Am citit acum cîteva săptămîni, un prea deznădăjduit articol intitulat: „Generaţia în pulbere...", îl semna d. Zaharia Stancu, poet şi gazetar. D. Zaharia Stancu se întristează prea repede. „Generaţia" noastră, a celor care împlinim treizeci de ani, de abia începe să-şi cucerească poziţiile. Nu e deloc vina ei dacă aceste poziţii sînt dincolo de zarea cafenelei sau a biroului de informaţii literare.

Criticile împotriva „tinerei generaţii" cunosc, de la o vreme, un strălucit succes de presă. E foarte amuzant, şi uneori e chiar folositor să ataci „generaţia tînără" pentru tot ce a făcut sau nu a făcut ea. In fond această „generaţie" este acum destul de ocupată cu treburile ei ca să mai citească obiecţiile care i se aduc. Poarta a rămas deschisă — şi împotriva acestei porţi deschise se pot porni oricînd strălucitoare expediţii polemice; nu răspunde nimeni. Mai este astăzi cineva atît de naiv ca să creadă că se poate restabili, în ţara românească, un adevăr prin discuţie? Mai are astăzi cineva destul timp liber ca să discute realitatea unui fapt care, peste zece ani, va fi unanim recunoscut?

M-au amuzat şi pe mine expediţiile acestea Împotriva porţilor deschise. Mi s-au părut prea puerile, sau prea josnice, ca să merite un răspuns. D. Zaharia Stancu, însă, se arată prea sincer întristat de soarta generaţiei noastre. Făcînd un calcul pe care eu, cu toată bunăvoinţa nu pot reconstitui — d-sa constată că zece ani au fost de ajuns ca praf şi pulbere să se aleagă de generaţia noastră, intrată atît de solemn în arenă în anul 1926. Oare să fie chiar atît de grav? Să încercăm o mică socoteală.

Este vorba, fireşte, de creaţiile culturale ale „generaţiei", de fertilitatea ei spirituală. Căci de misiunea istorică a acestei generaţii, de efortul ei colectiv — nu poate fi, încă, vorba.

Vom vedea peste zece — cinsprezece ani în ce măsură a fost realizată această misiune istorică a tineretului românesc de astăzi. Pînă atunci, să rămînem — ca şi d. Zaharia Stancu — în zona creaţiilor spirituale şi culturale.

Să vedem dacă ne bîntuie într-adevăr această tragică sterilitate care întristează atît de mult pe d. Zaharia Stancu.

Prima obiecţie care ni s-a adus, nouă tuturor, prin 1926 — a fost că „nu sîntem serioşi". Că „nu creăm", adică, nimic. Că nu putem da dovadă de efort ştiinţific. Era, cum vedeţi, o obiecţie piezişă; pentru că nu pe temei de „efort ştiinţific" şi „seriozitate" se purta, atunci, discuţia între tineri şi bătrîni. Conflictul pornise de pe poziţii spiiituale: era vorba de un „sens al existenţei", de o concepţie a libertăţii spirituale, de o nouă valoare dată omului. Tinerii vorbeau de un „om nou" — şi criticii lor le cereau eforturi ştiinţifice.

Am primit lupta şi pe acest teren pe care nu l-am ales noi. Şi iată, astăzi, după numai zece ani, putem numi în rîndurile noastre trei matematicieni cu renume universal; citiţi bine, cu renume universal. Este drept, aceşti matematicieni — d-nii Grigore Moisil, Ţiţeica şi Teodorescu — nu   frecventează   cafenelele şi nu dau interviuri ca să-i cunoască lumea. Ei publică, însă, lucrări care se discută la Sorbona şi asupra cărora se dau teze de doctorat în matematici în capitalele europene. Elev al lui Heisenberg, d. Ţiţeica a izbutit să depăşească chiar gloria, bine meritată, pe care şi-o creaseră matematicienii români în străinătate. Profesor universitar la 30 de ani, d. Grigore Moisil a făcut destule descoperiri ca să justifice o promoţie întreagă de matematicieni. Asupra lucrărilor sale, cum am spus, se trec teze de doctorat... Aş vrea să mi se spună o singură ramură ştiinţifică, în care camarazii noştri de vîrstă să nu-şi fi dovedit capacităţi creatoare. Pe d. Şaba Ştefănescu, specializat în fizică şi fizică matematică, d. Zaharia Stancu nu are de unde să-l cunoască; nici pe d.  Radu Codreanu, care lucrează de zece ani în laboratoarele zoologice din Franţa şi America. Dar pe d. Constantin Noica, fără îndoială că-l cunoaşte. Este un gînditor şi un erudit, căruia nu ştiu pe cine să-i opun din generaţia care ne-a precedat. Constantin Noica a publicat două volume de clasici ai filosofiei, comentaţi, un volum de gîndire, şi are sub tipar încă două volume de studii filosofice. Şi-a trecut  „probele", cu o  conştiinciozitate de care n-au prea dat dovadă înaintaşii noştri. Emil Cioran — pentru cine cunoaşte filosofie — este o apariţie fenomenală în cultura românească. Tot de camarazi de vîrstă ai d-lui Zaharia Stancu e scoasă revista „Rînduiala" şi „Ideea Românească". Un alt grup de tineri — în frunte cu d-nii Traian Herseni şi H. H.  Stahl — au creat şi au aplicat o metodă sociologică pe care, deocamdată, o apreciază savanţii străini. Să sperăm că va fi într-o zi cunoscută şi în ţara românească. Acele „realităţi româneşti" iubite de d. Zaharia Stancu, sînt mai bine cunoscute de d. Stahl şi colaboratorii săi, decît de toată armata de patrioţi români de pe străzile Capitalei. Va să zică, nu este încă atît de grav cu „generaţia". Capacitate de muncă, inteligenţă, puteri creatoare, originalitate — camarazii noştri au dovedit că au în toate ramurile de activitate unde au început să  lucreze. Un Alexandru  Elian — bizantinolog şi filosof — nu prea se naşte des la noi în ţară. Dacă aş încerca să înşir măcar numele proeminente ale tinerilor care au creat în filologie, istorie, arheologie, istoria literară aş depăşi cu mult limitele unui articol. De altfel, nu intenţionez să fac un bilanţ al activităţii iştiinţifice, filosofice şi istorice a tinerei generaţii. Vreau numai să amintesc că în absolut toate ramurile de activitate, camarazii noştri de vîrstă au dat dovadă de puteri creatoare; nu de simplă erudiţie, ci de puteri creatoare. Nu înţeleg deloc cum poate fi numită sterilă şi pulverizată o generaţie care a primenit toate disciplinele, a demascat improvizaţia şi semidoctismul înaintaşilor, a făcut lucrări care, calitativ, sînt incontestabil superioare creaţiilor înaintaşilor...

