Cum se ratează „intelectualii" şi „oamenii buni", „sufletele alese", în mediile provinciale — nu e de mirare că superstiţia aceasta are astăzi rădăcini atit de adinei. Eroii romanului românesc suferă permanent de două nostalgii: dezrădăcinarea din viaţa satului — şi dorul după viaţa în „marile metropole ale lumii" sau după anumite peisaje cinematice. O singură stare reală nu pot accepta, cu nici un preţ, personajele romanului românesc: oraşul de provincie. Ar vrea să fie ori la coarnele plugului — ori pe Coasta de Azur. In nici un caz la Bacău, la Piteşti sau Oraviţa...

Acum vreo 12 ani am publicat un foileton în „Cuvântul'' intitulat împotriva Moldovei. Îmi mărturiseam acolo, foarte tinereşte, furia mea împotriva literaturii moldoveneşti (Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu), care cuprinde atîta tristeţe, atîta melancolie, atîtea flori ofilite, atîta descompunere, de ai putea deviriliza o generaţie întreagă. Intr-adevăr, mai ales scriitorii moldoveni au abuzat de această melancolie şi deznădejde provincială. Chiar poeţii munteni, odată „revoluţionari" prin tehnica şi inspiraţia lor, s-au predat, neputincioşi, în faţa acestui ,,destin" provincial. Ion Minulescu se solidarizează cu întreaga literatură românească modernă, începîndu-şi un poem cu acest vers: „In oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămînă..." In experienţele şi revoluţiile noastre poetice nu corespunde nici un „moment futurist". Zadarnic am   împrumutat lexiee, formule, imbecilităţi din toate oraşele europene. N-am realizat nici un singur moment de optimism viril, de încredere în viaţă şi in om, oriunde s-ar afla el, în orice condiţii şi sub orice peisaj... E aproape umilitoare spaima noastră de „provincie", teama noastră că n-am putea „rezista" într-un mediu provincial, că n-am putea „crea" decît la Bucureşti, la Paris sau la New York. Cît de deosebită e, în această privinţă, literatura re-sovietică rusească! Ce lucruri extraordinare nu aflăm în romanele ruseşti, care descriu şi ele viaţa orăşelelor de provincie! Şi doară un oraş de provincie rusească din secolul XIX nici că se poate compara unui oraş românesc.

Dar gîndiţi-vă mai ales la viaţa reală care pulsa într-un oraş de provincie rusească. Acolo s-au pus la cale revoluţiile, acolo se petreceau dramele cele mai uluitoare ale gîndului, acolo se încercau cele mai curajoase experienţe morale. In oraşele de provincie s-au născut şi au trăit majoritatea gînditorilor şi scriitorilor ruşi. Şi doară nu se poate spune că peisajul provinciilor ruseşti este mai puţin deprimant: cerurile acelea joase, lumina aceea cenuşie, cîmpiile acelea nesfîrşite... Şi viaţa dintr-un orăşel rusesc nu era deloc viaţa unui oraş de provincie germană. Se încingeau chefuri de trei zile, se jucau şi se pierdeau averi la cărţi, se bârfea, se făceau intrigi. Dar toată atmosfera aceasta „deprimantă" n-a putut opri din mersul ei revoluţia spirituală a veacului trecut, n-a putut „rata" nici un scriitor, nici un gînditor, nici un revoluţionar. Rusia şi-a creat şi şi-a împlinit magnific destinul, cu toate orăşelele saie de provincie, cu toate străzile sale întunecoase şi toate tristeţile florilor ofilite...

Nu vi se pare, atunci, că e semnificativă şi dureroasă predarea românească în faţa „provinciei"? S-ar putea spune că, în cele mai multe cazuri, nu e de vină „provincia" — ci substanţa omenească,, incapabilă să reziste şi să creeze într-un climat mediocru. Evident, n-ai să poţi fi un bun asirolog la Focşani. Dar, un bun asirolog n-ai să poţi fi nici la Bucureşti, nici la Milano, nici la Tokio. „Specialist" nu poţi deveni decît în foarte puţine centre mondiale. Un savant italian îmi spunea, acum vreo zece ani, „că nu se poate face nimic în Europa", „că numai în America există biblioteci bune". Dar oare asta e adevărata problemă? Din cauza asta „ratăm" în provincie? Omul ratează cînd nu mai rodeşte; cînd nu mai poate crea, nu-şi poate împlini destinul. Ori se pare însă — şi Rusia a dovedit-o — că se poate crea oriunde şi în orice împrejurări. Poţi trăi cea mai curajoasă morală la Focşani. Poţi deveni un foarte mare poet la Buzău. Poţi deveni un tot atît de mare romancier, sau filosof, sau matematician, sau revoluţionar — oriunde, şi oricînd.

Lipsa bibliotecilor, a institutelor de cultură, a mediului ştiinţific, este tot atît de gravă şi la Bucureşti. Dar lipsa aceasta este gravă pentru că metropola nu-şi mai poate exercita cu precizie funcţia sa de control. Nu e vorba, deci, de creaţie. Ci de tehnică_r de erudiţie, de coordonare şi critică. Lipsa bibliotecilor în România poate explica cel mult „ratarea" cîtorva serii de studenţi excelenţi în filologie şi istorie, care n-au găsit instrumentele necesare de lucru pentru desăvîrşirea cercetărilor lor. Dar ea nu poate, sub nici un chip, explica lipsa marilor poeţi, a marilor gînditori, a marilor matematicieni şi a marilor romancieri, în oraşele noastre de provincie.

Dar problema aceasta mai are şi alte aspecte. Să încercăm să le cercetăm pe rînd.

6 Februarie 1938

• „Vremea", Anul XI, Nr. 524, 6 Februarie 1938, p. 8.