Cuprins

 

Cuvânt înainte, de Ion Gavrilă-Ogoranu………………………….

Grupul Maxim Alexandru (Sandu)…………………………

Grupul Ştefan Popa (Nuţu)……………………………..

Fraţii Macavei……………………………………………..

Organizarea grupul armat Dabija………………………

Trădătorii……………………………………………….

Căderea grupului Dabija………………………………………..

Grupul Leon Şuşman………………………………………………

Grupul Cornel Deac-Nicolae Moldovan…………………………….

Plecarea lui Leon Şuşman în Munţii Apuseni……………………………

Sfârşitul unui vis……………………………………………………..

Grupul Ionescu Diamandi……………………………………………..

Epilog la uciderea rezistenţilor de către regimul comunist……………

Biografiile rezistenţilor……………………………………………..

Biografiile cadrelor implicate în represiune……………………………

 

 

Cuvânt înainte

Grupurile de rezistenţă armată din sud-estul Munţilor Apuseni

 

            În toţi munţii României, timp de două decenii de stăpânire comunistă (1944-1962), au acţionat grupuri de rezistenţă armată. Şi nu numai în munţi, dar şi în păduri, în sate şi oraşe.

            Într-un raport din 1959, Securitatea dădea un număr de 1.196 de grupuri şi organizaţii pe care le-a distrus („bande subversive”, cum le numea Securitatea). Ca număr, era vorba de zeci de mii de oameni. Aşadar, chiar şi numai din punct de vedere cantitativ rezistenţa e o problemă importantă în Istoria României.

            Munţii Apuseni, care aveau o tradiţie de răscoală şi revoluţie, nu puteau face excepţie. În cartea de faţă este prezentată rezistenţa anticomunistă dintr-un spaţiu cuprins între oraşele: Târnăveni, Blaj, Alba Iulia, Cugir, Câmpeni, Iara, Turda, Ocna Mureş, Aiud, Teiuş.

            Aici, începând din vara anului 1948 s-au constituit următoarele grupuri ce se pregăteau să intre în lupta armată:

            1. Grupul lui Petru Mărgineanu, ţăran din Obreja-Alba, frate al profesorului Nicolae Mărgineanu de la Universitatea din Cluj, la acea dată arestat în cadrul lotului „Popp-Bujoiu-Nicolae Petraşcu”. Grupul era compus din ţărani, intelectuali, elevi.

            2. Grupul numit „Fiii Cerului”, o organizaţie a elevilor din Mihalţ şi Blaj, cu structura Frăţiilor de Cruce, prezentat de Securitate ca fiind de nuanţă „manisto-legionară”.

            3. Grupul lui Maxim Alexandru, din Sălciile-Prahova, şi al preotului greco-catolic Suciu Nicolae, înfiinţat sub conducerea organizaţiei naţional-ţărăniste din Bucureşti.

            4. Grupul învăţătorului Pascu Cornel, din Benic-Alba, şi al ţăranului Bolfea Silvestru, din Întregalde-Alba, format din preoţi, învăţători şi ţărani.

            Toate aceste grupuri incipiente s-au unit, în toamna timpurie a anului 1948, într-o organizaţie mare, condusă de Alexandru Maxim.

            5. Grupul studenţilor Popa Ştefan şi Moldovan Nicu, de nuanţă legionară, format din iniţiativa studentului Pop Cornel din Cluj şi mai târziu sub conducerea legionară din Bucureşti.

Prin stăruinţa lui Petru Mărgineanu s-a încercat reunirea tuturor acestor luptători într-o singură organizaţie, sub conducerea lui Popa Ştefan, dar fuziunea s-a făcut abia la sfârşitul lunii februarie 1949.

            6. În strânsă legătură cu gruparea lui Popa Ştefan a acţionat grupul fraţilor Spaniol, din Aiud.

            7. Tot în legătură cu Popa Ştefan, în zona Ocna Mureş a acţionat într-o primă fază, până în vara anului 1949, grupul lui Leon Şuşman.

            8. După plecarea lui Leon Şuşman în Apuseni, o parte din membrii grupului au rămas în zona Ocna Mureş-Blaj, sub conducerea lui Cornel Deac. Deşi Cornel Deac a fost arestat în vara anului 1952, alţi membri ai grupului, Nicolae Moldovan şi Ioan Mărgineanu au rămas ascunşi până în anul 1953, când au fost prinşi de Securitate.

