Oricărei epoci noi din istorie îi corespunde un om nou, adică o nouă valoare dată vieţii, libertăţii sau creaţiei umane — este un lucru prea cunoscut ca să mai stăruim asupra lui. „Omul nou" creat de Alexandru şi de intervenţia lui în istorie, era justificat de o nouă concepţie de viaţă, de o etică revoluţionară. „El a îndemnat pe toţi să privească lumea drept patrie, să socotească pe cei buni ca fraţi ai Io , iar pe cei răi ca străini" (Soarta lui Alexandru, I, 6 de Pseudo-Plutarb). Pînă la Alexandru, lumea era împărţită în „heleni" şi „barbari". Alexandru a introdus o clasificare mai universalistă: „buni" şi „răi". A fost nevoie de această, revoluţie a valorilor spirituale pentru ca Europa să poată realiza politiceşte victoria lui Alexandru. Limba universală (Koine), legile universale, costumul universal — nu au fost cu putinţă Înainte de revoluţia aceasta spirituală: suprimarea binomului barbar-grec. Dar cine a înţeles şi a exprimat această revoluţie? Cine au realizat, cei dintîi, omul nou creat de Alexandru? Istoria e bogată în amănunte în ce priveşte această problemă: numai oamenii spiritului, numai „filosofii", numai „oamenii umerilor goi".

Intervenţia în istorie a creştinismului activ nu mai e nevoie s-o discutăm. Cred că atunci s-a precizat pentru întîia oară în lume deosebirea dintre acţiune şi forţă; s-a demonstrat esenţa activă, dinamică, creatoare a spiritului. Spiritul care nu usucă viaţa; spiritul creator de istorie. Revoluţia primilor misionari creştini, înlocuirea vechii economii „politice" printr-o economie spirituală (fapta iubirii în locul faptei drepte; acţiunea intimă în locul acţiunii civice, juridice) — au făcut-o oamenii care credeau într-un „primat al spiritului", care credeau în mîntuire, care acceptau acţiunea, dar nu forţa.

Şi în timpul lui Alexandru, şi în timpul predicaţiei Evangheliei s-a realizat un om nou; adică, s-a adîncit valoarea omului,, s-a dat un sens mai eficace demnităţii şi libertăţii umane. Un „om nou" a creat şi Renaşterea. Un om pe care eram obişnuiţi pînă mai deunăzi să-l credem scos la iveală de umanismul italian şi de redescoperirea gustului pentru antichitatea greco-romană. Cercetări oarecum recente au dovedit că felul acesta de a privi „omul nou" al Renaşterii nu e tocmai ştiinţific. Mult înainte de a apare umanismul propriu-zis şi concepţia „demnităţii umane"" (pe care o exaltă, bunăoară, un Pico della Mirandola) — a existat un curent grandios care tindea tocmai la răsturnarea vechilor valori medievale în tot ceea ce priveşte libertatea omului. Curent care îşi are rădăcinile în experienţa mistică şi [în] „profeţiile"' Stareţului calabrez Joachin din Fiore.

Care este marele merit al Renaşterii în cîmpul valorilor morale şi civile? In primul rînd, creşterea şi justificarea demnităţii  umane: adică, libertatea spirituală, certitudinea că omul  poate cunoaşte şi se poate înălţa prin propriile sale mijloace. Valoarea omului a crescut, libertatea sa şi-a găsit o justificare în sine.

Ceea ce a realizat umanismul, pe de o parte, şi „ştiinţele naturii", pe de altă parte, privitor la demnitatea omului — predicase cu vreo două sute de ani înainte stareţul calabrez Gioacchino da Fiore şi experimentase după el Sfîntul Francisc. Gioacchino intuieşte cu destulă claritate începutul unui nou ev, şi pentru înfăptuirea acestui „Veac" al libertăţii şi al iubirii, predică   şi   scrie el.

Gioacchino încearcă să expună acest Ev nou şi acest om nou prin datele dogmei Trinităţii; căci, după el, între Trinitate şi perioadele în care e împărţit drumul moral al umanităţii către libertate şi dragoste, există un perfect paralelism. Omenirea va trebui să treacă prin trei stări, prin trei „Veacuri": cel dintîi, al Vechiului Testament; al doilea, al Noului Testament; al treilea, al epocii profetizate de el (care începea atunci, mărturiseşte undeva Gioacchino). Cel dinţii, e al Legii; al doilea, al Harului; al treilea, al unui mai amplu şi mai general Har (încă o dovadă a generalizării demnităţii omeneşti; toţi oamenii liberi şi buni sînt mîntuiţi prin har). Epoca întîi a trăit din cunoştinţă; a doua din puterea înţelepciunii; a treia va trăi din plenitudinea înţelegerii. La început a fost slujirea servilă (sclavi şi stăpîni), apoi servitutea filială (omul a fost ca un copil înspăimîntat de Părintele său); în „Veacul" din urmă va începe libertatea. „Veacul" I a fost al flagelelor sociale şi al pedepselor Dumnezeieşti; al doilea a fost al acţiunii; al treilea al contemplaţiei. în „Veacul" Vechiului Testament, Dumnezeu Tatăl se descoperise omului; de aici frica, trăsătură caracteristică religiozităţii iudaice. In „Veacul" Noului Testament s-a descoperit omului Iisus, Dumnezeu-Fiul; de aici credinţa. în „Veacul" ce vine, Sfîntul Duh se va revela direct omului; de aceea acesta va fi veacul iubirii. La început a fost vremea servilor, apoi a fiilor; „Veacul" aşteptat nu va cunoaşte decît prieteni (oamenii vor fi, deci, egali şi onorabili; va exista o singură demnitate umană, care va permite tuturor să fie egali, şi să se iubească).

