui Macavei Alexandru.

2. Dumitraş Aurelia, casnică, născută în 1908, în Bucium Sat, vecină cu Macavei Traian.

3. Ciurcă Nicolae, contabil, născut în 1923, în Ciamurlia, Tulcea, a avut strânse legături de prietenie cu fraţii Macavei.

4. Laslo Aurora, învăţătoare, născută în 1912, în Bucium-Montari, domiciliată în Alba Iulia, soră cu „bandiţii” Macavei.

5. Macavei Mariana, casnică, născută în 1912, în Galaţi, domiciliată în Bucium-Montari, Alba, soţia lui Macavei Traian.

6. Macavei Terezia, casnică, născută în Bucium-Montari, femeie de serviciu la Macavei Traian. Deşi a fost deseori anchetată, „nu ştie unde se află ascunşi aceştia, deoarece este bolnavă (anormală)” [un amănunt care nu a contat absolut deloc în momentul arestării şi anchetării – n.n.].

7. Macavei Victor, agricultor, născut în 1898, în Bucium-Montari, văr şi vecin cu fraţii Macavei.

8. Macavei Terezia, casnică, născută în 1873, în Bucium-Alba, mama „bandiţilor” [avea peste 75 de ani şi era anchetată şi bătută la Securitate pentru simpla vină de a fi mamă – n.n.].

9. Praţa Veturia, casnică, din Bucium-Montari, vecină cu familia Macavei.

10. Oprea Sabina, casnică, din Bucium-Montari, soră cu fraţii Macavei.

11. Tudoruţ Eugenia, casnică, născută în Vulcani, Hunedoara, a locuit în casa numitei Praţa Veturia.

12. Visea Elvira, din Bucium-Montari, a avut legături cu familia Macavei.

 

Lt. de Securitate Nistor Victor

(D.P. 761, vol. 2, f. 375)

 

La 30 iunie 1949, col. Mişu Dulgheru, şeful Direcţiei a V-a Anchete, a fost de acord cu eliberarea celor reţinuţi pe nedrept, dar cu menţiunea de a fi urmăriţi în continuare de Securitate: „Vor fi puşi în libertate şi supravegheaţi”.

 

D.R.S.P. Cluj

4 noiembrie 1949

 

CĂTRE D.R.S. SIBIU

CU PRIVIRE LA INDIVIDUL LAZĂR ALEXANDRU

 

Lazăr Alexandru în 26 aprilie 1949 a avut o întâlnire cu fraţii Macavei în pădurea de la Muşca şi i-a adăpostit la David Sofia din Muşca. Cu această ocazie, Lazăr Alexandru le-a făcut cunoscut că el are o organizaţie subversivă, numită Liga Apărării Moţilor, care are drept scop crearea unei răscoale în rândul moţilor din M-ţii Apuseni, cu ajutorul primit de la americani în armament şi material. Macavei Traian le-a dat sugestia că-n acest scop ar trebui utilizat Cârje Ioan, doctor în drept, din comuna Mihai Viteazu, jud. Turda, care este cetăţean american şi care ar putea interveni la legaţia americană din Bucureşti în acest scop [Cârje Ioan, după ce-a ieşit din închisoare şi a emigrat în S.U.A., a scris o carte-document, cu numele Canalul Morţii, în care arăta ce se întâmpla în lagărele şi închisorile din România – n.n.].

Indivizii Lazăr Alexandru, David Sofia, Cârje Ioan, David Pamfil se găsesc la Securitatea Turda, fiind implicaţi în organizaţia L.A.M. [Liga Ardeleană a Moţilor – n.n.].

 

Col. de Securitate Patriciu Mihai                                       Lt. de Securitate Stănescu Aurel

(D.P. 761, vol. 3, f. 44)

 

Arestarea şi execuţia lui Constantin Vodă

 

S.J.S.P. Turda

Nr. 4/6.586 din 13 iunie 1949

 

Către D.R.S.P. Cluj

 

La ordinul dvs. nr. 5/19.747 din 8 iunie 1949 şi urmare la raportul nostru nr. 24 din 29 mai 1949, referitor la Vodă Costică, avem onoarea a vă raporta:

Susnumitul este născut în comuna Bistra, jud. Turda, la data de 1909, luna iunie, ziua 10, fiul lui Teodor şi Maria (decedaţi), căsătorit, cu un copil, avere posedă 3 iugăre pământ, carte ştie, având la bază 3 clase primare, serviciul militar satisfăcut la Batalionul 10 Jandarmi Târgu-Ocna, ctg. 1931, înainte de 1944 numitul nu a fost înscris în nici un partid politic, iar în anul 1946 s-a înscris în partidul P.N.Ţ. Maniu, unde în alegerile parlamentare din 1946 a fost delegat la secţia de votare Bistra – Turda din partea P.N.Ţ., condamnat nu a fost, dar în anul 1947 a fost internat în lagărul de la Gherla, unde a stat 31/2 luni, cu ultimul domiciliu în comuna Bistra, jud. Turda.

Făcând interogatoriul susnumitului, care recunoaşte că în iarna anului 1947 şi-a părăsit domiciliul, unde a stat fugar pe la diferite sălaşe şi peşteri. În tot timpul a fost aprovizionat cu alimentele necesare de către soţia sa, iar în anul 1948 a lucrat la plantaţii de puieţi de brad pe Valea Ierii.

Numitul în tot timpul cât a fost fugar nu a avut legătură cu nici o organizaţie teroristă, nici cu alţi fugari politici, tot timpul cât a fost fugar a stat în jurul comunei lui, neluând contact cu nimeni decât cu soţia sa, care îl alimenta. Susnumitul a părăsit domiciliul din cauza fricii de bătaie, fiind ameninţat de către diferiţi cetăţeni că ar fi urmărit de Securitate.

Susnumitul în ziua arestării lui de către Postul de Miliţie Bistra, jud. Turda, la data de 29 mai 1949, asupra sa s-a găsit una armă tip maghiar şi 4 cartuşe (arma era păstrată în pământ şi s-a dezgropat în faţa organelor de Miliţie). (…) s-a constatat că susnumitul a fost căutat de cei de pe Muntele Mare, dar nu a fost găsit, pentru că acesta nu a vrut să aibă legătură (…).

Numitul este un element în vârstă de 40 ani, inteligent, şi ar putea fi de folos Serviciului nostru pentru a ne furniza informaţii şi a descoperi diferite organizaţii subversive ce s-ar găsi în Munţii Apuseni şi de a-l face informatorul acestui Serviciu.

 

Cpt. de Securitate Kovács Mihai                                          Slt. de Securitate Herţa Vasile

(D.P. 141, vol. 24, f. 161)

 

NOTA NOASTRĂ

Vodă Constantin fiind arestat singur şi neputând fi confruntat cu alţi arestaţi, n-a putut fi implicat în acţiuni subversive. De asemenea, împotriva lui nu existau nici probe care să justifice trimiterea sa în judecată, fapt recunoscut chiar de Securitate. Aceasta nu a împiedicat-o însă să-l ucidă fără nici o judecată, după ce încercările de a-l folosi ca informator pentru prinderea altor rezistenţi din zonă eşuaseră.

Într-o declaraţie ulterioară a maiorului Kovács, acesta relatează că odată cu ordinul de a face o acţiune în com. Muntele Băişorii, pentru a-l prinde pe banditul Marc Victor, „am primit ordin că după acţiune să-l duc acolo unde a fost acţiunea şi pe teroristul Vodă Costică, poreclit «Regele Munţilor», originar din Bistra, pe care-l prinsesem acum vreo trei săptămâni, şi să raportez în scris că a fost împuşcat în acţiune. În acea noapte, banditul Marc Victor a fost atras în cursă, împuşcat, după ce a tras şi el, dar nu a nimerit, iar dimineaţă a fost adus la faţa locului banditul din Bistra, Vodă Costică, împuşcat şi am raportat că a murit în acţiune, deci raportul a fost denaturat, conform ordinului primit din partea tov. colonel Patriciu” (conform Gheorghe Iancu, Virgiliu Ţârău, Un episod din implicarea Securităţii în colectivizarea agriculturii româneşti, în „Anuarul Institutului de Istorie Cluj”, XXXVII, 1998, p. 285).

Tragismul situaţiei este întregit şi de faptul că, încă multă vreme după uciderea lui Constantin Vodă, Securitatea îi cerea soţiei acestuia să furnizeze informaţii cu privire la rezistenţii din zonă, în schimbul cărora să obţină eliberarea soţului său, care chipurile s-ar fi aflat „închis la Cluj”.

 

Execuţia lui Traian Macavei

 

Judecat într-un proces separat, alături de Sabin Vandor, Traian Macavei a fost condamnat la moarte de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 312 din 18 iulie 1950. Tot în acest proces, Sabin Vandor a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. După ce a executat peste 14 ani de detenţie, a fost eliberat în vara anului 1964, în urma amnistiilor politice din acea perioadă.

În august 1950, după ce Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie a respins recursul înaintat de Traian Macavei, sora acestuia, Eugenia Bumbaş, a înaintat un memoriu conducerii statului, prin care cerea comutarea pedepsei cu moartea în muncă silnică pe viaţă.

Apelez la clemenţa Înaltului Prezidiu al M.A.N. în numele meu personal şi în numele mamei condamnatului, în vârstă astăzi de 78 ani, în speranţa că strigătul nostru de durere va fi ascultat. Avem convingerea nestrămutată că gestul de clemenţă al Înaltului Prezidiu va avea darul să readucă pe drumul drept al muncii pe fratele meu Macavei Traian, specialist conductor industrial, cu studii speciale făcute în străinătate. Chiar în închisoare fiind, va şti să se facă util ţării, spre a se reabilita, ca să fie în viitor un element folositor Republicii Populare Române”.

(D.P. 795, vol. 3, f. 56)

 

Nici acest apel disperat nu a fost ascultat însă de conducerea regimului comunist, care a rămas neînduplecată în hotărârea de executare a lui Traian Macavei. Prezentăm mai jos procesul-verbal al execuţiei, care a avut loc în miezul nopţii de 11 spre 12 octombrie 1950. Chiar şi în ultimele clipe, atât de tragice, gândul lui Traian Macavei a fost alături de cei dragi (soţie şi copii), dar şi de ţara sa, pe care a încercat s-o scape de comunism.

 

Direcţia Regională a Securităţii Poporului Sibiu

Nr. 51/40.177 din 23 octombrie 1950

 

Către Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului Bucureşti

(Tov. colonel Dulgheru)

 

Urmare raportului nostru numărul de mai sus, din 28 septembrie 1950, referitor la banditul Macavei Traian, care a fost condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 312/1950, la moarte prin împuşcare, raportăm:

Întrucât prin respingerea cererii de graţiere ce susnumitul a făcut-o, sentinţa rămânându-i executorie, în seara zilei de 11 octombrie 1950, la orele 2330, a fost ridicat din Penitenciarul Civil Sibiu şi fără a i se spune motivul pentru care a fost scos din penitenciar a fost transportat de către organele noastre la locul execuţiei.

La locul execuţiei a fost aşezat în faţa tov. procuror şi grefier al Tribunalului Militar Sibiu, care i-a făcut cunoscut că i s-a respins cererea de graţiere şi astfel sentinţa îi va rămâne executorie. Din partea autorităţilor cerându-i-se ultima dorinţă, a spus că vrea să i se arate fotografia cu soţia şi copiii şi întrucât la Penitenciarul Civil Sibiu i se găsesc bijuteriile ce le-a avut asupra lui acestea să fie împărţite în părţi egale copiilor. Dându-i-se voie să scrie o scrisoare către familie, a scris următoarea scrisoare: „11 octombrie 1950. Scumpii mei şi micuţa mea dulce, din faţa mormântului meu. Vă cer iertare şi vă trimit ultimul meu salut, de asemenea tuturor ce mă cunosc. «Trăiască Patria!». Traian”.

După aceasta a fost condus în faţa plutonului de execuţie, legat la ochi, şi în momentul când tov. nostru îl lega s-a exprimat că nu e nevoie să-l lege la ochi, fără a i se îndeplini această dorinţă. Plutonul de execuţie a deschis foc, după care doctorul legist a confirmat moartea celui executat.

Plutonul de execuţie a fost format din 10 miliţieni elevi, care terminaseră cursurile de pregătire de subofiţeri de Miliţie. Comanda acestui pluton de execuţie a avut-o tov. locotenent de Miliţie Ciotai.

Cadavrul a fost transportat de la locul execuţiei şi îngropat de către organele de Miliţie şi Securitate, sub supravegherea directă a noastră.

Execuţia a decurs în ordine, asistenţi fiind organele competente ale Tribunalului Militar Sibiu şi Tribunalului Civil Sibiu, precum şi medicul legist.

Paza, atât la locul execuţiei, cât şi la locul unde a fost înmormântat cadavrul, a fost asigurată de către organele noastre, care au fost ajutate de către organele de Miliţie.

 

Locotenent-colonel de Securitate                                   Locotenent major de Securitate

            Gheorghe Crăciun                                                             Nistor Victor

(D.P. 761, vol. 3, ff. 156-157)

 

GRUPUL LEON ŞUŞMAN

 

Ca şi în cazul fraţilor Macavei, la crearea acestui grup un aport însemnat l-a avut tot o familie, ca multe altele ce le-am întâlnit până acum, familia Şuşman.

Gheorghe şi Victoria Şuşman, plugari din Măhăceni, Turda, erau încadraţi de noua stăpânire drept ţărani mijlocaşi, cu 6 iugăre de pământ. Au avut 7 copii.

Primul fiu, Şuşman Iuliu, a făcut parte din Mişcarea Legionară, fiind asasinat în oraşul Turda după uciderea lui Armand Călinescu şi expus publicului timp de 3 zile. Această tragedie a marcat pentru totdeauna destinul familiei Şuşman.

Şuşman Ieronim era în 1948 preot la Seminarul Greco-catolic din Blaj, unde, împreună cu Gheorghe Broscăţeanu, alcătuise un grup legionar în cadrul seminarului. Fiind urmărit de stăpânire, a fugit alături de fratele său Leon, ascunzându-se pe valea Mureşului timp de 5 luni, până la 26 octombrie 1948, când a fosr arestat şi condamnat la 5 ani închisoare (D.P. 31, vol. 2, f. 63).

Şuşman Silvia, învăţătoare şi călugăriţă greco-catolică, a avut mult de suferit pentru că era sora fraţilor Şuşman. Vasile şi Maria Şuşman au avut şi ei soarta copiilor cu fraţi „duşmani ai poporului”, nefiind cruţaţi de Securitate.

            Leon Şuşman, născut în 5 iunie 1920, a absolvit Liceul „Titu Maiorescu” din Aiud şi Facultatea de Drept din Cluj. Securitatea îl prezenta ca pe un vechi legionar, şef de garnizoană în timpul guvernării legionare, ajutor şef al Poliţiei legionare din Turda. După rebeliunea legionară a fost condamnat în lipsă, în 1941, la 10 ani temniţă grea, condamnare pe care nu a executat-o, refugiindu-se în M-ţii Apuseni. Căutat permanent, dar fără rezultat, de Siguranţă şi Jandarmerie, sub numele de „Prigoană”, în urma Decretului din 14 decembrie 1945 a devenit liber. S-a stabilit în Uioara de Sus, jud. Alba, practicând avocatura în Ocna-Mureş până în 1948. Era căsătorit şi avea 4 copii. Ulterior soţia sa a divorţat şi s-a stabilit în oraşul Dej, unde a lucrat ca funcţionară. Potrivit concluziilor de învinuire nr. 81/1957, Leon Şuşman a desfăşurat în continuare activitate legionară, refuzând propunerea de a se înscrie în Partidul Comunist şi de a deveni judecător. Mai mult chiar, fiind nemulţumit de noul regim, a întreprins o serie de acţiuni pentru organizarea legionarilor, „în scopul subminării regimului democrat-popular”.

            Reuşeşte să se sustragă arestărilor masive din 14-15 mai 1948, dispărând de la domiciliu şi formând un grup de rezistenţă armată anticomunistă, în care are rolul de conducător. La început a desfăşurat o activitate de propagandă împotriva regimului pe raza localităţilor Podeni, Ciugudu de Sus, Ormeniş, Cisteiu de Mureş, Cicău, Aiud, Ocna-Mureş, Blaj. Din grupare mai făceau parte Cornel Deac şi Nicolae Moldovan, ambii din com. Ciunga, urmăriţi pentru că în anul 1944 împuşcaseră doi ostaşi sovietici. Grupul mai cuprindea şi pe Alexandrina Teglaru, şefa studentelor legionare din Centrul universitar Cluj, şi pe Maria Gligor. Treptat, componenţa organizaţiei s-a mărit, prin aderarea preotului greco-catolic Iacob Târziu (din Cisteiu de Mureş) şi a lui Simion Bărduţiu, fost plutonier de jandarmi, care refuzase să intre în Miliţie.

Din februarie 1949 li s-a alăturat un alt frate de-al lui Leon, Gheorghe Şuşman. Acesta era născut la 3 martie 1921 şi absolvise Şcoala de Arte şi Meserii din Arad. Motivul care a stat la baza deciziei acestuia de a-şi părăsi domiciliul l-a reprezentat teama de a nu fi arestat de Securitate pentru că participase la ascunderea unei troiţe legionare pe care Şuşman Leon o adusese în Măhăceni după rebeliunea din 1941, troiţă descoperită de organele de represiune la începutul anului 1949, în podul şurii lui Popa Partenie. Temerea aceasta era dublată şi de suspiciunea că organele de Securitate ar fi putut afla şi de faptul că el continuase să ţină legătura cu fratele său Leon, susţinându-l în acţiunile îndreptate împotriva „regimului democrat-popular”.

Când au început arestările în satele de pe Valea Mureşului, Şuşman Gheorghe a stat ascuns timp de două săptămâni la preotul greco-catolic Meseşan Aurel, din com. Podeni, una din persoanele de încredere ale fratelui său. Sfătuit de Leon să se reîntoarcă acasă, a revenit în Măhăceni doar pentru câteva zile, deoarece aflarea veştii potrivit căreia şeful de post din Podeni se interesase de el l-a determinat să se refugieze definitiv în Munţii Apuseni, unde a rămas până la capturarea grupului, în 1957.

Membrii organizaţiei erau înarmaţi cu pistoale automate, pistoale de buzunar, arme Z.B., precum şi cu grenade de toate tipurile, pe care le aveau de la grupul legionar paraşutat din Germania, condus de Grimaschi şi Chira Aurel.

 

Prezentăm declaraţia lui Ambrozie Câmpeanu (agricultor din satul Rachiş, com. Mirăslău, Alba, născut la 22 octombrie 1927, cu o avere de 5 iugăre, căsătorit, cu un copil de o lună) referitoare la legăturile, scopul şi organizarea grupului Şuşman în această perioadă:

„Prin luna noiembrie 1948, întâlnindu-mă cu Şuşman Leon, Repede Gligor şi cu Matei Corvin la domiciliul părinţilor mei, unde am luat cunoştinţă despre organizaţia subversivă, fiind totodată recrutat în această organizaţie, adică de la acea dată am devenit membru al organizaţiei subversive. După ce am devenit membru al organizaţiei subversive am primit ca sarcină de la Şuşman Leon ca să-i conduc de la un loc la altul, unde ei nu cunoşteau, şi eu îi conduceam în aşa formă ca să nu se descopere existenţa organizaţiei subversive, această sarcină am dus-o la bun sfârşit în cadrul organizaţiei subversive.

Şeful organizaţiei subversive era Şuşman Leon, membri mai erau Chercheş Alexandru, Repede Gligor, Matei Corvin, Oţel Traian, Moraru Victor, Meseşan Aurel, Matei Ioan.

Tot prin luna noiembrie 1948, cu ocazia unei şedinţe, am aflat scopurile organizaţiei subversive, aceste scopuri erau: a ne înarma, în această privinţă Şuşman Leon ne-a promis că face rost de armament, iar după aceea să răsturnăm actualul regim. Acest scop plănuiam să-l punem în aplicare în momentul când va începe războiul între Anglo-Americani şi contra U.R.S.S.-ului şi ţărilor de democraţie populară, în acest timp misiunea noastră avea ca scop ocuparea instituţiilor publice şi militare şi arestarea anumitor conducători democraţi. Adică scopul final era răsturnarea prin violenţă a actualului regim şi schimbarea lui cu un alt regim”.

 

În prima jumătate a anului 1949, membrii grupului au beneficiat de sprijinul mai multor locuitori ai satelor Ciugudu de Sus, Rachiş şi Podeni: Meseşan Aurel, Oţel Traian, Câmpeanu Alexandru, Ardiuş Amos, Crişan Augustin, Dumbrăveanu Ioan ş.a. De multe ori rezistenţii nu ştiau numele întreg al celor care-i ajutau, ci doar prenumele sau poreclele acestora, ca de exemplu: Istrate, zis Nuţu, ciobanul Vârtan, Mălai, Candin, Bercar, Sandu etc.

În tot acest timp, grupul a fost ajutat şi de mama fraţilor Şuşman, Victoria, şi de fratele mai tânăr al acestora, Vasile.

De la mijlocul lunii martie, alte câteva săptămâni le-au petrecut în adăpostul pe care-l construiseră în pădurea de lângă comuna Ciugudu de Sus, în apropiere de Pârăul Corbului.

Din aprilie, timp de vreo trei săptămâni, membrii grupului au stat ascunşi într-un buncăr ridicat într-o pădure de stejari, situată în apropierea comunei Cisteiu de Mureş. Legătura cu oamenii din satele aflate în apropiere o făcea preotul Iacob Târziu.

Pentru că zona în care activau s-a dovedit a fi nepotrivită pentru un grup alcătuit din 9 persoane (sate dese, pădure puţină, aprovizionare grea), la sfârşitul lunii aprilie 1949 fraţii Şuşman şi Simion Bărduţiu s-au despărţit de restul grupului, revenind pentru o perioadă pe teritoriul comunelor Podeni, Ciugudu de Sus şi Răchiş, adăpostindu-se în buncărul de la Pârâul Corbului. Aici au stat până la începutul lunii iunie, când, în urma arestărilor operate de Securitate în Ciugudu de Sus, Leon şi Gheorghe Şuşman au înaintat spre M-ţii Apuseni, despărţindu-se de Bărduţiu Simion, care avea să fie arestat şi el la puţin timp după aceea.

Ceilalţi membri ai grupului rămaseseră însă în zonă, conducerea organizaţiei fiind preluată de Cornel Deac. Grupul a fost distrus de Securitate în anii următori, toţi membrii fiind arestaţi până la sfârşitul anului 1953. O perioadă de timp, Dina Teglaru şi Maria Gligor au avut legături strânse şi cu organizaţia legionară a lui Ştefan Popa, fiind ascunse de persoanele de sprijin ale acestui grup (precum Mihail Medrea, din com. Gârbova).

 

Grupul Cornel Deac-Nicolae Moldovan

 

În cea mai mare parte a timpului, acest grup a fost format doar din trei oameni: Cornel Deac, Nicolae Moldovan (ambii din Uioara de Sus) şi Ioan Mărgineanu (din com. Alecuş). În perioada de început (primăvara-toamna anului 1949) componenţa grupului a fost mai mare. Urmăriţi de Securitate pentru uciderea a doi soldaţi sovietici, Cornel Deac şi Nicolae Moldovan au luat hotărârea de a dispărea de la domiciliu şi a se încadra în rezistenţă.

În toamna anului 1944, după trecerea frontului prin zonă, în satul Uioara de Sus au rămas mai mulţi soldaţi sovietici, probabil răniţi. Într-una din seri, doi dintre aceştia, sub influenţa alcoolului, au intrat în casa văduvei Raveca Orian, unde se aflau şi alte femei. Conform declaraţiei unui martor, soldaţii „umblau după femei”. Satul era însă păzit în fiecare noapte de săteni, constituiţi în gărzi cetăţeneşti. În momentul în care aceştia au fost alarmaţi de cele întâmplate, au reacţionat foarte rapid, s-au adunat în număr mare şi i-au ucis pe cei doi soldaţi, aruncându-le apoi cadavrele în râul Mureş. Au participat la această acţiune următorii: Miclea Ilie jr., Miclea Ilie Stalin., Deac Cornel, Nicolae Moldovan, Filip Aron, Şerbu Gligor, Cacoveanu Aurel, Cociş Simion, Dobocan Ioan, Dobocan Bicu, Vedeanu Maxim, Grindean Vasile, Oniga Isidor, Filip Fereuţ. Rolul cel mai important l-au avut Cornel Deac, Nicolae Moldovan, Miclea Ilie jr. şi Miclea Ilie sn.

Probabil că fapta ar fi rămas nedescoperită dacă în anul 1946 unul dintre participanţi, Isidor Oniga, în urma unei certe cu Nicolae Moldovan, nu i-ar fi denunţat pe toţi. Ca atare, au fost cercetaţi de şeful Jandarmeriei din Ocna-Mureş, dar cazul a fost clasat, pentru că cei în cauză nu au recunoscut nimic. În 1947 cazul a fost reluat la Tribunalul din Alba Iulia, fiind însă iarăşi clasat, după ce au plătit suma de 20 milioane lei unui avocat şi după ce Oniga a afirmat că i-a denunţat din răutate (pentru aceasta a cerut mai multe ferdele de porumb).

La 16 ianuarie 1949, după ce s-a aflat cine sunt autorii faptei, Nicolae Moldovan împreună cu Miclea Ilie sn. şi Miclea Ilie jr. au fost arestaţi şi duşi la Tribunalul Ilfov. Au fost eliberaţi după 4-5 zile, urmând însă ca să fie chemaţi în judecată la Deva. Între timp, Cornel Deac a dispărut de la domiciliu, de teamă să nu fie arestat. Întors acasă, Nicolae Moldovan a luat şi el hotărârea de a-şi părăsi locuinţa, ceea ce a şi făcut la 4 februarie 1949. În mod identic au procedat şi cei doi Miclea Ilie. Procesul şi-a urmat însă cursul, astfel încât, prin Decizia penală nr. 1.202/12 aprilie 1949, Curtea Bucureşti, Secţia I Penală, i-a condamnat în contumacie pe cei patru la următoarele pedepse: Cornel Deac, Nicolae Moldovan şi Miclea Ilie jr. la 7 ani închisoare corecţională, iar Miclea Ilie sn. la 3 ani închisoare corecţională, toţi fiind dispăruţi de la domiciliu (D.P. 964, vol. 2, f. 4).

Miclea Ilie sn. (născut la 15 febr. 1888) şi Miclea Ilie jr. (născut la 15 febr. 1915), ambii domiciliaţi în Uioara de Sus, au fost arestaţi la 10 octombrie 1949, fiind depuşi la Penitenciarul Aiud, pentru a executa pedepsele la care fuseseră condamnaţi în contumacie (D.P. 964, vol. 3, ff. 361-362).

După ce şi-a părăsit domiciliul, Nicolae Moldovan s-a ascuns la Istrate Nuţu, din Ciugudu de Sus, apoi a luat legătura cu Cornel Deac şi Leon Şuşman, ambii găzduiţi de Mălai, din Ciugudu de Sus. Aici a rămas şi Moldovan mai mult timp. Erau alimentaţi de Nuţu Istrate, dar şi de Amos, „fost subofiţer la vânători” (deblocat de noul regim). Leon Şuşman le-a propus să formeze o organizaţie de rezistenţă „cu care să acţionăm împotriva regimului democrat din R.P.R.”. Au plecat în com. Rachiş, la Santo, unde au găsit alte 5 persoane urmărite, printre care se aflau Ştefan Popa, Dina Teglaru şi un preot. Ştefan Popa şi alte două persoane au plecat în altă parte, iar preotul şi Dina Teglaru au rămas împreună cu ei.

Prin intermediul lui Istrate Nuţu, membrii grupului au luat apoi legătura cu Şuşman Gheorghe şi Bărduţiu Simion (fost subofiţer de armată deblocat), care s-au alăturat şi ei organizaţiei, iar Leon l-a înarmat pe Bărduţiu cu o armă Z.B. În com. Cistei li s-a alăturat preotul Iacob Târziu, urmărit de Securitate pentru legăturile avute cu preotul Nicolae Suciu şi cu Alexandru Maxim. Tot acum, Leon Şuşman a adus-o în grup şi pe Maria Gligor. Au construit cu toţii un bordei de circa 3 m în pădurea Cistei, unde au locuit o anumită perioadă de timp în vara anului 1949.

După descoperirea de către Securitate a organizaţiilor conduse de Nicolae Dabija, Alexandru Maxim şi mai ales a celei în fruntea căreia s-a aflat Ştefan Popa (în martie 1949), în zonă au fost operate numeroase arestări. Au fost ridicate îndeosebi persoanele de sprijin care-l ajutaseră pe Ştefan Popa şi care apoi i-au găzduit şi alimentat şi pe membrii grupului condus de Leon Şuşman. Arestările au determinat nu doar pierderea unor gazde, ci şi terorizarea populaţiei din zonă, unele persoane fiind acum mai puţin dispuse să ajute grupul. Restrângerea ajutorului primit, dar şi creşterea riscului ca un grup atât de numeros să fie descoperit de Securitate, au dus la apariţia unor fricţiuni între membrii organizaţiei. În urma unei dispute cauzate de lipsa banilor, Nicolae Moldovan s-a certat cu Leon Şuşman şi Bărduţiu. În consecinţă, fraţii Şuşman şi Simion Bărduţiu au luat decizia de a părăsi grupul.

Ulterior, fraţii Şuşman au plecat în Munţii Apuseni, în zona comunei Poşaga, unde au înfiinţat o nouă organizaţie. Simion Bărduţiu a preferat să rămână în zonă, unde avea numeroase cunoştinţe, având siguranţa că va fi găzduit şi alimentat. A fost însă arestat mai târziu de Securitate, în împrejurări necunoscute până în prezent.

După plecarea lui Leon Şuşman, în organizaţia iniţială au rămas: Nicolae Moldovan, Cornel Deac, Iacob Târziu, Dina Teglaru şi Maria Gligor. Acestora li s-au alăturat apoi Ioan Dumbrăveanu şi, timp de câteva zile, soţii Medrea Mihail şi Sofia (în iunie 1949). Mihail Medrea fusese liderul grupului de sprijin din com. Gârbova de Jos, fiind dispărut de la domiciliu şi urmărit de Securitate pentru ajutorul acordat organizaţiei lui Ştefan Popa. Conform declaraţiei lui Nicolae Moldovan, conducerea tuturor acestor persoane a fost preluată de preotul greco-catolic Iacob Târziu. Erau alimentaţi de diverse cunoştinţe din comunele Cistei (Teofil, Crişan Gusti, Radu Virgil, Simion şi Mureşan), Micoşlaca (Comşa Valentin, Noşlăcan Ieronim) şi Uioara de Sus (Moldovan Vasile, văr cu Nicolae Moldovan, Şerb Emanoil, Radu Emanoil).