            9. În zona Bucium-Bistra, jud. Alba, s-a dezvoltat grupul fraţilor Macavei.

            10. În liceele din Alba Iulia a luat fiinţă o organizaţie a elevilor, aflată în legătură cu grupul lui Dabija din Muntele Mare.

            11. În zona Balomir-Cugir a fiinţat o organizaţie legionară retrasă în Munţii Cugirului.

            12. De asemenea, exista un grup de rezistenţă în zona Sărmaş-Cluj, probabil în legătură cu Pop Cornel.

            Aceasta era situaţia în toamna târzie a anului 1948, când în zonă se întorc, de la Arad, fraţii Traian şi Alexandru Macavei, împreună cu maiorul Nicolae Dabija, hotărâţi a grăbi acţiunea de împotrivire armată faţă de regimul comunist. În zona Apusenilor existau şi numeroşi rezistenţi care acţionau izolat.

            La Bucureşti, maiorul Dabija a intrat în contact cu maiorul Nicolae Niţescu, care a reuşit să formeze un nucleu constituit din foşti ofiţeri superiori. În urma mai multor întâlniri cu generalul Petrescu Dumitru, fost ataşat militar al României la Washington, maiorul Dabija s-a recunoscut drept subordonat al acestuia.

            Nicolae Dabija a adus cu el o organizare militară a oamenilor, un program de acţiune bine definit, o tactică şi o strategie de tip militar şi o implicare cât mai grabnică în lupta de eliberare de sub stăpânirea comunistă. De la venirea lui în regiune, practic a luat comanda rezistenţilor din zonă.

            Popa Ştefan ezită la început să se afilieze maiorului Dabija, sub motiv că trebuie să se consulte mai întâi cu superiorii lui de la Bucureşti, dar în cele din urmă e dispus să se întâlnească cu maiorul pentru a face unirea. Urma să aibă loc şi o întâlnire între Dabija şi Leon Şuşman pentru acelaşi scop.

            Maiorul Dabija, deşi în plină iarnă, se stabileşte în Muntele Mare (aproape de Bistra) şi în jurul lui se adună voluntari entuziaşti din toate zonele. Se creează o filieră prin care voluntarii să ajungă la munte, conduşi de călăuze pricepute.

            Nicolae Dabija urmărea să aibă la început o unitate de 100 de oameni hotărâţi, cu ajutorul cărora să pună stăpânire pe centrul Munţilor Apuseni, atrăgând de partea sa unităţile de vânători de munte din zonă.

            Securitatea a încercat să afle cât mai multe despre toate mişcările lui Dabija, prin câţiva informatori care se aflau în mijlocul lor: fostul maior Oniga Emil şi locotenent-colonelul Bocan. Maiorul şi luptătorii nu au avut încredere deplină în aceştia, dar totuşi nu au reuşit să se apere, fiind trădaţi de câţiva locuitori din Bistra.

            Cu efective puternice, Securitatea atacă în dimineaţa de 4 martie 1949 tabăra din Muntele Mare şi peste câteva zile, la 8 martie 1949, adăpostul lui Popa Ştefan din Muntele Capra, tot cu ajutorul a doi informatori.

            O parte dintre luptători mor în luptă, alţii cad vii în mâinile Securităţii şi sunt condamnaţi la moarte sau la pedepse grele (ulterior şi aceştia din urmă au fost scoşi din închisoare şi ucişi în condiţii necunoscute).

            Alţii, între care fraţii Macavei, scapă teferi din încercuire şi continuă lupta, în grupe mici, încă un timp, murind în luptă sau fiind prinşi vii, prin vânzare, şi ucişi, cu sau fără condamnare la moarte.

            Rezistenţa din Munţii Apuseni nu moare însă. La câteva luni după distrugerea grupurilor Dabija şi Popa Ştefan, un fost ofiţer de aviaţie, Ionescu Diamandi, aprinde pentru câteva luni flacăra libertăţii pe Valea Ierii, pentru a fi în cele din urmă învins.

            O nouă grupare, numită Liga Ardeleană a Moţilor şi condusă de Lazăr Alexandru, a încercat să acţioneze în zonă, la ea participând o vreme şi fraţii Macavei. Legăturile lor cu această organizaţie aveau însă să le fie fatale, după arestarea lui Alexandru Lazăr fiind descoperiţi şi ei.

