ION GAVRILA-OGORANU
REZISTENTA ANTICOMUNISTA DIN MUNTII
FAGARASULUI
(NOTE SI STUDII COMPARATIVE PE
MARGINEA DOCUMENTELOR
DIN ARHIVA C.N.S.A.S.)
CUVÂNT ÎNAINTE
Pentru români,
totdeauna comunismul a fost un lucru străin de sufletul lor, atât ca
ideologie, cât şi ca regim politic. În partidul comunist din România,
înainte de 1944, nu s-au încadrat decât foarte puţini membri, mai
toţi fiind de origine etnică străină.
Partidul
Comunist a fost impus la guvernare, de armata sovietică, şi apoi de
forţa celor mai declasaţi indivizi din societatea românească:
securitatea.
Noi românii, am ieşit din
război ca un popor învins, şi tratat ca atare, şi de sovietici,
şi de democraţiile apusene. Jertfele noastre împotriva Germaniei
naziste, au fost zadarnice. Soarta României, ca de altfel şi a celorlalte
ţări vecine, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, a fost
pecetluită, fără drept de apel la masa tratativelor, încă
înainte de terminarea războiului.
Odată
cu impunerea la cârma ţării a unui guvern comunist, al lui Petru
Groza, în 1945 a fost suprimată
libertatea, instaurându-se treptat un regim de teroare, al bunului plac, al
celor ce au profitat de ocazie, şi şi-au dorit puterea şi traiul
bun, pe spinarea semenilor lor.
Dacă
la noi, teroarea a fost mai fără milă, şi
nedreptăţile mai strigătoare la cer, decât în celelalte
ţări vecine, dacă am avut un fenomen Piteşti şi un
Canal al morţii, se datorează faptului că în societatea
românească s-au găsit atâtea suflete negre în stare de orice
josnicie. Am fost de asemenea ţara, care prin aşezarea ei geografică,
eram în cel mai înalt grad, rupţi de apus, neavând graniţă decât
cu ţări comuniste. Intrasem în epoca comunistă după
două dictaturi, carlistă şi antonesciană, în care poporul a
fost dresat să fie supus,
înfricoşat şi obligat să execute tot ce i s-a comandat.
Trebuie amintit că în două rânduri (1938 şi 1941),
alegătorii erau duşi să voteze pe faţă, „da” sau „nu”,
în coloane, însoţiţi de jandarmi cu baioneta la armă.
Am
devenit repede ţara de batjocură a Anei Pauker, Luca Laslo, Gheorghe Gheorghiu –Dej,
Burăh Tescovici (Teohari Georgescu), Pantiuşa Botnarenco, Alexandru
Nicolski, Walter Roman, Vincse, şi Aranici.
Oamenii
politici şi de cultură, fără coloană vertebrală,
au dezertat repede, milogindu-se în faţa noilor stăpânitori,
devenindu-le tovarăşi de drum, lăsând descoperiţi pe cei ce
nu şi-au plecat capul, şi care au fost trimişi în
temniţă sau la moarte. Pustiul, deznădejdea şi
laşitatea s-au întins peste cuprinsul ţării.
Şi
totuşi în această mlaştină a disperării, s-a închegat
o rezistenţă armată anticomunistă. Ea a început în
Bucovina, în martie 1944, când trupele sovietice au păşit pe
pământul ţării noastre. Acţiunea a fost organizată de
Armata Română, de ofiţeri cum a fost Lt. Motrescu, şi a
continuat în acest colţ de ţară prin Cenuşe, Macoveiciuc,
Vatamaniuc, când mocnit, când în flăcări, până în 1962, cu
Vasile Motrescu.
Rezistenţa
armată s-a întins apoi în toţi munţii României. În toamna anului
1944, şi iarna ce a urmat, au fost lansaţi în ţară de
germani, grupuri de paraşutişti, cu misiunea de a acţiona la un
moment favorabil, împotriva armatei sovietice, moment care nu a mai venit.