În iunie 1949, Dina Teglaru şi Maria Gligor au părăsit grupul, fiind arestate ulterior de Securitate, iar Iacob Târziu, Cornel Deac, Nicolae Moldovan şi Ioan Dumbrăveanu au plecat în pădurea de lângă Uioara de Sus (unde au fost ajutaţi de Poruţiu Alexandru, Hanca Ioan, Moldovan Gheorghe, Morar Teodor, Morar Eugenia – soră cu Moldovan, Deac Dorina). În com. Silivaş au fost alimentaţi de Boldea Ioan, iar la adăpostul din pădure de către fraţii lui Iacob Târziu, Teodor şi Ioan. Grupul s-a retras apoi la marginea comunei Alecuş, unde au intrat în contact cu Ioan Mărgineanu, care le-a acordat tot sprijinul. Cu ajutorul acestuia, au fost găzduiţi de Deceanu Gheorghe (aici au stat în perioada iulie-octombrie 1949, soţia acestuia fiind soră cu Mărgineanu) şi de Colcer Gheorghe.

Trebuie amintit faptul că speranţa tuturor membrilor organizaţiei a constat în venirea americanilor, „când cu ajutorul acestora vom scăpa” (după cum declara Ioan Mărgineanu). În privinţa armamentului, Iacob Târziu deţinea un pistol şi două arme Z.B., Deac un pistol de buzunar, un pistol automat P.P.S. şi o grenadă, Dumbrăveanu un pistol şi o armă Z.B., Nicolae Moldovan un pistol automat Daimller-Puch şi o grenadă.

În luna august 1949, Iacob Târziu şi Ioan Dumbrăveanu au părăsit grupul, ascunzându-se pe la diferite persoane de sprijin. Preotul Iacob Târziu a fost însă arestat de Securitate la 4 octombrie 1949. Despre soarta lui Ioan Dumbrăveanu nu deţinem date certe până în acest moment, foarte probabil că a fost şi el arestat odată cu preotul Târziu.

După aflarea veştii arestării lui Iacob Târziu, Ioan Mărgineanu, care-i ajutase, de frică să nu fie denunţat de preot şi arestat, s-a alăturat lui Deac şi Moldovan, înarmându-se cu un pistol de buzunar. Tot din acest motiv, grupul şi-a părăsit gazda (Gheorghe Deceanu), fiind ascunşi de Olariu Gligor, Gatea Matei şi Colcer Matei (ultimii doi din satul Valea Sasului). În perioada noiembrie 1949-24 februarie 1950 au stat la Hanca Gheorghe, din Uioara de Sus. De aici au plecat în com. Bia, la Căpâlneanu Timotei, cunoscut de Mărgineanu, unde au stat până în iunie 1952. Uneori erau găzduiţi de diferite persoane din com. Ocnişoara (Scoarţă Gheorghe, Sodroman Gheorghe, Trifon). În vara anului 1950 au fost şi în com. Bucerdea Grânoasă, la Vasiu Emanoil, căruia i-au secerat 3 jugăre de holdă.

Pentru prinderea celor trei membri rămaşi în grup (Cornel Deac, Nicolae Moldovan şi Ioan Mărgineanu), Securitatea a recrutat numeroşi informatori în zonă. Despre unii dintre aceştia probabil că aflaseră şi cei urmăriţi, pentru că au încercat să-i sperie trăgând asupra lor. Într-un raport al Securităţii din 15 iunie 1951 se arăta că „în primăvara anului 1951 banda Deac Cornel îşi face apariţia în jurul comunelor Gâmbaş şi Micoşlaca, raionul Aiud, unde au atacat cu focuri de armă un colaborator al organelor noastre”. În raport se menţionează şi faptul că „în vederea depistării şi lichidării acestei bande a fost creată o reţea informativă din rândurile pădurarilor, brigadierilor silvici şi ciobanilor din raza comunelor unde şi-au făcut apariţia bandiţii” (este vorba de localităţile Alecuş, Ocnişoara, Uioara de Sus, Ciuciu şi Vama Seacă).

Cu toate acestea, deoarece grupul se ascundea numai la persoanele de încredere şi schimbau destul de des zona, Securitatea nu a reuşit să afle nici o informaţie de valoare timp de peste doi ani. Astfel, într-un raport al Securităţii se arată faptul că „din toamna anului 1950 şi până la sfârşitul lunii decembrie 1951, organele D.R.S.S. Cluj asupra acestei bande n-au obţinut nici o informaţie şi n-au întreprins nici o acţiune” (F.D. 36, f. 256).

În iunie 1952, cei trei membri ai grupului au plecat o perioadă în pădurile din jurul comunei Fărău, unde sperau să fie găzduiţi de alte persoane de sprijin, dar nu au găsit nici o gazdă în care să aibă încredere deplină. La 22 iunie 1952, când s-au întors spre com. Bia, s-au oprit la marginea comunei Alecuş şi i-au cerut alimente unui ciurdar, Gotea Pavel, care le-a promis tot ajutorul, însă i-a trădat. Fiind anunţat de ciurdar, şeful Postului de Miliţie Sânbenedic, caporalul Bâscă Vasile, a plecat cu acesta la locul de întâlnire şi a aşteptat să se înnopteze. Pe la orele 23-2330, când grupul a vrut să plece, miliţianul i-a somat şi a tras o rafală de intimidare. Cornel Deac, aflat la câţiva paşi de miliţian, s-a predat imediat. Nicolae Moldovan a ripostat însă, deschizând focul asupra caporalului, pe care l-a rănit în şold, reuşind astfel să scape, alături de Ioan Mărgineanu. Ulterior, în timpul procesului, caporalul Bâscă a cerut tribunalului „să fie pedepsiţi cu cea mai mare pedeapsă, deoarece numai eu personal am suferit foarte mult până la căderea lor” (D.P. 964, vol. 1, f. 383).

După arestarea lui Cornel Deac, Nicolae Moldovan şi Ioan Mărgineanu au părăsit gazdele care-i ajutaseră înainte, atât de frică să nu fie prinşi, cât şi din cauza faptului că majoritatea acestora fuseseră arestate de Securitate. De asemenea, au schimbat şi zona, ascunzându-se în localităţile Vesăuş (la Manta Ioan), Tăuni (la Gligor Vasile, Tutelea Vasile, Puşcă Nicolae), Jidvei (Munteanu Ioan, Blaga Mihai), Fesa (Muntean Nicolae), Bălcaciu (Mărgineanu Marian), Pănade (Bian Alexandru), Bucerdea Grânoasă. Unora dintre aceste gazde, în schimbul sprijinului primit, le-au ajutat la munca câmpului sau le-au împletit coşuri de nuiele. Sora lui Nicolae Moldovan, Morar Eugenia, le-a adus un sac cu haine şi alimente.

În com. Bucerdea Grânoasă, Nicolae Moldovan şi Ioan Mărgineanu au fost găzduiţi de Vasiu Emanoil, din noiembrie 1952 până în ianuarie 1953. Probabil un informator al Securităţii i-a văzut în zonă, pentru că în ianuarie 1953 organele de represiune au percheziţionat casa lui Emanoil Vasiu, aceştia reuşind însă să scape. Referitor la acest moment, Moldovan declara în anchetă: „când au venit organele de Miliţie în curtea acestuia, noi, pentru a nu putea fi prinşi, am plecat pe după grajd” (D.P. 964, vol. 1, f. 29). Au fost găzduiţi apoi de Marian Mărgineanu, în com. Bălcaciu. În luna februarie 1953, în urma unei certe, Ioan Mărgineanu şi Nicolae Moldovan s-au despărţit, ultimul revenind la Vasiu Emanoil. Cu ajutorul unor informatori, Securitatea a aflat unde este găzduit Ioan Mărgineanu şi au reuşit să-l aresteze la 14 noiembrie 1953, în com. Pănade, la Bian Alexandru. Anchetat dur, Mărgineanu a fost nevoit să divulge locul unde se ascundea Nicolae Moldovan, astfel încât şi acesta a fost arestat în aceeaşi zi de către Miliţie.

Cei doi, alături de toate gazdele şi persoanele de sprijin arestate, au fost anchetaţi iniţial la Miliţia din oraşul Braşov, dar au fost rapid mutaţi la Securitatea din Cluj. Au fost condamnaţi prin Sentinţa nr. 87/15 februarie 1954, emisă de Tribunalul Militar Teritorial Oradea. Ulterior, o parte dintre cei condamnaţi au înaintat recursuri, aprobate de Tribunalul Militar pentru Unităţile M.A.I., condus de generalul-maior Petrescu Alexandru, care a redus unele pedepse. Condamnaţii au beneficiat şi de contextul favorabil apărut după moartea lui Stalin, când regimul a redus amploarea represiunilor. În urma unei amnistii, toţi cei condamnaţi au fost eliberaţi din penitenciar la sfârşitul anului 1954. Au mai rămas în închisoare doar Cornel Deac, Nicolae Moldovan şi Ioan Mărgineanu, care au fost eliberaţi abia în 1964.

 

Plecarea lui Leon Şuşman în Munţii Apuseni

 

Leon Şuşman socotea că era necesar ca grupul să treacă în M-ţii Apuseni şi de acolo să păstreze legătura cu oamenii din sate, care nu trebuiau să acţioneze decât atunci când primeau semnalul de luptă, în timp ce Bărduţiu voia să rămână în zona pe care o cunoştea bine. În afară de asta, apăruseră şi deosebiri de vederi între Leon şi Bărduţiu în privinţa modului cum trebuiau să acţioneze la întâlnirea cu forţele Securităţii sau ale Miliţiei. Leon susţinea că trebuia primită lupta, atât cât să se poată face retragerea lor, în timp ce Bărduţiu era de părere să se evite confruntarea în toate cazurile, până când izbucnea războiul anticomunist.

            La 4 martie 1949, în Muntele Mare fusese distrus grupul Dabija, cu care Leon Şuşman intenţionase, se pare, să se unească. Pe de altă parte, încă din toamna anului 1948 Securitatea cerceta cu haite de câini pădurile, îngrozind satele. Bărbaţi anume aleşi erau împuşcaţi pe loc, fără sentinţă (cum s-a întâmplat cu nepoţii părintelui Iosif Trifa, întemeietorul Oastei Domnului), în văzul întregului sat, care era silit apoi să-i îngroape.

În acest infern aveau să sosească fraţii Şuşman, care se bazau pe oamenii ce îl ajutaseră pe Leon Şuşman să supravieţuiască cu patru ani în urmă. Doar puţini dintre vechii sprijinitori au mai putut fi însă găsiţi acasă, deoarece, legionari fiind, cei mai mulţi fuseseră arestaţi sau se aflau în aceeaşi situaţie ca şi ei. Au poposit câtva timp la coliba lui Pavel Brata, din satul Ocoliş. În drumul lor spre Arada, ei ocoleau satele şi comunele, mergând prin păduri şi peste dealuri: Pietroasa, Muntele Highiş, Gârbova de Sus, Vf. Trascău, Sângeorz, Muntele Bedeleu, Lunca, Muntele Muncelu, Ocoliş, îndreptându-se spre Muntele Mare. Ajungând în satul Segagea, ciobanul Teodor Trâncă şi Ilie Vlad le-au făcut fraţilor Şuşman legătura cu preoţii greco-catolici „nereveniţi”, Simion Roşa şi Grigore Jaflea (ambii dispăruţi de la domiciliu încă din toamna anului 1948, după desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice). Întâlnirea a avut loc în pădurea Bicaşei, în vara anului 1949. Trebuie menţionat şi faptul că Leon Şuşman şi preotul Roşa se cunoşteau mai demult. Încă din februarie 1949, Leon Şuşman încercase să ia legătura cu preoţii Roşa şi Jaflea, dar se reîntorsese din Segagea fără să fi reuşit să-i întâlnească pe aceştia.

Preotul Roşa Simion, născut în 1903, era căsătorit şi avea 3 copii. Securitatea îl acuza de activitate duşmănoasă şi activitate în P.N.Ţ. Fiu de ţăran sărac, servise ca preot în Poşaga de Jos timp de 30 de ani. Din cauza faptului că refuzase să treacă la Biserica Ortodoxă, fusese silit să ia drumul muntelui.

Preotul greco-catolic Jaflea Grigore, din Segagea, era şi el căsătorit, fiind însă mult mai firav decât preotul Roşa. Amândoi coborau în satele din împrejurimi şi făceau slujbe religioase în casele oamenilor.

Împreună cu preoţii, Leon şi Gheorghe Şuşman au hotărât să formeze o grupare anticomunistă, care să reziste până la începerea unui nou război, în urma căruia să fie răsturnat regimul comunist din România.

Gheorghe Şuşman declara ofiţerului de anchetă că legionarii se număraseră printre principalele elemente de sprijin ale grupului, furnizându-le informaţii precise despre evenimentele politice şi despre mişcările Securităţii. Tot el evidenţia şi greutatea sentimentelor naţionale şi îndeosebi ale celor religioase, care îi determinaseră pe locuitorii acelor regiuni să sprijine activitatea grupului de rezistenţă. Astfel, dacă Leon Şuşman, cunoscut în regiune datorită activităţii sale legionare, a atras de partea organizaţiei sprijinul legionarilor din zonă, cei doi preoţi greco-catolici au adus grupului susţinerea majorităţii populaţiei, care nu şi-a părăsit vechea credinţă.

Au rămas un timp în jurul Segagei. Ziua umblau prin pădurile din împrejurimile acestui cătun de munte, iar noaptea se odihneau în şurile oamenilor aflate la marginea pădurii, în vreme ce preoţii Roşa şi Jaflea coborau în sat, de unde aduceau alimente. Uneori, aceştia rămâneau peste noapte chiar în casele oamenilor.

După o lună petrecută în Segagea, Leon şi Şuşman Gheorghe s-au îndreptat spre Arada, în scopul extinderii zonei de influenţă. Ajunşi la Poiana Horii, au luat legătura cu Gheorghe a Petrii, care-i va găzdui până în toamna anului 1949.

 

NOTA NOASTRĂ

 

Aici, în Poiana Horii, în septembrie 1949, dacă e să luăm de bune cele relatate de Securitate într-un raport, fraţii Leon şi Gheorghe Şuşman, vânduţi de omul căruia îi ceruseră adăpost, au scăpat ca prin miracol de pericolul de a fi înconjuraţi de Securitate. Este posibil să fi fost şi o diversiune făcută cu ştirea lui Leon, pentru a o scăpa de la arestare pe gazda care îi adăpostise. De altfel, Securitatea a aflat întâmplarea de-abia în 1957, după 8 ani de la cele povestite mai jos.

 

Ministerul Afacerilor Interne                                                                              Strict secret

Direcţia Regională [de Securitate] Cluj                                          Data 20 noiembrie 1957

Se aprobă

 

Referat

privind cauza numitului Costea Gheorghe în problema găzduirii şi favorizării teroriştilor Şuşman Leon şi Şuşman Gheorghe

 

            La data de 20 noiembrie 1957 a fost arestat, de către organele M.A.I. Regiunea Cluj, numitul Costea Gheorghe, învinuit de săvârşirea infracţiunii de găzduire şi favorizare a teroriştilor Şuşman Leon şi Şuşman Gheorghe, în vara anului 1949, la locuinţa lui din satul Poiana Horii, comuna Beliş, raionul Huedin, regiunea Cluj. (…)

După arestarea lui Costea Gheorghe, trecându-se la anchetarea faptelor, a rezultat după cum urmează:

Într-adevăr, în luna august sau septembrie 1949 au venit la locuinţa lui, într-o seară, teroriştii Şuşman Leon şi Şuşman Gheorghe, primul fiind cunoscut de el încă din perioada 1941-1945, când umbla prin satul Poiana Horii şi lua parte la petrecerile tineretului din sat. Au cerut de la Costea Gheorghe ceva de mâncare, în special lapte, spunând Şuşman Leon că este bolnav. Costea Gheorghe le-a dat lapte şi apoi ambii au plecat, fără să ştie (că) unde. După un timp, din nou s-au prezentat teroriştii de mai sus, cerându-i şi de această dată lapte şi pâine. Costea Gheorghe le-a dat cele cerute, iar înainte de plecare Şuşman Leon l-a întrebat că unde pot să doarmă peste noapte, atunci Costea Gheorghe le-a arătat şura tatălui său, care era la o distanţă mică de locuinţa lui. Dimineaţa, când s-a dus la şură, a văzut că nu a dormit acolo nimeni.

În seara următoare, teroriştii de mai sus din nou s-au prezentat la Costea Gheorghe, au cerut lapte şi ceva pătură pentru a se acoperi noaptea în şură. Costea Gheorghe le-a dat lapte şi ceva piei de oaie cu care să se acopere. A doua zi, când teroriştii au dormit la şură, Costea Gheorghe l-a anunţat pe fostul pădurar Bâlc Ioan să meargă în comuna Beliş, la Postul de Miliţie şi Ocolul Silvic, şi să anunţe că sunt la el ascunşi doi fugari şi să vină imediat în marginea pădurii, unde îi va aştepta el.

Bâlc Ioan s-a dus şi a anunţat pe şeful Postului de Miliţie şi pe şeful Ocolului Silvic despre cele de mai sus şi spre seară au sosit la marginea pădurii, unde îi aştepta Costea Gheorghe, următorii: Bâlc Ioan, fost pădurar, şeful Postului de Miliţie, neidentificat, şeful Ocolului Silvic, Ripan Alexandru, inginer silvic Golaşevschi, brigadierul Paven Ioan, brigadierul Olteanu Dumitru, delegatul sătesc Matiş Gheorghe şi alţii, toţi înarmaţi, iar Costea Gheorghe i-a condus prin pădure, până în apropierea şurii unde stăteau ascunşi teroriştii. Le-a dat lămuriri că teroriştii sunt înarmaţi cu pistoale automate şi sunt foarte atenţi, unul fiind treaz încontinuu, când celălalt doarme.

Persoanele arătate mai sus, împreună cu Costea Gheorghe, au început să facă planuri cum să acţioneze pentru prinderea lor, făcând propunerea ca numitul Costea Gheorghe să intre în şură la bandiţi şi să-i împuşte acolo, că ei îi dau un pistol. Costea Gheorghe a fost de acord, dar numai în cazul dacă mai merge cineva cu el. Nu s-a dus nimeni şi, astfel, acest plan a căzut. După aceasta s-au înţeles, pentru a câştiga timp şi să poată acţiona mai uşor, [ca] Costea Gheorghe să-i ducă la el în casă, sub un pretext oarecare, unde vor desfăşura acţiunea. Atunci Costea Gheorghe s-a dus în şură la teroriştii Şuşman Leon şi Şuşman Gheorghe, spunându-le că vrea să taie o oaie şi să le facă de mâncare, dar să-i ajute careva din ei să taie oaia, aceasta conform înţelegerii avute cu persoanele de mai sus.

Teroristul Şuşman Gheorghe a ajutat lui Costea Gheorghe să taie oaia şi apoi acesta le-a pregătit de mâncare, chemându-i în casă. Teroriştii au refuzat să intre în casă şi au cerut să le aducă mâncarea afară, în spatele casei, tocmai pentru a nu fi surprinşi de cineva în casă. Costea Gheorghe le-a dus mâncarea afară, unde teroriştii au cerut. În timpul acesta, şeful Ocolului Silvic, Ripan Alexandru, a plecat înapoi în comuna Beliş şi a anunţat telefonic organele de Securitate şi Miliţie din Huedin despre cele de mai sus, care au ajuns la faţa locului după orele 24 noaptea. Au trecut la încercuirea casei şi a şurii lui Costea Gheorghe, iar dimineaţa au trecut la acţiune, însă rezultatul a fost negativ, găsindu-se [la] locul unde au dormit teroriştii un rozar, o pălărie şi ceva ziare, iar în spatele casei, cratiţa din care au mâncat teroriştii.

În timp ce Costea Gheorghe pregătea de mâncare pentru terorişti, a stat de vorbă de mai multe ori cu delegatul sătesc Matiş Gheorghe, care era omul de legătură între Costea şi cei care urmau să acţioneze. Odată a fost observat de către teroristul Şuşman Leon, care l-a chemat la el pe Costea şi l-a întrebat cu cine a stat de vorbă şi ce vrea. Costea Gheorghe i-a spus că a fost delegatul sătesc şi l-a chemat pentru a doua zi la cărat piatră de drum. Şuşman Leon l-a trimis pe Costea să-l cheme la el pe delegatul sătesc, pentru a sta de vorbă cu acesta. Costea Gheorghe s-a dus şi i-a spus delegatului sătesc că îl cheamă Şuşman Leon, dar acesta a refuzat să meargă, şi atunci, de frică, nici Costea Gheorghe nu s-a mai reîntors, ci s-a dus la un unchi de-al său, unde a dormit peste noapte, iar dimineaţa, când s-a trecut la acţiune, s-a dus acasă şi a văzut că teroriştii au reuşit să scape.

După terminarea acţiunii, organele de Securitate şi Miliţie au trecut la arestarea susnumitului şi a tatălui său, pentru a verifica temeinicia celor de mai sus şi felul cum au reuşit să scape teroriştii, [precum] şi faptul dacă într-adevăr au fost teroriştii la el sau a fost totul numai o înscenare din partea lui Costea Gheorghe. După 21 de zile, Costea Gheorghe a fost pus în libertate împreună cu tatăl său.

Cele de mai sus ivindu-se în cursul anchetei, s-a trecut la identificarea persoanelor care cunosc cauza şi, fiind audiaţi, numiţii Ripan Alexandru, Oltean Dumitru, Paven Ioan şi Matiş Gheorghe confirmă întrutotul cele declarate de către Costea Gheorghe şi faptele redate mai sus. De asemenea, a fost anchetat suplimentar şi teroristul Şuşman Gheorghe, care la fel confirmă în parte cele de mai sus.

Concluzii

            Din materialul anchetei efectuate asupra cauzei numitului Costea Gheorghe, rezultă că, într-adevăr, susnumitul a găzduit şi alimentat în toamna anului 1949 pe teroriştii Şuşman Leon şi Şuşman Gheorghe.

A cunoscut situaţia lor de fugari şi urmăriţi de către autorităţi, precum şi faptul că dispun de armament.

Dar rezultă şi faptul că numitul Costea Gheorghe i-a denunţat organelor în drept, chiar dând concursul pentru prinderea lor, procedând conform indicaţiilor primite. Faptul că teroriştii nu au fost arestaţi se datorează fricii acelora care nu au acţionat, în frunte cu şeful Postului de Miliţie, şi apoi sosirii prea târzii a organelor de Securitate şi Miliţie din Huedin, care au fost anunţate şi târziu.

Având în vedere faptele redate mai sus, privind pe numitul Costea Gheorghe

Propunem:

Punerea în libertate a lui Costea Gheorghe imediat după confirmarea ordonanţei de încetare a procesului penal de către procurorul militar, deoarece a denunţat în timp util organelor în drept şi, astfel, fapta nu este pasibilă de nici o pedeapsă penală.

 

Anchetator penal de securitate                                                                         De acord

Căpitan Mândruţ Grigore                                                                         Şeful Serviciului

Căpitan Gruia Manea

 

Rezoluţie:

20 noiembrie 1957.

Să fie pus în libertate şi recrutat în acelaşi timp ca agent. Va fi un bun colaborator de-al nostru.

Căpitan Gruia Manea

(D.P. 31, vol. 12, ff. 3-6)

 

În tot acest timp, fraţii Şuşman au fost sprijiniţi şi de pădurarul Jurj Mihai, din Ponor. Leon Şuşman îi cunoştea pe Jurj şi pe Gheorghe a Petrii încă din anii 1941-1944.

Familia Jurj era însă în legătură cu membrii unui alt grup de rezistenţă, condus de familia Şuşman din Răchiţele. Într-o declaraţia din închisoare, din 1958, Jurj Lucreţia, care intrase în grupul Teodor Şuşman, arăta cum s-au petrecut lucrurile. Întrucât ei aveau legătură cu cealaltă familie Şuşman, le era frică să nu vină şi aceştia, fiecare crezând că celălalt grup era în legătură cu Securitatea, şi să se întâmple vreo nenorocire.

Situaţia a rezolvat-o Lucreţia, cu înţelepciunea pe care această minunată nevastă tânără o avea. Ea a declarat la închisoarea Gherla: „eu şi soţul meu nu eram încă fugari, el era pădurar la punctul Runcu, ce aparţinea de Răchiţele. Soţul mi-a spus că el are legătură cu Şuşman Leon şi Gheorghe, care se aflau în pădure şi pe care-i ajuta şi care ar fi voit să se adăpostească la noi. Eu am mers şi le-am dus lapte şi pâine şi o scrisoare de la soţul meu, care le scria să nu mai vină pe acolo, că el nu poate ţine legătura cu ei. Nu le-am spus din ce cauză, până nu vorbeam cu cei din grupul Şuşman din Răchiţele”.

Deplasându-se în raionul Huedin, ei au aflat de la oameni despre existenţa grupului Şuşman din Răchiţele şi, pentru a nu-i încurca cu prezenţa lor în zonă pe aceşti fraţi de luptă, s-au reîntors în Segagea, reluând legăturile cu cei doi preoţi greco-catolici. Trebuie menţionat faptul că în Poiana Horii reuşiseră să scape dintr-o încercuire a forţelor de Securitate şi Miliţie din Huedin, în timp ce se aflau la locuinţa lui Gheorghe a Petrii, întâmplare evocată în documentul redat mai sus.

În iarna 1949/1950 s-au despărţit din nou de cei doi preoţi, îndreptându-se spre satul Dumbrava, unde Şuşman Leon a luat legătura cu Moldovan Ilarie, pe care-l cunoştea mai dinainte, şi care le-a recomandat şi alte persoane pe care să le contacteze. Printre persoanele care i-au ajutat foarte mult s-a aflat şi Ene Victor. Iarna şi-au petrecut-o într-un buncăr ridicat în apropierea satului Ciugudu de Jos. Descoperiţi chiar a doua zi de Crăciun de un localnic, Leon şi Gheorghe au fost nevoiţi să părăsească acest adăpost, ascunzându-se într-o groapă făcută în grajdul casei lui Ene Victor, unde au rămas până în februarie 1950. Primăvara şi-au construit un alt buncăr în pădurea din apropierea satului Dumbrava, la locul numit „Din Faţă”, iar vara şi-au petrecut-o lângă Pârâul Teiului. Sfârşitul anului 1950 i-a prins tot în această zonă, adăpostindu-se într-un alt buncăr, construit lângă cel pe care-l folosiseră primăvara trecută.

În aprilie 1951, revenind la Segagea, fraţii Şuşman au reluat legăturile cu preoţii Roşa şi Jaflea. De menţionat că o parte a armamentului de care dispuneau (două arme militare şi 60 de cartuşe) o ascunseseră în buncărul de la locul numit „Din Faţă”, fiind descoperit de organele de Securitate după lichidarea grupului.

Vara stăteau în pădure, sub cerul liber, iar seara coborau în sate, unde erau cunoscuţi de mai toată lumea. Când vremea era potrivită, vânau. În timpul lucrărilor agricole ajutau oamenii la cosit, strâns fânul, seceriş, tăiat lemne şi chiar la treierat. Un tânăr declara la anchetă: „am plecat să strâng fânul nostru şi, când am ajuns acolo, fânul era strâns de părintele Roşa, care grebla fânaţul”.

Iarna stăteau în bordeie, îngropaţi în pământ, unde aveau provizii de alimente, apă, lemne de foc, ferindu-se să facă urme pe zăpadă. În bordeie lucrau manual troiţe, coşuri de nuiele, unelte agricole. Preotul Jaflea scria mult (Securitatea era informată că Grigore Jaflea deţinuse 10 caiete în care-şi făcuse notiţe în anii pe care-i petrecuse în munţi. Din păcate, acestea n-au fost găsite niciodată).

În perioada cât au stat în Apuseni şi-au construit 9 adăposturi (buncăre), după cum urmează: în Dosul Pietrii (aprilie-iunie 1950, primăvară 1951), la locul numit Prag (octombrie 1951-martie 1952), la Ţărmure (folosit în iarna anului 1951/1952), lângă Pârâul Haiducului, în pădurea Tâmpăna (până la 10 decembrie 1952), la Gruiul Uliului (1952-1953), la locul numit Hârtoape, pe Dâmbul Bradului (1953-1956), la locul numit După Bulz. Adăposturile erau construite în pământ, în locuri uscate, fiind întărite cu scânduri în părţile laterale, ca şi acoperişul, şi camuflate cu frunze.

Unele au fost ridicate şi folosite doar de Leon şi Gheorghe Şuşman, iar în altele au stat împreună cu preoţii Roşa şi Jaflea. De unele dintre acestea ştiau şi câţiva oameni din sat, care veneau şi-i aprovizionau. De exemplu, buncărul de la Dosul Pietrii îl construiseră împreună cu preoţii greco-catolici şi cu Vlad Ilie.

În toamna şi iarna lui 1952 au folosit buncărul de la locul numit Prag, unde s-au reîntors şi în primăvara anului următor. Deoarece prin acea zonă urma să se facă o păşune pentru vite, riscând astfel să fie descoperiţi, membrii grupului au părăsit definitiv acest adăpost. De altfel, ei fuseseră descoperiţi aici de doi pădurari, unul dintre aceştia fiind Bicuţ Andrei, care avea să devină ulterior unul dintre apropiaţii rezistenţilor.

Buncărul din Ţărmure a fost cunoscut de pădurarul Bicuţ Andrei şi de Boboia Ioan, care i-au şi ajutat cu alimente în toată această perioadă.

Lângă Pârâul Haiducului s-au ascuns preoţii Roşa Simion şi Jaflea în iarna anului 1951/1952, cărora li s-au alăturat Leon şi Gheorghe Şuşman, pentru că adăpostul de la Ţărmure devenise neprielnic. La Pârâul Haiducului au stat şi în vara lui 1952, când podelele bordeiului s-au prăbuşit, motiv pentru care membrii grupului s-au mutat în altă parte.

Locul de adăpost din pădurea Tâmpăna a fost ridicat de fraţii Şuşman împreună cu Boboia Ioan. Au stat aici până la 10 decembrie 1952, când au fost descoperiţi de pădurarul Zbânca, care a tras asupra lor, după care a anunţat organele de Securitate. Deşi ar fi putut să-l împuşte pe Zbânca atunci sau mai târziu, n-au făcut acest lucru, ci au mers la locul numit Hârtoape, unde se afla un adăpost făcut de Boboia Ioan. Au rămas aici până în primăvara anului 1953. În acest timp ei au mai construit o colibă la Gruiul Uliului, deoarece la Hârtoape capacitatea buncărului era prea mică. Situat în pădurea Dosul Brazilor, în apropierea colibei lui Cirebea Ioan, buncărul a fost folosit până în luna mai 1953.