            Singurul rămas neprins, Leon Şuşman, păşeşte în Munţii Apuseni tocmai când pierea grupul Dabija şi, după o peregrinare prin zona de foc, se stabileşte la Poşaga – Alba, unde timp de 8 ani, împreună cu preoţii greco-catolici Roşa Simion şi Jaflea Grigore, cu o întreagă comună, dau viaţă poate celei mai măreţe simbioze dintre rezistenţa armată şi rezistenţa religioasă, lăsând o epopee unică, prin măreţia şi frumuseţea ei morală, în istoria României.

            Desigur, şi se poate spune pe drept cuvânt, rezistenţa armată anticomunistă din Munţii Apuseni, ca de altfel din întreaga ţară, a fost distrusă de forţele Securităţii mai mult prin vânzare decât prin luptă.

            A fost încă o înfrângere în istoria noastră, ţara în care toţi cei ce au luptat pentru credinţă, dreptate, demnitate şi libertate au fost ucişi.

            Jertfa acestor luptători cu arma în mână, alături de rezistenţa celor din închisori, alături de rezistenţa creştină a preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din exil, a ţăranilor în faţa colectivizării, a muncitorilor din Braşov, a unor intelectuali curajoşi, toate acestea au adunat atâta demnitate, încât să se poată spune că faţa României a fost spălată de atâtea laşităţi şi trădări, pentru ca românii să poată păşi cu fruntea sus pe pământul pe care îl calcă.

 

Ion Gavrilă Ogoranu

 

GRUPUL MAXIM ALEXANDRU (SANDU)

 

            În iulie 1948, în comuna Galda de Jos, judeţul Alba, soseşte un tânăr de 22 de ani, cu numele Alexandru Maxim sau mai pe scurt Sandu Maxim, aşa cum se numea el însuşi, apoi cei din jur şi mai târziu Securitatea. Scopul venirii lui era de a crea în regiune o organizaţie de rezistenţă naţională anticomunistă sau, cum îi vor zice autorităţile comuniste, „o organizaţie subversivă, care, în cazul izbucnirii unui război între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, să înlăture autorităţile comuniste (primării, posturi de miliţie), să instaleze în zonă o conducere anticomunistă, să arunce în aer liniile ferate şi podurile şi să acţioneze armat, în spatele frontului, ajutând armata americană”.

            Cine era acest tânăr? Sandu Maxim s-a născut în 1926, în comuna Ciorani, judeţul Prahova, fiul lui Constantin şi al Alexandrinei, cu domiciliul în satul Sălciile. Tatăl său, de meserie grădinar, proprietar a 1,5 ha teren agricol, socotit de regim „ţăran sărac”, era brigadier horticol la I.A.S. În trecut fusese mai mulţi ani primar în comuna Ciorani.

            Sandu mai avea doi fraţi, dintre care cel mai mare, Virgil, fost elev la Şcoala Normală din Buzău, condamnat de regimul Antonescu, în 1943, la 20 de ani muncă silnică pentru activitate legionară în Frăţiile de Cruce, se afla în 1948 în închisoarea Aiud. Virgil Maxim a fost unul dintre deţinuţii politici care, alături de Valeriu Gafencu, Ion Ianulide şi alţii, au fost numiţi „sfinţii închisorilor”, şi ale cărui memorii au apărut sub titlul Imn pentru crucea purtată, carte apreciată în scris de Papa Ioan Paul al II-lea, după vizita în România din anul 2000.

            Sandu Maxim urmase şi el două clase de liceu la Mizil (1940-1942), dar îşi întrerupsese şcoala tot pentru participare la Frăţiile de Cruce. Din 1943 până în 1948 a colindat toată ţara, muncind pe unde a apucat, sub alt nume, schimbând mereu adresele pentru a nu fi arestat. Când venea acasă, la Sălciile, stătea mai mult ascuns.

            Pe cel mai mic dintre băieţi, Ioan, tatăl lor nu l-a mai dat la şcoală mai departe, pentru a nu-l pierde şi pe acesta.

            După declaraţia unui informator (D.P.[1] 761, vol. 1, fila 28), Constantin Maxim ar fi spus: „…eu îmi fac meseria (grădinar), pe care o iubesc ca pe ochii din cap. Mă aştept însă din zi în zi să fiu arestat pentru copiii mei”.