Unele grupuri, cunoscute de regimul comunist, s-au autodesfiinţat, intrând
în legalitate,altele care nu erau cunoscute de regim, au rămas în
munţi, până în 1948, când au devenit active. Aşa a fost grupul de
la Sâmbăta de sus - Făgăraş, din care făceau parte
scriitorul Constantin Gane, şi Gheorghe Pele, grup care s-a mutat la
Arnota.
Însuşi
fostul ministru de interne din guvernul Sănătescu, generalul Aldea, a
iniţiat o rezistenţă armată, imediat ce şi-a dat seama
că altă cale spre salvarea României nu mai era.
În
1946, evenimentele s-au potolit oarecum. Se mai spera în alegeri libere,
şi ajutor apusean, speranţe zadarnice. Începând de la această
dată s-a accelerat organizarea rezistenţei militare anticomuniste,
implicându-se în ea ofiţeri superiori, ca generalii Coroamă, Mitrea,
Carlaonţ, amiralul Horea Măcelaru, col. Arsenescu.
În
1947, exista o înţelegere între toate forţele anticomuniste, din care
făceau parte P.N.Ţ. (ing. Pop), Partidul Liberal (ing. Bujoi), Mişcarea Legionară (prof. Niculae
Petraşcu, Nistor Chioreanu, George Manu), grupurile din Armata
română, organizaţiile studenţeşti, şi alte forţe.
S-a
format şi un Comandament unic al rezistenţei. În toată ţara
s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona la momentul
potrivit. A fost anunţat Consiliul Naţional Român de la Paris (gen.
Rădescu), despre această realizare. El a anunţat guvernele
apusene despre ce s-a iniţiat în România.
Din
cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene, (în care erau infiltraţi agenţi
sovietici de grad înalt ca Filby şi alţii), regimul comunist din
România a fost informat de ce s-a realizat, şi în 1948, primăvara, în
urma unor masive arestări, comandamentul a fost pierdut. În toamna anului
1948, în noiembrie, a avut loc un proces mamut al „Marii Trădări”,
finalizându-se cu sute de ani de închisoare pentru cei arestaţi (autorul
acestor rânduri fiind inclus printre cei acuzaţi).
În
mai 1948, s-au făcut arestări masive în rândurile oamenilor politici,
studenţi, elevi, militari, muncitori, cu scopul de a preveni orice
rezistenţă. Au rămas doar un număr mic de nearestaţi,
poate 20%, dintre cei ce erau decişi să se încadreze în rândurile
rezistenţei armate, care, fie că nu erau cunoscuţi de regim, fie
că au reuşit să se eschiveze de la arestare. Din aceşti
puţini rămaşi, s-a format rezistenţa armată din
România, atâta câtă a fost.
Fără
un comandament unic pe ţară, care să coordoneze acţiunile,
fără o legătură externă permanentă, cu tactici
şi strategii diferite, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate
vorbi de o rezistenţă anticomunistă pe întreaga ţară,
până în anii 1962, când a fost distrusă. A fost încă o
înfrângere în istoria României, istorie, care pare că este
alcătuită mai mult din înfrângeri, şi doar din puţine
victorii. Învinşi au fost: Ioan Vodă, Mihai, Horea, Tudor, învinse
revoluţiile de la 1848, învinşi în cele două războaie
mondiale. Numai că aceste înfrângeri ne-au ţinut conştiinţa
naţională trează, prin
ele am supravieţuit prin veacuri şi stăm astăzi pe
pământul ţării.
Prin
lupta de rezistenţă armată şi jertfele acestor grupuri
(bande, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistenţa
creştină, a celor din închisori, şi a emigraţiei
româneşti, poporul român şi-a spălat onoarea, murdărită
de atâtea laşităţi şi trădări.
Câte
grupuri de rezistenţă armată anticomunistă au fost?
Numărul exact nu se ştie. În arhivele securităţii nu am
găsit un inventar complet, ci numai tabele parţiale, tot altele de la
an la an. Un studiu istoric pe această temă, nu s-a făcut.