În mai 1953, omul de legătură Boboia Ion a fost chemat la Turda, la Cercul Militar. Bănuind că e o cursă de-a Securităţii, a venit la fraţii Şuşman şi a rămas alături de aceştia. Tot în primăvara aceluiaşi an fraţii Şuşman s-au reîntors în Poiana Horii, unde au luat legătura cu Petrea Mitrii şi cu fratele acestuia, Ioan, pe care Şuşman Leon îi cunoştea din perioada primei sale „fugi”. Au stat aici până în toamna aceluiaşi an, când, în urma faptului că Petrea Mitrii, într-un moment de slăbiciune, deconspirase faptul că-i găzduia pe Leon şi Gheorghe, aceştia au fost nevoiţi să părăsească Poiana Horii.

Reîntorşi la Segagea, fraţii Şuşman şi preotul Roşa s-au adăpostit în pădurea După Bulz, despre a cărui existenţă cunoştea şi Măgureanu Izidor. Acest adăpost a fost folosit până în vara anului 1956, concomitent cu cel de la Dâmbul Bradului (pe care-l construiseră în 1953).

În 1954 Răfăilă Vasile le-a spus fraţilor Şuşman că Boboia Ion avusese o depresie şi înnebunise. Nemaiputând suporta viaţa ce o ducea, acesta intenţiona să meargă la Securitate şi să se predea. Cum orice încercare de a-i schimba intenţia fusese zadarnică, Răfăilă Vasile şi Bicuţ Andrei îl împuşcaseră în pădure, după care îl îngropaseră.

A doua veste tristă a fost cea referitoare la moartea preotului Jaflea. Acesta se îmbolnăvise stând într-un cort, în pădurea Cătuneţ, fiind îngrijit de soţia sa şi de părintele Roşa. A fost dus în satul Segagea, la Sabin al Onului, unde a zăcut o lungă perioadă la pat. Nu a putut fi dus acasă, pentru că locuinţa sa era permanent păzită de Securitate. În sat apăruse între timp o echipă de geologi (în realitate ofiţeri de Securitate), care mişunau peste tot, şi le-a fost teamă să nu-l găsească pe preot, motiv pentru care a fost mutat cu targa la o colibă situată pe Dealul Blajului. A murit de faţă cu soţia sa, părintele Roşa şi câţiva oameni. L-au înmormântat noaptea, în ocolul oilor. La înmormântare au participat enoriaşii săi: Vasile Răfăilă, Maria Boţa, Ilie Vlad, Teodor Trâncă, Izidor Măgureanu, Valer Crai, Iacov Cirche, Ioan Puf, Vasile Rujdea, Irina Boboia, Vasile Pârţilă, zis Arlus, Iulian Boroş, Sabin al Onului, Irina Sdeorna, Simion Butan, Ion Bodea, Petru Bodea, Toader Răfăilă şi alţii. Aceste persoane îi vor ajuta şi în continuare pe preotul Simion Roşa şi pe cei doi fraţi Şuşman.

Din acel moment, preotul Roşa Simion a rămas permanent alături de Leon şi Gheorghe Şuşman, petrecând toamna anului 1954 pe la colibele oamenilor, apoi, când a început frigul, s-au retras la ascunzătorile săpate în locurile După Bulz şi Dâmbul Bradului. Au rămas până în primăvară 1955, iar pe parcursul verii ce-a urmat s-au ascuns în colibele oamenilor. În toamnă au revenit la aceleaşi ascunzători, de unde părintele Roşa cobora la credincioşii săi atunci când ningea, întorcându-se tot pe ninsoare, pentru a nu-i fi descoperiţi paşii în zăpadă.

În anii 1956-1957 s-au ascuns în coliba lui Traian Botoş, situată în apropiere de Dealul Mare, apoi la cea a lui Pleş, la Zigurade, Dealul Mic, adăpostindu-se şi în buncărul de la Dâmbul Bradului, despre care aveau cunoştinţă şi Cirebea Iacob, Ioan Puf şi Sabin Puf.

La părăsirea bordeiului, îl acopereau cu pământ şi frunze, camuflând locul. Pentru a găsi ascunzătoarea mai uşor, făceau anumite semne pe coaja fagilor. Când grupul a fost descoperit de Securitate, au fost tăiaţi chiar şi copacii care fuseseră astfel însemnaţi. Securitate dorea parcă să şteargă orice amintire despre existenţa acestui grup de rezistenţă.

Cei doi preoţi nu au fost înarmaţi. Conform acuzaţiilor Securităţii, în ultimii ani preotul Roşa ar fi deţinut un pistol.

Aproape toată Segagea îi ajuta. Printre persoanele care le erau mai apropiate se aflau: Teodor Belea, fost primar legionar, Izidor Măgureanu, Iacob Cirebea, Cornel Pârţilă, Pavel Pitea etc. Maria Cremene le-a spălat hainele, Vasile Răfăilă i-a tuns, Irina Boboia le-a dat haine şi încălţăminte, iar împreună cu pădurarul Andrei Bicuţ participau la vânătoare.

În fiecare toamnă credincioşii colectau făină de porumb şi le-o dădeau membrilor organizaţiei. De asemenea, culegeau cartofi şi îi depozitau în pădure, aproape de buncărele rezistenţilor. Tot aşa se adunau şi haine pentru aceştia. În 1956 Leon Şuşman s-a îmbolnăvit de stomac şi a fost ajutat de Ene Victor cu medicamente, iar oamenii i-au furnizat lapte. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în anii 1956-1957, rezistenţii fiind ajutaţi de aceiaşi oameni, dar şi de alţii noi, care crescuseră în cei 9 ani cu conştiinţa datoriei faţă de preoţii lor.

Organizaţia lui Leon Şuşman a fost astfel caracterizată de Securitate: „A desfăşurat o intensă activitate de subminare a regimului, cultivând neîncredere în trăinicia democraţiei populare, agitau populaţia împotriva neîndeplinirii obligaţiilor faţă de stat şi întreţineau psihoza războiului. Ei trimiteau legionarii şi P.N.Ţ.-iştii cu care erau în legătură să facă agitaţie în rândul ţăranilor [ca] să nu-şi satisfacă serviciul militar, să nu participe la muncile obşteşti, la şedinţe, să nu intre în G.A.C. şi întovărăşiri agricole. Îi asigurau că în momentul declanşării unui război vor organiza în munţi grupuri contrarevoluţionare, care vor acţiona din interior împotriva statului nostru” (F.D.[4] 114, f. 228).

 

SFÂRŞITUL UNUI VIS

 

Ajungând la acest punct în studierea dosarelor Securităţii privind „banda Şuşman-Roşa”, nu se poate merge mai departe până ce nu sunt aşternute pe hârtie gândurile şi sentimentele încercate după parcurgerea dosarelor ce cuprind istoria şi întâmplările celor 9 ani de rezistenţă anticomunistă, alcătuită dintr-o simbioză de nedespărţit, dintr-o rezistenţă armată, reprezentată de cei doi fraţi Şuşman, şi alta religioasă, a celor doi preoţi şi aproape a întregului sat, ai cărui locuitori îi ocrotesc şi îi ascultă pe membrii grupului. Şi când spunem un sat, nu folosim o figură de stil. Prin anchete, Securitatea enumera iniţial un număr de 45 de bărbaţi implicaţi în ascultarea şi ocrotirea acestor luptători ai ţării şi ai credinţei, dar pe parcurs numărul lor creşte, sunt numite şi femeile şi copiii satului care au făurit această epopee.

Participă la ea cu simplitatea cu care se duc la pădure sau la coasă. Satul întreg se duce la Înviere în curtea unuia dintre ei. Altă dată Învierea se face în pădure sau în vreo şură, la lumina lumânărilor, şi tot satul e acolo.

Parcurgând firul acţiunii, te aştepţi din moment în moment să se întâmple dezastrul, ca trăsnetul din senin, de undeva din interior. Te aştepţi ca vreunul dintre ei, răzleţit de Securitate în beciurile ei sau ademenit de bani şi favoruri, să trădeze şi toată frumuseţea acestui colţ de lume românească să se sfărâme. Dar lucrul acesta nu se întâmplă. Nenorocirea vine din altă parte, din afara acestui colţ de rai, în care nu s-a găsit nici o Iudă timp de 9 ani. Securitatea a întrebuinţat toate măsurile de care dispunea: a supravegheat cu agenţi posibile elemente de sprijin, ani şi ani a instruit şi calificat agenţi străini comunei, a încercat să introducă în grup aşa-zişi „rebeli” din Ungaria, a cenzurat corespondenţa întregii comune, a implantat în casele sătenilor microfoane şi alte aparate sofisticate şi, cu toate acestea, după 9 ani lucra în orb.

Într-un raport al Securităţii se preciza faptul că agenţii nu erau sinceri, iar informaţiile rezultate abundau de contradicţii. Întreaga comunitate a clădit o platoşă de apărare. Chiar organizaţia de partid din comună era formată din oamenii preoţilor, în frunte cu secretarul de partid. Informatorii recrutaţi de Securitate s-au dovedit în cele din urmă că fuseseră cei mai devotaţi oameni ai rezistenţilor din  munţi. Informaţiile le dădeau după cum erau sfătuiţi de cei doi preoţi sau de fraţii Şuşman. Dacă unii bănuiţi erau duşi la Securitate, unde erau bătuţi şi chinuiţi zile întregi, nu declarau nimic. Iar în prezenţa microfoanelor instalate în locuinţe dădeau informaţii false, prin care lăsau să se înţeleagă că membrii grupului nu se ascundeau prin zona respectivă.

Pe de altă parte, faptul că lucrurile merg mereu bine, că nu se întâmplă nimic rău timp îndelungat, creează o adormire a simţului primejdiei, o tocire a veşnicei vigilenţe pe care trebuie să o aibă un luptător. E ceva ce s-a întâmplat în toate grupurile de rezistenţă de lungă durată din ţară.

Fraţii Arnăuţoiu se lasă ademeniţi la o întâlnire, total nebănuitori şi practic dezarmaţi. Cei din rezistenţa făgărăşeană se duc la o stână, la fel de dezarmaţi. Aceeaşi greşeală o fac şi fraţii Şuşman.

Iată ultima lor zi de rezistenţă, aşa cum este ea relatată de cei doi supravieţuitori ai dezastrului, la anchetele de la Securitate.

În ziua de 18 iulie 1957, depune Şuşman Gheorghe: „am fost singur în pădurea de brad Harda, unde am mâncat afine”. Pe înserat trebuia să meargă în satul Segagea, la Crişan Vasile, care fusese la târg la Turda, de unde urma să aducă gazete şi ştiri noi. Tot aici trebuia să sosească şi fratele său Leon. În timpul zilei Leon umblase prin păduri, ca să vâneze ceva. Se apropia Sfântul Ilie, când câţiva oameni de sprijin îşi serbau numele, şi voia să le facă o bucurie. N-a avut noroc însă. Gheorghe Şuşman şi-a lăsat arma Z.B. şi pe cea de vânătoare în şura unui om, fără ştirea acestuia, păstrând doar pistolul, după care a coborât la Boboia Irina, cu care se înţelesese să-i aducă de la cooperativă o pereche de bocanci, lucru pe care fata l-a şi făcut, plătind ea, el urmând să strângă zmeură şi să o vândă, pentru a face rost de bani. Uită, aşadar, să declare că ei îi dăruise acel coşuleţ cu afine.

De la Irina Boboia a plecat la locuinţa lui Crişan Vasile, unde se afla fratele său Leon, gazda şi o persoană necunoscută. Şi Leon era înarmat doar cu un pistol. Îşi lăsase arma Z.B. şi arma de vânătoare la marginea pădurii. Pe masă era un litru de ţuică, adus de persoana necunoscută, şi ceva de mâncare. Leon l-a trimis pe Crişan Vasile după preotul Roşa, care de trei zile se afla în sat. „Am băut puţin, că nu obişnuiam, preotul n-a servit deloc. Peste o oră ne-am pomenit somaţi, de la uşa casei, să ne predăm. N-am răspuns la somaţie. Eu şi Crişan Vasile ne-am sculat de la masă spre uşă. Pe fereastră s-a tras o rafală de pistol şi s-a stins lampa şi s-a încins lupta între noi şi organele de stat, uşa rămânând închisă. Leon avea asupra sa tot un pistol de buzunar. În zorii zilei, organele de stat au pătruns în casă şi ne-au arestat” (declaraţia, ca de altfel toate declaraţiile anchetaţilor din grup, e scrisă de anchetator şi doar iscălită de cel anchetat).

Crişan Vasile, gazda, declara: „în seara de 18 iulie 1957, la orele 21, a venit Şuşman Leon, apoi Şuşman Gheorghe. De la Brad Ilie l-am adus pe preotul Roşa Simion, pe geam am pus un cearşaf. Pe la orele 23 am auzit somaţia: Şuşman, predă-te, că eşti înconjurat. S-a tras pe fereastră şi s-a stins lampa. S-a tras din casă, nu ştiu care, cei doi Şuşmani aveau numai pistolete. Am simţit că sunt rănit la mâna dreaptă şi apoi alte răni. Dimineaţa preotul Roşa era mort, Leon Şuşman era rănit grav, Gheorghe, rănit puţin. Am fost scoşi afară în faţa casei”. Se remarcă faptul că în toate documentele referitoare la acest episod se ţine cu tot dinadinsul ca numele necunoscutului ce a fost de faţă să nu fie amintit. De-abia în alte documente ale Securităţii este menţionat, cu pseudonim, dar foarte rar cu numele adevărat. Vom reveni însă la momentul potrivit cu amănuntele ce le-am găsit. Se aminteşte că acest necunoscut a venit cu sticla de ţuică, în care sigur se afla un somnifer sau un medicament paralizant, care i-a făcut pe cei din casă să nu fie în deplinătatea forţelor până dimineaţa. Rareori s-a întâmplat ca un grup de rezistenţă anticomunistă să fie distrus din cauza întâmplării sau a vigilenţei Securităţii. Fiecare grup a căzut din cauza unei informaţii, fie smulsă în anchetele Securităţii, fie pe baza vreunei vorbe scăpate de vreun luptător sau sprijinitor, care nu trebuia spusă, dar mai ales furnizată de vreo Iudă pentru bani sau alte avantaje. Desigur, nici grupul Şuşman Leon nu putea fi ocolit de această pacoste a poporului nostru.

Într-un referat din 1957, iscălit de maiorul de Securitate Florea E., cpt. Man Traian şi lt. maj. Mateescu Lucian, ofiţerii de Securitate îşi făceau autocritica, deoarece, în cazul lui Şuşman Leon, din 1948 până în 1953 n-au avut decât informaţii vagi, în urma cărora fuseseră arestaţi doar câţiva sprijinitori marginali (F.D. 82, vol. 2, ff. 3-23).

În decembrie 1952, Securitatea primise o informaţie potrivit căreia bandiţii erau ascunşi în grajdul casei lui Victor Ene. Presat de organele de Securitate, acesta a fost silit să recunoască că într-adevăr îi ascunsese timp de 2 ani pe rezistenţi. A fost recrutat ca agent, fapt pe care l-a destăinuit însă şi lui Leon Şuşman. Ba mai mult, l-a deconspirat şi pe agentul C.V., pe care Securitatea intenţiona să-l infiltreze în interiorul grupului.

În ianuarie 1953 morarul Boboia Ion, din Poşaga, a fost chemat la Comisariatul Militar cu scopul de a fi recrutat ca informator. Boboia Ioan, temându-se că va fi anchetat pentru legăturile sale cu fugarii, fuge direct în pădure, unde rămâne alături de cei doi fraţi Şuşman.

Între anii 1954-1957 Securitatea a avut în Poşaga o mulţime de agenţi infiltraţi sub nume conspirative: „Doru” (fost legionar, prieten cu Şuşman), „Bucur”, „Mogoş Petru”, „Piatră Nicodim”, „Bucur Ilie”, „Barbu”, „Valentina G.”, „Piatră Nicolae”, „Popa Nicolae” etc. Aceştia, însă, după spusele Securităţii, au fost nesinceri şi trădători, fiind oameni apropiaţi preoţilor şi fraţilor Şuşman.

Singurul agent ce a servit Securitatea, conform documentelor acesteia, a fost agentul „Maxim Ionescu”, care a ajutat la distrugerea grupului. Dar, aşa cum în cazul distrugerii grupului Dabija, Securitatea a dat atacul fără să ţină seama că agenţii Securităţii, Oniga şi Bocan, se aflau în mijlocul luptătorilor, putând fi şi ei ucişi, la fel s-a acţionat şi la Poşaga. Securitatea a tras în casă, fără să ţină seama că agentul lor era acolo şi putea fi omorât. S-a ajuns în situaţia în care, pentru a se salva, acesta s-a acoperit cu cadavrul preotului Roşa. Cu toate acestea, a fost nimerit de câteva gloanţe, fiind lovit în cap cu armele şi bocancii de către ostaşii care aveau să pătrundă dimineaţa în casa lui Crişan Vasile. Mai mult, a fost muşcat şi desfigurat de câinii asmuţiţi asupră-i, „încât a rămas infirm, nemaifiind capabil de muncă”, după cum relatează un raport al Securităţii.

Într-un raport privind „lichidarea bandei Şuşman Leon” al Direcţiei Regionale de Securitate Cluj, din 25 iulie 1957, semnat de lt.-col. Breban Iosif şi adresat ministrului Afacerilor Interne, gen.-col. Alexandru Drăghici, se menţionează: „În acţiunea de depistare a bandei «Şuşman Leon», ce acţiona pe raza comunei Poşaga, raionul Turda, în ultimul timp a fost infiltrat agentul «Maxim Ionescu». La infiltrare s-a avut în vedere posibilitatea agentului de a se deplasa mai des în această comună, el fiind instructor la raionul U.R.C.C. Turda. S-a ţinut cont, de asemenea, de unele aspecte comune din viaţa agentului cu ale banditului Roşa Simion şi chiar a bandiţilor Şuşman, în sensul că agentul era de religie greco-catolică, făcuse trei ani de teologie la Blaj, iar banditul Roşa Simion era preot greco-catolic nerevenit. În decursul muncii agentul fiind dirijat de a folosi sentimentele religioase greco-catolice ale unor elemente de sprijin, a reuşit să şi le apropie şi să ia legătura cu bandiţii de trei ori, dar organele noastre nu puteau şti aceasta numaidecât, [ci] cu cca. 12 ore mai târziu” (F.D. 41, vol. 2, f. 7).

Din desfăşurarea procesului rezultă că agentul „Maxim Ionescu” era un cunoscut al familiei Şuşman. Într-un loc, Şuşman Ieronim, care revenise de curând din închisoare, declara că i s-a propus de către cineva să se întâlnească cu fratele său Leon, dar refuzase propunerea. Din declaraţiile preotului Şuşman Ieronim, cât şi din declaraţia Silviei, sora acestuia, reiese că cei doi îl cunoşteau pe agent sub numele de Mazăre Ioan.

Cum a luat legătura preotul Roşa cu agentul „Maxim Ionescu”? Răspunsul îl oferă chiar agentul, în interiorul dosarului D.I. nr. 2.701, vol. 5, ff. 202-203: „în ziua de 27 noiembrie 1956, fiind la secţia de alimentaţie publică din comuna Poşaga de Jos, s-a întâlnit cu locuitorul Stejar Nicolae, care, după o scurtă discuţie, l-a întrebat pe sursă dacă vrea să vorbească cu un om de religie greco-catolică. La răspunsul afirmativ al agentului, acesta i-a spus că, de-l interesează, poate veni seara la orice oră la el acasă (la Stejar Nicolae). Agentul, ducându-se în seara respectivă la Stejar Nicolae, a fost introdus în casă, unde i-a fost prezentat un ţăran şi care acesta prezentându-se cu numele de Roşa. În discuţiile purtate între ei, Roşa s-a interesat ce preoţi cunoaşte sursa, dat fiind că a urmat Seminarul Teologic la Blaj, iar după răspunsul dat de sursă Roşa a afirmat că împreună cu el se mai află şi bătrânul Şuşman, că o duc greu în situaţia în care se află şi în special din punct de vedere al încălţămintei, rugând totodată pe sursă să le procure un aparat de radio cu galene”.

Modul concret în care s-a produs descoperirea şi distrugerea grupului de rezistenţă se regăseşte tot în raportul din 25 iulie 1957, care continuă astfel: „Pentru îndepărtarea acestei defecţiuni, în ce priveşte legătura cu agentul şi crearea unei forţe minime cu care să se poată acţiona imediat când sesizează agentura unde se găsesc bandiţii, au fost introduşi la 25 mai 1957 în comuna Poşaga, raionul Turda, o echipă de 10 ofiţeri de Securitate, sub legenda de «geologi». Echipa geologică, controlată şi îndrumată permanent, a reuşit să se menţină în teren fără să se deconspire timp de cca. două luni. După o prealabilă verificare chiar prin agentură, în ultimul timp s-a hotărât să se predea 1-2 agenţi dintre cei mai buni, aceasta însă tot sub legendă, spunându-li-se agenţilor că «profesorul», şeful grupului de «geologi», este membru de partid, a fost recrutat de noi şi o să-l punem în legătură cu profesorul pentru a-i comunica imediat ce vor şti că bandiţii se găsesc într-un loc precis. Agentul «Maxim Ionescu», la întâlnirile din zilele de 10 şi 15 iulie 1957, ne comunică că în discuţiile cu numiţii Bodea Miron, Pârţilă Nicolae şi Crişan Vasile, cunoscute elemente de sprijin ale bandei «Şuşman Leon», aceştia i-au spus că în ziua de 19 sau 20 iulie va avea loc sărbătorirea zilei onomastice a numitului Brad Ilie din satul Segagea, unde vor participa bandiţii Şuşman şi Roşa Simion, invitându-l să participe şi agentul. În faţa acestei situaţii, în ziua de 15 iulie 1957 agentul «Maxim» a fost instruit asupra comportării sale în timpul întâlnirii şi în special cum să procedeze pentru a ne preciza cu câteva ore înainte dacă are loc întâlnirea sau nu şi să comunice «profesorului Constantinescu», deci maiorului Vieru Constantin, despre acest lucru, spunându-i-se că noi vom fi în apropiere, iar maiorul Vieru Constantin are posibilitatea să ne comunice”.

În grupă se aflau şi femei şi tot timpul au căutat să se împrietenească cu oamenii din sat, locuind chiar la ei, dându-le daruri şi purtând discuţii cu copiii. Cu toate acestea, nu au aflat nimic

Grupa de geologi a identificat de cu ziuă locuinţele lui Brad Ilie şi Crişan Vasile, care locuiau aproape. O companie de Securitate stătea în aşteptare la locul numit Pietrele Mărunte. Agentul l-a anunţat pe maiorul de Securitate Vieru Constantin („profesorul Constantinescu”, şeful „geologilor”) că întâlnirea va avea loc la 18 iulie, în casa lui Crişan Vasile. Din însărcinarea Securităţii, „Maxim Ionescu” a cumpărat un litru de băutură, cu care apoi i-a servit pe rezistenţi. Geologii, în realitate: mr. de Securitate Vieru Constantin, cpt. de Securitate Mândruţ Grigore şi a.c. Covaci Elisabeta, s-au ascuns de cu seară în apropiere. Erau înţeleşi ca, sub un pretext oarecare, agentul să iasă afară din casă şi să tuşească de două ori, semn că bandiţii erau înăuntru. În jurul orelor 030 agentul a ieşit afară împreună cu Crişan Vasile, a tuşit de două ori, după care a intrat în casă. Echipa de geologi, compusă din 10 ofiţeri de Securitate, a înconjurat casa. Mr. Vieru, cpt. Mândruţ şi lt. Hosu Gheorghe au somat, după care, la orele 100, au încercat să intre cu forţa.

Mr. Vieru a fost rănit mortal, decedând în scurt timp. Preluând conducerea operaţiunii, cpt. Mândruţ a tras pe fereastră un încărcător de pistol automat. Din casă s-au auzit ţipete, semn că unii dintre rezistenţi (se pare că preotul Roşa) fuseseră răniţi. Soldaţii din Trupele de Securitate au continuat să tragă prin fereastră şi prin uşă, până ce „bandiţii” n-au mai răspuns cu foc. Între timp, lt. Hosu şi plt. Trif Ioan s-au deplasat la compania de ostaşi de la Pietrele Mărunte pentru a solicita ajutor, aparatele de telefonie nefuncţionând. Compania a sosit la orele 530, trupele au somat şi au tras asupra casei 1.300 cartuşe, după care au intrat în forţă. Şuşman Leon era grav rănit la cap şi în stomac, preotul Roşa Simon mort, Crişan Vasile rănit, Şuşman Gheorghe rănit uşor, iar agentul a fost rănit şi el uşor în picioare de 2 cartuşe. Informatorul Securităţii a scăpat ingenios, aşezându-l pe Roşa Simion, rănit grav, deasupra lui [Iată aşadar cum acest preot l-a salvat, chiar în pragul morţii, pe cel care îi trădase – n.n.]. La percheziţia casei s-au găsit două pistoale de buzunar, material legionar şi câteva cărţi.

Pe lângă cele două răni uşoare, agentul „Maxim Ioneascu” a mai primit două lovituri în cap din partea ostaşilor şi a fost muşcat de câine, fiind salvat doar la intervenţia cpt. Mândruţ Grigore.

A fost reţinut imediat Teodor Belea, fost primar legionar şi element de sprijin activ al rezistenţilor. Acesta a recunoscut că a alimentat grupul, dar a refuzat să denunţe alte persoane. A mai fost arestat şi Aurel Puf, care avea să declare faptul că ei, oamenii din sat, erau ataşaţi lui Şuşman, deoarece la o eventuală schimbare ar fi urmat să pornească la acţiune cu toţii. Au fost reţinute iniţial 19 persoane de sprijin, din cele 60 identificate de Securitate pe parcursul anchetei.

 

POPA CIOARĂ

 

Cu toate că grupul era format din preoţi greco-catolici, Securitate a încercat să obţină informaţii despre rezistenţi şi cu ajutorul unui preot ortodox, adevărat sau fals, care să fie trimis la Poşaga în locul lui Roşa şi Jaflea. În cele din urmă situaţia a devenit limpede, după ce preotul-călugăr Cioară Traian a fost trimis paroh în Poşaga, la 7 octombrie 1951 (acest episod este redat detaliat în D.P. nr. 31, vol. 12).

Fiind acuzat mai târziu, în octombrie 1957, că nu şi-a făcut datoria de agent şi că a fost amintit în declaraţiile unor sprijinitori ai preotului Roşa, Cioară Traian a fost silit să-şi facă autobiografia, în încercarea de dezvinovăţire, povestind cu lux de amănunte isprăvile înfăptuite pe unde a umblat, în mănăstiri sau în afara acestora, fapte pe care nici hârtia nu le suportă. Ultima dată se pare că se afla la Mănăstirea Râmeţ, jud. Alba.

Deşi nu urmase teologia, popa Cioară a fost numit la Poşaga după ce fusese instruit în prealabil de Rujdea Vasile, la Episcopia Ortodoxă din Cluj, cu privire la modul în care trebuia să acţioneze în ceea ce-i privea pe preoţii fugiţi. Din declaraţiile anchetaţilor rezultă că el dispunea de sume mari de bani, pe care le risipea în jurul lui spre a se pune bine cu oamenii.

Afirma în stânga şi-n dreapta că dorea să-i cunoască pe preoţii Roşa şi Jaflea. Aceştia au refuzat orice legătură cu el, însă pe Leon Şuşman avea să-l păcălească, lansând zvonul că era mesagerul unor preoţi ortodocşi, prieteni de-ai lui Leon, care intenţionau să ia legătura cu acesta.

Leon Şuşman a riscat cu destulă naivitate o întâlnire cu Cioară, cu ajutorul Irinei Boboia, gestionara cooperativei, la casa acesteia. Leon s-a prezentat preotului Cioară drept un frate mai mare al Irinei, pe nume Ioan, muncitor la Turda. Din discuţiile purtate, Şuşman Leon şi Boboia Irina şi-au dat seama că popa Cioară era agent al Securităţii. Acesta din urmă, cu toate că ştia că în realitate cel cu care vorbise era Leon Şuşman, deoarece observase handicapul de la mâna dreaptă a acestuia (pe care nu o putea folosi deloc), lucru cunoscut şi de Securitate, i-a dat 100 de lei.

Popa Cioară a făcut apoi un raport la Securitate, în care îl descria pe cel cu care vorbise ca fiind un om solid, înalt, de vreo 40-42 ani, care nu se folosea de mâna dreaptă, îmbrăcat în haine ţărăneşti. Raportul a fost înaintat organelor de Securitate ale raionului Turda, care i-a arestat în ascuns pe Irina Boboia şi pe adevăratul frate al acesteia, Ioan. Luând în calcul această posibilitate, Leon în prealabil îi instruise pe aceştia cu privire la ce trebuiau să spună la Securitate, dacă cumva ar fi fost ridicaţi. Drept urmare, atât Irina, cât şi fratele ei Ioan, oricâtă presiune s-a făcut asupra lor, au ţinut-o într-una că ei au fost cei ce-au vorbit cu Popa Cioară, astfel că după patru zile au fost eliberaţi.

Popa Cioară informase Securitatea şi despre un episod petrecut în toamna anului 1955, când, ducându-se la arie, a văzut între cei de acolo un om voinic, în vârstă, care muncea tăcut şi căruia ceilalţi săteni îi dădeau multă consideraţie. A dedus că acesta era preotul Roşa. Ridicaţi de Securitate şi duşi la Turda, toţi sătenii care fuseseră la câmp aveau să nege însă faptul că fuseseră martori la respectiva întâmplare.

În cele din urmă, Pârţilă Ioan a informat forurile bisericeşti despre activitatea preotului Cioară Traian, iar acesta a fost nevoit să plece din sat.

Drept încheiere, Direcţia Regională M.A.I. Cluj a dat o ordonanţă prin care a dispus încetarea procesului penal împotriva lui Cioară Traian, din lipsă de elemente constitutive. Acesta urma, aşadar, să fie pus în libertate şi trimis probabil în altă misiune (D.P. nr. 31, vol. 12, f. 25).