            În 1948, Sandu Maxim mai avea la activul său şi o condamnare la 3 luni închisoare pentru deţinere de material exploziv (trotil), cu care ar fi intenţionat să „pescuiască”. Judecătorul a luat de bună această explicaţie şi nu a cercetat mai departe pentru a afla adevăratul scop al deţinerii de material exploziv. În iunie 1948 călătorea în tren spre Bucureşti, venind de la Hârşova, având în bagaj încă vreo câteva kg de trotil, de care făcuse rost de la carierele din zonă. Ce voia să facă cu acest explozibil? Dintr-o notă informativă a unui agent al Securităţii din Sălciile reiese că „Sandu a declarat în casa părintească, că el nu va avea linişte până când fratele său Virgil nu va fi liber”. Pentru asta avea nevoie de trotil. Se pare că se angajase la carierele de piatră de la Hârşova anume să facă rost de explozibil, pe care intenţiona să-l vândă în Apuseni.

            În tren, aşa cum se arată în F.P.[2] 310, fila 68, s-a întâlnit cu Nicu Marin, din Dridu, Ilfov, student la Academia Comercială din Bucureşti. Între cei doi tineri, care nu se cunoşteau până atunci, se leagă repede o simpatie şi o încredere reciprocă şi îşi mărturisesc că amândoi sunt decişi să lupte, inclusiv cu arma în mână, împotriva regimului comunist. La vremea aceea mulţi tineri, şi desigur studenţii, aveau această dorinţă. Problema rezistenţei armate anticomuniste era o permanenţă în toate mediile româneşti, la sate şi la oraşe, cu deosebire în cercurile ofiţerilor, studenţilor, elevilor şi intelectualilor de la sate.

            Nicu Marin îl informează pe Sandu Maxim că şi el face parte dintr-o organizaţie naţional-ţărănistă a studenţilor. La Bucureşti, amândoi se duc la Radu Anton Ionescu, student în anul II la Facultatea de Ştiinţe Juridice, şi apoi la Robu C. Ioan (Ionel), student în anul IV la aceeaşi facultate, amândoi din conducerea studenţilor ţărănişti. Aceştia doi i-au încredinţat misiunea de a organiza grupul de rezistenţă în zona Sălciile, Prahova, unde Sandu a stat ascuns o vreme. Aici, el l-a recrutat pe Mircea Ene, dar a fost pârât la jandarmi de Dumitru Ionescu (Mitică), fiind nevoit să părăsească satul.

            A fost o vreme curierul lui Radu Ionescu la Cluj, către studentul farmacist Pompiliu Şelmereanu. Misiunea lui Sandu era de a-l determina pe Şelmereanu să grăbească, cu ajutorul studenţilor naţional-ţărănişti din Cluj, organizarea satelor din zona Orăştiei, de unde acesta era originar. De asemenea, se mai ocupa de organizarea pe ţară şi studentul Dan Cruceanu.

            Ionel Robu intrase în P.N.Ţ. în anul 1946, în organizaţia studenţilor de la Academia Comercială. În martie 1947 fusese ales secretar general al Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc Bucureşti. Din 5 mai 1947 şi până la 1 ianuarie 1948 a fost internat în lagărul de la Craiova. În aprilie 1948, avocatul Emanoil Heul şi dr. Gheorghe Staicu au pornit regruparea studenţilor naţional-ţărănişti, cu scopul de a contribui prin orice mijloace la răsturnarea regimului comunist. Foarte probabil că se aşteptau la iminenta izbucnire a unui conflict între U.R.S.S. şi S.U.A., caz în care ar fi trecut şi ei la acţiune. Pentru a-şi pune planul în aplicare, ei au apelat la Ionel Robu, care a trecut la înfiinţarea de organizaţii naţional-ţărăniste în mai multe zone ale ţării.

            La cererea sa, Sandu Maxim a fost trimis în Galda de Jos, judeţul Alba. Nu întâmplător a ajuns aici. În această comună, în 1946 conducerea Penitenciarului Aiud a înfiinţat o colonie de muncă cu deţinuţii legionari rămaşi în închisoare de pe vremea regimului antonescian. Majoritatea acetora erau tineri şi foarte tineri. Mai bine-zis, fuseseră atunci, cu ani în urmă, când au fost condamnaţi. Acum îmbătrâneau în închisoare.

