• Pînã acum cîţiva ani, lumea se plîngea că nu se scrie mult, că apar prea puţine cărţi pe sezon, că nu avem decît o jumătate duzină de scriitori activi. Ultimii doi ani au schimbat lucrurile din temelie. Din şase scriitori „activi", avem treizeci. Din zece cărţi tipărite pe sezon — avem o sută. Dar faptul acesta, departe de a satisface pe cineva, a nemulţumit aproape pe toată lumea. Mai întîi pe scriitorii de tiraj, care cred că, astfel, publicul cititor se distribuie în prea multe porţii. Apoi, pe editori; care nu mai pot desface zece mii de exemplare dintr-un scriitor „lansat", într-o singură lună — şi sînt siliţi să facă la fel ca toţi editorii din lume, să aştepte adică o epuizare lentă a unui stoc însemnat de cărţi. In al treilea rînd sint nemulţumiţi librarii; care primesc prea multe cărţi în depozit, nu mai ştiu pe care s-o recomande întîi, se află în faţa unor nume noi, şi se trezesc cu totul zăpăciţi într-o literatură pe care n-o aşteptau.

Tot atît de nemulţumiţi sînt cititorii, criticii literari, oamenii de pe stradă, tinerii deştepţi. Toţi au adus obiecţiile lor personale în acest proces de „inflaţie" al literaturii româneşti actuale. Toţi spun: „E o avalanşă de cărţi! E ceva de speriat! Nu te mai poţi ţine la curent! etc, etc."

In fond, pentru cineva care cunoaşte cit de cît producţia anuală de cărţi din orice altă ţară din lume, cifrele pe care le atingem noi nu sînt deloc înspăimîntătoare. De-abia încep să se  apropie de un minim necesar unei ţări sud-americane. Dacă se găsesc oameni care să se sperie, asta se datoreşte carantinei in care am fost ţinuţi pînă în 1930, cînd se scria un roman pe an şi scriitorii tineri nu-şi puteau găsi editori decît prin miracole. Se publică zece cărţi pe săptămînă? Ei, şi? Lasă să se publice şi o sută. Tot se vor găsi cîţiva cititori pentru fiecare din ele. Orice carte apărută în România, oricît de „comercială" ar fi ea, tot este un act de afirmare spirituală. Da, de afirmare spirituală; nu pentru d-ta care ştii destulă carte, nici pentru duduia care nu mai citeşte decît poeţi consacraţi — ci pentru vreun funcţionar care n-a cunoscut niciodată viciul lecturii, pentru vreun ofiţer de provincie căruia îi va cădea din întîmplare în mînă, pentru vreun  învăţător, un  seminarist, un  muncitor. Nu e vorba  da creaţie, de valoare; ci de funcţia ofensivă pe care o are orice carte, de oricine ar fi ea scrisă. Nu cred într-o acţiune negativă a cărţilor proaste sau mediocre. Ele nu păcălesc pe nimeni dintre cei avizaţi. Se găsesc întotdeauna, în gradul de cultură în care ne aflăm, cîţiva oameni care să înceapă a iubi literatura printr-o carte proastă. Mai tîrziu se vor descurca singuri. Deocamdată, este îmbucurător faptul că încep să practice acest viciu al lecturii.

Dar cîte din aceste cărţi sînt într-adevăr bune? Foarte puţine, desigur; poate, chiar nici una. Dar unde aţi mai văzut o literatură tipărind numai cărţi bune? Unde aţi mai întîlnit un public care să ajungă direct la cărţile bune? Nu, domnilor, cărţile bune au nevoie de sute de cărţi mediocre care să le susţină, să le alimenteze, să le facă posibilă înflorirea — tot aşa după cum frunzele veştede cad şi se transformă în humă, ca să poată nutri un ghiocel din primăvara viitoare. Papini şi Pirandello au crescut pe Grazzia Deledda şi Zuccoli. Virginia Woolf a avut nevoie de o serie de eşuări şi mediocrităţi antemergătoare — ca să-şi creeze publicul de elită care o susţine. Numai copiii geniali — pe care, spre binele acestei ţări, îi doresc cît mai rari — debutează în literatură cu Gide şi Mallarme. Toţi ceilalţi încep cu Andre Theuriet, Bourget şi Paul Geraldy. Aşa şi trebuie. Mediocritatea îşi are rolul său pedagogic foarte precis. Că cei mai mulţi lectori se opresc la Bourget, este cu totul altă poveste.

...Astfel stînd lucrurile, nu înţeleg deloc panica asta generală în faţa „avalanşei" de cărţi româneşti. Nimeni nu se gîndeşte că rolul celor mai multe dintre ele este să alcătuiască huma viitoarei literaturi româneşti. Humă absolut necesară; căci pe piatră nu poate creşte niciodată nimic.

Se scrie mult? Ba deloc. Se scrie repede — ceea ce este cu totul altceva. Balzac publica patru-cinci cărţi pe an, pe care le lucra însă zi şi noapte. Strindberg a scris zece vloume în trei ani — dar era să înnebunească la urmă. Un scriitor nu trebuie întrebat: cîte cărţi scrie? Ci: în cît timp le scrie, la ce intervale, lucrînd cîte ceasuri pe zi. Ceea ce contează nu este numărul paginilor scrise pe an, ci viaţa care s-a stins în tine cu fiecare pagină scrisă. Sînt scriitori care mor la treizeci de ani, şi alţii la optzeci. Asupra acestui fapt nu s-a gîndit nimeni, după cîte ştiu.

• „Viata literarã", Anul IX, Nr. 165, 25 Dec. - 10 Ian. 1935