Am rezumat în acest lung paragraf concepţia istorică a lui Gioacchino, tocmai pentru a face evidentă valoarea pe care misticul din Calabria o acordă libertăţii, egalităţii şi demnităţii umane. -Gioacchino mărturiseşte net că al treilea şi cel mai fericit „Veac" va fi dominat de Sfîntul Duh; va fi, adică, timpul libertăţii spirituale şi al contemplaţiei. Dar va fi, de asemenea, veacul demnităţii umane; căci numai unui om liber, şi care are conştiinţa valorii şi puterii sale creatoare, [i] se  poate revela  Sfintul Duh.

Gioacchino a fost condamnat prin protocolul din Anagni; după ce a fost atacat şi de Sfîntul Bonaventura şi de Sfîntul Toma din Achino, deţinătorii oficiali ai scolasticii şi ermeticii legitime. Mistica apocaliptică a stareţului din Calabria nu convenea   bisericii romano-catolice.

Apocalipsul a fost întotdeauna o precipitare a speranţelor colective şi o chemare peste veac a unui om nou, mai curat şi mai liber, care să împlinească alt rol religios, să restaureze puritatea vieţii mîntuite. Apocalipsul lui Gioacchino a fost sufocat de Biserica Romană tocmai pentru că el neglija birocraţia sa ecleziastică şi fundamentele scolasticii. Dar sufocarea mişcărilor apocaliptice înseamnă încurajarea unei redeşteptări a păgînismului, cînd nu determină o despicătură gravă prin erezie, lucru atît de rar însă în misticismul catolic (s-a întîmplat însă în  mistica germană, prin Reformă). Falimentul predicii gioacchimite dădu Renaşterii — după o sută, două de ani — o orientare culturală clasicizantă şi păgînizată. Omul nou şi liber — profetizat şi realizat de Gioacchino — s-a născut mai tîrziu, pentru că el răspundea aşteptărilor si încununa renaşterea începută în secolul XII, dar s-a născut complet rupt de Biserică şi cu o viziune metafizică alterată. Experienţa franciscană a fost treptat încadrată în spiritul ei, ecleziastic al Romei. Omul nou nu se mai putea naşte, aşadar, în cadrele catolicismului. Inspăimîntat de fantoma absurdă a „ereziilor", de care abia scăpase, catolicismul se opunea categoric oricărei reînnoiri, oricărui ferment mistic. S-a opus aşa neîncetat, pînă după Reformă — cînd a început să se „purifice", dar prea tîrziu, căci marea despicătură germanică se făcuse, iar forţele creatoare laice fuseseră de mult captate de umanism şi „ştiinţele naturii". Ceva mai mult, dominarea scolasticii a condus fatal la excluderea valorilor creştine (de fapt, chiar la excluderea valorilor adevărat spirituale) din plămădirea noului umanism.

Omul nou al Renaşterii, silit să se realizeze în cadre laice, antireligioase, pierde orice contact cu transcendentul (toată gîndirea Renaşterii este vehement imanentistă); istoria lui părăseşte orbita şi economia spirituală, pentru o devenire tot mai accentuat profană...

Este complet greşit să se spună că omul nou al Renaşterii trebuia să aibă o atitudine păgînizată şi anticatolică.Dacă s-a întîmplat astfel, a fost numai greşeala politicii catolice. A treia şi cea mai importantă etapă a istoriei mesajului creştin — etapa libertăţii, egalităţii şi demnităţii umane — se putea naşte şi rodi foarte bine într-o societate creştină, într-o spiritualitate creştină. Cu mult înainte ca libertatea şi demnitatea umană să preocupe gîndirea laică — misticul şi apocalipticul din Calabria le văzuse venind, le profetizase şi le experimentase. Francisc din Assisi a încercat acelaşi lucru — dar Biserica Romană i-a strivit şi lui, autoritar, mesajul. In sfîrşit, la mare distanţă, se ridică ultimul purtător  de cuvînt al profeţiei lui Gioacchino: călugărul Savonarola, care cerea şi el purificarea Bisericii, care credea şi el într-un Ev nou, într-un om nou. Şi acest titan al Renaşterii creştine a fost Înlăturat — a fost ars de viu din ordinul Papei Alexandru IV, Borgia. Un Borgia, care pune capăt mesajului   „omului nou", predicat de Gioacchino; tot destinul tragic al catolicismului autoritar şi politic stă în această alăturare de nume. O dată cu Savonarola se stinge definitiv speranţa „Evului nou" în cadrele vieţii asociate catolice. Umanismul, „Ştiinţele Naturii", Reforma — erau în plină ascensiune, adică Omul Nou realizat în cadre profane sau eretice.

Istoria ne învaţă că orice efort de purificare spirituală încercat în sinul unei biserici sau comunităţi, şi sugrumat prin autoritate sau violenţă — reapare, cîteva generaţii în urmă, în afara şi împotriva acestei biserici sau comunităţi. Şi acest efort exterior şi advers, izbuteşte întotdeauna. Legea aceasta se verifică şi în istoria politică sau socială a unei comunităţi, nu numai în istoria religioasă. Să fim foarte prudenţi cu ceea ce se intîmplă în jurul nostru. Căci ne aflam la răscruce, şi omul nou se cere realizat. Dacă nu-l vom ajuta noi să se realizeze, va creşte în afară de noi şi împotriva noastră, în beznă şi barbarie...

Crăciun 1935

• „Vremea", Anul VIII, Crãciun, 1935, p. 6.