            Din 1941 până în 1944, cu pedepse de până la 25 de ani muncă silnică (iar uneori chiar la moarte), au fost condamnaţi pentru activitatea în Frăţiile de Cruce mii de elevi din toată ţara (aproximativ 5.000), începând cu vârste de la 12-13 ani până la 18-19 ani, fiind perindaţi pe la toate închisorile: Aiud, Alba Iulia, Sibiu, Braşov, Deva, Ocnele Mari, Vaslui, Suceava, Iaşi, Galaţi, Chişinău, Bălţi, Cetatea Albă.

            În anii 1943 şi 1944 o parte dintre ei (cam jumătate) au fost trimişi pe front în batalioane disciplinare, cei mai mulţi pierind în lupte. Cei rămaşi în închisori au încăput pe mâna colonelului Alexandru Petrescu, numit de Mareşalul Antonescu în funcţia de şef al închisorilor din România. La 23 august 1944, aceşti deţinuţi au fost daţi de către colonelul Petrescu zestre regimului comunist, iar el a fost înălţat la gradul de general, calitate în care a fost cel mai productiv preşedinte de Tribunal Militar, trimiţând la moarte şi la închisoare un mare număr de inculpaţi, între ei aflându-se şi Iuliu Maniu. De asemenea, a contribuit la aranjarea acuzaţilor în boxă la procesul mareşalului Antonescu.

            O parte dintre aceşti deţinuţi legionari din Penitenciarul Aiud, rămaşi din 1944, au fost trimişi în 1946 la Galda de Jos, într-o colonie de muncă, şi cazaţi în castelul Albini. Deţinuţii puteau munci la locuitorii din satele din jur, fiind slab păziţi de gardieni. În felul acesta şi-au făcut o mulţime de cunoştinţe în zonă, mai ales printre preoţi, învăţători, ofiţeri deblocaţi şi studenţi.

            Între tinerii legionari din colonie se afla şi Virgil Maxim, la care a venit în vizită fratele său Alexandru. Sandu Maxim a rămas aici doi ani, muncind alături de fratele său, fiind cunoscut şi apreciat de oamenii din regiune. A intrat ca muncitor în gospodăria notarului Aurel Hulea şi a rămas aici până în primăvara anului 1948, când deţinuţii au fost din nou încarceraţi la închisoarea din Aiud.

            Deci, Sandu Maxim, cum îl numeau toţi, nu era un necunoscut în regiune. În casa lui Trif Militon şi apoi în cea a lui Picoş Florian îl întâlneşte pe preotul greco-catolic Suciu Nicolae, originar din satul Ciunga (azi Uioara de Jos), care era preot în comuna Întregalde în acea perioadă. Preotul avea legături cu episcopul Blajului, Ioan Suciu, cu care avusese unele consfătuiri. El avea o scrisoare a episcopului blăjean în care acesta cerea preoţilor greco-catolici să nu cedeze nimic, ci mai bine să se ascundă (D.P. 65, vol. 4, f. 147). Activitatea anticomunistă a lui Nicolae Suciu ieşise în evidenţă încă din anul 1946, când avusese un rol activ în desfăşurarea grevei studenţilor din Cluj. În acea perioadă el era membru în comitetul de grevă „Petru Maior” şi a fost exmatriculat pentru acţiunile sale. Având aceste antecedente, Nicoale Suciu a fost numit de către Ionel Robu drept conducător al organizaţiei de rezistenţă din judeţul Alba.

Preotul Nicolae Suciu l-a pus pe Sandu Maxim în legătură cu Cornel Pascu, învăţător în comuna Întregalde, originar din com. Benic – Alba. Acesta va deveni unul dintre oamenii de bază ai organizaţiei, iar fraţii lui, Pascu Petru şi Pascu Gheorghe (primul locuia în Benic, iar al doilea în Întregalde), au asigurat colectarea cerealelor şi banilor, dar şi trimiterea rezistenţilor pe Muntele Mare. Tot în Întregalde, Maxim i-a cunoscut pe Mihai Florinc, om cu stare în comună, şi pe fraţii Vandor, Sabin şi Victor, care s-au alăturat cu toţii organizaţiei. Fraţii Vandor i-au făcut ulterior legătura cu fraţii Macavei.