 

CHIPURI DE OAMENI

 

Ludu Mircea. Între sprijinitorii hotărâţi ai grupului Şuşman Leon s-a aflat şi învăţătorul din Segagea, Mircea Ludu. Nu era localnic, dar s-a integrat repede şi deplin în lumea satului. Era născut în satul Iaşi, Făgăraş, în 1919, tatăl Iosif, învăţător, iar mama Irina. Urmează Şcoala Normală de Învăţători din Făgăraş şi Conservatorul de Muzică din Bucureşti (2 ani). Ca elev, a făcut parte din Frăţia de Cruce. Mai avea 2 fraţi: Iosif, învăţător în satul Iaşi, Gheorghe, mort pe front, şi doi veri, Ludu Aurel şi Ludu Teodor, medici la Bucureşti, rspectiv Ploieşti. A urmat Şcoala de Ofiţeri de rezervă la Ploieşti şi Bucureşti, apoi a luptat pe frontul din Moldova, într-o companie de pionieri, în aprilie 1944. Pentru faptele de arme a fost decorat cu „Coroana României” cu virtute şi spadă. A făcut tot frontul de apus ca locotenent, în Regimentul I Vânători de Munte, fiind rănit în luptele de la Debrecen. De asemenea, a fost decorat cu „Steaua României”. Lăsat la vatră, a rămas ca învăţător în satul Luţa, de lângă Făgăraş, până în 1948.

Spre a preîntâmpina o arestare pentru activitatea legionară pe care o desfăşurase, Mircea Ludu a pleacat în Apuseni, fiind învăţător în Rediu, Turda. Aici s-a căsătorit, în 1949, cu Doina Ioanette, şi ea învăţătoare, fiica preotului greco-catolic din localitate. Au avut doi copii, Marius şi Doru. În 1949 a fost mutat disciplinar în Segagea, unde a stat doi ani, implicându-se cu tot sufletul în viaţa satului.

După cum declara singur în ancheta Securităţii, la 5 noiembrie 1957, a luat întâi legătura cu preoţii Roşa şi Jaflea şi apoi cu fraţii Şuşman: „Aveam aceeaşi concepţie faţă de regimul comunist şi mi-am arătat dorinţa de a-i cunoaşte. I-am întâlnit în şura lui Vlad Ilie şi i-am informat cu tot ce-i interesa. M-am întâlnit de mai multe ori cu ei. Am participat şi cu întreaga familie la slujbele greco-catolice făcute de cei doi preoţi. Şi eu sunt greco-catolic. Şi eu speram într-un război între americani şi sovietici. Troiţa găsită la mine mi-a fost dăruită de preotul Roşa Simion.

Am condus cursurile de alfabetizare în comună, la care veneau şi cei ce ştiau carte. Vorbeam tuturor duşmănos faţă de regimul popular. Le-am dat un pistol automat Beretta, ce-l aveam din timpul războiului. În 1952, fără explicaţie, mi s-a desfăcut contractul de muncă şi nu am mai fost primit în învăţământ. M-am întors în Luţa, unde am muncit ca plugar, cu soţia, 1,9 iugăre de pământ, ce-l aveam de la părinţi. În 1957 am fost arestat”.

La dosar, cu data de 6 noiembrie 1957, se află un certificat medical prin care se constată că numitul Ludu Mircea era bolnav de T.B.C. pulmonar, dar acesta bineînţeles că nu a constituit un motiv pentru care să nu fie condamnat la 16 ani muncă silnică. A fost eliberat din temniţă în anul 1964.

Şuşman Ieronim. În declaraţia dată la Închisoarea Gherla, în 1957, menţiona: „Sunt născut în 1925, în Măhăceni, Turda, în prezent deţinut la Închisoarea Gherla. Am fost condamnat în 1948, pentru activitate în Biserica Greco-Catolică, la 5 ani închisoare, eliberat în 1951. Am stat 4 luni liber şi apoi arestat din nou pentru aceleaşi infracţiuni: instigare publică împotriva regimului, prin slujbe greco-catolice, şi condamnat la 6 ani închisoare, pe care i-am făcut. Am ieşit în ianuarie 1957 şi din nou am fost arestat şi condamnat, tot pentru instigare publică împotriva ordinii sociale şi exercitarea funcţiei de preot, şi condamnat la 5 ani închisoare, ce o execut în prezent. Declar că m-am întâlnit cu fraţii mei Leon şi Gheorghe în lunile când eram liber, în primăvara anului 1957, mai mult chiar, i-am ajutat şi adăpostit, le-am dat de mâncare şi tot ce mi-au cerut şi ce-am crezut eu că au nevoie.

Au intrat în casă, după ce s-au convins că nu era pericol, Leon m-a întrebat despre copiii lui şi mi i-a dat în grijă. Ar fi vrut măcar să-i vadă trecând pe sub fereastră, dar nu s-a putut. I-am dat un tratat de drept, cu noua procedură penală, obţinut prin Chindriş Agapia (Pia), sora deţinutului Chindriş Vasile, de la o avocată tânără, Răileanu Viorica. Ele nu ştiau pentru cine era destinat. Mama le-a dat alimente, eu le-am dat fotografii cu copiii lui Leon, un rozar cu cruciuliţe şi o carte de rugăciuni. Ne-am luat rămas bun şi-au plecat noaptea prin grădină” (D.P. nr. 31, vol. 2, ff. 226-228).

Cremene Maria, născută Boţa, în 1912, în Pleşeşti, Turda, casnică. „În toţi anii s-au făcut slujbe greco-catolice la mine acasă de către preotul Roşa. Am tăinuit şi favorizat pe preoţii Roşa şi Jaflea, le-am spălat rufele, le-am făcut pâine, împreună cu fiica mea Irina. Până în 1953 am fost socotită chiabură, aveam cu tata şi fratele meu 5 iugăre în munte, 14 oi, 2 boi şi 1 vacă [la atât se socotea chiaburimea în munţii Apuseni – n.n.]. În 1953 fratele meu şi-a dat 3 iugăre de pământ lui Toma Pavel, ca să nu mai fim socotiţi chiaburi. Fiica mea a fost cununată în ascuns de preotul Roşa, l-am ajutat pe preotul Jaflea când era bolnav şi era ascuns la vecina mea, Cirebea Victoria. Soţul meu, Cremene Dănilă, nu ştia toate câte le făceam eu, nici fetele mele, Irina, de 20 ani, şi Nastasia”.

Boboia Irina, născută în 1921, orfană de amândoi părinţii, cu 2 surori mai mici, cu 3 iugăre teren neproductiv, gestionara cooperativei din Segagea. „Am purtat corespondenţa între preotul Roşa şi familia lui. I-am sprijinit pe toţi cu haine, alimente şi încălţăminte, pe care le-am plătit cu banii mei, şi cu zmeură şi afine, ce mi le aduceau ei. I-am adăpostit în şura mea. De Sfântul Gheorghe i-am făcut lui Gheorghe Şuşman cadou haine. Din acel moment am fost iubita lui. L-am cunoscut la o slujbă religioasă greco-catolică făcută de preotul Roşa. Prin acesta l-am cunoscut şi pe Leon, fratele lui. Gheorghe venea de multe ori la mine, eram hotărâţi ca atunci când va fi liber să ne căsătorim. El voia să ne cununăm religios la preotul Roşa de acum. Eu nu am voit, căci mă temeam că, dacă suntem cununaţi, nu va mai fi atent să nu fie văzut şi ar fi fost prins. Când am fost arestată de Securitate, în 1953, nu am recunoscut vreo legătură cu ei.

Ţineam la el. I-am informat apoi că nu am declarat nimic. Am păstrat legătura până a fost prins”.

Bodea Victor, născut la 25 aprilie 1924, oficiant sanitar în Turda. El avea să recunoască faptul că în câteva rânduri se întâlnise cu preoţii Roşa şi Jaflea la Izvorul Măgurelor şi la şura lui Pârţilă Achim, prilej cu care îi oferise consultanţă medicală lui Jaflea Grigore, care suferea de o boală a stomacului.

Sdeornea Nastasia, din Poşaga, născută în 1930. Referindu-se la preotul Roşa, aceasta declara: „Nu l-am denunţat autorităţilor statului, deşi ştiam că e fugar, deoarece îl cunoşteam de mică şi, după ce a murit tatăl meu, Roşa Simion ne-a ajutat mereu cu lemne de foc de la firez şi cu făină de la moară. De asemenea, nu l-am denunţat deoarece eu sunt de religie greco-catolică, iar Roşa Simion era preotul nostru catolic (…) Am primit de la preotul Roşa Simion un coş de nuiele pentru spălat rufe la vale, coş împletit de el, ca răsplată că i-am dat de mâncare când a venit pe la noi pe acasă” (D.P. nr. 31, vol. 2, f. 96).

Trâncă Teodor, născut în 1907, agricultor, „recunosc că, începând din anul 1948 şi anul 1949, am întreţinut legături cu fugarii Jaflea Grigore şi Roşa Simion, iar apoi cu Şuşman Leon, Şuşman Gheorghe şi Boboia Ioan, zis Forgău, pe care i-am găzduit, alimentat şi nedenunţat organelor de stat” (D.P. nr. 31, vol. 7, f. 95). Tot el l-a îngrijit pe preotul Jaflea în ultimele luni de viaţă ale acestuia, îngropându-l în curtea sa de oi, situată la locul numit „Blaj”.

„Eu am făcut legătura dintre preotul Roşa şi Şuşman Leon. Acesta mi-a dat o fotografie pe care a recunoscut-o preotul Roşa. Am cunoscut aproape toate bordeiele folosite de Şuşmani şi preoţi”.

Beţ Teodor, zis Ciuhan, din Segagea. S-a căsătorit cu fata lui Trâncă Teodor şi a fost cununat de preotul Jaflea, cu care a purtat legături cât a trăit acesta. A urmat de copil cursuri de religie greco-catolică în ascuns, împreună cu alţi tineri şi oameni din sat. Pe Şuşman Gheorghe îl cunoştea de când făcuse armata, fiind jandarm în satul Măhăceni.

Belea Victor, de 17 ani, 7 clase primare, muncitor betonist la Turda. Fiul lui Teodor, fost primar legionar, şi al Anei. Părinţii aveau 1 ha de pământ, 1 vacă, 1 cal, 4 oi şi o casă cu paie. La percheziţia domiciliară, Securitatea a găsit un manuscris cu conţinut greco-catolic, aşadar „reacţionar”, scris de el însuşi.

În ancheta de la Cluj, Victor Belea declara următoarele:

„De mic am participat la slujbele greco-catolice în sat şi în pădure. Odată, umblând prin podul cu fân, am găsit un pachet cu cărţi legionare şi bisericeşti, cam 20 de cărţi, pe care m-am apucat să le citesc. În cărţi se vorbea de Moţa şi Marin, care au luptat contra comuniştilor în Spania. Am citit împreună cu fratele meu şi cu alţi tineri, prieteni de-ai mei din sat. Preotul Roşa ne vorbea de bine ţările capitaliste, care ne vor elibera pe noi şi toată Europa răsăriteană.

Preotul Roşa spunea să nu ne despărţim niciodată de Biserica Catolică. Ne spovedeam permanent la preotul Roşa Simion. El ajuta pe oameni la lucru. Când m-am dus odată la strâns fân, fânul era adunat în căpiţe şi părintele Roşa grebla. Părintele Roşa cosea pe pânză modele româneşti, după cusăturile mamei mele [la dosar se află chiar o foaie de hârtie cu modele româneşti găsită la preot – n.n.]. Am primit de la preot două cărţi: Ce este religia? şi Dacă vrei să ai pe Dumnezeu, ascultă poruncile mele. Nu aveau conţinut împotriva Bisericii Ortodoxe, ci spunea că Satana a pus stăpânire pe întreaga lume, dar nu va putea învinge Biserica zidită de Fiul lui Dumnezeu.

În timpul revoltei din Ungaria se întâlneau aproape zilnic, ascultând la radio şi citind «Scânteia». Pe o placă de lemn am gravat portretul preotului Jaflea. În însemnările mele am scris, gândite de mine: «Lumea aceasta este gospodăria lui Dumnezeu, în care oamenii se împart în fii ai lui Dumnezeu şi fii ai Satanei. Astăzi Satana a pus stăpânire pe întreaga gospodărie să ne despartă de Dumnezeu. Cât va fi Satana de tare, tot oamenii lui Dumnezeu vor învinge». Le-am scris eu de la mine, când aveam 14 ani, când am venit la Fabrica de beton din Turda”.

„Cine erau oamenii lui Satana?” întreabă anchetatorul. Răspuns: „Oamenii care au pus stăpânire pe ţara noastră şi prigonesc Biserica Greco-Catolică, dar care nu va fi învinsă niciodată” (D.P. nr. 31, vol. 7, ff. 229-230).

Bodea Ion, zis Cremene, născut în 1901, căsătorit, cu 7 copii, 4 ha teren, 2 boi, 2 vaci şi 30 de oi. Complice, tăinuitor, favorizator.

„Preotul Roşa ne-a spus că, de se schimbă regimul, nu va mai trebui să dăm cote. Vorbea de rău U.R.S.S., ne-a promis că, de se va schimba regimul, celor ce nu au pământ în Segagea le va da pământ la ţară”.

Boboia Vasile, născut în 1931, căsătorit, cu 2 copii, 0,5 ha pământ, era cântăreţ din vioară. Şuşman Gheorghe i-a reparat vioara. Şi el ştia să cânte din vioară.

Vlad Ilie, „la bordeiul fugarilor au umblat toţi, acolo umblau şi copii, nu era un secret”.

Măgureanu Izidor, născut în 1901, din Poşaga, căsătorit, cu 8 copii, avere 5 iugăre pământ. Stare materială foarte bună: casă, şură, 1 cal şi 1 vacă, inventar agricol.

„M-am spovedit şi cuminecat la preoţii Roşa şi Jaflea (…) Nu i-am denunţat organelor de stat pentru faptul că nu vroiam să fie arestaţi, deoarece erau preoţi greco-catolici şi religia îmi interzicea să fac acest lucru” (D.P. nr. 31, vol. 7, f. 281). Din discuţiile ce le purtase cu preotul Jaflea, acesta îi spusese că „mai bine moare decât să treacă la ortodocşi” (D.P. nr. 31, vol. 7, f. 284).

Rus Vasile, zis Butan, născut în 1925, în Poşaga, căsătorit, cu 2 copii, 2 ha teren, recunoaşte că participase la slujbele clandestine oficiate de cei doi preoţi greco-catolici în casele diverselor persoane de sprijin, precum şi faptul că unul din copiii săi fusese botezat de aceştia.

Puf Ioan, din Segagea, născut în 1913, avere 2,16 ha teren, 1 cal, 1 vacă şi 5 oi, căsătorit, cu 8 copii. „Întrebare: De ce nu ai denunţat banda? Răspuns: Am fost pe front în Rusia până departe, am văzut cum era pe-acolo. Nu voiam să fie şi la noi aşa”.

Puf Sabin, zis Ţiganul, din Poşaga, 31 ani, căsătorit, 4 copii, 2,16 ha teren. „Recunosc că nu am denunţat organelor de stat pe bandiţii Şuşman Leon, Şuşman Gheorghe, Jaflea Gligor şi Roşa Simion, pentru faptul că nu voiam să fie arestaţi, deoarece au fost găzduiţi de întreaga comună” (D.P. nr. 31, vol. 8, f. 113).

Boţa Simion, născut în 1895, 6 ha teren, 1 cal, 4 stupi, 22 oi, 1 vacă, fost primar P.N.Ţ., a făcut frontul în 1916. „Am fost anunţat de mai multe ori că la Trâncă Teodor fugarii Roşa Simion şi Jaflea Gligor oficiază slujbe clandestine în rit greco-catolic, la care slujbe mergeam de luam parte. Mă spovăduiam şi cuminecam în ajunul sărbătorilor religioase. În fiecare an, de Paşti, duceam prescură şi vin, pentru ca fugarii să-mi facă paşti” (D.P. nr. 31, vol. 8, f. 131).

Crişan Teodor, a urmat Şcoala Superioară de Comerţ, fiind contabil la Târnăveni. Avere 2 iugăre de pământ. Frate cu Crişan Vasile. Legionar din 1929. A participat la demonstraţia legionară din Luduş, unde fusese prezent şi Corneliu Zelea Codreanu. În 1935 s-a stabilit la Gheorgheni-Ciuc, unde împreună cu Duma Iosif şi Suciu Pavel au format un cuib legionar, în care a activat în anii următori. S-a refugiat la Alba Iulia, activând în cuibul „Horea”, condus de Chiţulea Petru. În 1941 a fost condamnat la 4 ani închisoare. A luat legătura cu preotul Jaflea Grigore în toamna anului 1948, cu prilejul unui slujbe de botez. În 1951 a luat legătura cu Şuşman Leon, pe care l-a ajutat permanent. La 1 ianuarie 1957, fratele său Crişan Vasile i-a adus, din partea preotului Roşa, o troiţă de lemn şi câteva coşuri, ca amintire. Acesta i-a dăruit în schimb 4 volume din romanul Mizerabilii, de Victor Hugo (D.P. nr. 31, vol. 1, f. 214).

Crişan Vasile, fratele lui Crişan Teodor, secretar al organizaţiei de bază din Segagea. I-a găzduit şi alimentat pe preoţii Roşa şi Jaflea, informându-i despre acţiunile întreprinse de organele de stat pentru prinderea lor. A participat la slujbele clandestine în rit interzis, greco-catolic. Cunoştea locurile de adăpost ale „bandei”. În casa sa a avut loc ultima întâlnire a grupului Şuşman. A fost condamnat la moarte şi executat.

Pârţilă Vasile, a Jenchii, a avut de mic copil legătură cu preoţii, alături de mama sa. După moartea acesteia a continuat să-i ajute cu alimente şi informaţii, fiindu-le deseori călăuză. Chemat în armată, nu a divulgat nimic, iar la întorcere a continuat să-i ajute.

 

În continuare, redăm pe scurt cele cinci sentinţe pronunţate de către Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Cluj împotriva lui Gheorghe Şuşman şi a celor care se făcuseră vinovaţi de a fi fost „favorizatorii” grupului condus de Leon Şuşman. De menţionat faptul că toate recursurile făcute de avocaţii apărării au fost respinse.

            Componenţa completului de judecată era următoarea: col. de justiţie Paul Finichi (preşedinte), lt. col. Şipoş Iosif şi lt. col. Ion Gheorghe (asesori populari), mr. de justiţie Firez Ioan (procuror militar) şi Vasiliu Eugen şi Savin Mihai (secretari).

 

SENTINŢA nr. 463 din 12 aprilie 1958

           

„În fapt:

În ţara noastră, după înfăptuirea actului revoluţionar de la 23 August 1944 au avut loc importante transformări politice, sociale şi economice.

Conţinutul principal al acestor transformări revoluţionare a constat în instaurarea puterii democrat populare. Clasa muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist, a doborât puterea de stat burghezo-moşierească, a stabilit o dictatură revoluţionară a proletariatului şi a ţărănimii şi a lichidat rămăşiţele feudale din economia ţării.

Partidul Comunist, îndrumând lupta maselor largi populare, a tradus în viaţă o serie de măsuri politice şi economice cu caracter democratic.

În urma acestor măsuri şi reforme democratice au fost zdrobite forţele politice ale burghezie şi moşierimii, iar ţara noastră s-a desprins pentru totdeauna din lanţul şi influenţa statelor imperialiste.

La 30 decembrie 1947 a fost înlăturată monarhia şi s-a instaurat o nouă formă de stat, republica populară.

Forţele reacţionare, legionarii, P.N.Ţ-iştii, foştii exploatatori şi alte elemente duşmănoase, în ura lor neîmpăcată faţă de noua orânduire socială şi de stat şi inspiraţi fiind de propaganda calomnioasă a cercurilor imperialiste, pe tot parcursul prefacerilor revoluţionare au depus o împotrivire înverşunată, acţionând făţiş sau pe ascuns împotriva transformărilor din structura socială şi economică a ţării.

O serie dintre aceste elemente înrăite şi duşmănoase regimului democrat popular au trecut la luptă activă, au creat şi s-au încadrat în organizaţii contrarevoluţionare, s-au constituit în bande înarmate teroriste sau cu scop terorist, pentru a submina şi răsturna orânduirea de stat existentă în ţara noastră.

Obiectul acestui proces îl constituie activitatea desfăşurată de o astfel de bandă între anii 1948-iulie 1957, în frunte cu conducătorul ei, Şuşman Leon, şi fratele acestuia, Şuşman Gheorghe, precum şi activitatea elementelor de sprijin a favorizatorilor bandei” (D.P. nr. 31, vol. 3, f. 156).

            Procurorul Militar a arătat că singurul supravieţuitor al bandei, Şuşman Gheorghe, se făcea vinovat de instigarea populaţiei împotriva regimului, prin îndemnarea recurgerii la forme de luptă făţişă, acte de teroare împotriva autorităţilor de stat (cum a fost împuşcarea mr. Vieru, în noaptea de 18/19 iulie 1957), deţinere ilegală de arme etc.

            Se impunea aşadar ca instanţa să judece cât mai sever, fără acordare de circumstanţe atenuante, „pentru a se da satisfacţie oamenilor muncii” şi, totodată, un avertisment celor ce ar mai fi încercat să lupte împotriva regimului democrat-popular.

            Avocaţii din oficiu au fost: Vaida Felician, Bitea Horaţiu, Pop Silviu, Lazăr Liviu, Veinberger Eugen, Şinca Liviu, Pricop Magda, Bojan Ioan. Aceştia au cerut schimbarea încadrărilor juridice şi acordarea de circumstanţe atenuante, pe motiv că „faptele acuzaţilor nu puteau fi reţinute ca acte de teroare” (trebuie remarcat curajul avocaţilor apărării), dar cererile lor au fost respinse însă „cu indignare” de Procurorul Militar.

La ultimul cuvânt, Crişan Teodor recunoştea că fusese legionar, dar nu din interes, ci din convingere.

În favoarea învăţătorului Ludu Mircea, 17 locuitori ai satului Luţa, raionul Făgăraş, locul natal al celui menţionat, au înaintat o scrisoare către instanţă, luându-i apărarea şi descriindu-l pe acesta ca pe „un cetăţean paşnic şi democrat”, cu o „purtare exemplară”. Pot fi reţinute iscăliturile lui C. Vijoli, Milea Matei, Ludu Sever, Stan Gheorghe, Gheţea Gheorghe, Ludu Octavian, Moneşiu Gheorghe, Moneşiu Valeriu, Botu Neculai, Ludu Toader, Gheţea Severin (D.P. nr. 31, vol. 3, f. 134).

            La dosar se află şi un memoriu redactat de Ana Crişan, soţia lui Crişan Teodor, în care aceasta declara că în urma percheziţiei domiciliare „a fost găsit un jurnal intim al fetiţei noastre, Doina Diana Crişan. Acest jurnal al fetiţei are un caracter intim, familiar, şi nu a fost făcut nici cu scop de propagandă, nici să fie adus la cunoştinţa cuiva, ci ca o amintire pentru fetiţă când va fi mare şi ca să vadă ea prin ce suferinţă am trecut”. Motivând că era bolnavă şi că nu-şi putea întreţine singură fetiţa de şapte ani, Ana Crişan ruga autorităţile să-i elibereze soţul. Menţiona în acest sens şi faptul că „pentru greşelile făcute în trecut soţul meu a suferit îndeajuns şi, fiind deja în vârstă şi suferind, nu va putea rezista, iar fetiţa, care nu are nici o vină, va rămâne orfană, cu o pată pe toată viaţa” (D.P. nr. 31, vol. 3, ff. 139-140).

            În privinţa inculpaţilor încadraţi în primul lot, Tribunalul Militar Cluj, „în numele poporului”, hotăra următoarele:

1. Şuşman Gheorghe, condamnat la pedeapsa cu moartea, „pentru crima de constituire în bandă în scop terorist”,

2. Crişan Vasile, condamnat la pedeapsa cu moartea, „pentru crima de favorizare la constituire în bandă în scop terorist”,

3. Crişan Teodor, condamnat la 10 ani temniţă grea, „pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”,

4. Cremene Maria, condamnată la 18 ani muncă silnică,

5. Matiş Ioan, zis Chitoc, condamnat la 16 ani muncă silnică,

6. Ludu Mircea, condamnat la 16 ani muncă silnică,

7. Matiş Petru, condamnat la 14 ani muncă silnică,

8. Şuşman Ieronim, condamnat la 12 ani muncă silnică,

9. Cremene Dănilă, condamnat la 12 ani muncă silnică,

10. Belea Teodor, condamnat la 10 ani muncă silnică,

11. Pârţilă Ioan, zis Arlus, condamnat la 10 ani muncă silnică,

12. Boboia Irina, condamnată la 8 ani muncă silnică,

13. Sdeorna Nastasia, condamnată la 8 ani muncă silnică,

14. Pârţilă Vasile, a Jenchii, condamnat la 7 ani muncă silnică,

15. Belea Ioan, condamnat la 7 ani muncă silnică,

16. Bodea Victor, condamnat la 6 ani muncă silnică,

17. Popa Gligor, condamnat la 6 ani muncă silnică,

18. Pârţilă Ioan, a Jenchii, condamnat la 5 ani muncă silnică.

            Se dispunea confiscarea totală a averii condamnaţilor şi plata cheltuielilor de judecată.

            Sentinţa nr. 463 se regăseşte în D.P. nr. 31, vol. 3, ff. 149-179.

 

CONFISCAREA AVERII

 

            Redăm mai jos câteva mostre din averea găsită la percheziţie şi confiscată de către organele în drept.

            La Simion Boţa, avere găsită la percheziţie şi confiscată: 113 lei, un car, 4 stupi, 22 oi şi o vacă.

            La Ioan Puf, care avea 8 copii: 2,16 ha teren, 1 cal, 1 vacă, 5 oi.

            La Vasile Rus la percheziţie s-au găsit 15 lei şi 15 bani.

            La Pavel Pitea: 329 lei şi 25 bani, o casă acoperită cu paie, 1 ha teren, 6 oi şi 1 vacă.

            La Teodor Trâncă, cel care a fost socotit cu stare materială bună: 8 ha fânaţ, o casă cu 2 camere, 1 vacă, 2 viţei, un plug şi-o grapă, 20 kg mere, 50 kg porumb, 200 kg grâu, 10 kg grâu cu goz, 20 kg cânepă, 2 damigene.

            Bunurile au fost predate la Sfatul Popular al regiunii Cluj, sub pretextul că ele au fost găsite la „exploatatorii poporului”.

            La Ludu Mircea, din satul Luţa, s-a găsit teren arabil 1,57 ha, fânaţ 0,31 ha, avere mobilă – un dulap, o masă, 2 cămăşi uzate, 2 costume uzate, o bicicletă veche, un pat, o lampă de petrol, un fier de călcat, o găletuşă pentru copii, o pernă. Bunurile urmau să fie valorificate „conform legii”.

 

SENTINŢA nr. 464 din 12 aprilie 1958

 

Tribunalul Militar Cluj, „în numele poporului”, îi condamna pe următorii:

1. Vlad Ilie, condamnat la pedeapsa cu moartea „pentru crima de favorizare la constituirea în bandă în scop terorist”,

2. Trâncă Teodor, condamnat la pedeapsa cu moartea „pentru crima de favorizare la constituirea în bandă în scop terorist”,

3. Cirebea Iacob, condamnat la 18 ani muncă silnică,

4. Crai Valer, condamnat la 18 ani muncă silnică,

5. Beţ Teodor, condamnat la 10 ani muncă silnică,

6. Puf Ioan, zis Ţiganul, condamnat la 10 ani muncă silnică,

7. Puf Sabin, zis Ţiganul, condamnat la 7 ani muncă silnică,

8. Boboia Ştefan, zis Cuc, condamnat la 7 ani muncă silnică,

9. Măgureanu Izidor, condamnat la 6 ani muncă silnică,

10. Cremene Ioan, condamnat la 5 ani muncă silnică,

11. Brad Ilie, condamnat la 5 ani muncă silnică,

12. Sdeorna Sabin, condamnat la 5 ani temniţă grea,

13. Rus Marc, condamnat la 3 ani temniţă grea,

14. Rus Simion, zis Butan, condamnat la 3 ani temniţă grea,

15. Rus Vasile, condamnat la 5 ani temniţă grea,

16. Pitea Pavel, condamnat la 5 ani temniţă grea,

17. Belea Victor, condamnat la 4 ani temniţă grea,

18. Boboia Vasile, condamnat la 4 ani temniţă grea,

19. Crai Aurel, condamnat la 3 ani temniţă grea,

20. Boţa Simion, condamnat la 3 ani temniţă grea.

            Se dispunea confiscarea totală a averii condamnaţilor şi plata cheltuielilor de judecată.

            Avocaţii apărării au fost: Vuia Liviu, Bârsan Maria, Bărbosu Octavian, Todoran Dorin, Iuhasz Leontin, Micu Ovidiu, Lazăr Liviu, Vodă Alexandru, Goina Gheorghe. Aceştia au cerut altă încadrare juridică a faptelor şi acordarea de circumstanţe atenuante, cereri respinse însă de către procurorul militar.

            Sentinţa nr. 464 se regăseşte în D.P. nr. 31, vol. 9, ff. 122-149.

 

SENTINŢA nr. 465 din 12 aprilie 1958

 

            Tribunalul Militar Cluj, „în numele poporului”, îi condamna pe:

1. Puf Aurel, condamnat la muncă silnică pe viaţă „pentru crima de favorizare la constituirea de bandă în scop terorist”,

2. Crai T. Cornel, condamnat la 16 ani muncă silnică,

3. Pârţilă Nicolae, zis Dora, condamnat la 15 ani muncă silnică,

4. Bedelean Gligor, condamnat la 10 ani muncă silnică,

5. Stejar S. Nicolae, condamnat la 7 ani muncă silnică,

6. Urs F. Teodor, condamnat la 7 ani muncă silnică,

7. Roşa Nicolae, zis Cula, condamnat la 6 ani temniţă grea,

8. Popovici P. Nicolae, condamnat la 6 ani temniţă grea,

9. Popovici Vasile, zis Surdea, condamnat la 6 ani muncă silnică,

10. Leaş Teodor, condamnat la 6 ani muncă silnică,

11. Popovici Maria, condamnată la 5 ani muncă silnică,

12. Stejar P. Vasile, condamnat la 5 ani muncă silnică,

13. Roşa G. Simion, condamnat la 5 ani muncă silnică,

14. Popovici Alexandru, condamnat la 5 ani muncă silnică,

15. Urs Niculae, condamnat la 4 ani temniţă grea,

16. Bodea Miron, condamnat la 3 ani temniţă grea.

            Se dispunea confiscarea totală a averii condamnaţilor şi plata cheltuielilor de judecată, între 500 şi 2.300 lei.

            Avocaţii apărării din oficiu au fost: Alexandrescu Carmen, Orban Eugenia, Kapcza Emeric, Sârbu Maria, Bârsan Maria, Căciulă Constantin, Gramă Victoria şi Vornicel Cecilia. Deşi aceştia au solicitat schimbarea calificărilor, procurorul militar a considerat cererea ca fiind neîntemeiată, neluând-o în seamă.

            Sentinţa nr. 465 se regăseşte în D.P. nr. 31, vol. 15, ff. 109-132.

