Eliade si Vremea
PROFESORUL NAE IONESCU

 

Incepīnd  din  anul   1922,  studenţimea  bucureşteană trăieşte   sub   influenţa  spirituală  a   profesorului Nae   Ionescu. Influenţă care se exercită şi dincolo de zidurile Facultăţii de Litere — la īnceput prin cursurile la care participau foarte mulţi studenţi de la Teologie şi Ştiinţe, apoi prin A.S.C.R., mai tīrziu prin articolele din ziarul „Cuvāntul", iar acum īn urmă prin cursul de logica colectivelor. Nu avem a ne ocupa aici de răsunetul pe care l-a avut şi de rezistenţele pe care le-a īntīmpinat gīndirea şi acţiunea profesorului Nae Ionescu, īn viaţa civilă a Romāniei moderne. Paginile de faţă sīnt īnchinate numai profesorului, omului care a condus de pe catedră, timp de cincisprezece ani, orientarea spirituală a tineretului. Este īnsă uşor de ghicit — şi tot aşa de uşor de verificat — cīt de mult datoreşte profilul actual al Romāniei, prezenţei profesorului Nae Ionescu. Critica anumitor forme economice şi politice romāneşti intrate īn  descompunere — critica exercitată de profesorul Nae Ionescu zece ani īn urm㠗 este astăzi verificată de o serie īntreagă de fapte, şi acceptată de un număr impresionant de tehnicieni şi oameni politici. Formele noi, de viaţă economică şi civilă, pentru care militează profesorul Nae Ionescu — īncep a fi presimţite şi dorite de mase compacte, dinamice, romāneşti. Fără a fi popular, Nae Ionescu a cīştigat īntotdeauna de partea sa elementele dinamice, creatoare, eroice. Structura influenţei sale se recunoaşte īn toate planurile īn care s-a exercitat, oricīt ar fi ele de diverse.  

 

N. IORGA, PĀRVAN, NAE IONESCU  

 

In viaţa universitară, profesorul Nae Ionescu se situează de la īnceput ca un urmaş direct al lui Nicolae Iorga, şi se recunoaşte ca unul din elevii săi cei mai „puri"': crescuţi adică in realismul istoric, fenomen romānesc dinamizat de N. Iorga. Cronologic, Nae Ionescu apare totuşi ca un „moştenitor" al lui Vasile  Pārvan.

Căci, de la 1926 īncoace el are īn faţa sa o masă de studenţi care crescuseră sub magia lui Pārvan şi care nu-şi mai găseau acum nici un sprijin viu, nici un maestru spiritual. O generaţie de studenţi nu se apropie īntotdeauna de profesorul cel mai erudit sau de pedagogul cel mai eficace. Studenţii nu caută la Universitate numai o bună şi precisă īnvăţătură. Caută, mai ales, o metodă de viaţă şi de gīndire; un maestru spiritual, adică un om destul de sincer ca să nu şovăie lămurindu-le zădărnicia ştiinţelor omeneşti, şi destul de viu ca să nu piară el īnsuşi copleşit de conştiinţa acestei zădărnicii. Nu este deloc īntīmplător că cei trei profesori care au condus generaţiile de studenţi de la 1900 īncoace — Nicolae Iorga, Vasile Pārvan, Nae Ionescu — au mărturisit toţi trei o conştiinţă tragică a existenţei, şi au găsit totuşi un sens eroic acestei existenţe, care trebuie acceptată şi rodită. Nu este īntīmplător că tocmai īn jurul acestor trei dascăli s-au adunat tinerii. Fiecare din ei a mărturisit un aspect al conştiinţei tragice. Nicolae Iorga, el, muncitorul — a vorbit despre blestemul muncii, despre durerea nesfīrşită a omului silit să lucreze neīncetat, ca să ţină lumea vie şi rodnică. Vasile Pārvan, el, solitarul — a vorbit despre blestemul singurătăţii. Nae Ionescu n-a tăinuit ascultătorilor, nici unul dintre paradoxele, blestemele şi dramele conştiinţei umane. Şi cu toate acestea, īn lecţiile şi conferinţele acestor trei mari īnvăţători ai neamului nostru — au aflat generaţii īntregi de studenţi adevărata lor hrană spirituală, şi fundamentarea teoretică a unei vieţi autentice şi creatoare. Este una din caracteristicile culturii romāneşti moderne această conştiinţă tragică a existenţei (Eminescu-Hasdeu-Iorga-Pārvan-Nae Ionescu) conştiinţă care nu se neagă pe sine, totuşi, īn disperare sau scepticism. Toţi aceşti creatori de valori romāneşti au acceptat condiţia umană, au muncit, şi au intervenit īn istoria neamului romānesc, aducīnd in scrisul şi vorba lor o extraordinară capacitate de nădejde. Nimeni n-a văzut mai glorioasă soarta neamului romānesc decīt aceşti „tragici"'.  