            Împreună cu preotul Nicolae Suciu, Sandu Maxim a făcut câteva călătorii la Bucureşti (august, octombrie şi decembrie 1948, ianuarie 1949), unde s-a întâlnit cu studenţii Radu Ionescu şi Ioan Robu. Aceştia din urmă aveau contacte cu diferite personalităţi din conducerea Partidului Naţional Ţărănesc (Emanoil Heul, Ion Bărbuş, Gheorghe Staicu, Cezar Simionescu, Eugen Mailat), care au încetat însă la sfârşitul anului 1948, o parte fiind arestaţi, iar alţii refuzând să mai activeze. Rămaşi singuri, la începutul anului 1949 Ionel Robu şi Radu Ionescu au decis să înceteze orice fel de acţiuni, fiind ulterior arestaţi de Securitate.

Alexandru Maxim şi Nicolae Suciu îl informează pe tânărul învăţător Cornel Pascu despre existenţa unor legături între conducerea P.N.Ţ. şi Mişcarea Legionară, cu care însă Ionel Robu nu era de acord, el dorind ca organizaţia condusă de el să activeze numai pe linia Partidului Naţional Ţărănesc. De altfel, în momentul în care preotul Nicolae Suciu s-a apropiat de gruparea legionară condusă de Ştefan Popa, Ionel Robu a venit imediat în jud. Alba şi l-a înlocuit pe Suciu de la conducerea organizaţiei judeţene cu Alexandru Maxim. În timpul acestei vizite, din octombrie 1948, Ionel Robu şi Radu Ionescu au participat la întâlniri cu nucleele din mai multe comune, peste tot arătând că îl înlocuiseră pe Suciu deoarece acesta luase legătura cu legionarii.

Separarea pe baze politice a celor două organizaţii a avut însă consecinţe negative, deoarece practic rezistenţii erau împărţiţi în două grupuri, ceea ce le diminua mult capacitatea de luptă. Acest fapt a devenit evident pentru toţi luptătorii din zonă la sfârşitul anului 1949, când Alexandru Maxim s-a convins că organizaţia sa avea nevoie de capacitatea de organizare a legionarilor. În urma stăruinţelor lui Petru Mărgineanu, Ştefan Popa şi Alexandru Maxim au convenit să-şi unească organizaţiile, dar trebuia obţinut şi acordul lui Ionel Robu. Odată cu venirea lui Dabija în zonă, Sandu Maxim şi-a pus însă organizaţia la dispoziţia acestuia, iar Ştefan Popa dorea şi el să fuzioneze cu grupul de la Muntele Mare.

            Ţărăniştii de la Bucureşti au trasat următoarele misiuni pentru Sandu Maxim şi preotul Nicolae Suciu: să organizeze în fiecare localitate câte o grupare de rezistenţă, care să strângă armament, să păstreze secretul organizaţiei, să se pregătească pentru ora „H”, când se va da un semnal de acţiune, când se vor cuceri instituţiile publice, se vor arunca în aer liniile ferate şi podurile pentru izolarea munţilor Apuseni, în vederea aterizării americanilor aici, eliberarea deţinuţilor politici de la Aiud şi Gherla şi infiltrarea în spatele trupelor sovietice, pentru a lupta ca partizani.

            În afara judeţului Alba, studenţii naţional-ţărănişti din Bucureşti au extins organizaţia partidului cu grupe de rezistenţă armată în judeţele Prahova, Călăraşi, Buzău, Hunedoara (F.P. 232, vol. 1, ff. 12-14).

Foarte repede au fost organizate grupuri de luptă în mai multe comune din judeţul Alba, cu precăderea pe Valea Gălzii şi pe Valea Mureşului. Printre liderii acestor grupuri amintim: în Mogoş – Simion Marian şi Bogdan Nicolae, în Întregalde – Mihai Florinc şi Vandor Sabin, în Galda de Sus – Nistor Zaharia şi Micu Petru, în Benic – Laslo Aron, în Cetea – Sabin Crişan, în Galda de Jos – Picoş Florian, în Oiejdea – Fleşeriu Vasile, în Sântimbru – Fleşeriu Partenie, în Mihalţ – Haţegan Simion, în Obreja – Mărgineanu Petru, în Ciunga – preotul greco-catolic Nicoară Virgil şi în Băgău – Voicu Vasile.