 

SENTINŢA nr. 561 din 30 aprilie 1958

 

Tribunalul Militar Cluj, „în numele poporului”, a hotărât condamnarea următorilor:

1. Răfăilă G. Vasile, condamnat la moarte „pentru crima de favorizare la constituirea în bandă în scop terorist”,

2. Bicuţ Andrei, condamnat la moarte „pentru crima de favorizare la constituirea în bandă în scop terorist”,

3. Boboia Spiridon, condamnat la 20 ani muncă silnică,

4. Turc I. Pavel, condamnat la 20 ani muncă silnică,

5. Pleşa A. Aurel, condamnat la 18 ani muncă silnică,

6. Răfăilă G. Teodor, condamnat la 15 ani muncă silnică,

7. Botaş F. Zaharia, condamnat la 12 ani muncă silnică,

8. Sdeorna P. Iulian, condamnat la 10 ani muncă silnică,

9. Vlad I. Gherasim, condamnat la 10 ani muncă silnică,

10. Boboia E. Ştefan, condamnat la 7 ani muncă silnică,

11. Cruciţa T. Dumitru, condamnat la 7 ani muncă silnică,

12. Bicuţ S. Ioan, condamnat la 6 ani muncă silnică,

13. Bodea Ioan, condamnat la 4 ani temniţă grea,

14. Boboia N. Ilie, condamnat la 4 ani temniţă grea.

            Se dispunea confiscarea totală a averii condamnaţilor şi plata cheltuielilor de judecată, între 800 şi 2.000 lei.

(D.P. 31, vol. 19, ff. 138-161)

 

SENTINŢA nr. 562 din 30 aprilie 1958

 

Prin acestă sentinţă, Botaş Teodor a fost condamnat la 5 ani muncă silnică, cu confiscarea totală a averii şi plata a 800 lei cheltuieli de judecată.

Sentinţa nr. 562 se regăseşte în D.P. nr. 31, vol. 19, ff. 172-175.

 

            În continuare vom reda procesul-verbal de execuţie al lui Şuşman Gheorghe:

„Noi, căpitan de Justiţie Pop Alexandru, Procuror Militar din Procuratura Militară Cluj, însoţit fiind de tov. Savin Mihai, secretar al Tribunalului Militar al Regiunii a 3-a Militară Cluj, în executarea Sentinţei nr. 463 din 12 aprilie 1958, rămasă definitivă potrivit Deciziei nr. 145 din 31 mai 1958 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar, şi executorie conform adresei nr. 2727 din 24 iulie 1958 a Prezidiului Marii Adunări Naţionale, care a respins cererea de graţiere, ne-am transportat la Penitenciarul Gherla în vederea executării pedepsei cu moartea a condamnatului Şuşman Gh. Gheorghe.

            -Şuşman Gh. Gheorghe, născut la 3 martie 1921, în comuna Măhăceni, Raionul Turda, Regiunea Cluj, fiul lui Gheorghe şi Victoria, agricultor, cu ultimul domiciliu în comuna Măhăceni.

Ne-am transportat în oraşul Gherla, unde se află Penitenciarul Gherla, în care este deţinut condamnatul şi unde a fost ales locul de executare a pedepsei dată prin Sentinţa nr. 463 din 12 aprilie 1958, a Tribunalului Militar al Regiunii a 3-a Militară Cluj, rămasă definitivă şi executorie.

Astăzi, 4 august 1958, orele 20, am sosit la Penitenciarul Gherla, unde am găsit prezenţi pe lt. Istrate Constantin, locţiitor al Comandantului, [şi] dr. Terbancea Moise, medic legist.

            La orele 2130 fiind fixată execuţia, înainte de această oră fixată, însoţit fiind de secretarul Savin Mihai şi locţiitorul Comandantului Penitenciarului Gherla, lt. Istrate Constantin, am mers în celula unde se afla condamnatul Şuşman Gh. Gheorghe şi l-am încunoştiinţat că a sosit timpul executării pedepsei pentru faptele săvârşite şi a fost întrebat dacă mai are ceva de mărturisit sau vreo dorinţă, la care condamnatul a declarat că nu mai are nimic de spus.

După aceasta s-a ordonat aducerea condamnatului sub escortă la locul de execuţie.

Condamnatul a fost legat la ochi şi apoi la stâlpul de execuţie, cu spatele către grupa de execuţie.

După îndeplinirea celor de mai sus, s-a ordonat executarea condamnatului prin împuşcare.

Medicul legist Terbancea Moise a constatat moartea condamnatului.

După una oră de la execuţie şi de la constatarea morţii de către medicul legist, cadavrul celui executat s-a dat în primire locţiitorului Comandantului Penitenciarului Gherla pentru a proceda la înhumarea lui.

Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal în cinci exemplare, din care unul pentru dosarul Tribunalului, unul pentru Procuratura Militară, unul pentru reprezentantul Penitenciarului, unul pentru Ministerul de Justiţie – Direcţia Tribunalelor Militare şi al cincilea exemplar s-a lăsat Comandantului Penitenciarului Gherla pentru a proceda la declararea morţii condamnatului pentru cauze legale” (D.P. 31, vol. 6, f. 4).

Documentul era semnat de următoarele persoane: cpt. de justiţie Pop Alexandru, Savin Mihai (secretar), dr. Terbancea Moise (medic legist), lt. Istrate Constantin (locţ. cmd. Penit. Gherla) şi mr. Gruia Manea (delegat M.A.I.).

De menţionat că la această dată au fost executaţi, tot prin împuşcare, şi ceilalţi condamnaţi la moarte: Crişan Vasile, Trâncă Teodor şi Vlad Ilie.

 

GRUPUL IONESCU DIAMANDI

(după fişele Securităţii)

 

            Grupul Ionescu Diamandi a acţionat în M-ţii Apuseni, în zona comunelor Iara, Băişoara, Muntele Băişorii, Agrişi, Şchiopi. Acţiunea acestui grup a fost asemănătoare grupului Dabija. Ca şi Dabija, şi Diamandi era ofiţer, însă de aviaţie, luptător pe ambele fronturi, fiind decorat cu înalte ordine şi medalii. Şi el a urmărit distrugerea regimului comunist, pe care-l cunoştea din războiul de răsărit. Şi el era în legătură cu grupuri militare de rezistenţă, mai ales cu ofiţeri din Flotila a II-a de Aviaţie de la Turda. S-a bazat tot pe patriotismul locuitorilor din M-ţii Apuseni. Era informat despre cele petrecute în această zonă, socotind că maiorul Dabija amânase prea mult începerea acţiunii, dând astfel posibilitate Securităţii să-i distrugă grupul. A pornit cu intenţia unei revolte populare imediate în satele din zonă şi nu cu aceea a creării unei unităţi de elită, ca mr. Dabija. Nu şi-a construit un centru fix de unde să acţioneze, bazându-se pe o permanentă mişcare în zonă. Nu s-a folosit de adăposturi în pădure, adăpostindu-se pe la locuinţele oamenilor.

            Şi el a greşit, ca şi Dabija, punând preţ prea mare pe patriotismul local al locuitorilor din Apuseni, care nu erau pregătiţi pentru astfel de acţiuni.

Ionescu Diamandi s-a născut în 1913, în Tulcea, tatăl Gheorghe – funcţionar, mama – Eugenia. Mai avea un frate, dulgher în Bucureşti. Urmează şcoala primară şi liceul în Tulcea, iar ultimul an de liceu l-a făcut la Alexandria, în 1932. Urmează Şcoala Militară de Ofiţeri de rezervă din Bacău (1934-1935), apoi Şcoala de Observatori Aerieni Bucureşti (1940). Între anii 1932-1934 şi 1935-1938 a funcţionat în învăţământ, în judeţele Tulcea şi Ismail. În 1939 a fost concentrat în Regimentul 73/33 Dorobanţi, Tulcea, de unde s-a înscris la Şcoala de Observatori.

            A fost repartizat la Zalău, în cadrul Escadronului 12 din Flotila a II-a de Gardă Cluj, apoi la Blaj, de unde a plecat pe frontul de răsărit, până la cucerirea Odessei.

            A fost decorat cu „Virtutea Aeronautică de Război” şi „Crucea de Fier”, clasa a II-a.

Fiind demobilizat, desfăşura un mic comerţ la Tulcea şi la Bucureşti.

            În 1944 a fost rechemat la unitate şi a luat parte la Campania din Vest, până în Cehoslovacia. A căzut prizonier la Kosice, iar din lagărul de lângă Karlsbad s-a înrolat în Armata Naţională a lui Horea Sima.

            Sub îndrumarea mr. Tobă Ioan, s-a pregătit pentru a fi lansat ca paraşutist în ţară, în M-ţii Carpaţi.

            Terminându-se războiul, s-a întoars în ţară şi a muncit ca morar, la moara lui Popa Vasile, în comuna Moldoveneşti, jud. Turda. La Crăciun, 1946, la chemarea mr. Tobă, şi el revenit în ţară, s-a dus la Buzău.

            Mânat de convingeri anticomuniste, împreună cu mr. Tobă, au intrat în legătură cu mai multe persoane care ulterior au fost condamnate în lotul Pop-Bujoiu. Prof. Bontilă i-a dat instrucţiuni de a organiza un grup de rezistenţă armată în jud. Turda.

            După arestările din lotul Pop-Bujoiu, Diamandi s-a refugiat în munţi. În 2 aprilie 1948, colonelul Mişu Dulgheru (Dulbergher) cerea Inspectoratului Regional de Siguranţă Oradea arestarea lui Diamandi Ionescu (D.P. 711, vol. 10, f. 211).

            La început a stat în comuna Lunca Runcului, la Obreja Bufnea şi Boţa Miron, începând organizarea unui grup de rezistenţă armată. Primul recrutat a fost Gligor Cidrea, ginerele lui Boţa Miron, a urmat apoi fratele lui Gligor, din comuna M-tele Băişorii, apoi Victor Ilea şi Herculea Gavrilă, din com. Cacova Ierii.

            Din iunie 1948 până în martie 1949 a stat acasă la Turda, în familie, continuând însă organizarea în munţi, unde se deplasa deseori. În Turda a luat legătura cu cpt. aviator Spulbatu Gheorghe, care a făcut zboruri de recunoaştere deasupra munţilor Apuseni.

            În aprilie 1949 a luat legătura cu Simion Gălbează şi cu Iosif Codoreanu, care veneau de la Timişoara, din închisoare, unde fuseseră condamnaţi pentru tentativă de trecere a frontierei. La 18 aprilie 1949, cei trei au plecat împreună la munte.

            În com. Moldoveneşti au trecut pe la preotul Pop Laurenţiu, care împreună cu fiul său, Pop Laurenţiu jr., au devenit sprijinitori ai grupului, ajutându-i cu arme şi echipament.

            Locuitorii Turcu Simion, Munteanu Avram şi Munteanu Teodor, din Ocoliş, le-au dat haine ţărăneşti pentru a se camufla. Între 15 mai şi iulie 1949 au fost găzduiţi de către preotul Pop Laurenţiu, Neagu Dumitru, Marin Spiridon şi Chiş Ioan, în com. Moldoveneşti. A continuat să-şi extindă organizaţia cu săteni din com. Cheia: Neagu Ilarie, Vana Gherasim şi Daraban Valeriu.

            De la Moldoveneşti au plecat în com. M-tele Băişorii, la Brezu Vasile şi Boca Atanasie, Felea Liviu şi Felea Victor, iar în Băişoara au recrutat pe Vasile Iancu, Gligor Zai şi Munteanu Samson, care avea un pistol-mitralieră rusesc. Au stat 4 zile în com. Maşca, la Ilea Ilie, unde l-au cunoscut pe Popa Vasile, care le-a făcut legătura în com. Agrişi cu Berar Gavrilă. A cerut acestor oameni să strângă alţi luptători gata de acţiune, care trebuiau să acţioneze la aceeaşi dată. S-a deplasat singur la Turda şi i-a cerut cpt. Spulbatu să încerce să facă rost de un avion, pentru a putea pleca în Iugoslavia cu un mesaj pe care voia să-l trimită în Occident. Reîntors în com. Agrişi, l-a însărcinat pe învăţătorul Vomir Vasile cu organizarea luptei în Agrişi.

            În com. Maşca, pe când se afla la Ilea Ilie, l-a cunoscut pe pădurarul Alexa Vasile, care urma să organizeze rezistenţii din com. Iara. De aici a plecat în M-tele Băişorii. La 21 iulie 1949, Diamandi împreună cu 5 membri înarmaţi s-au prezentat în mijlocul oamenilor din sat. Au cântat Imnul Regal şi Deşteaptă-te române! De la Cooperativa din sat au ridicat: o pereche de bocanci, zahăr, ţigări şi 3.300 de lei, dând un bon. S-au retras în şura lui Breazu Vasile, punând pe fugă miliţienii ce au îndrăznit să-i urmărească. Au coborât în comună, unde împreună cu Marc Victor au făcut instrucţie cu preşedintele Sfatului Popular, silindu-l să strige la populaţia adunată să treacă de partea răzvrătiţilor. L-au pălmuit pe locuitorul Pitic Nicodim, care-i urmărea, şi au cerut populaţiei să se adune seara la şcoală, la ora 8, pentru a porni revolta. S-au retras apoi la o colibă din marginea satului, unde în noapte au fost atacaţi de către unităţi militare ale Securităţii, scăpând însă fără pierderi.

Au plecat apoi în munte, la locul numit Buhuia, călăuziţi de Ganea Alexandru, şi au ajuns la Bistra, unde, la nişte colibe de păstori, i-au întâlnit pe Traian Ihuţ şi Mişu Salagea, care au scăpat din M-tele Mare. Lui Ihuţ şi Salagea le-au expus situaţia organizaţiei din Iara şi Ocoliş şi planul lor de a declanşa o acţiune la 31 iulie 1949. Căutau să ia legătura cu fraţii Macavei, pentru a pătrunde în Roşia Montană şi în Vârfurile. Ihuţ Traian i-a spus că avea 12 oameni. Este însă vorba de persoane de sprijin, gata oricând să treacă la acţiune, nu de membri constituiţi într-un grup ce se ascundea prin munţi, deoarece Traian Ihuţ a activat singur. Ihuţ i-a expus istoria sa şi a mr. Dabija, de unde scăpase împreună cu Mişu Salagea, după ce grupul fusese atacat de Securitate. Intenţiona să acţioneze cu oamenii lui, urmând să se deplaseze în zona Câmpeni, Abrud, Roşia Montană. Ulterior, Diamandi i-a trimis pe Gălbează şi pe Ganea Alexandru cu un mesaj către Ihuţ Traian, dar aceştia nu l-au putut întâlni din cauza Securităţii, care împânzea munţii.

După întâlnirea cu Traian Ihuţ, grupul Diamandi s-a deplasat la Şesul Cald, unde a doua zi au fost atacaţi de Miliţie. Au răspuns cu foc şi s-au retras în pădure. Lipsiţi de îmbrăcăminte, rămasă în mâinile miliţenilor, seara au atacat cabana de la M-tele Băişorii. Grupul era format din 8 oameni, fiind condus de cpt. Ionescu Diamandi. Au ridicat de la cabană 5 perechi de bocanci, alimente şi 6 pături. Excursioniştii i-au primit bine. Au confiscat de la cabană un camion, cu care voiau să se deplaseze în regiune.

            A doua zi, la 31 iulie 1949, trebuia să înceapă acţiunea. Filip Lepedeu a primit sarcina să aprindă un foc pe Dealul Bilei, ca semnal de începere, iar alte focuri urmau să fie aprinse apoi pe alte dealuri şi toate grupurile trebuiau să acţioneze în acelaşi timp în satele din zonă. Nu s-a putut da semnalul, pentru că în zonă au apărut forţe mari de Securitate. Pentru a nu fi prinşi, membrii grupului s-au despărţit, încercând astfel să se ascundă mai uşor. Ionescu Diamandi împreună cu doi luptători (Simion Gălbează şi Iosif Codoreanu) s-au retras la Felea Victor, unde au avut o altă ciocnire cu Miliţia. Restul membrilor s-au întors la locuinţele lor ori s-au ascuns în pădure.

            În luna august 1949, Dimanadi, Gălbează şi Codoreanu au fost adăpostiţi de Boţa Marin. În 18 august 1949 s-au confruntat cu o unitate de Miliţie la Iara. De aici s-au îndreptat spre Turda. La 1 septembrie 1949 s-au despărţit de Gălbează şi au fost găzduiţi în continuare de mai mulţi locuitori din Cheia: Vana Gherasim şi Crişan Alexandru. În apropiere de Turda s-au întâlnit cu cpt. Spulbatu, care le-a spus că nu le poate face rost de avion. De asemenea, Diamandi a trimis două scrisori familiei. La 19 septembrie s-a despărţit de Codoreanu, Diamandi plecând în comuna Vidolm, unde a stat câteva zile la Stoica Ioan.

            A primit 1.000 lei de la Ţerfea Teodor şi la data de 5 octombrie 1949 a luat trenul spre Galaţi din gara Aiud. Ajuns la Galaţi, a fost găzduit de un cumnat de-al său, apoi a plecat la Bucureşti, cu intenţia de a lua legătura cu Ambasada Americană, fără să reuşească însă.

            A făcut rost de un buletin de populaţie pe numele Turov Ioan, cu care s-a angajat la un Şantier al Sovrom-Construcţii din Cluj, începând cu 28 noiembrie 1949. A explicat câtorva colegi situaţia sa. A fost invitat în comuna Strâmba de Crăciun, fiind ajutat de către dr. Remus şi învăţătoarea Floarea Pop. La 15 ianuarie 1950 a fost concediat, desfiinţându-se locul de muncă. Diamandi l-a chemat la Cluj pe fratele său din Bucureşti, cu care corespondase, nedându-şi seama că fratele lui era urmărit de Securitate, care intercepta toate scrisorile acestuia. În 18 ianuarie 1950, Diamandi l-a trimis pe fratele său la Turda, la soţia sa. Drept urmare, în aceeaşi seară au fost arestaţi toţi trei: Diamandi Ionescu, soţia sa şi fratele său.

 

MEMBRII GRUPULUI IONESCU-DIAMANDI

 

            CODOREANU IOSIF, născut în 1926, la Cluj, a urmat 4 clase profesionale, muncitor la Uzinele Solvay din Ocna Mureş (1946-1948), necăsătorit, fără avere, cu domiciliul în Turda. În octombrie 1948 a încercat să fugă împreună cu Simion Gălbează în Iugoslavia, dar a fost prins la frontieră şi condamnat, fiind eliberat din închisoare la 4 aprilie 1949. Luând legătura cu Ionescu Diamandi, intră în organizaţia acestuia la 18 aprilie 1949, fiind înarmat cu un pistol mitralieră. A participat la toate acţiunile grupului. S-a despărţit de Ionescu Diamandi în septembrie 1949, după care a fost încorporat în armată, chiar la un Batalion de Securitate din Sibiu. În februarie 1950 a fost descoperit, dar a reuşit să dezerteze şi să fugă din unitate înainte de a fi arestat. A încercat iarăşi să plece în Iugoslavia, dar a fost prins la Arad, la 18 februarie 1950. Condamnat de Tribunalul Militar Cluj, prin Sentinţa nr. 937 din 1 dec. 1950, la pedeapsa cu moartea prin împuşcare, a fost executat la 15 mai 1951, la Penitenciarul Cluj (D.P. 711, vol. 4, f. 52).

            GĂLBEAZĂ SIMION, zis Simi, născut în 1920, în com. Boian, jud. Turda, muncitor mecanic la Solvay Ocna Mureş, necăsătorit, domiciliat în Turda. O mătuşă a sa trăia în S.U.A., pentru care motiv a încercat, alături de Codoreanu, să treacă graniţa în Iugoslavia, urmând apoi să plece peste ocean. Cei doi au fost prinşi în octombrie 1948, fiind condamnaţi la 6 luni închisoare. Revenit la Turda, a intrat odată cu Codoreanu în organizaţia Diamandi, fiind înarmat cu un pistol mitralieră. A primit misiunea de a lua legătura cu Ihuţ Traian din Bistra şi cu ceilalţi rezistenţi scăpaţi cu viaţă din Muntele Mare, lucru care nu s-a putut înfăptui din cauza prezenţei Securităţii în zonă. În ianuarie-februarie 1950 a fost adăpostit de către un unchi de-al său, Moldovan Simion, funcţionar la Turda. A fost condamnat de Tribunalul Militar Cluj, prin Sentinţa nr. 937 din 1 dec. 1950, la pedeapsa cu moartea, însă în contumacie, pentru că nu s-a reuşit arestarea sa. În martie 1951, Securitatea a interceptat o scrisoare în care se arăta că Gălbează era în Austria, la Salzburg, ceea ce înseamnă că foarte probabil acesta reuşise să treacă frontiera.

            MARC VICTOR, născut în 1909, în com. M-tele Băişorii, avere 1 iugăr pământ, era urmărit de Securitate pentru motive politice „Afirma peste tot următoarele: conducerea de azi este numai o ceată de bandiţi şi sărăntoci şi o să vină şi timpul ca să fiţi şi voi călcaţi în picioare, cum ne faceţi voi astăzi!”. A intrat în organizaţia lui Ionescu Diamandi prin Mârzan Petru, pe când se afla la coliba lui Boţa Miron.

            La 15 mai 1949 l-a luat de gât pe primarul comunei, Vâtcă Romulus, vrând să-l bată. Primarul a făcut plângere la Securitate, cerând: „Tovarăşi, vă rog să binevoiţi a lua măsuri asupra acestui reacţionar, pentru că altfel nu ne putem face datoria de membri P.M.R. şi să ducem munca de partid la îndeplinire şi la un bun sfârşit” (D.P. 711, vol. 11, ff. 12-13).

            Securitatea l-a căutat la domiciliu în data de 9 iunie 1949, dar acesta dispăruse de acasă. Arestat ulterior, în noaptea de 6/7 august 1949 a fost luat din arest, dus în pădure şi executat de o echipă condusă de cpt. Kovács Mihai.

            MÂRZAN IOAN, fusese legionar, motiv pentru care a fost căutat în mai multe rânduri de către Securitate pentru a fi arestat, reuşind totuşi să dispară de la domiciliu. În martie 1950 a fost propus ca secretar al Organizaţiei de bază P.M.R. din comună, dar a refuzat. În urma acestui fapt, lt. maj. Stănescu Aurel, şeful Serviciului Anchete din cadrul D.R.S.P. Cluj, a cerut arestarea acestuia pentru activitatea legionară desfăşurată şi pentru legăturile cu organizaţia din munţi (D.P. 711, vol. 9, f. 56).

            SPULBATU GHEORGHE, născut în 1917, în com. Broşteni, judeţul Mehedinţi. Era ofiţer de aviaţie la Turda. În iunie 1948 a fost numit locţiitor politic la Flotila a II-a Aviaţie Turda. În februarie 1949 a luat legătura cu Ionescu Diamandi, fiind arestat în 1950.

            LĂDAR VICTOR, născut în com. M-tele Băişorii, în 1924, căsătorit, agricultor, avere 1 iugăr, 3 viţei, 1 vacă, 1 cal, 8 oi şi 2 porci. A luat legătura cu grupul Diamandi în iulie 1949, când mergea prin pădure cu grenade, muniţii şi un pistol mitralieră. Avea legătură şi cu Ihuţ Traian. După acţiunea de la Şesul Cald, a reuşit împreună cu ceilalţi să dispară în pădure. Se retrage în comună şi este arestat la 25 iunie 1950. Este condamnat de Tribunalul Militar Cluj, prin Sentinţa nr. 937 din 1 dec. 1950, la 12 ani temniţă grea.

            DOCTOR REMUS, născut în 1891, în com. Vânători, jud. Târnava Mare, medic O.R.L., căsătorit, domiciliat în Cluj. În 29 iulie 1949 se afla la Cabana Băişoara, unde s-a împrietenit cu Diamandi, ajutându-l pe acesta cu medicamente şi cu un binoclu şi informându-l despre mişcările Securităţii. În 20 decembrie 1949 şi în ianuarie 1950 l-a primit la locuinţa sa din Cluj pe Diamandi şi l-a ajutat cu bani şi îmbrăcăminte, informându-l despre modul cum a decurs procesul. A fost arestat la 23 ianuarie 1950 şi condamnat de Tribunalul Militar Cluj, prin Sentinţa nr. 937, la 10 ani închisoare corecţională.

            GROZAV SIMION, născut în 1928, în com. M-tele Băişorii, fiu de chiabur, fără avere personală, greco-catolic, cumnat cu Vâtcă Samson. A participat la atacarea cooperativei, având asupra sa o puşcă mitralieră. A reuşit să scape din ciocnirea de la Şesul Cald, rămânând în pădure, aşteptând semnalul pentru începerea acţiunii. A fost arestat la 25 iunie 1950, condamnat de Tribunalul Cluj la 20 ani muncă silnică, prin Sentinţa nr. 937. A ieşit din închisoare, prin Decretul nr. 310, la 16 iunie 1964 (D.P. 711, vol. 3, f. 182).

            VÂTCĂ VASILE, născut în 1912, în com. M-tele Băişorii, s-a încadrat în iulie 1949 în organizaţie, primind o puşcă mitralieră. A fost arestat la 25 iunie 1950. Condamnat de Tribunalul Militar Cluj la 10 ani temniţă grea.

            VÂTCĂ CONSTANTIN, născut în 1914, în com. M-tele Băişorii, căsătorit, agricultor, ţăran sărac, 1,5 ha pământ, 2 viţei, 10 oi. A participat la prima şedinţă comună şi, înarmat fiind cu o puşcă militară, urma să ia parte la acţiune. Arestat la 25 iunie 1950 şi condamnat prin Sentinţa nr. 937 la 7 ani temniţă grea.

            CIREBEA METODIE FILON, născut în 1930, în com. M-tele Băişorii, necăsătorit, agricultor, ţăran mijlocaş, fără avere. În iunie 1949 s-a încadrat în organizaţie, aducând cu el 2 puşti militare. După atacul de la cooperativă a plecat în munte înarmat cu o puşcă. Este trimis în M-tele Mare pentru a lua legătura cu Ihuţ Traian. A aprins focuri pe munte pentru a da semnalul, dar acestea nu au fost văzute de ceilalţi. A fost arestat la 25 iunie 1950 şi a fost condamnat de Tribunalul Militar Cluj la 8 ani temniţă grea.

            GROZAV FILIP, zis Lepedeu, născut în 1893, în com. M-tele Băişorii, căsătorit, fost membru P.N.Ţ. Maniu, tatăl lui Grozav Simion. I-a găzduit şi alimentat la locuinţa sa pe membrii grupului Ionescu-Diamandi. Au fost depozitate la el arme şi muniţii. A avut misiunea de a da semnalul prin aprinderea focurilor în munţi. Arestat la 25 iunie 1950 şi condamnat la 8 ani închisoare corecţională.

            HERCULEA GAVRIL, născut în 1916, în com. M-tele Băişorii, agricultor, căsătorit, 2 iugăre. S-a încadrat în organizaţie în iulie 1949, după atacarea cooperativei. A plecat în munte cu o puşcă militară, aşteptând semnalul de a începe acţiunea. A fost arestat în comună la 28 iunie 1950. A fost condamnat de Tribunalul Militar Cluj, prin Sentinţa nr. 937, la 8 ani temniţă grea.

            VLAD IOAN, născut în 1928, în com. M-tele Băişorii, necăsătorit, agricultor, greco-catolic, fără avere. A intrat în organizaţie înarmat cu o puşcă militară şi a condus pe membrii grupului la M-tele Neteda, unde a luat legătura cu Ihuţ Traian şi alţii. A fost arestat la Şesul Cald şi eliberat pentru a fi urmărit. Rearestat la 25 iunie 1950, a fost condamnat de Tribunalul Militar Cluj la 8 ani temniţă grea.

            GIURGIU IOSIF, născut în 1917, în com. M-tele Băişorii, căsătorit, agricultor, 2 ha teren. A plecat la munte înarmat cu o puşcă militară. Arestat la 25 iunie 1950, a fost condamnat la 8 ani temniţă grea.

            VÂTCĂ ŞTEFAN, născut în 1915, în com. M-tele Băişorii, agricultor, cu 0,5 ha teren, căsătorit, fost prizonier în U.R.S.S. în anii 1944-1947. A intrat în grup după atacarea cooperativei, înarmat cu o puşcă militară. Arestat la 12 iulie 1950, a fost condamnat la 7 ani temniţă grea.

            CIREBEA NICODIM, născut în 1929, în com. M-tele Băişorii, agricultor, necăsătorit, fără avere. S-a încadrat în organizaţie în iulie 1949, recrutând noi membri. Arestat la 12 iulie 1950, a fost condamnat la 6 ani temniţă grea.

            ŢOLEA AUGUSTIN, născut în 1898, în com. M-tele Băişorii, agricultor, chiabur, 12 ha fânaţ, 1 firez cu 1 pânză, 3 vite, 1 cal, 15 oi, a fost pedepsit pentru că nu şi-a plătit cotele. Greco-catolic, fost membru P.N.Ţ. Maniu. În 1949 i-a găzduit pe membrii grupului Diamandi. A plecat în munte pentru a începe acţiunea, cu o puşcă militară. A fost arestat la 29 iunie 1950 şi condamnat la 8 ani închisoare corecţională.

            CIULEA IOAN, născut în 1905, în com. Ocoliş, agricultor, chiabur, fost membru în Mişcarea Legionară, fost subprimar în timpul guvernării acestora. În 12 octombrie 1948, fiind urmărit pentru instigare şi defăimarea guvernului, s-a refugiat în munţi cu o puşcă Z.B. A luat legătura cu Ionescu Diamandi în 1949, procurând alimente şi haine. A fost arestat în peştera de la Dumbrava, la 4 iulie 1950. Condamnat prin sentinţa nr. 937 la 8 ani închisoare corecţională.

            CIDREA IOAN, născut în 1910, în com. M-tele Băişorii, fierar, căsătorit, membru P.N.Ţ., 3 iugăre, găzduieşte şi alimentează grupul Diamandi, recrutează oameni pentru grup. A reparat armele defecte ale grupului Diamandi. Arestat la 25 iunie 1950, a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională.

            IANCU VASILE, născut în 1923, în com. M-tele Băişorii, agricultor, chiabur, căsătorit, simpatizant legionar, 2 clase la Liceul „Regele Ferdinand” din Turda, fără avere. S-a încadrat în organizaţie în iulie 1949, prin intermediul lui Marc Victor. A recrutat în organizaţie pe Zai Grigore. Arestat la 25 iunie 1950, a fost condamnat la 7 ani temniţă grea.

            POP LAURENŢIU junior, născut în 1932, în com. Tureni, jud. Turda, elev, domiciliat în com. Moldoveneşti. L-a găzduit şi alimentat pe Ionescu Diamandi. A avut misiunea de curier al grupului. A înarmat şi alţi membri ai organizaţiei cu 2 pistoale mitralieră. A recrutat membri în comunele Moldoveneşti şi Cheia. Arestat la 27 iunie 1950, a fost condamnat la 7 ani temniţă grea.