Fundaţia Luptătorii din Rezistenţa armată
anticomunistă, a numărat peste 200 de grupuri.
Un
grup înarmat de rezistenţă anticomunistă, trebuie să
aibă următoarele caracteristici:
1.
Un număr de doi sau mai mulţi
luptători (189 –în banda Lupşa Victor-Vrancea, 250 –în banda Dunca
Vasile – Maramureş, etc), hotărâţi să se opună cu
arma, orânduirii comuniste, pentru a o dărâma.
2.
Un număr de oameni de sprijin al
luptătorilor, care ajunge până la ordinul miilor, oameni ce au dat
adăpost, hrană şi informaţii grupurilor de luptători.
3.
Un sector muntos sau păduros, în care
să activeze, şi un număr de localităţi unde
să-şi exercite influenţa asupra populaţiei.
4.
Forţe ale securităţii
şi miliţiei, de la un pluton până la o armată de multe
batalioane sau regimente, cu tehnică de luptă, care au acţionat
după toate regulile războiului, împotriva grupului, câteva zile,
câteva luni, sau ani în şir (20 de ani în munţii Bucovinei).
5.
Un număr de câţiva luptători
din grup ucişi, sau prinşi răniţi în ciocnirile cu
forţele securităţii.
6.
Un număr de câţiva dintre
luptători sau dintre sprijinitori, ucişi în anchete în securitate.
7.
Neapărat unul sau mai multe Iude, care
i-au vândut pentru bani sau avantaje materiale, pe luptători, pentru a fi
prinşi vii sau răniţi.
8.
Un proces sau mai multe procese publice,
sau secrete, în care s-au dat zeci, sute sau mii de condamnări (cazul
zonei Făgăraş), dintre care multe la moarte şi confiscarea
averii.
9.
Execuţii ale celor condamnaţi la
moarte, în locuri dosite, aruncarea cadavrelor în gropi comune, necunoscute
până în ziua de azi, sau execuţii fără condamnare, în
locuri publice, pentru a înspăimânta populaţia (la Cîmpeni, a
rudeniilor episcopului Valerian Trifa).
10.
Ucideri, a celor condamnaţi la
închisoare, în afara Penitenciarului, în condiţii necunoscute.
11.
Instalarea unui regim de teroare asupra
familiilor, sprijinitorilor şi
populaţiei din localităţi (bătăi, chinuri, confiscarea
averii, familii distruse, alungarea din case, strămutarea lor
forţată, copii neprimiţi la şcoli, servicii militarii în
unităţi de pedepsire de muncă forţată, sate întregi
dislocate în Bărăgan, (de exemplu satul Segacea din munţii
Apuseni.)
12.
Arogarea dreptului de viaţă,
libertate sau moarte, de către câţiva ofiţeri de securitate,
care puteau face în sectorul lor, orice crimă şi
fărădelege, fără a da socoteală nimănui.
GRUPURI DE
REZISTENŢĂ ARMATĂ, mai cunoscute (după documente din
arhiva securităţii)
În Banat: col.
Uţă Ion, Spiru Blănaru, comandor Domăşneanu, Popovici
Nicolae (Ionescu Gheorghe), Ambruş Petru, Tănase Ion,
Işfănuţ Dumitru (Sfârlogea), Vernichescu, Doran Nicolae, Vuc
Liviu;
În Apuseni: Dr.
Capotă, Şuşman Teodor, Col. Dabija - Macavei, Popa Ştefan, Sandu Maxim, fraţii
Spaniol;
În
Hunedoara: Caragea Lazăr, Vitan Petru;
În Rodna: Bodiu
Leonida (organizaţiaCruce şi Spadă)
În
Vâlcea: Pele Gheorghe, Şerban Secu, Jijie;
În
Craiova: gen. Carlaonţ, Dumitraşcu Marin;
În
Gorj: cpt. Brâncuşi;
Î