Între aceştia, ca oameni de mare influenţă au fost: Picoş Florian şi Mărgineanu Petru (fost primar liberal timp de 14 ani), fratele profesorului universitar de la Cluj, Nicolae Mărgineanu (la data aceea arestat în lotul „Marii finanţe” şi care avea să fie condamnat, în noiembrie 1948, la 20 de ani muncă silnică). Petru Mărgineanu s-a angajat să organizeze toate satele până la Blaj şi Ocna Mureş. De altfel, până la venirea lui Sandu Maxim în zonă el avea deja oameni decişi să lupte armat împotriva comunismului. Totodată, avea propriul plan de acţiune pentru eliberarea deţinuţilor politici din închisoarea Aiud. De asemenea, atras de Pascu Cornel, a intrat în organizaţie un om de mare valoare, Scridon Ioan, din Benic, fost şef de Post de Jandarmi. În octombrie 1948, la propunerea preotului Suciu Nicolae, a intrat în „organizaţia subversivă” şi Florea Petru, militar activ din Brigada I Tancuri.

            La sfârşitul lunii octombrie 1948, în zonă au venit Ionel Robu şi Radu Ionescu, de la Bucureşti. Ei au avut întâlniri cu organizaţia la marginea comunei Benic, la locul numit „Fântânele”. La această şedinţă au participat Sandu Maxim şi Pascu Cornel, ca şi mai mulţi locuitori din Benic şi Galda de Sus: Pascu Petru, notarul Moraru Emil, ţăranii Preja Ştefan, Frâncu Vasile, Preja Dominic, Preja Alexe, Preja Nicolae, Lascu Aronuţ, Laslo Aron, Doia Sabin, Lupşan Ştefan, Nistor Izidor, Bulgarea Iosif, Goia Augustin, Lupşa Simion, Doia Simion („Ţonic”), Dărămuş Vasile şi Pascu Ionuţ. După cum va reieşi ulterior din durele anchete ale Securităţii, toţi aceştia fuseseră atraşi în organizaţie de Cornel Pascu (Benic) şi Petru Micu (Galda de Sus).

Robu Ionel şi Radu Ionescu le-au vorbit oamenilor despre scopul organizaţiei, răsturnarea regimului comunist, şi despre ajutorul pe care-l vor primi din partea puterilor apusene. Cei doi au exagerat însă mult sprijinul material de care dispuneau şi legăturile pe care le aveau cu conducerea P.N.Ţ. Totodată, ei au declarat că izbucnirea unui conflict între S.U.A. şi U.R.S.S. era iminentă, „până-n iarnă”, ceea ce i-a făcut pe mulţi locuitori din zonă să se încadreze în organizaţie şi să fie nerăbdători să înceapă lupta.

            O altă şedinţă s-a ţinut la Oiejdea, la 12 noiembrie 1948, în casa lui Fleşeriu Vasile, cu şefii organizaţiilor locale: Mărgineanu Petru din Obreja, Crişan Sabin şi legionarul Hălălae Petru din Cetea, Picoş Florian din com. Galda de Jos, Man Candin din Galda de Jos – satul Poiana şi Mârza Florian din Galtiu.

            De asemenea, Ionel Robu şi Radu Ionescu au fost la Geoagiu de Sus, jud. Alba, unde au luat legătura cu Albu Iacob şi Beldean Ilarie, care au promis că vor fi gata să vină cu oamenii lor oricând li se va cere.

            Au intrat în organizaţie: Călin Ioan şi Popa Gheorghe, din Cicău, Părduţ Simion şi Vasile Scridon. Călin Ioan a anunţat că el poate face legătura cu grupul Leon Şuşman. Din Mogoş au fost atraşi Crişan Vasile, Sularea Vasile, Cuptor Ioan, Miclea Remus, Bogdan Pamfil, Gheorghiu Iosif, Sularea Victor, apoi Bârluţ Aurel, învăţătorul Bogdan Niculae, din Cojocani, şi învăţătorul Dan Pamfil.

Pentru organizarea de grupuri de luptă în zonele muntoase din judeţul Turda a fost recrutat căpitanul invalid Lazăr Nicodim, originar din com. Muşca, care domicilia la socrul său în Galda de Sus. Acesta a fost atras în organizaţie de Alexandru Maxim.

În comuna Întregalde, preotul Nicolae Suciu şi Sandu Maxim i-au atras de partea lor pe învăţătorii din zonă: Dumitru Fuga, Cornel Pascu şi Victor Vandor, asigurându-şi astfel sprijinul unor intelectuali locali.