            PUIU VICTOR, născut în 1924, în com. Lunca Largă, jud. Turda, agricultor, fără avere, necăsătorit, fiul lui Puiu Miron, zis Boţa. L-a găzduit pe Ionescu Diamandi şi a avut misiunea de curier, asigurând legătura cu persoane din oraşul Turda. I-a condus prin păduri pe membrii grupului până în comuna M-tele Băişorii, unde le-a făcut legătura cu Vâtcă Constantin. Arestat la 24 iunie 1950, a fost condamnat la 6 ani temniţă grea.

            CIDREA GLIGOR, născut în 1919, în com. M-tele Băişorii, agricultor, căsătorit, ginerele lui Boţa Miron, zilier în comună. S-a încadrat în organizaţie în aprilie 1948, luând parte la şedinţe, având misiunea de curier pentru a lua legătura cu membrii din celelalte comune. A făcut legătura cu Cidrea Ioan. Arestat la 24 iunie 1950, a fost condamnat la 5 ani temniţă grea.

            STOICA IOAN, născut în 1924, în com. Vidolm, căsătorit, avere 1 ha. În august 1949 l-a găzduit şi alimentat pe Ionescu Diamandi. Arestat la 30 iunie 1950, a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională.

            ŢERFEA TEODOR, născut în 1924, în com. Vidolm, agricultor, fără avere, 4 clase primare. A făcut legătura lui Diamandi cu Stoica Ioan. L-a ajutat cu bani şi alimente pe Ionescu Diamandi. Când acesta a plecat la Galaţi, i-a luat pistolul spre păstrare. Arestat la 5 iulie 1950, a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională.

            ŢERFEA AUREL, născut în 1930, în com. Vidolm, agricultor, necăsătorit, frate cu cel de mai sus, fără avere. A păstrat pistolul-mitralieră al lui Diamandi, pe care l-a curăţat şi uns. Arestat la 7 iulie 1950, a fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională.

            POPA VASILE, zis a Felii, născut în 1905, în com. Maşca, jud. Turda, agricultor, chiabur cu 10 iugăre pământ. S-a încadrat în organizaţie în iunie 1949, când Diamandi i-a dat misiunea de a-i organiza pe membrii din comuna sa. A găzduit şi alimentat grupul Diamandi. Fiind urmărit pentru aceste fapte, a dispărut de la domiciliu. A fost arestat la 15 august 1950 şi condamnat la 5 ani temniţă grea.

            La 25 noiembrie 1950, col. Patriciu a raportat D.G.S. Bucureşti faptul că avocaţii numiţi din oficiu la Procesul lotului Diamandi „au fost în prealabil verificaţi de noi”. Procesul a început la 27 noiembrie 1950 la Cluj, iar în sală au fost aduse persoane din regiunea Turda şi muncitori de la fabricile din Cluj.

 

LOTUL II

 

            La 18 octombrie 1949, slt. Herţa Vasile, şeful Biroului Anchete la S.J.S.P. Turda, a încheiat cercetările şi i-a trimis în justiţie pe următorii:

            GIURGIU VASILE, născut în 1929, în com. M-tele Băişorii, necăsătorit, agricultor, fără avere. În iulie 1949 s-a încadrat în organizaţia Diamandi, fiind prezent la acţiunea de la Şesul Cald. Arestat la 31 iulie 1949, a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională prin sentinţa nr. 1.643/2 dec. 1949.

            GANEA ALEXANDRU, născut în 1919, în com. Bistra, jud. Turda, agricultor, necăsătorit, fără avere, simpatizant P.N.Ţ. A făcut legătura organizaţiei cu Ihuţ Traian şi Mişu Salagea, a dat lui Diamandi un binoclu şi a luat parte la atacarea cabanei. Arestat la 16 august 1949, a fost condamnat la 6 ani închisoare corecţională.

            HERCULEA IOAN, născut în 1898, în com. M-tele Băişorii, muncitor la Fabrica de Sticlă Turda, fără avere, 5 copii, fost membru P.N.Ţ., domiciliat în Turda. I-a recrutat pentru organizaţie pe Mureşan Ioan şi Zac Teodor. Arestat la 13 august 1949, a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare corecţională.

            ALEXA VASILIE, născut în 1894, în com. Cenad, brigadier silvic, 4 ha, 4 copii, domiciliat în comuna Iara. A dat informaţii organizaţiei şi i-a ocrotit în pădure pe membrii acesteia. Arestat la 12 septembrie 1949, a fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională.

            POP LAURENŢIU – senior, născut în 1902, în com. Lupşa, jud. Turda, preot în comuna Moldoveneşti, 3 copii, fără avere. Din februarie 1949 i-a găzduit şi alimentat timp de patru luni pe Diamandi, Codoreanu şi Gălbează. Arestat la 28 iunie 1949, a fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională.

            VÂTCĂ IOAN, născut în 1913, în com. Poşaga de Sus, agricultor, avere 1,5 iugăre, 1 copil, domiciliat în com. M-tele Băişorii. I-a alimentat pe membrii organizaţiei şi a depozitat alimente la el acasă. Arestat la 24 septembrie 1949, a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională.

            MARC GLIGOR, a lui Ilie, născut în 1923, în com. M-tele Băişorii, agricultor, fără avere, avea un copil. A cunoscut scopurile organizaţiei şi a primit o armă. Arestat la 22 septembrie 1949, a fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională.

            MUREŞAN IOAN, născut în 1922, în com. Pruni, jud. Someş, şofer, fără avere, 1 copil, domiciliat în Turda. A ştiut de existenţa organizaţiei. Arestat la 20 septembrie 1949, a fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională.

            ZAC TEODOR, născut în 1903, în com. Drăgani, jud. Cluj, pensionar, fără avere, domiciliat în Turda. A cunoscut existenţa organizaţiei. Arestat la 19 septembrie 1949, a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare corecţională.

            ZAI GLIGOR, născut în 1922, în com. Băişoara. Agricultor, fără avere, căsătorit, a cunoscut existenţa organizaţiei, l-a recrutat pe Coroban Teodor. Arestat la 4 august 1949, a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare corecţională.

            COROBAN TEODOR, născut în 1915, la Aiud, agricultor, 2 iugăre, domiciliat în com. Băişoara. A cunoscut existenţa organizaţiei şi l-a recrutat pe Alexa Vasile, din com. Iara. Arestat la 18 septembrie 1949, a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare corecţională.

            MARC GLIGOR, zis Cuc, născut în 1909, în com. M-tele Băişorii, agricultor, 3 iugăre, 6 copii. A participat la întâlnirea de la M-tele Mare cu Ihuţ şi Salagea şi la atacarea cabanei. Arestat la 18 septembrie 1989, a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională.

            NUŢ EREMIA, născut în 1906, în com. M-tele Băişorii, agricultor, 1 iugăr, 6 copii. A cunoscut existenţa organizaţiei şi l-a găzduit pe Diamandi. Arestat la 20 septembrie 1949, a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare corecţională.

            VÂTCĂ SAMSON, născut în 1920, în com. M-tele Băişorii, agricultor, 2 iugăre, 4 copii, a cunoscut existenţa organizaţiei şi i-a găzduit pe membrii acesteia. Arestat la 20 septembrie 1949, a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională.

            MARCU IOAN, născut în 1889, în com. M-tele Băişorii, agricultor, 4 iugăre, 3 copii, a cunoscut existenţa organizaţiei. Arestat la 20 septembrie 1949, a fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională.

            ŢOLEA VASILE, născut în 1909, în com. M-tele Băişorii, agricultor, 3 iugăre, căsătorit. A cunoscut existenţa organizaţiei şi a primit o armă. Arestat la 18 septembrie 1949, a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare corecţională.

            BALTAG OCTAVIAN, născut în 1911, la Piatra Neamţ, 8 clase liceu, merceolog, necăsătorit, gestionar la cabana din M-ţii Băişorii. Când grupul a atacat cabana, el a dat lui Diamandi o foaie de cort şi un binoclu. A fost achitat la proces.

 

ACŢIUNILE GRUPULUI IONESCU DIAMANDI

 

            Dintre toţi conducătorii grupurilor de rezistenţă prezentate până acum, Ionescu Diamandi era hotărât să acţioneze imediat, socotind că ar putea ridica o revoltă generală a tuturor satelor din ţară, începând din M-ţii Apuseni. Astfel, după ce şi-a format un grup din câteva persoane cu convingeri anticomuniste, el a pornit acţiunea în zilele de 21-22 iulie, când a coborât în comuna Muntele Băişorii şi l-a prins pe preşedintele Sfatului popular din localitate. Apoi au arestat-o pe asesoarea populară şi i-au dus pe amândoi în centrul satului, unde au ţinut o adunare cu mai mulţi locuitori. Diamandi a ţinut o cuvântare celor adunaţi, spunându-le că aşa vor păţi toţi comuniştii. De asemenea, au mai ridicat pe un alt locuitor, agent al Securităţii, pe care l-au luat apoi cu ei în pădure, unde l-au ţinut două zile. Toţi trei au fost purtaţi prin sat şi ameninţaţi cu arma (D.P. 711, vol. 1, f. 51).

            În aceeaşi noapte au scos drapelul din biserica din comună şi l-au arborat pe turlă. A doua zi a venit în sat Miliţia, dar i-au pus rapid pe fugă pe miliţieni. Grupul lui Ionescu Diamandi se afla însă la locuinţa gestionarului Cooperativei, Ţolea Victor, de unde au ridicat cartea Istoria Partidului Comunist al U.R.S.S. şi toate revistele comuniste aflate la Cooperativă şi le-au ars în uliţă. Au luat apoi un ostatic dintre activiştii comunişti din localitate, cu care s-au retras în pădure. De asemenea, au ameninţat-o cu arma pe asesoarea populară, Ploţa Veronica, preşedinta Organizaţiei U.F.D.R. din comună.

            Au participat la această acţiune Ionescu Diamandi, Iosif Codoreanu, Simion Gălbează, Grozav Simion şi Marc Gligor.

            Persoana reţinută în pădure timp de două zile era Cucea Haralambie, asesor popular şi preşedinte al Comitetului Provizoriu P.M.R. A fost cel care a condus organele Miliţiei la şura unde era cazat grupul Diamandi.

            Potrivit unui raport al Securităţii Turda, semnat de cpt. Kovács şi slt. Popa Vasile, către D.R.S. Cluj, membrii grupului Diamandi au percheziţionat mai multe case, căutând patrula Postului de Miliţie Băişoara, care se găsea în serviciu, compusă din miliţienii Ioana Lazăr, Zamfir Alexandru şi Albertz Francisc, care tot timpul au stat camuflaţi, fiindu-le frică (D.P. 711, vol. 11, f. 55).

            Într-un alt raport, din 24 iulie 1949, cpt. Kovács raportează că patrula de Miliţie a fost atacată, la ora 11, în dreptul Primăriei, trăgându-se asupra lor cu pistoale automate ruseşti, până ce miliţienii au fugit din comună de frică.

            La orele 18, cpt. Kovács s-a deplasat la Iara împreună cu 6 securişti şi 35 de miliţieni. Fiind informat că cei din grupul de rezistenţă sunt în număr de 30-36, acesta a cerut încă vreo 30 de ostaşi de la Batalionul de Securitate Floreşti.

            Ajuns în comuna Muntele Băişorii, cpt. Kovács a început să percheziţioneze casă cu casă. Când au simţit venirea Securităţii, toată populaţia bărbătească a fugit în munţi, rămânând acasă numai femeile şi bătrânii. În raportul său adresat D.R.S.P. Cluj, cpt. Kovács preciza: „La întrebarea noastră că de ce au fugit bărbaţii la munte, răspunsul era că au «fugit de groază», dacă i-am întrebat de a cui groază, nu ştiau ce să răspundă” [mai exact, le era frică să spună că tocmai de groaza Securităţii – n.n.]. Nu au găsit nimic, dar au cerut alte întăriri, plănuind ca trei grupe de câte 30 de ostaşi bine înarmaţi, conduse de informatori, să plece în trei direcţii: Albac, Bistra şi Runc şi să controleze M-tele Mare şi M-tele Băişorii (D.P. 711, vol. 11, ff. 37-39).

 

ACŢIUNEA DE LA ŞESUL CALD

 

            Acţiunea a avut loc în noaptea de 29/30 iulie 1949, la orele 3-4. Atacul a fost început de către Miliţie cu o echipă de 20 de miliţieni, condusă de cpt. Jugureanu şi plt. maj Ionescu, şeful Circumscripţiei Iara, care au atacat coliba în care se aflau rezistenţii. Cu această ocazie miliţienii s-au dedat la abuzuri faţă de persoanele prinse în zonă, deşi nu toate aveau legătură cu rezistenţa, fiind maltratate chiar şi femeile.

            La Şesul Cald existau mai multe colibe ale oamenilor care munceau la pădure, iar la aceste colibe se aflau şi femei şi copii. Miliţienii au încărcat toate obiectele găsite într-un car şi au continuat drumul spre M-tele Băişorii, însă pe munte au fost atacaţi cu focuri de armă de către grupul Diamandi. Deşi au ripostat şi organele de Miliţie, nu a rezultat nici o victimă. Miliţienii s-au îndreptat apoi spre cabana de pe Muntele Băişorii, care tocmai fusese jefuită de către membrii grupului Diamandi. Cabana a fost atacată deoarece rezistenţii rămăseseră fără îmbrăcăminte şi echipament, fiind nevoiţi să le lase în mâna miliţienilor. De la cabană au ridicat haine şi chiar s-au împrietenit cu unii excursionişti, cu unii dintre aceştia păstrând legătura şi ulterior (spre exemplu cu dr. Doctor Remus, la care Diamandi Ionescu a aplelat pentru ajutor în decembrie 1949 şi ianuarie 1950). La cabană, membrii grupului au distrus echipamentul Staţiei de Comunicare Radio şi au sechestrat un camion pe care l-au găsit acolo, intenţionând să-l folosească în deplasările lor.

            Ajunşi la cabană, miliţienii s-au purtat brutal cu cei de acolo, jefuind de la o persoană un ceas, pe care l-au restituit ulterior cu mare greutate. Comandantul Miliţiei a raportat D.R.S.P. Cluj că echipele Securităţii s-au retras din calea grupului de rezistenţă, fiindu-le frică (D.P. 711, vol. 11, ff. 28-29).

            Raportul slt. Neagu Elefterie şi plt. Vociu Octavian (cel care a acţionat şi contra grupului Dabija) prezintă însă o versiune contrară, acuzând Miliţia de laşitate: „Miliţienii au arestat pe toţi oamenii şi pe femeile de la colibe, pe femei le-au forţat să intre în pădure şi să caute partizani, fără a se deplasa nici un miliţian în direcţia în care au trimis femeile, fiindu-le frică. Femeile cărora le-a fost frică să meargă în pădure au fost bătute cu armele şi călcate în picioare. De ex.exmplu femeia Vâtcă Susana, în etate de 71 ani, împreună cu doi nepoţi ai săi, Felea Nicodim de 19 ani şi Felea Vasile de 18 ani, şi cu alţi 10 cetăţeni, au fost arestaţi şi aduşi la Postul de Miliţie. În acea operaţiune au fost răniţi 3 miliţieni. Din cele constatate am aflat că ei s-au rănit de frică şi spaimă, trăgând fără nici o comandă unii în alţii” (D.P. 711, vol. 11, ff. 30-31).

            Codoreanu a menţionat în anchetă că din ciocnirea ce a avut loc cu Miliţia au reuşit să scape, însă în zilele următoare unii membrii au fost prinşi.

            Diamandi declara ulterior că cel care s-a comportat cel mai bine în luptă a fost Gălbează. În urma acţiunii Securităţii, au fost arestaţi: Vlad Ioan, Giurgiu Iosif, Cirebea Nicodim, Giurgiu Vasile, Felea Vasile, Felea Nicodim, Groza Nicodim, Cirebea Eugen şi Vlad Gheorghe (D.P. 711, vol. 11, f. 68).

            Securitatea a trimis în zonă, în perioada 29 iulie-1 august, încă 3 echipe conduse de slt. Neagu Elefterie, plt. maj. Vociu, plt. maj. Cosman Gheorghe, slt. Popa Vasile şi slt. Sabău Florea.

Pentru 31 iulie 1949, Diamandi intenţiona să ridice toate satele prin semnale de focuri, la orele 21. Acţiunea nu a putut avea loc însă, deoarece în zonă au apărut mari forţe ale Securităţii.

În noaptea de 31 iulie 1949, membrii din com. Cacova Ierii au lipit totuşi un manifest pe uşa primăriei, ameninţând autorităţile locale comuniste. Manifestul a fost găsit în dimineaţa zilei de 1 august 1949 de către vicepreşedintele Comitetului Provizoriu P.M.R. Prezentăm mai jos textul manifestului.

 

Prea lăudate Comitet Provizoriu Cacova Ierii

 

Din auzite că vă purtaţi foarte bine cu oamenii din comună şi nouă ne uraţi viaţă lungă, am vrea să ţinem o şedinţă laolaltă cu tov. Vârtea Flori preşedinte şi Vana Constantin vice şi tov. secretar şi cu Popa Anisie, fost cel mai mare prieten când era Partidul nostru Naţional şi acum face pe marele comunist şi îi prim curator la Sfânta Biserică. Am vrea să ne întâlnim şi cu fostul primar Bica Ştefan şi cu următorul, Mihai Bica, cu un cuvânt cu toţi să ne întâlnim cât de iute. Să nu creadă preşedintele că el taie şi spânzură şi că noi când vom ajunge la el, el nu va mai face nimic, fără l-om tăia noi cum vom vrea, că am înţeles că-şi bate joc de oameni, mai are puţin şi nu-şi mai bate, că va fi vai de capul lui.

Noi ştim tot ce se întâmplă la noi în sat şi vom lua măsuri cât de iute. Mi-aş scrie şi adresa, dar am să viu eu cu ea, să ştiţi că chiar eu cu mâna mea am să pun la uşa primăriei Comitetului Partizanilor din Munte.

Să trăiască partizanii până vin americanii şi regele!

(D.P. 956, vol. 3, f. 368)

Faţă de acest caz, cpt. Kovács Mihai şi slt. Popa Vasile menţionau că au luat următoarele măsuri: „instruit informator pentru descoperirea individului şi observarea terenului”.

 

Arestările şi asasinatele

 

În ciocnirile care s-au produs în zilele următoare, un număr de 18 membri au fost prinşi, însă nu şi conducătorii grupului. Câţiva dintre cei arestaţi, împotriva cărora nu existau probe concrete, au fost executaţi pe loc de Securitate, fără nici o judecată. Se urmărea astfel instaurarea unei atmosfere de teroare în zonă, astfel încât asemenea acte să nu mai fie posibile în viitor.

            Potrivit raportului făcut de către cpt. Kovács Mihai şi slt. Popa Vasile, lucrurile s-ar fi desfăşurat în felul următor:

            În noaptea de 6/7 august 1949, la orele 24, organele Securităţii au înconjurat un grajd la M-tele Băişorii. Rezistenţii i-au văzut şi au încercat să fugă spre comună, dar acolo se aflau alte unităţi de Securitate. După o oră s-au reîntors în grajd şi au ripostat cu foc până la ora 3 dimineaţa, după care au reuşit să scape din încercuire. „Organele noastre nu s-au putut deplasa pentru urmărirea lor, neştiind precis dacă au fugit din grajd sau nu. Deoarece s-a tras şi cu trasoare asupra grajdului, grajdul a luat foc, fiind ucis Marc Victor şi Vodă Constantin. A mai fost ucis şi altcineva, cadavrul fiind găsit în zorii zilei în apropiere de grajd”.

            În realitate, după cum a recunoscut mai târziu chiar cpt. Kovács, lucrurile nu s-au petrecut aşa. Cei doi au fost executaţi dimineaţa şi după aceea s-a dat foc grajdului. De altfel, Vodă Constantin nu a făcut parte din grupul lui Diamandi, ci se afla în arestul Securităţii din Turda, de unde, la ordinul col. Patriciu, „a fost dus la acţiune” (adică în locul unde Securitatea avusese confruntarea cu membrii organizaţiei Iamandi) şi ucis împreună cu Marc Victor, dându-se apoi foc grajdului.

            În noaptea de 18/19 septembrie 1949, Securitatea i-a arestat şi pe: Vâtcă Vasile, Marc Gligor, Munteanu Samson, Ţolea Vasile, Marişan Vasile, Crişan Indrei şi Felea Vasile (D.P. 711, vol. 11, f. 111).

La 22 septembrie 1949 au fost ridicaţi din arest, duşi în pădure şi executaţi Munteanu Samson (născut în 1989, în com. M-tele Băişorii, agricultor, avere 4 iugăre) şi Marc Vasile, numit Vasilică a Brezului (născut la 16 august 1919, în com. M-tele Băişorii, avere 1 hectar). Pretextul folosit a fost acela al fugii de sub escortă în timp ce Securitatea dorea să facă o reconstituire. Dar ce reconstituire se face pe întuneric?

Iată cum prezentau ofiţerii Securităţii această crimă. Mr. Kovács (la 23 august 1949 a fost avansat în grad, desigur că pentru „meritele” sale) şi slt. Popa Vasile raportau la 22 septembrie 1949: „Astăzi, data de mai sus, ajungând în comuna M-tele Băişorii, drumul nefiind prielnic pentru circulatul maşinii, echipa noastră, compusă din 3 organe, au fost nevoiţi a se deplasa pe jos împreună cu susnumiţii, până la locul indicat, distanţa fiind de 50 m. În urma parcurgerii a 100 m de la maşină, terenul fiind lipsit de case, de asemenea fiind întuneric, susnumiţii indivizi la un moment dat s-au despărţit în fugă, unul luând-o la dreapta, altul spre stânga, cu scopul de a evada de sub escortă. Organele noastre au făcut somaţie printr-o rafală de pistol mitralieră, însă în urma acestei rafale susnumiţii nu s-au oprit şi au continuat fuga, după care organele noastre au tras în ei, împuşcându-i mortal” (D.P. 711, vol. 13, f. 331).

Mai târziu, mr. Kovács a recunoscut că cei doi au fost executaţi la ordinul col. Patriciu şi al lt.-col. Cuteanu Gheorghe.

La 28 septembrie 1949 a fost arestat Puiu Miron, zis Boţa, născut în com. Runc, sat Lunca Largă, jud. Turda, agricultor, 8 iugăre, 4 copii, fost membru P.N.Ţ. El a fost denunţat de soţia sa, care fusese arestată. Tot atunci a fost arestat Bufnea Obreja, născut în com. Runc, în 1902, 4 clase primare, avere 3 iugăre, cu 2 copii.

În noaptea de 4/5 octombrie 1949, mr. Kovács şi alţi 5 securişti i-au luat pe cei doi, chipurile pentru ca aceştia să le arate unde se ascundea Diamandi. Miron Boţa şi Bufnea Obreja au fost executaţi sub acelaşi pretext, de a fi încercat să fugă de sub escortă.

Ofiţerii de Securitate raportau astfel: „Bufnea Obreja este trimis înaintea echipei, la o distanţă de cca 50-60 metri. Bufnea Obreja văzându-se la distanţa aceasta, profitând de locul stâncos, la un moment dat sare de pe o stâncă în vale, continuând fuga înspre pădure, direcţia Muntele Băişorii, iar Boţa Miron, observând că atenţia noastră este îndreptată asupra lui Bufnea Obreja, care a reuşită să fugă, şi susnumitul se smuceşte din mâinile organelor noastre, pentru a fugi şi el, însă imediat este achitat [iată aşadar cum se exprima Securitatea când era vorba de uciderea unor oameni nevinovaţi – n.n.]. (…) Echipa noastră, după ce s-a convins că am fost traşi pe sfoară, imediat merge în urmărirea lui Bufnea Obreja, echipa noastră mergând pe urmele lui a reuşit ca să zărească pe susnumitul fugar într-o fundătură unde se oprise, însă la prima vedere echipa noastră a deschis foc, împuşcându-l mortal” (D.P. 711, vol. 13, f. 257).

Şi aceste crime au fost recunoscute ulterior de mr. Kovács.

La 30 mai 1950, Biroul local de Securitate Iara, condus de slt. Rigo Ioan, raporta cu privire la Ilea Gheorghe, de 65 ani, din com. Maşca, agricultor, chiabur, cu 2 copii, 17 ha păşune, şi la fiul acestuia Ilea Ilie, de 27 ani, agricultor, necăsătorit, veteran de război, următoarele: „în prezent nu este în comună, fiindcă în anul 1949 au fost executaţi de către Serviciul de Securitate Turda, fiindcă au avut legături cu bandiţii din munţi” (D.P. 711, vol. 9, f. 238). Un raport al S.J.S.P. Turda, semnat de cpt. Kovács şi slt. Popa Vasile, arată cum aceştia au fost executaţi la data de 6 septembrie 1949, tot sub pretextul fugii de sub escortă. Mai mult, de data aceasta se insinuează chiar faptul că cei doi, neînarmaţi şi legaţi la mâni, ar fi încercat să atace o întreagă echipă a Securităţii: „Aceştia, la un moment dat, profitând că cunosc terenul pentru a fugi sau ataca organele noastre, la un moment dat, ajunşi la locul destinat, au sărit la organele noastre pentru a-i dezarma, însă susnumiţii au fost împuşcaţi pe loc. (…) Am dispus ca soţia lui Ilea Gheorghe să fie arestată la acest Serviciu de Securitate, precum şi fiica lor, iar averea urmează să fie predată Comitetului provizoriu din com. Maşca” (D.P. 710, vol. 2, f. 217). Nu putem trece cu vederea nici faptul că averea familie Ilea a fost confiscată fără nici o hotărâre judecătorească, în urma unei simple dispoziţii a unui ofiţer de Securitate, încălcându-se astfel flagrant chiar şi legile comuniste. Din nefericire, cazul nu a fost singular, averea multor ţărani care au ajutat rezistenţii din munţi fiind confiscată abuziv (cum a fost şi cazul averii familie Ihuţ Traian din com. Bistra).

În ianuarie 1950, din ordinul col. Birtaş Gavrilă, au fost arestaţi cpt. Spulbatu şi cpt. Dicescu, din Flotila a II-a de Aviaţie Turda, ambii fiind acuzaţi că au avut legături cu Diamandi.

La 18 ianuarie 1950, lt. Irimieş Pavel şi slt. Mărgineanu Vasile, ambii din cadrul Securităţii Cluj, l-au arestat pe Ionescu Diamandi, care se ascundea pe Şantierul Electrocarbon din Cluj, sub numele de Turov Ioan: „Deplasându-ne la faţa locului, am identificat pe urmărit şi la somaţiile legale nu s-a supus, ci a deschis foc cu pistolul ce-l purta asupra lui. A tras un foc de pistol, însă fiind prins de mână nu a reuşit să rănească pe nimeni şi atunci a fost imobilizat de noi după o luptă crâncenă” (D.P. 711, vol. 1, f. 114).

A urmat o acţiune masivă de arestări, din 18 ianuarie până în august 1950, fiind reţinute în total 90 de persoane. Arestările au fost efectute îndeosebi de slt. Rigo Ioan, şeful Biroului de Securitate Iara.

Cirebea Samson a fost arestat la 26 august 1950 la Craiova, unde se afla în stagiul militar.

            Pop Floarea, învăţătoarea din com. Strâmba, jud. Cluj, care l-a găzduit pe Diamandi în perioada Crăciunului 1949-ianuarie 1950, a fost arestată la 25 ianuarie 1950. La 12 iulie 1950 au fost arestaţi: Ilea Victor, Cirebea Nicodim, Vâtcă Ştefan, Pascu Teodor, Dărăban Valer, Coţa Gligor, Cernea Alexandru, Popa Bazil şi Arion Teodor.

            La 6 iunie 1950, în urma denunţului unui informator, o echipă formată din 5 securişti de la Biroul de Securitate Iara şi 7 miliţieni, condusă de lt. Schwartz Andrei şi slt. Rigo Ioan, i-a prins în pădure pe Feneşan Teodor, născut în 1909, în com. Crăieşti, jud. Turda, chiabur, cu 25 iugăre fânaţ, fost primar legionar al comunei, dispărut din iunie 1949, condamnat în lipsă la 7 ani închisoare pentru activitate legionară, şi pe Iuga Ioan, născut în 1913, în com. Deleni, jud. Turda, fugit în pădure în septembrie 1941, în urma unor lipsuri în gestiune. Cei doi locuiau într-o cabană din pădurea Deleni, la 2 km de com. Şchiopi, jud. Turda (D.P. 711, vol. 9, ff. 239-331).

            La 20 iunie 1950, col. Dulgheru a trimis un ordin către D.R.S. Cluj cu următorul conţinut: „Cei ce vor fi găsiţi vinovaţi, vor fi trimişi urgent în justiţie, iar averea lor, dacă sunt chiaburi, va fi confiscată. Veţi avea grijă să nu se pronunţe condamnări de confiscarea averii ţăranilor muncitori, astfel nu se va confisca averea unui ţăran care are 3 ha, o casă şi o vacă” (D.P. 711, vol. 9, f. 138). Deci Securitatea dicta confiscarea averilor şi nu legile ţării!

            La 6 ianuarie 1950, Ionescu Hortansa, soţia lui Ionescu Diamandi, probabil în înţelegere cu soţul ei, s-a prezentat la Securitatea din Turda cu o scrisoare de la o rudenie din Galaţi, din care ea deducea că soţul ei s-ar fi aflat ascuns în acel oraş. Securitatea din Galaţi a luat măsuri de căutare a lui Diamandi, dar fără rezultat, deoarece Diamandi se afla la Cluj de câteva luni.

Într-o dare de seamă a D.R.S. Cluj, din 22 august 1950, semnată de col. Patriciu şi lt. maj. Stănescu Aurel, se preciza faptul că acolo unde a acţionat organizaţia lui Diamandi „munca politică, dusă de membri de partid, nu a putut avea rezultate dorite, cu toate că în fiecare comună sunt cămine culturale şi şcoli. Locuitorii, dispersaţi prin păduri, nu participă la viaţa culturală şi astfel sunt înapoiaţi”.