Deci, prima obiecţie — incapacitate de efort şi de creaţie ştiinţifică — nu rezistă criticii. Poate că d. Zaharia Stancu se gîndeşte la creaţia literară, atunci cînd vorbeşte de o generaţie în pulbere. Deşi e prematur de a da un verdict, mi se pare totuşi improbebil ca o generaţie care în zece ani, a dat pe un Anton Holban, Ion Călugăru, Sergiu Dan, Mihail Sebastian, Lucia Demetrius, Dan Petraşincu, Dan Botta, Virgil Gheorghiu, Ercul Gulian, Ion Biberi şi alţii, tot atît de buni — mi se pare improbabil ca o asemenea generaţie să fie numită sterilă. Să nu uităm că de abia de cîţiva ani se publică „tineri scriitori". Să nu uităm, mai ales, că aceşti tineri scriitori au introdus o altă viziune literară; au primenit tehnica literară, au rupt hotarele strîmte în care se sufoca epica românească, au modificat structura morală a „omului" din cărţile lor. Cînd într-un singur sezon literar apar întâmplări din irealitatea imediată, Copilăria unui netrebnic şi Tinereţe — oare se mai poate vorbi de o generaţie în pulbere?

Dar, în afară de scrisul literar propriu-zis, îşi dă cineva seama de revoluţia mentală pe care aceşti tineri au provocat-o în cercul celor 3—4 000 de cititori care contează? Işi dă cineva seama că, de zece ani încoace, „scriitorul" nu mai e prin definiţie un semidoct cititor de romane franţuzeşti — ci a ajuns un om preocupat de realităţi spirituale, un om care se informează, citeşte în cîteva limbi, are probleme morale şi metafizice? Înţelege cineva „revoluţia" făcută de acest tineret blestemat să scrie în toate redacţiile — dar introducînd în toate redacţiile curajul de a publica articole filosofice, de a sili cititorul să-l urmărească şi atunci cînd nu-i vorbeşte despre tabla înmulţirii şi ultimul parlament românesc? Revoluţia aceasta, d. Zaharia Stancu o ştie tot atît de bine ca şi mine au făcut-o tinerii generaţiei în pulbere.

De zece ani, s-au discutat cu pasiune cîteva probleme: ortodoxia, autenticitatea, neorealismul, primatul spiritualului, primatul colectivului, omul nou, libertatea civilă şi libertate interioară, românismul etc. Amintiţi-vă cine a provocat, cine a alimentat, cine a urmărit aceste discuţii — care nu sînt întru nimic inferioare problemelor discutate de generaţiile precedente (artă pentru artă, artă ţărănească etc). Veţi întîlni, pretutindeni, tinerii.

Dacă astăzi se poate tipări şi vinde un volum de eseuri şi de filosofie — minunea se datoreşte faptului că de zece ani periodicele noastre primesc şi promovează eseurile şi articolele filosofice, în 1926 s-au vîndut 300 de exemplare din volumul de eseuri al lui Paul Zarifopol. In 1935, un volum de eseuri semnat de un tînăr, s-a vîndut în 1500 de exemplare. Acest fapt se numeşte o revoluţie într-o cultură mică. D. Zaharia Stancu preferă să-i spună sterilitate, pulbere...

Mi se pare că în întristatul său articol, d. Zaharia Stancu menţionează şi cazul unui regizor ratat. Acest regizor ratat nu este altul decît d. Haig Acterian. Tînăr cu multe trepte deasupra camarazilor săi de meserie. Tînăr care are ghinionul să fie talentat, zelos, cinstit, inspirat şi erudit; care a izbutit să cîştige dragostea şi admiraţia unui Reinhardt şi Gordon Craig; care a avut inspiraţia nefericită să monteze Călătoria din urmă, ridicîndu-şi împotrivă toată turpitudinea, toată furia de reptile, toată tehnica lichelismului care bîntuie astăzi lumea teatrală bucureşteană. Este drept, d. Haig Acterian a fost imprudent. In loc să lucreze cu Reinhardt şi Gordon Craig, trebuia să pupe mîna domnului Popescu de la Teatrul Naţional. Ar fi ajuns de mult regizor. Astăzi stă în pulbere. Cum stăm toţi, de altfel, iubite d-le Stancu, toţi aceia care n-au pupat mîna Popeştilor. Dar este o pulbere de care nu ne este ruşine...

24 Mai 1936

• „Vremea", Anul IX, Nr 438, Duminicã, 24 Mai 1936, p. 3.