 

SOCRATISM  

 

Situarea lui Nae Ionescu, īn viaţa Universităţii bucureştene, ca elev al lui Nicolae Iorga şi ca moştenitor spiritual al lui Vasile Pārvan — nu e lipsită de o anume semnificaţie istorică. După momentul profetic şi dionisiac al lui Nicolae Iorga, şi după momentul metafizic şi apolinic al lui Vasile Pārvan — funcţiunea socratică pe care o exercită profesorul Nae Ionescu īncă din primele sale cursuri, īşi capătă o valoare foarte precisă īn evoluţia culturii romāneşti. Intr-adevăr, Nae Ionescu se mărturiseşte de la īnceput ca un tip socratic: īmpotriva oratoriei, īmpotriva profetismului, īmpotriva unei metafizici  exterioare. El readuce metafizica la punctul ei iniţial: cunoaşterea de sine. De la prima sa lecţie de metafizic㠗 problema fiinţei va rămīne centrul de preocupări teoretice al profesorului Nae Ionescu. Structură anti-oratorică, el introduce īn Universitate tehnica socratic㠗 a lecţiilor familiale, calde, dramatice. Creează repede un stil, pe care īl imită studenţii: vorbire directă, fraze scurte, exemple frivole. Elev al lui  N. Iorga şi continuator al lui Pārvan — profesorul Nae Ionescu se deosebeşte totuşi hotărīt de aceşti doi mari īnvăţători. Ironic īn loc să fie profetic, familiar īn loc să fie solemn — Nae Ionescu nu domină ca un oracol, nici nu emoţionează ca o Pytie. Vorba lui cucereşte — şi gīndirea lui tulbură.

Cea dintīi etapă, şi cea mai fascinantă, din influenţa pe care profesorul Nae Ionescu a exercitat-o asupra studenţimii — a fost această tehnică a neliniştirii. Unii au şi văzut īn ea o mare „primejdie teoretică". Serii īntregi de studenţi au fost īnvăţaţi sistematic cum să nu creadă īn cărţi, īn teorii generale, īn dogme. Dimpotrivă, paradoxul şi aventura erau īncurajate; deznădejdea şi exasperarea erau privite cu simpatie; sinceritatea era promovată pretutindeni. La Universitate, pe stradă, īn redacţia „Cuvāntului" — profesorul  Nae Ionescu păstra totdeauna ochiul viu asupra tīnărului care se apropia de el,  nelămurit, neliniştit, disperat. Nu respingea decīt două categorii de tineri: pe cei nesinceri, şi pe cei īnţelepţi. A manifestat īntodeauna panică sau prudenţă faţă de tinerii care īşi aveau sistemul lor de filosofie la 19 ani. O vorbă care o spunea adesea, era aceasta: „Ca să poţi nădăjdui că vei īnţelege ceva īn viaţă, trebuie să-ţi dai seama 7 ani că nu īnţelegi nimic". Momentul  spiritual — pe care l-a  formulat, dacă  nu chiar l-a creat Nae Ionescu — cerea o ieşire din formule, din cărţi şi, din lucruri īnvăţate. Războiul pusese din nou problema omului — a libertăţii şi mīntuirii lui. In Romānia īntregită, această problemă se īncadra īn acea gravă şi surdă luptă de regăsire a sufletului romānesc, autentic. Nicolae Iorga luminase cel  dintīi, această intuiţie fundamentală a unor virtuţi romāneşti, prin care există istoria neamului nostru, şi fără de care creaţia e mincinoasă şi viaţa zădărnicie. Vasile Pārvan căutase mai departe, īn proto­istoria thracă, izvorul unor virtuţi mai eroice şi mai universale. Momentul spiritual pe care īl alimentează necontenit lecţiile şi articolele profesorului Nae Ionescu — aparţine unui alt ciclu. Se cere, īnainte de toate, o totală sinceritate faţă de sine şi faţă de ai tăi. Nu ştii decīt ceea ce trăieşti tu; nu rodeşti decīt īn măsura īn care te descoperi pe tine. Orice drum e bun, dacă duce īn inima fiinţei tale, dar mai ales drumurile subterane, marile experienţe organice, riscurile, aventura. Un singur lucru e esenţial: să rămīi tu, să fii autentic, să nu-ţi trădezi fiinţa spirituală.  