            O altă preocupare a Securităţii era de a eticheta pe fiecare cetăţean ca făcând parte dintr-o organizaţie politică. Într-un raport, Securitatea din Cluj îi împărţea pe cei arestaţi pentru legături cu organizaţia Diamandi în următoarele categorii: 22 neîncadraţi în vreo organizaţie, 3 membri P.N.Ţ., 7 legionari, 19 persoane făceau parte din Frontul Plugarilor, 10 membri P.M.R., 10 membri U.T.M. Unele persoane arestate făcuseră anterior parte din fostele partide politice, dar după 1944 au intrat în Frontul Plugarilor sau în P.M.R. (este vorba de 7 foşti legionari, 5 membri P.N.Ţ. şi 3 membri P.N.L.). Se vede din aceasta că cei mai mulţi din organizaţia de rezistenţă erau înscrişi numai de formă în formaţiunile comuniste, probabil în contextul reformei agrare sau pentru a nu suferi de pe urma regimului.

            După apartenenţa socială, ei au fost socotiţi: 13 chiaburi, 23 mici burghezi, 21 ţărani mijlocaşi, 20 ţărani săraci, 5 muncitori şi 3 muncitori agricoli. Cei ce au fost puşi în libertate „au fost prelucraţi şi sunt întrebuinţaţi pe linie informativă”.

            Ofiţerul făcea următoarea propunere: „Spre a servi de exemplu la acei ce organizează bande teroriste şi comit acte de teroare în munţi, propunem ca Ionescu Diamandi, Codoreanu Iosif şi Gălbează Simion să fie încadraţi în Legea 16/1949, iar restul membrilor să fie trimişi în judecată, făcându-se vinovaţi de uneltirea contra ordinii sociale” (D.P. 711, vol. 9, f. 43-48).

Trebuie să menţionăm faptul că legea la care făcea trimitere ofiţerul, Legea nr. 16/1949, era legea prin care regimul comunist a introdus condamnarea la moarte. Aşadar se poate observa foarte clar faptul că nu justiţia stabilea pedepsele, în raport cu faptele reale ale celor învinuiţi, ci condamnările, chiar şi cele la moarte, cum este şi cazul de faţă, erau dictate de către Securitate. Nici acest caz nu face excepţie, Tribunalul Cluj conformându-se întocmai, Diamandi Ionescu şi Iosif Codoreanu fiind condamnaţi la moarte. Simion Gălbează a fost şi el condamnat la moarte, dar în contumacie, pentru că reuşise să treacă clandestin frontiera şi să ajungă în Austria.

            Execuţia lui Ionescu Diamandi şi a lui Iosif Codoreanu a avut loc la 15 mai 1951, ora 4, la Penitenciarul Cluj. Cei doi au fost executaţi împreună cu Laurean Gavrilă, condamnat şi el la moarte în altă cauză. Anterior, recursurile lor fuseseră respinse de către Prezidiul M.A.N. în şedinţa din 2 mai 1951 (D.P. 711, vol. 9, f. 305).

 

DUPĂ CONDAMNARE

 

Chiar şi după condamnarea la moarte sau la ani grei de închisoare a miilor de români care, într-o formă sau alta, s-au opus comunismului, mâna Securităţii nu s-a oprit aici. Condamnaţii erau urmăriţi îndeaproape în închisori şi lagăre, căci la vremea aceea închisorile şi lagărele erau administrate şi conduse tot de Securitate. În afara regimului inuman din închisori: foame, frig, izolare, nici o legătură cu familia, umilinţă, lipsă de igienă şi asistenţă medicală, reeducare şi ucidere în bătăi, Securitatea a înfăptuit un alt genocid, pe care ar fi vrut să-l păstreze ascuns.

Începând cu anul 1950, din închisorile comuniste a fost ridicat un număr mare de deţinuţi (numărul exact nu se cunoaşte) şi duşi nu se ştie unde, deţinuţi care nu au mai apărut niciodată undeva, nici în închisori, nici afară, şi de a căror soartă nu s-a ştiut nici atunci şi nu se ştie nici astăzi care este cu exactitate.

Şi nu era greu de aflat. La vremea aceea nici un ac nu ieşea pe poarta închisorii fără proces verbal, cu atât mai mult un om. Chiar dacă nu s-ar mai găsi acte, temnicerii si torţionarii de atunci încă trăiesc, măcar o parte dintre aceştia, căci în majoritatea cazurilor erau oameni tineri. N-ar trebui decât să fie luaţi de scurt şi întrebaţi despre soarta celor ce i-au avut în închisoare, să spună cui i-au predat şi mergându-se pe fir se poate ajunge la cei care i-au ucis şi la cei ce au pus pământ pe ei, spre a se ajunge la groapa lor necunoscută şi a-i scoate de acolo pentru a-i înmormânta creştineşte.

E nevoie de a se afla cum au fost ucişi, pentru că se pare că moartea lor nu a fost cauzată de o simplă împuşcare. Există bănuieli mult mai grave. Astfel, în gara Teiuş a staţionat într-o vară fierbinte, pe o linie moartă, departe de gară, un vagon-dubă păzit de la distanţă zi şi noapte de securişti. Se şoptea printre ceferişti că se auzeau vaiete când era linişte, din zi în zi tot mai stinse.

Făptuitorii acestor crime ar putea trăi şi astăzi. Până în prezent, 2006, nimeni nu a pornit nimic concret în această direcţie. Autorii crimelor trăiesc printre noi ca cetăţeni onorabili, îşi ronţăie liniştiţi pensiile şi poate sunt chiar personalităţi politice cu pretenţii de a fi respectate.

Documentele din Arhivele Securităţii, respectiv dosarele obişnuite de urmărire şi dosarele penale, nu spun nimic despre acest holocaust.

De-abia în câteva hârtii prăfuite, cu circuit închis, mai răsuflă câte ceva. Astfel, istoricul Marius Oprea, în lucrarea Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989 (Ed. Polirom, Iaşi, 2002), prezintă un document descoperit în Arhiva S.R.I., în care lt.-col. Cuteanu Gheorghe, de la Securitatea Regională Cluj, declară: „În 1949 erau condamnaţi politici de la care nu se mai putea aştepta reeducare sau faptele lor erau de aşa natură încât meritau pedeapsa capitala. Erau instrucţiuni ca aceştia să fie scoşi din închisori (penitenciare) sub diferite pretexte, ca o nouă cercetare, o reconstituire, iar după aceea să fie duşi undeva şi împuşcaţi. Actele pentru alte autorităţi trebuiau să fie încheiate în sensul că au încercat evadarea sau atacul”. Desigur, instrucţiunile proveneau de la gen. Nicolschi şi de la cei aflaţi mai sus decât acesta, precum generalul Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko) sau Teohari Georgescu.

Te îngrozeşte uşurinţa cu care acest ofiţer de Securitate vorbeşte despre împuşcarea oamenilor ca despre un lucru cu totul obişnuit. Te-ai fi aşteptat să fi provenit din vreo speluncă a marilor oraşe din alte ţări, apărut pe lume fără mamă, fără tată, fără şcoală, ca un adevărat proletar. Dar NU, el era născut în satul Ciugud, lângă Alba-Iulia, într-o familie cu părinţi şi fraţi oameni ca toţi oamenii din partea locului. Fusese până atunci perceptor ce aduna impozitele din satele din jurul Ciugudului. Şi oameni tocmai ca cei din satul lui a împuşcat acest ofiţer, direct sau prin subalternii săi. Astfel, au fost ucişi, la 5 aprilie 1950, Petre Mărgineanu, din Obreja, Emil Olteanu, Emil Dalea şi Florian Picoş, din Galda de Jos, Mihai Florinc şi Victor Vandor, din Întregalde, Ioan Bedeleanu, din Mihalţ.

De altfel, hotărârea de a fi ucişi fusese luată o dată cu condamnarea lor. Astfel, pe tabelul condamnaţilor din lotul Dabija, Gheorghe Pintilie scria următoarea rezoluţie: „Hotărârea Tribunalului Sibiu să fie pusă în practică, în plus să se facă propuneri urgente de indivizii din listă care nu au fost condamnaţi la moarte şi au tras cu arma în organele noastre, pentru a se crea un regim mai aspru în închisoare”. De asemenea, pe document, în dreptul numelor Alexandra Pop, Mihai Angheluţă, Nicolae Niţescu şi Simion Moldovan s-au făcut adnotări cu creionul roşu. Toţi patru au fost ucişi fără să se ştie cum, fără a fi condamnaţi la moarte, iar pe certificatele de deces se precizează că au murit de TBC pulmonar, toţi în aceeaşi zi: 2 aprilie 1950. Alături de aceştia, în aceeaşi zi şi în acelaşi mod, au fost ucişi Sandu Maxim şi Ionel Robu.

Iată două documente care o privesc pe Alexandra Pop, condamnată la muncă zilnică pe viaţă, dar ucisă cu sânge rece de Securitate:

 

Penitenciarul Mislea

Nr. 524, februarie 1950

 

Către Penitenciarul Cluj Tribunal

 

În baza ordinului nr. 5.241/950 al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, primit telefonic în 21 febr. 1950, avem onoarea a vă transfera pe deţinuta Pop Alexandra, condamnată la msv (muncă silnică pe viaţă). Anexăm dosarul cu actele. A ne anunţa confirmarea primirii.

Director E. Tudor                                                                             Secretar V. Simionescu

(D.P. 141, vol. 18, f. 229)

 

Penitenciarul Cluj

Către Penitenciarul Mislea

 

La adresa dată nr. 524 din 22 febr. 1950, confirmăm primirea deţinutei Pop Alexandra împreună cu dosarul ei.

Director indescifrabil.

(D.P. 141, vol. 18, f. 228)

 

În acelaşi dosar, la fila 217, este trecut transferul Alexandrei Pop de la Penitenciarul Tribunal Cluj la Direcţia Securităţii Poporului Cluj. La 2 aprilie 1950 a fost întocmit apoi certificatul de moarte seria M.C. 370720, emis de către Sfatul Popular al oraşului Cluj. Data decesului: 2 aprilie 1950. Cauza morţii: TBC pulmonar (D.P. 141, vol. 18, f. 218). Cum vor fi ucis-o? N-au consemnat. Nu se scrie, deci nu ştim, dar cu siguranţă că ofiţerii superiori de la Securitatea din Cluj au ştiut: col. M. Patriciu, lt.-col. Gh. Cuteanu, mr. Kovács, lt. Otvos Gavril, lt. Stănescu Aurel, lt. Herţa Vasile.

Tot în dosarul D.P. 141, vol. 18, f. 237, se află următorul ordin către Penitenciarul Aiud:

„După nota telefonică a Dir. Gen. a Penitenciarelor din 21 febr. 1950, trimisă de tov. inspector Ticaliuc, transferaţi la 21 febr. 1950, cu ambulanţa ce vine de la Sibiu cu trenul 4003, pe deţinuţii: Niţescu Nicolae, Moldovan Simion, Florinc Mihai, Vandor Victor, Olteanu Emil şi Bedeleanu Ioan la Penitenciarul Cluj Tribunal.

Ticaliuc                                                                        Pt. conformitate Gh. Crăciun

 

Penitenciarul Principal Aiud

21 februarie 1950

Către Tribunalul Cluj

 

În conformitate cu ordinul telefonic al tov. inspector Ticaliuc, din Dir. Gen. a Penitenciarelor, din 20 febr. 1950, avem onoarea de a vă transfera odată cu prezenta pe deţinuţii politici Moldovan Simion şi Niţescu Nicolae. Motivul pentru care au fost transferaţi nu ne-a fost comunicat, dar credem că ordinul cu susnumiţii deţinuţi îl va poseda şeful ambulanţei. Anexăm copii după foaia de carceră şi dosarul cu actele condamnatoare. Vă rugăm confirmaţi primirea deţinuţilor.

Dir. Penitenciar Aiud indescifrabil                                            Secretar M. Beldea.

 

Urmează adnotat cu mâna: „Deţinuţii Florinc Mihai, Vandor Victor, Olteanu Emil şi Bedeleanu Ioan, la 9.11.1949 au fost transferaţi la Penitenciarul Gherla, unde vă rugăm a vă adresa după ei”.

De la Gherla, deţinuţii menţionaţi mai sus au fost predaţi Securităţii din Cluj. Ulterior însă nici unul dintre aceşti deţinuţi nu a mai fost găsit viu pe undeva.

 

M.A.I. D.R.S.P. Sibiu

Nr. 5/8.589, 14 noiembrie 1949

Către Direcţia Generală a Securităţii Poporului

 

Au fost duşi la Penitenciarul Sibiu de la Piteşti, pentru cercetări, condamnaţii Robu Ioan, msv (muncă silnică pe viaţă, nu condamnat la moarte), şi Ionescu Radu, 25 ani ms, şi de la Gherla Picoş, Florian msv şi Dalea Emil msv şi de la Aiud Maxim Alexandru. Mărgineanu Petru se află la Închisoarea Sibiu, cu aprobarea tov. col. Dulgheru.

Lt.-col. de Securitate Gh. Crăciun                                                               Lt. Nistor Victor

(D.P. 65, vol. 6, f. 140)

 

Nici aceşti deţinuţi nu au mai dat semn că ar mai trăi după această dată prin vreo închisoare. Toţi au fost executaţi de Securitatea din Cluj în aprilie 1950.

Cu o singură excepţie: Radu Anton Ionescu, cel care îl însoţise pe Ionel Robu de la Bucureşti la Alba Iulia. Radu Ionescu a rămas în viaţă, dar în schimb a fost groznic torturat în timpul reeducării de la Piteşti. A fost apoi transferat pentru reeducare la Gherla, unde iarăşi a fost supus celor mai mari brutalităţi. În urma bătăilor repetate primite şi-a pierdut minţile. În 1955, când a fost eliberat, după îndelungi stăruinţe ale mamei acestuia, era grav bolnav de schizofrenie şi foarte probabil că nu şi-a mai revenit niciodată. Când a fost arestat era student la două facultăţi (Drept şi Academia Comercială). Iată aşadar cum a frânt regimul comunist destinul atâtor tineri merituoşi ai ţării noastre.

 

EPILOG LA UCIDEREA REZISTENŢILOR

DE CĂTRE REGIMUL COMUNIST

 

Securitatea se simţea stăpână şi asupra amintirii celor pe care i-a ucis. Pentru a-şi acoperi crimele, în jurul fiecărei persoane ucise a fost ţesută o legendă cât mai plauzibilă, pentru a deruta familia şi pe cei care o cunoşteau, fie găsind o altă cauză a morţii decât cea adevărată, fie lansând zvonuri că deţinutul trăia pe undeva, într-un sanatoriu sau în chiar în străinătate.

Astfel, văduva lui Emil Olteanu a fost informată cu cinism de Securitate că soţul ei a murit atunci când a mâncat cu lăcomie alimentele aduse de ea la închisoare şi i s-a spart stomacul.

Văduva doctorului Petru Săbăduş, ucis la închisoarea Gherla, era informată de trei surse diferite că soţul ei trăia, bolnav şi cu picioarele tăiate, într-un azil unde fuseseră adunaţi foştii deţinuţi pe care familiile nu mai doreau să-i primească.

Altora li s-au inventat alte scenarii. Iată cum s-a procedat în cazul lui Maxim Alexandru. La Securitatea din Ploieşti s-a emis următoarea hotărâre:

 

M.A.I. Ploieşti,

Secţia II, Biroul III

20 octombrie 1955

 

Hotărâre privind pe Maxim Alexandru

 

„În 1948-1949 a făcut parte dintr-o bandă subversivă în M-ţii Apuseni, fiind condamnat la 25 ani muncă silnică. Tot în acest an a evadat din închisoare şi a fugit în S.U.A., unde se află în prezent, fiind crainic la «Vocea Americii». Să fie trecut în evidenţa operativă, trădător de patrie.

Scopul deschiderii dosarului este de a urmări prinderea fugarului dacă va veni în ţară, în misiuni de spionaj, sau ar trimite curier la familie. Dispunem de materiale neîndoielnice că Maxim Alexandru a fugit în S.U.A.

            Redactat azi, 20 oct. 1955, în oraşul Ploieşti”.

Şef serviciu cpt. N. Livezeanu         Şef birou lt. C. Luca        Lucrător operativ A. Ştefana

            Se aprobă

Şeful D.R.S. Ploieşti, col. Mauriciu Ştrul

 

În altă hotărâre se cerea să se zvonească prin oamenii Securităţii, în satul acestuia şi în zonă, că Maxim Alexandru a făcut parte dintr-o bandă de spărgători care jefuise o bancă din Târgovişte, că venea acasă la părinţi cu bani mulţi, pe care îi dădea acestora, că trecea graniţa iugoslavă când dorea şi că în cele din urmă acesta a fugit în S.U.A., unde era actor de teatru (D.P. 721, vol. 1, f. 69).

            La părinţii lui Maxim Alexandru au fost trimişi agenţi informatori, ca Ilie Constantin, care să le spună acestora că l-au auzit pe fiul lor Alexandru vorbind la „Vocea Americii”.

            Erau atât de bine ticluite zvonurile, încât părinţii acestuia le-au crezut.

            Alţi informatori raportau Securităţii ce ziceau părinţii acestuia. Astfel, informatorul „Zugravu” raporta că tatăl lui Sandu Maxim, Constantin, se aşteapta să fie arestat împreună cu fiul său Ion. Despre fiul său Virgil ştia că era la închisoare la Gherla, de unde nu va mai scăpa, dar era bucuros că-i va rămâne măcar un fiu în viaţă, care se afla fugit în S.U.A.

            La Raionul de Securitate Cricov, din cadrul D.R.S. Ploieşti, s-a întocmit chiar un plan de acţiune pentru a se afla cum evadase Maxim Alexandru, cine era preotul catolic cu care acţionase acesta şi cine erau cei din sat care-l ascultau la „Vocea Americii”, dacă rudeniile aveau legătură cu el, cine venea în vizită la familia Maxim etc.

            Ion Maxim urma să fie îndemnat, atât direct, de către ofiţerii de Securitate, cât şi prin informatori, să se intereseze la Ministerul de Externe şi la Crucea Roşie de soarta fratelelui său Alexandru şi să se înscrie în Comitetul Român pentru Repatrierea Emigranţilor.

            (D.P. 721, vol. 1, f. 40)

 

            S-a întâmplat însă ca în urma acestor lucrături ale Securităţii să se creeze în zona Cricov o stare de spirit nefavorabilă regimului comunist, iar conducerea Securităţii Ploieşti să fie nevoită, pentru oprirea zvonurilor, să treacă la dezminţirea celor auzite în regiune. În acest scop, a fost emisă o altă directivă.

 

D.R.S.P. Ploieşti

Nr. 215/201.811

23 mai 1956

Către Raionul Securităţii Cricov

 

Dispuneţi încetarea urmăririi locale asupra numitului Maxim Alexandru, fiul lui C-tin şi Alexandrina. Susnumitul a făcut parte dintr-o organizaţie subversivă tip P.N.Ţ Alba şi în 1949 a fost arestat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă.

            În anul 1950-1951, în timp ce era depus la Penitenciarul Aiud, a fost pus la dispoziţia unor tovarăşi M.A.I. Bucureşti. În timpul transportului de la Cluj la Bucureşti, Maxim Alexandru, încercând să fugă de sub escortă, a fost împuşcat.

            De către noi dosarul a fost închis şi clasat la Secţia C.

Şef de regională col. Mauriciu Ştrul                             Şef serviciu lt. maj. Gheorghe Popa

 

NOTA NOASTRĂ

Iată cum dispunea col. Mauriciu Ştrul ce anume trebuia să ştie şi să creadă populaţia din regiunea Ploieşti.

 

TEROAREA GENERALIZATĂ

 

            În cele povestite până acum am arătat lupta şi soarta celor care au avut curajul să pună mâna pe armă şi să-şi apere libertatea proprie şi pe cea a ţării, a celor la fel de curajoşi care şi-au apărat credinţa în Hristos aşa cum le-a dictat-o conştiinţa lor şi de asemenea soarta celor ce i-au sprijinit în această luptă.

            Dar ce s-a întâmplat însă cu restul locuitorilor din regiune? Cum au fost trataţi aceştia de către regimul comunist? Circula la vremea aceea un dicton lansat de activitştii comunişti: „Pe cei nelămuriţi îi lămurim, pe cei îndărătnici îi silim, iar pe cei care se opun îi distrugem!”.

            La vremea aceea, 1949-1950, puterea comunistă se confrunta, după propria-i recunoaştere, cu trei probleme în regiune:

            -distrugerea „bandelor” înarmate din Munţii Apuseni;

            -desfăşurarea campaniei de treieriş la arie şi predarea cotelor către stat;

            -înfiinţarea de gospodării colective.

Pentru toate aceste trei probleme, regimul a găsit aceeaşi soluţie: instalarea terorii în regiune, prin uciderea acelor fruntaşi ai satelor care se împotriveau regimului, cu scopul de a-i intimida pe ţărani.

            Iată cum explica această acţiune lt.-col. Cuteanu Gheorghe, directorul adjunct al Direcţiei Regionale de Securitate Cluj: „Pentru a li se răpi fugarilor sprijinul oamenilor din regiune, s-au dat următoarele dispoziţii tovarăşilor şefi de servicii: să se descopere găzduitorii şi după o prealabilă verificare, dacă se constată că sunt chiaburi sau alte elemente, care prin poziţia lor sunt duşmani ai regimului, să fie împuşcaţi. Procedeul propus era: duşmanii să fie scoşi din casă, îndepărtaţi de comună şi apoi împuşcaţi. Apoi, prin intermediul Miliţiei, câţiva chiaburi din aceeaşi comună să procedeze la îngroparea celor împuşcaţi”.

            (Marius Oprea, Banalitatea răului, pp. 215-216)

 

            În timpul unor cercetări ale Securităţii, iniţiate se pare cu scopul înlăturării colonelului Mihai Patriciu, şeful Regionalei de Securitate Cluj, maiorul Mihai Kovács recunoştea că a primit următorul ordin verbal din partea acestuia: „«iei câţiva chiaburi, dai cu ei de pământ, miliţia adună neamurile bandiţilor şi chiaburii, ca să îngroape pe ei şi să le spună că şi ei păţesc la fel dacă nu divulgă pe bandiţi sau dacă îi mai aprovizionează. Pentru această treabă trimit nişte băieţi buni şi, dacă este nevoie, te duci şi dumneata». Eu am venit la Turda şi în decurs de vreo două zile m-am conformat ordinului primit”.

            (Marius Oprea, Banalitatea răului, p. 217)

 

            Principalul scop era acela ca populaţia să nu-i mai ajute pe „bandiţii” din munţi şi să înceapă să furnizeze informaţii exacte pentru ca aceştia să fie prinşi.

            O altă intenţie era buna desfăşurare a campaniei de treieriş. Pentru ca această campanie să se desfăşoare cum voia partidul şi pentru a li se arăta ţăranilor faptul că cu noua putere nu era de glumit, trebuiau de asemenea să fie ucise „elementele duşmănoase”, adică acele persoane care se împotriveau politicii P.C.R. de spoliere a agricultorilor. Acelaşi lucru era ordonat şi în privinţa înfiinţării gospodăriilor colective.

            Iată ce declara lt. maj. Gavril Otvos: într-o şedinţă a D.R.S. Cluj „s-a prelucrat din nou că achitarea [uciderea – n.n.] unor elemente duşmănoase se poate face numai atunci când este prins în flagrant delict, în acţiune de sabotaj, şi aceasta este valabil pe perioada campaniei secerişului şi a treierişului (…) aceasta nu se face nicidecum după ce respectivul a fost arestat şi anchetat, ci la faţa locului şi cu aprobarea prealabilă a forurilor superioare”.

            (Marius Oprea, Banalitatea răului, p. 220)

 

            Acelaşi lucru îl declară şi M. Patriciu: „La o conferinţă pe ţară a Regionalelor de Securitate s-a stabilit că în comunele unde există cazuri de rezistenţă a locuitorilor, se ia 1 sau 2 chiaburi, care să aibă gâtul gros, trântim cu ei la pământ, apoi luăm legătură cu miliţia să adune pe cei din comună, să-i îngroape pe cei împuşcaţi, apoi să raporteze sub formă că a fugit de sub escortă sau a atacat organele noastre”.

            (Marius Oprea, Banalitatea răului, p. 226)

 

            În urma instrucţiunilor primite, Securitatea a început uciderea celor pe care organele de represiune şi secretarii de partid îi socoteau duşmani ai regimului, în special a ţăranilor, motivându-şi crimele cu rapoarte mincinoase.

 

Execuţiile fără judecată din Apuseni

 

            Unele dintre aceste crime au rămas consemnate într-un raport al maiorului de Securitate Nicolae Dumitrescu, trimis de către conducerea Securităţii pentru a efectua un control la regionala Cluj, în august 1950. Foarte probabil că acest control nu era deloc întâmplător, dorindu-se îndepărtarea din funcţia a colonelului Mihai Patriciu. Acesta, cu numele real Grünsperger Mihai, luptase ca ilegalist în timpul războiului civil din Spania. În 1950, la ordinul Moscovei, în mai multe ţări comuniste din Europa Răsăriteană avuseseră loc procese contra unor lideri comunişti din ilegalitate (Kostov, Slanski, Rajk etc.), unii dintre aceştia fiind acuzaţi că avuseseră legături cu occidentalii în timp ce se aflau în Spania sau Franţa. Valter Roman, şi el fost luptător în Spania, afirma că în 1950 au fost pornite mai multe cercetări împotriva acestei categorii de ilegalişti, dar care nu au mai fost finalizate, rămânând se pare fără urmări. Oricum, situaţia creată a dus la scoaterea la iveală a abuzurilor comise de către unii membri ai P.C.R. şi ai Securităţii, care astfel pot fi cunoscute şi azi, precum este şi cazul de faţă.

            După cele raportate de mr. Nicolae Dumitrescu, D.R.S. Cluj a trimis raportul nr. 118/4 către Direcţia a VIII-a Anchete Bucureşti, în care se arăta că un ţăran, Bihoreanu Viorel, a fost împuşcat mortal, întrucât a atacat cu un pistol 2 cadre ale Securităţii şi ar fi vrut să-l bată şi pe secretarul P.M.R., Pusztay. Ori la Direcţia a VIII-a, Viorel Bihoreanu conta ca arestat şi condamnat la 1 lună închisoare pentru neplata cotelor agricole [la acea vreme ţăranii trebuiau să predea statului cote obligatorii de cereale, legume, fructe, lână, lapte, brânză, carne de porc, de vacă şi de oaie. Cei care nu predau cotele, erau condamnaţi la amenzi şi închisoare – n.n.].

            La fel a fost ucis şi chiaburul Leluţ Remus. Reţinut de S.J.S.P. Turda pentru cercetări, în ziua de 3 august 1950 a fost ucis în apropierea comunei Croşea, Turda. Mr. Kovács recunoştea că tot el şi în acelaşi fel îl împuşcase şi pe „chiaburul” Cuc Mihai, din Ceanu Mare, jud. Turda.

În aceeaşi vară a fost împuşcat mortal şi Iosif Trifa, din comuna Bistra, lângă Câmpeni, nepotul preotului Iosif Trifa, întemeietorul Oastei Domnului, şi frate al lui Viorel Trifa, fostul şef al studenţimii legionare, care, sub numele de Valerian, era episcopul ortodox al românilor americani. De asemenea, au fost executaţi Pom Traian, cumnatul lui Iosif Trifa, precum şi Andreşel Ion, rudenie apropiată a celor doi (şi bunicul Alexandrei Pop). Corpurile lor au fost expuse publicului în trei locuri diferite, lângă Câmpeni.

            În documentele oficiale, colonelul Patriciu, ca şi lt.-col. Cuteanu, mr. Kovács şi lt. Herţa, au susţinut că cei trei chiaburi fuseseră împuşcaţi în cursul luptelor cu Securitatea. Ei alcătuiseră următorul raport: „În ziua de 16 august 1950, 2 echipe s-au deplasat la Bistra. Când erau la 200 m de casa lui Pom Traian, bandiţii au fugit în pădure şi au deschis foc asupra echipelor. Echipele au ripostat şi Pom Traian a fost împuşcat mortal. Un alt individ înarmat nu s-a supus organelor şi a fugit. S-a tras după el şi a fost împuşcat mortal. S-a constatat că acest individ era Trifa Iosif.

            În aceeaşi zi, în pădure, un individ a atacat o grupă de Securitate. Urmărit de organele noastre şi somat, nu s-a oprit şi a fost împuşcat pe loc. Acesta era Andreşel Ion”.

            Întrebat în continuare de mr. Dumitrescu, lt.-col. Cuteanu recunoştea în cele din urmă adevărul, după ce anterior întocmise un alt raport, tot mincinos: „Conform înţelegerii cu Secretarul Judeţean P.M.R. şi pe baza instrucţiunilor primite din partea D.R.S. Cluj, se formează echipe de organe de Securitate şi arestează rudele mai apropiate ale bandiţilor, precum şi toţi chiaburii din comuna Bistra. S-a trecut la cercetarea celor arestaţi. S-a concretizat vinovăţia numiţilor: Trifa Iosif, Pom Traian şi Andreşel Ioan, după care se formează trei echipe din organele de Securitate şi îi împuşcă în apropierea comunei Bistra”. Colonelul Patriciu s-a simţit îndreptăţit să afirme că procedase astfel deoarece Iosif Trifa „în permanenţă era contra regimului nostru popular, el a spus că la conducerea ţării sunt numai cei fără credinţă în Dumnezeu şi cei mai josnici oameni”.

            Maiorul Kovács mărturisea că după uciderea celor trei, col. Patriciu l-a dat ca exemplu pentru ce a făcut, lăudându-l în faţa celorlalţi ofiţeri de Securitate. Maiorul Kovács recunoştea în continuare că tot el era cel care îl ucisese pe Meşter Andrei şi pe fiul acestuia din com. Maşca, Iara, precum şi pe cei care fuseseră arestaţi împreună cu aceştia în Valea Ponorului. Cei doi au fost arestaţi, iar apoi, după un ordin verbal al colonelului Patriciu, au fost împuşcaţi, ofiţerii raportând ulterior că aceştia ar fi sărit asupra organelor de Securitate.

            În 1949, după o ciocnire cu organizaţia Diamandi, ce ocupase Muntele Băişorii, cei prinşi au fost executaţi pe loc.

            La fel s-a procedat cu doi membri ai grupului condus de Teodor Şuşman, este vorba de Mihuţ Gheorghe şi Popa Ioan, zis Cioată, ucişi în valea Picirii.

            Ofiţerii comunişti îşi justificau crimele prin avantajele obţinute de regim după executarea rezistenţilor. Astfel, mr. Kovács raporta că după împuşcarea lui Bihoreanu şi a lui Leluţ au luat fiinţă 2 gospodării colective, sătenii au început căratul la arii, spiritele s-au calmat, iar „planurile partidului se pot aplica în bune condiţiuni” (Marius Oprea, Banalitatea răului, p. 228)

            Un alt ofiţer de Securitate, cpt. Briceag Nicolae, după ce a împuşcat ţăranii în jurul Gherlei, la 15 iulie 1950 a trimis o telegramă către Securitatea din Cluj în care raporta că: „Starea de spirit s-a făcut favorabilă, în multe comune vin şi predau cotele cu carăle încărcate, strigând lozinci şi fanfară, transformând această zi în zi de sărbătoare” (Marius Oprea, Banalitatea răului, p. 228).