            La 1 noiembrie 1948, preotul Suciu Nicolae, fiind căutat de jandarmi, a plecat din zonă, ducându-se în com. Cricău, unde se afla o altă organizaţie anticomunistă, de esenţă legionară, din care făceau parte medicii Gruiţă Victor, Mârza Pavel şi Săbăduş Petru.

            Din punct de vedere politic, între cei care au intrat în organizaţie se aflau naţional-ţărănişti (marea majoritate), liberali, legionari, dar şi mulţi care nu au făcut parte din nici o organizaţie politică. Trebuie remarcat şi faptul că o bună parte dintre aceste persoane erau chiar membri ai Frontului Plugarilor sau ai altor formaţiuni politice „democratice”, însă aderenţa lor la aceste organizaţii era pur formală.

            Din păcate, în majoritatea cazurilor nu s-a respectat secretul organizaţiei. Aveau convingerea că-n satele noastre nimeni nu era de partea comuniştilor şi că nu existau informatori. Securitatea nu dormea însă. Astfel că s-a ajuns ca într-o notă informativă, aflată în D.P. 141, vol. 15, să se spună că despre organizaţia din Cetea ştiau până şi femeile şi copiii. De altfel, aici existau două organizaţii: una condusă de Cristea Nicolae şi o alta de Crişan Sabin, trebuind ca Sandu Maxim să împace lucrurile, numind ca şef pe Munteanu Amos. În altă localitate, la o şedinţă a grupului s-au cântat cântece legionare, destul de tare (poate n-au fost legionare, dar pe vremea aceea chiar şi „Deşteaptă-te române!” era socotit cântec legionar). Într-o altă relatare a Securităţii se spunea că „în câmp, la târguri, după biserică, oamenii numai despre organizaţie discutau, toţi fiindu-i favorabili”.

            Cititorul de astăzi se poate întreba ce-i făcea pe aceşti oameni paşnici din această zonă a ţării să se înarmeze şi să se răzvrătească? Desigur, în primul rând motivul era că urau comunismul. Îl văzuseră la faţa locului în Rusia, pentru că cei mai mulţi luptaseră pe frontul de răsărit. Mai era încă ceva. În această zonă s-a desfăşurat vâlvătaia lui Horea. De asemenea, străbunicii acestor oameni luptaseră, sub comanda căpitanului Amos Frâncu, în oastea lui Avram Iancu, cu 100 de ani în urmă. Totodată, nu trecuseră prea mulţi ani de când la Alba Iulia se înfăptuise minunea Unirii, iar numele lui Iuliu Maniu era viu în sufletul lor. De altfel, trebuie amintit faptul că judeţul Alba era circumscripţia electorală unde candida de fiecare dată Iuliu Maniu, iar numele său era foarte apreciat în zonă. Şi-apoi, de 200 de ani toţi bărbaţii făcuseră armata şi războaiele Imperiului Habsburgic şi nu se temeau să pună mâna pe o armă când se socotea că era nevoie.

Mai târziu, grupul Maxim s-a unit cu cel condus de fraţii Macavei şi de maiorul Nicolae Dabija, cu sediul pe Muntele Mare. Alexandru Maxim şi fraţii Macavei intenţionau ca organizaţia lor să fuzioneze şi cu grupurile conduse de Popa Ştefan şi Leon Şuşman şi cu alte grupuri anticomuniste din zonă.

Toate aceste grupuri au fost în strânsă legătură cu preoţii greco-catolici ascunşi, pe care Securitatea îi căuta pentru a-i sili să treacă la Biserica Ortodoxă.

Unii preoţi şi studenţi teologi, preponderent greco-catolici, s-au încadrat efectiv în grupurile de rezistenţă armată.

Pe de altă parte, majoritatea luptătorilor erau de religie greco-catolică, fiind influenţaţi de obiectivele rezistenţei Bisericii Unite cu Roma, socotindu-se ei înşişi „ostaşi ai Armatei Albe”. S-au implicat însă în aceeaşi direcţie şi preoţii ortodocşi din această zonă. De altfel, toate grupurile de rezistenţă anticomunistă, indiferent de religia membrilor, au avut convingerea că luptă pentru credinţa în Isus Hristos a neamului nostru, fiind un lucru cunoscut faptul că Partidul Comunist Român era ateu.

            Iată un document semnificativ pentru cele sp