            Pentru „meritele” sale deosebite în asasinarea ţăranilor din zona Dejului care se împotriviseră comunismului, acest funest căpitan Briceag Nicolae a fost rapid avansat la gradul de maior şi a fost trimis în regiunea Avrig, Munţii Făgăraşului, pentru distrugerea rezistenţei de acolo.

            La 1 februarie 1949, la Aiud, soţii Tiuţiu au fost ucişi, trăgându-se pe geam asupra lor, securiştii raportând cum că cei doi îi atacaseră cu focuri de armă. La Securitatea Alba Iulia a fost ucis studentul Solomon Sabin, fiul librarului din oraş, fiind apoi aruncat mort în arestul Securităţii. La Blaj, studenţii Pintea Eugen şi Păcurar Axente au fost împuşcaţi pe Câmpia Libertăţii, fiind coborâţi dintr-un camion la ordinele lt.-col. Gheorghe Crăciun. Fostul plutonier de jandarmi Mârza Iacob a fost găsit de Securitate în timp ce se afla cu boii la câmp. Securiştii i-au luat biciul din mână şi, lovindu-l, l-au purtat aşa prin sat, după care l-au suit în duba Securităţii.

            Caracteristică pentru acel timp de groază este fuga de acasă şi ascunderea lui Ieronim Cunţan, din Coşlariu. Nimeni n-a ştiut de ce acesta trebuise să fugă. Ascunzându-se în multe locuri, în cele din urmă a fost adăpostit ani de zile de fratele său. Se îmbolnăveşte grav, dar nu îndrăzneşte să se arate la medic, în cele din urmă moare, dar familia şi fratele său nu îndrăznesc să anunţe decesul. A fost îngropat pe ascuns în grădina fratelui său. După ani de zile, Securitatea a aflat de la familia terorizată despre ce se întâmplase şi l-a scos din mormântul său.

            Oamenii au fost bătuţi şi schingiuiţi la Securitate, pe câmp, în păduri sau chiar în propriile lor case au fost trimişi la închisoare sau la Canal, după bunul plac al Securităţii sau Miliţiei. În atmosfera de groază generalizată, informatorii se întreceau în a-şi pârî semenii. Nimeni în afară de călăi şi de multe ori nici aceştia nu mai erau siguri pe avutul, libertatea şi viaţa lor. Odată arestat, nimeni nu mai ştia de tine, dar nici arestatul despre ce se întâmpla cu cei de acasă, cu familia sa.

            Toată regiunea M-ţilor Apuseni, ca de altfel întreaga ţară, s-a umplut de astfel de crime. Viaţa românului rămânea la buna plăcere a lui Patriciu, Cuteanu, Kovács, Herţa, Otvos şi a altora ca ei.

 

Biografii grupul Alexandru Maxim

 

Albini Aurel: născut la 2 ian. 1891, în Zlatna, fiul lui Iuliu şi Elena. A urmat Facultatea de Drept, fost avocat. Timp de 20 de ani a fost primar al oraşului Aiud. Condamnat la 2 ani închisoare corecţională, deşi nu avea legătură cu organizaţiile de rezistenţă. Închis la Canal, de unde a fost eliberat la 11 mai 1951.

Albu Iacob: născut la 14 oct. 1894, în com. Geoagiu de Sus, jud. Alba, fiul lui Ioan şi Ana. Agricultor. Căsătorit. Fost simpatizant P.N.Ţ. Suferise anterior o condamnare de 2 luni pentru sabotaj. Era şeful organizaţiei din comună. Arestat la 11 apr. 1949 şi anchetat la Alba Iulia. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 848 din 20 oct. 1949, la 3 ani închisoare corecţională. Închis la Canal, de unde a fost eliberat la 19 febr. 1953.

Avrămuţ Dumitru: născut la 8 nov. 1907, în com. Întregalde, fiul lui Nicolae şi Maria. Agricultor, cu 2 iugăre de pământ. Văduv, avea 4 copii. Atras în organizaţie de Sabin Vandor şi Nicolae Suciu. A transportat alimente cu carul din com. Benic spre munte. Arestat la 5 apr. 1949 şi anchetat la Sibiu. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 848 din 20 oct. 1949, la 5 ani închisoare corecţională. Închis în coloniile Poarta Albă şi Peninsula, de unde a fost eliberat la 6 apr. 1954.

Bedeleanu Ioan: născut la 6 dec. 1919, în com. Mihalţ, fiul lui Mihail şi Maria. De profesie pantofar, deţinea 1,5 iugăre de pământ. Fost greco-catolic. Căsătorit, avea doi copii. Membru al P.S.D. din 1945. Serviciul militar satisfăcut la Regimentul 3 Vânători Motorizat, cu gradul de sergent, luând parte la campaniile din răsărit (a luptat la Cotul Donului şi la Iaşi) şi apus. Alături de Simion Ordeanu, a plănuit să arunce grenade în sala de şedinţe a Comisiei interimare P.M.R. din com. Mihalţ. Arestat la 5 martie 1949 şi anchetat la Sibiu. La percheziţia domiciliară, în locuinţa sa s-au descoperit un pistol mitralieră Mauser, cal. 9 mm lung, cu 284 cartuşe, 650 g trotil, 1 m fitil şi 6 capse. Caracterizat de Securitate drept: „Inteligent şi îndărătnic, nu a voit să recunoască la primele cercetări faptele sale. Inteligent şi hotărât în acţiunile ce şi le plănuieşte” (D.P. 65, vol. 1, f. 82). Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu la 20 de ani muncă silnică, prin Sentinţa nr. 843 din 18 oct. 1949. Închis la Aiud şi Gherla, în februarie 1950 a fost transferat la Cluj. A fost luat din penitenciar şi executat la 5 aprilie 1950 de Securitatea din Cluj, unde fusese „transferat pentru cercetări”. Nu se cunoaşte locul unde a fost ucis şi îngropat.

Breazu Ioan: născut la 15 mart. 1930, în com. Mihalţ, fiul lui Petru şi Carolina. În 1949 era elev în clasa a XI-a la Liceul Teoretic din Blaj. Conform Securităţii, era „membru în organizaţia subversivă manistă-legionară din Mihalţ, «Fiii cerului»”. Arestat la 23 febr. 1949 de Securitatea din Blaj. Anchetat la Blaj şi Alba Iulia. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 45 din 31 ian. 1950, la 1 an închisoare corecţională. Eliberat din Penitenciarul Aiud la 22 febr. 1950.

Bogdan Nicolae: născut la 5 oct. 1918 în com. Mogoş, fiul lui Vasile şi Ludovica. A absolvit 4 clase la Gimnaziul industrial din Blaj, unde s-a calificat în meseria de tâmplar. Poseda 4 ha pământ. Greco-catolic. A luptat pe frontul de răsărit, la Rostok şi Stalingrad. Căsătorit, avea un copil. Membru în Frontul Plugarilor. Arestat la 11 apr. 1949 şi anchetat la Alba Iulia. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 22/17 ian. 1950, la 5 ani închisoare corecţională. Închis în Penitenciarul Aiud, apoi în Penitenciarul Gherla. A decedat la Penitenciarul Gherla la 14 mai 1950 (D.P. 957, vol. 6, f. 221).

Bogdan Pamfil: născut la 16 febr. 1902, în com. Mogoş, fiul lui Vasile şi Sofica. Plugar, cu 4 ha. Căsătorit, avea un copil. Membru în Frontul Plugarilor. Arestat la 1 mart. 1949 şi anchetat la Alba Iulia. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 22/17 ian. 1950, la 1 an închisoare corecţională. Închis la Penitenciarul Gherla (1950).

Bulbucan Simion: născut la 15 sept. 1905, în com. Benic, fiul lui Samoilă şi Iustina. Agricultor. Greco-catolic. Atras în organizaţie de Cornel Pascu. A contribuit cu cereale şi bani. Arestat la 17 mart. 1949. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 42 din 26 ian. 1950, la 2 ani închisoare corecţională. Închis la Penitenciarul Gherla şi la Colonia Poarta Albă.

Bulgarea Iosif: născut la 4 mai 1900, în satul Galda de Sus, fiul lui Nicolae şi Veronica. Fierar, deţinea 1 ha pământ. Fost membru în Mişcarea Legionară, P.N.Ţ. şi P.N.L., apoi s-a înscris în Frontul Plugarilor. Căsătorit, avea 5 copii. Arestat la 24 mart. 1949 şi anchetat la Alba Iulia (plt. Ciurdărescu Nicolae). Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 22/17 ian. 1950, la 1 an închisoare corecţională. Închis la Penitenciarul Gherla (1950).

Cerghidean Aurel: născut la 27 mai 1916, în com. Mihalţ, fiul lui Aurel şi Maria. Frate cu Virgil Cerghidean. Student în anul IV la Institutul Politehnic Iaşi, Facultatea de Chimie Industrială. De confesiune greco-catolică. Începând cu luna mai 1946 a deţinut funcţia de preşedinte al organizaţiei de tineret a P.N.Ţ. din jud. Alba. Din acest motiv, la care se adăugau şi manifestările sale anticomuniste, era urmărit de autorităţi. În 1946 a fost trimis în judecată pentru faptul că a instigat populaţia, dar a fost achitat de Tribunalul din Alba Iulia. În iulie 1947, după arestarea lui Iuliu Maniu, a fost nevoit să plece de acasă şi să se ascundă în oraşul Braşov. A avut legături cu Petru Deceanu. Arestat la 29 iun. 1949 şi anchetat la Sibiu. La 18 sept. 1949, la Sibiu, îi descrie unui informator de celulă „felul în care a fost cercetat şi cum a fost bătut pentru a recunoaşte învinuirile ce i se pun în sarcină”. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 42 din 26 ian. 1950, la 1 an închisoare corecţională.

Cerghidean Virgil: născut la 29 aug. 1918, în com. Mihalţ. Fratele lui Aurel Cerghidean. Agricultor, cu 7 iugăre pământ. Căsătorit, avea 2 copii. Greco-catolic. Membru P.N.Ţ. Arestat la 27 apr. 1949. La percheziţie Securitatea a găsit două pistoale şi un pistol pentru rachete. Anchetat la Alba Iulia şi Sibiu. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 848 din 20 oct. 1949, la 7 ani închisoare corecţională. Închis la Canal şi Baia Sprie. La 6 dec. 1955 a participat la greva foamei de la Baia Sprie. Eliberat la 2 mai 1956.

Chenţi Ioan: născut la 25 ian. 1922, în satul Galda de Sus. Plugar. Atras în organizaţie în ianuarie 1949 de Petru Micu. A contribuit cu bani pentru ajutorarea organizaţiei. Arestat la 26 mart. 1949. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 42 din 26 ian. 1950, la 2 ani închisoare corecţională.

Cioară Rozalia (maica Maria Constantina): născută la 11 febr. 1914, în com. Macicaş, jud. Cluj. A urmat şapte clase de liceu la Blaj şi un curs superior de menaj în Elveţia. Era călugăriţă la Mănăstirea greco-catolică din Obreja, refuzând să treacă la ortodoxie. Arestată la 11 apr. 1949. Condamnată de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 848 din 20 oct. 1949, la 6 luni închisoare corecţională.

Costea Victor: născut la 21 oct. 1906, în com. Mogoş. Plugar. Atras în organizaţie de Traian Mihălţan. Arestat la 4 apr. 1949 pentru că a procurat arme şi muniţii şi a cotizat cu o sumă de bani. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 854 din 21 oct. 1949, la 2 ani închisoare corecţională şi confiscarea averii.

Cristea Ovidiu: născut la 5 apr. 1912, în com. Benic, fiul lui Remus şi Aurora. Absolvent de liceu teoretic. Fost agent de percepţie, cu o avere de 3 iugăre. Căsătorit, avea 2 copii. Greco-catolic. Atras în organizaţie în august 1948 de Alexandru Maxim. Arestat la 25 mart. 1949 şi anchetat la Alba Iulia. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 42 din 26 ian. 1950, la 2 ani închisoare corecţională.

Crişan Gligor: născut la 15 apr. 1923, în Teiuş, fiul lui Ioan şi Paraschiva. Croitor. Greco-catolic. Arestat la 18 apr. 1949. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 42 din 26 ian. 1950, la 2 ani închisoare corecţională. Închis la Penitenciarul Gherla şi la Colonia Poarta Albă.

Crişan Laurean: născut la 15 apr. 1901, în com. Galda de Jos, fiul lui Vasile şi Saveta. Era tatăl lui Vasile Crişan. Ceferist. Greco-catolic. Deţinea 4 ha pământ. Fost simpatizant P.N.L. Era văduv, cu 4 copii. A procurat arme şi materiale explozive pe care le-a dat lui Alexandru Maxim. Arestat la 26 martie 1949 şi anchetat la Alba Iulia. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 843 din 18 oct. 1949, la 3 ani închisoare corecţională.

Crişan Nicolae: născut la 15 oct. 1877, în satul Micleşti, com. Mogoş, fiul lui Macavei şi Ioana. Agricultor, fără avere. Fost membru P.N.Ţ. Arestat la 8 mart. 1949.

Crişan Petru: născut la 21 febr. 1914, în satul Galda de Sus, fiul lui Nicolae şi Gherghina. Agricultor. Fost membru P.N.Ţ., partid pentru a care a depus o activitate intensă. Greco-catolic. A luptat pe frontul de Răsărit, fiind luat prizonier de sovietici în 1942. Eliberat din prizonierat în 1945, când s-a reîntors în ţară. Arestat la 26 mart. 1949 pentru că nu a denunţat organizaţia lui Maxim. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 42 din 26 ian. 1950, la 1 an închisoare corecţională. Eliberat din penitenciar în anul 1950.

Crişan Vasile: născut la 25 mart. 1903, în com. Mogoş, fiul lui Macavei şi Ioana. Plugar, cu 9 jugăre. Căsătorit, avea 3 copii. Fost membru P.N.L., apoi s-a înscris în Frontul Plugarilor. Atras în organizaţie de Dumitru Avrămuţ. La locuinţa sa au avut loc mai multe şedinţe, la care a participat şi maiorul Dabija, pe care l-a găzduit şi alimentat înainte de plecarea spre Muntele Mare. A cotizat suma de 700 lei. Arestat la 26 mart. 1949, a fost anchetat la Alba Iulia. La percheziţie s-au descoperit o armă Z.B. cu 120 cartuşe şi un pistol automat rusesc. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 22/17 ian. 1950, la 5 ani închisoare corecţională. Închis la Penitenciarul Gherla (1950) şi la Canal: coloniile Poarta Albă şi Peninsula (1950). A decedat la data de 7 apr. 1960.

Crişan Vasile: născut la 15 apr. 1924, în com. Galda de Jos, fiul lui Laurean şi Ana. A urmat 8 clase la Liceul industrial din Braşov, unde s-a calificat ca desenator tehnic. A urmat un an şcoala de subingineri electromecanici din Cluj (1947). În 1949 s-a angajat ca desenator tehnic la Fabrica din Cugir. Fără avere, necăsătorit. Greco-catolic. A fost atras în organizaţie de Sandu Maxim, în septembrie 1948. I-a dat o armă Z.B. cu 65 cartuşe lui Alexandru Maxim. Arestat la 26 martie 1949 şi anchetat la Sibiu. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 843 din 18 oct. 1949, la 5 ani închisoare corecţională şi confiscarea averii. Închis la Colonia Peninsula şi la Penitenciarul Gherla, de unde a fost eliberat la 28 apr. 1954.

Cuptor Ioan: născut la 14 apr. 1909, în com. Mogoş, fiul lui Alexandru şi Maria. Plugar, cu 1 jugăr pământ. Căsătorit. Arestat la 4 apr. 1949 şi anchetat la Alba Iulia. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 22/17 ian. 1950, la 2 ani închisoare corecţională. Închis la Canal, Colonia Poarta Albă (1950).

Dalea Emil: născut la 20 aug. 1917, în com. Galda de Jos, fiul lui Gheorghe şi Paraschiva. Agricultor, cu 1 ha pământ, fost ceferist. Greco-catolic. Era căsătorit şi avea doi copii. Simpatizant P.N.Ţ. Serviciul militar satisfăcut la Regimentul 1 Călăraşi, ctg. 1939, cu gradul de sergent. A luptat pe front, unde a fost rănit, având „în ambele picioare, la coapse, urme de schije”. Atras în organizaţie de Florian Picoş. A făcut parte din grupul care intenţiona să-l asasineze pe secretarul organizaţiei P.M.R. din com. Mihalţ. Arestat la 9 mart. 1949. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 843 din 18 oct. 1949, la 20 de ani muncă silnică şi confiscarea averii. Închis la Aiud şi Sibiu, în febr. 1950 a fost transferat la Cluj. A fost luat din penitenciar şi executat la 5 aprilie 1950 de Securitatea din Cluj, unde fusese „transferat pentru cercetări”. Nu se cunoaşte locul unde a fost ucis şi îngropat.

Dan Pamfil: născut la 17 febr. 1897 în satul Mămăligani, com. Mogoş, fiul lui Ioan şi Ioana. A absolvit Şcoala Normală din Sibiu. Era învăţător în com. Mogoş. Deţinea 14 ha pământ. Căsătorit. Fost membru al Mişcării Legionare, motiv pentru care fusese arestat în 1943, iar după război a devenit membru P.N.L. Ulterior s-a înscris în Frontul Plugarilor pentru a-şi păstra postul. În momentul în care au început arestările în zonă, a dispărut de la domiciliu, fiind reţinut însă la 11 aug. 1949. A fost anchetat la Alba Iulia. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 22 din 17 ian. 1950, la 2 ani închisoare corecţională şi confiscarea averii. Eliberat din Penitenciarul Gherla abia la 19 sept. 1952, fiind ţinut la dispoziţia Securităţii, deşi pedeapsa îi expirase la 20 dec. 1951 (D.P. 957, vol 7, f. 15). Până în 1963 a lucrat ca magaziner la diferite şantiere de construcţii din Câmpeni şi Zlatna, apoi s-a retras în comuna natală, unde s-a ocupat cu agricultura. La 2 iun. 1969 a înaintat o Cerere de revizuire a procesului, arătând faptul că fost condamnat abuziv: „Faptele incriminate puse în sarcina mea prin sentinţa atacată sunt inexistente, iar probele testimoniale sunt mincinoase, inclusiv recunoaşterea mea, care au fost smulse prin violenţă şi ameninţare cu moartea, după cum voi dovedi (…) toate declaraţiile date au fost smulse de către organele de Securitate prin violenţă şi ameninţări, care puneau în primejdie nu numai sănătatea, dar chiar şi viaţa, abuzuri care au fost condamnate public” (D.P. 957, vol. 8, f. 4-6). Cu toate probele prezentate, care arătau abuzurile organelor de Securitate, cererea sa a fost respinsă de Procuraura Militară Cluj, care a considerat-o neîntemeiată.

Dărămuş Vasile: născut la 25 ian. 1906, în com. Benic, fiul lui Nicolae şi Saveta. Plugar, cu 2 jugăre. Căsătorit, avea 2 copii. Arestat la 16 mart. 1949 şi anchetat la Alba Iulia (plt. maj. Bakó Ladislau). Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 22/17 ian. 1950, la 2 ani închisoare corecţională. Închis la Penitenciarul Gherla (18 febr.-15 mai 1950) şi la Canal – Colonia Poarta Albă (15 mai 1950-30 mart. 1951).

Deceanu Florian: născut la 17 apr. 1900, în com. Mihalţ, fiul lui Petru şi Ana. Tatăl lui Petru Deceanu. Agricultor, cu 4 ha pământ. Fost greco-catolic. Căsătorit, avea 3 copii. Fost simpatizant al P.N.Ţ. şi P.N.L. A cotizat cereale pentru organizaţie. Arestat la 11 mai 1949 şi anchetat la Alba Iulia. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 843 din 18 oct. 1949, la 3 ani închisoare corecţională. Închis la Penitenciarul Gherla.

Doia Sabin: născut la 20 apr. 1913, în satul Galda de Sus, fiul lui Ioan şi Veronica. Plugar, cu o avere de 1,5 jugăre. A luptat pe frontul de răsărit până în Caucaz. Fost greco-catolic. Căsătorit, avea un copil. Membru în Frontul Plugarilor. A cotizat suma de 100 lei pentru organizaţie. Arestat la 16 mart. 1949 şi anchetat la Alba Iulia (plt. maj. Bakó Ladislau). Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 22/17 ian. 1950, la 2 ani închisoare corecţională. Închis la Penitenciarul Gherla (1950-).

Doia Simion („Ţonic”): născut la 7 iun. 1911, în satul Galda de Sus, fiul lui Nicolae şi Raveca. Plugar, avea 3 jugăre pământ. Fost greco-catolic. Căsătorit, avea un copil. Membru în Frontul Plugarilor. A dat suma de 100 lei pentru organizaţie. În toamna anului 1948 l-a ascuns pe Petru Hălălae, care era căutat de Securitate. Arestat la 16 mart. 1949 şi anchetat la Alba Iulia (srg. maj. Sătmăreanu Ioan). Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 22/17 ian. 1950, la 2 ani închisoare corecţională. Închis la Penitenciarul Gherla (1950) şi la Canal – Colonia Poarta Albă (1950-30 mart. 1951).

Drăgan Emil: născut la 10 nov. 1920, în com. Benic, fiul lui Aron şi Elisabeta. Absolvise Academia Comercială din Braşov şi activa ca profesor în com. Galda de Jos. Necăsătorit. A luptat pe frontul de apus. Suferise deja o condamnare de 3 luni pentru „sabotaj”, mai exact pentru „dosirea unei cantităţi de grâu din recoltă”, executată la Penitenciarul Alba Iulia în 1947. Deţinea un pistol mitralieră. Arestat la 11 martie 1949 şi anchetat la Alba Iulia. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 842 din 15 oct. 1949, la 5 ani muncă silnică şi confiscarea averii.

Drăgan Liviu: născut la 21 sept. 1928, în com. Galda de Jos, fiul lui Aron şi Elisabeta. Frate cu Emil Drăgan şi ginerele lui Florian Picoş. Agricultor, cu o avere de 3 iugăre pământ. Căsătorit, avea un copil. Fost greco-catolic. A contribuit cu alimente şi bani pentru organizaţie. Arestat la 11 martie 1949 şi anchetat la Alba Iulia. La percheziţie s-a descoperit un pistol. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 842 din 15 oct. 1949, la 5 ani muncă silnică şi confiscarea averii. Închis la Canal, de unde a fost eliberat la 11 mai 1954.

Duca Anghel: născut la 15 dec. 1890, în com. Benic, fiul lui Partenie şi Veronica. Plugar, cu 3 jugăre. Greco-catolic. Căsătorit, avea 2 copii. Membru în Frontul Plugarilor. Atras în organizaţie de Cornel Pascu. A participat la şedinţele ţinute în com. Benic. Arestat la 16 mart. 1949 şi anchetat la Alba Iulia (plt. maj. şef Groza Vasile, plt. Ciurdărescu Nicolae). Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 22/17 ian. 1950, la 2 ani închisoare corecţională. Închis la Penitenciarul Gherla, de unde a fost eliberat în martie 1951.

Fleşeriu Partenie: născut la 18 febr. 1899, în com. Sântimbru, fiul lui Ioan şi Maria. Agricultor, deţinea 13 iugăre pământ. Fost greco-catolic. Căsătorit, avea 4 copii. Fost membru P.N.Ţ. şi primar al comunei în perioada 1941-1945. În 1946 Jandarmeria i-a întocmit un dosar de urmărire, „deoarece este preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc Maniu din com. Sântimbru”. Numit conducător al organizaţiei din comună de către Alexandru Maxim. Arestat de Securitatea din Alba Iulia la 14 mart. 1949. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 843 din 18 oct. 1949, la 3 ani închisoare corecţională. Închis la Penitenciarul Gherla.

Fleşeriu Partenie: născut la 26 dec. 1920, în com. Galda de Jos, fiul lui Ioan şi Maria. Agricultor. Arestat de Securitate deoarece l-a găzduit pe Alexandru Maxim. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 45 din 31 ian. 1950, la 2 ani închisoare corecţională.

Fleşeriu Vasile: născut la 14 mart. 1897, în com. Oiejdea, fiul lui Vasile şi Anica. Era agent veterinar în comună. Căsătorit, fără copii. Fost greco-catolic. Fost membru P.N.Ţ. şi primar al comunei din partea acestui partid în anul 1931, apoi în perioada 1941-1945. Numit de Alexandru Maxim drept conducător al organizaţiei din comună. Arestat la 11 mart. 1949. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 843 din 18 oct. 1949, la 3 ani temniţă grea şi confiscarea averii. Închis la Gherla şi Poarta Albă, de unde a fost eliberat la 24 sept. 1952.

Florea Petru: născut la 10 oct. 1926, în Bucureşti, fiul lui Adrian şi Paraschiva. Domicilia în com. Stremţ, unde era lăcătuş mecanic. Arestat de Securitate pentru nedenunţarea organizaţiei lui Alexandru Maxim. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 45 din 31 ian. 1950, la 1 an închisoare corecţională. Eliberat la 17 iun. 1950.

Florean Cornel: născut la 8 aug. 1900, în satul Obreja, com. Mihalţ, fiul lui Mihai şi Carolina. Agricultor, greco-catolic. Membru P.N.Ţ. Atras în organizaţie de Petru Mărgineanu, a transportat cu căruţa mai multe persoane spre munte. Arestat la 28 mart. 1949. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 42 din 26 ian. 1950, la 1 an închisoare corecţională. Eliberat la 27 mart. 1950.

Florinc Mihai: născut la 17 sept. 1905, în com. Întregalde, fiul lui Ioan şi Floarea. Deţinea o poziţie importantă în comună: curatorul bisericii greco-catolice (administra averea bisericii), secretar la primărie, gestionar la cooperativa din sat, avea moară şi joagăr. Era căsătorit şi avea patru copii. Fost simpatizant P.N.Ţ. Anterior fusese condamnat la 6 luni închisoare corecţională, executate la Penitenciarul Alba Iulia, pentru delictul de sabotaj. I-a găzduit pe Ionel Robu şi Alexandru Maxim. Arestat la 14 mai 1949. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 842 din 15 oct. 1949, la 15 ani muncă silnică şi confiscarea averii. A fost luat din penitenciar şi executat la 5 aprilie 1950 de Securitatea din Cluj, unde fusese „transferat pentru cercetări”. Nu se cunoaşte locul unde a fost ucis şi îngropat. Moartea sa a fost înregistrată ulterior la Sfatul Popular Orăşenesc Cluj, prin actul de deces nr. 109 din 5 iul. 1957.

Frâncu Vasile: născut la 25 dec. 1894, în com. Benic, fiul lui Nicolae şi Evdochia. Agricultor, cu 2,5 jugăre. Căsătorit, avea 2 copii. Greco-catolic. Membru P.N.Ţ. Atras în organizaţie de Cornel Pascu, a participat la şedinţele din comună. Arestat la 10 mart. 1949, a fost anchetat la Alba Iulia (srg. maj. Sătmăreanu Ioan). Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 22/17 ian. 1950, la 2 ani închisoare corecţională. A executat pedeapsa în penitenciarele Aiud şi Gherla, fiind eliberat în anul 1951.

Fuga Dumitru: născut la 15 mart. 1925, în com. Benic, fiul lui Silvestru (proprietar al unui atelier de cojocărie) şi Maria. A absolvit Şcoala Normală, după care a urmat timp de 2 ani Academia de Teologie Greco-Catolică din Blaj. În 1949 era învăţător în com. Întregalde. Era necăsătorit şi nu avea avere. Simpatizant al P.N.Ţ. De confesiune greco-catolică (în august 1949, la anchetă, declara că nici până la acea dată „nu am trecut la ortodoxism”). Atras în organizaţie de Cornel Pascu. A participat la mai multe şedinţe ale organizaţiei. Arestat la 7 martie 1949 şi anchetat la Alba Iulia. Caracterizare întocmită de lt. Ruşeţ Vasile: „Anchetatul este o fire calmă, energic, inteligent, nu ascunde faptele făcute de susnumitul, sincer”. Prin Sentinţa nr. 842 din 15 oct. 1949 a fost condamnat de Tribunalul Militar Sibiu la 7 ani temniţă grea şi confiscarea averii. Închis la Aiud, Colonia Peninsula, Penitenciarul Gherla, Colonia Cavnic şi Colonia Baia Sprie. Eliberat la 6 martie 1956 de la Colonia Baia Sprie, după expirarea pedepsei. Trăieşte la Alba Iulia. A publicat volumul de memorii Povestea vieţii mele – o poveste adevărată, Editura Eurostampa, Timişoara, 2002.

Gheorghiu Iosif: născut la 3 apr. 1893, în com. Mogoş, fiul lui Simion şi Varvara. Plugar, cu o avere de 15 jugăre. Căsătorit. Membru în Frontul Plugarilor. Arestat la 8 apr. 1949 şi anchetat la Alba Iulia. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 22/17 ian. 1950, la 2 ani închisoare corecţională şi confiscarea averii. Închis la Penitenciarul Gherla (1950). Eliberat din detenţie la 11 mai 1951.

Gherman Victor: născut la 8 sept. 1899, în com. Leorinţ, jud. Alba, fiul lui Ioan şi Maria. Agricultor, cu o avere de 50 iugăre pământ. Căsătorit. Membru P.N.L. în perioada 1923-1946. Fost primar al comunei din partea P.N.L. Arestat la 8 apr. 1949 şi anchetat la Sibiu. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 848 din 20 oct. 1949, la 5 ani închisoare corecţională. Închis la Gherla, apoi la Colonia Peninsula, de unde a fost eliberat la 6 apr. 1954.

Giurgiu Chirion: născut la 25 oct. 1915, în com. Galda de Jos, fiul lui Simion şi Lucreţia. Fost gardian la Chestura Poliţiei Alba Iulia, trecut în cadrul disponibil în 1945. Deţinea 2,5 iugăre teren arabil. Era căsătorit şi avea doi copii. Greco-catolic. Deţinea o armă Z.B. şi 18 cartuşe. Atras în organizaţie de Emil Dalea. Arestat la 11 martie 1949 şi anchetat la Alba Iulia. Caracterizare întocmită de Securitate: „anchetatul este o fire dârză, inteligent, caută să impresioneze pe anchetator, nesincer”. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, prin Sentinţa nr. 842 din 15 oct. 1949, la 5 ani temniţă grea şi confiscarea averii. Închis la Poarta Albă şi la Colonia Peninsula, de unde a fost eliberat la 11 mai 1954.

Gliga Traian: născut la 23 aug. 1923, în com. Galda de Jos, fiul lui Aurel şi Victoria. Plugar, f