 

FIINŢA ROMĀNEASCĂ  

 

Socratismul profesorului Nae Ionescu se integrează, astfel de minune momentului spiritual 1922—1930. Tot ce a dezbătut „generaţia tīnără" īn această vreme — "experienţa", "aventura", "ortodoxia", "autenticitatea", "trăirea" — īşi găseşte rădăcinile īn ideile profesorului Nae Ionescu. Sufletul romānesc nu se putea găsi pe sine fără drame, fără eşuări, făr㠄experienţe". Nu te puteai īntīlni cu tine prin cărţi, prin metode, prin ideile altuia. Ca să poţi ajunge undeva, oriunde, trebuie īnainte de toate să fii tu īnsuţi, să fii autentic. īn această dramatică şi necesară luptă pentru autenticitate — fără de care nimic nu se poate crea — profesorul Nae Ionescu a jucat rolul de frunte. In timp ce alţi cărturari şi scriitori se grăbeau s㠄sistematizeze" — el īşi continua conversaţiile, lecţiile, fragmentele.

Pe Nae Ionescu nu-l interesa decīt un singur lucru: să fii tu īnsuţi. Problema sufletului romānesc este o problemă ontologică īnainte de a fi una istorică. De aceea īn lecţiile pe care le-a făcut studenţimii — profesorul Nae Ionescu a stăruit 12 ani asupra problemei fiinţei, ca să poată trece, de-abia īn ultimul timpr la problema fiinţei romāneşti. Nu putem vorbi despre ceea ce nu sīntem īncă. Nu putem dezbate realităţile romāneşti — pīnă ce nu īntālnim realul. Drumul către real — a fost ţinta tuturor cursurilor profesorului Nae Ionescu. Şi pentru că ţinta aceasta fusese atacată profetic şi „mistic" de către N. Iorga şi Pārvan — Nae Ionescu şi-a  ales o altă metodă, metoda personală, socratică.  

 

INFLUENŢA LUI NAE IONESCU  

 

Nae Ionescu a refuzat multă vreme să publice cărţi de filosofie, şi e foarte probabil că va refuza şi de aici īnainte. S-au adus felurite şi isteţe explicaţii acestei ciudate singularizări. S-a spus, bunăoară, că lecţiile profesorului Nae Ionescu nu sīnt „originale" şi ca atare nu īndrăzneşte să le dea la tipar. Intr-o cultură filosofică atit de „originală" ca a noastră, unde oricine poate face o carte de filosofie cu alte zece cărţi īnainte — refuzul acesta de a publica pare īntr-adevăr ciudat. Cursurile profesorului Nae Ionescu sīnt totuşi litografiate īn 16 mari volume, şi nimeni nu e īmpiedicat să caute „influenţe" şi „lipsă de originalitate" in această rodnică activitate universitară. După cīte ştim, nimeni n-a făcut totuşi pină acum un asemenea examen. Profesorul Nae Ionescu a răspuns anticipat oricăror bănuieli, publicīnd stenograma cursurilor sale. Dar continuă să refuze publicarea lor īn volum.

Este oare atīt de greu de īnţeles de ce? Tip socratic, Nae lonescu nu crede īntr-o filosofie făcută de departe, prin cărţi. Cursurile sale sīnt litografiate numai pentru folosul acelora care l-au auzit, care au stat de vorbă cu el; sīnt scheme mnemonice, pentru orientarea īntr-o lungă conversaţie avută acum un an, sau acum cinci ani. Studenţii care īi urmăresc lecţiile alcătuiesc laolaltă o mare comunitate de dragoste şi gīndire, şi numai pentru această comunitate folosesc la ceva cursurile. Nae Ionescu, prin tot ce este şi ce gīndeşte el, nu poate invita lumea să dezbată problemele fiinţei şi ale gīndirii, departe de el; şi-ar trăda, altminteri, īnsăşi structura sa socratică. Departe de el, departe adică de „gīndirea care se naşte", cititorul e īn primejdia să creadă prea repede, să accepte prea repede, să devină dogmatic, primind un adevăr din afară, īntorcīndu-se, deci, la „presocratici"...

Dacă influenţa lui Nae Ionescu este atīt de fertilă, dacă īn loc de a face „elevi" el şi-a făcut prieteni şi colaboratori de toate vīrstele — miracolul se datoreşte tocmai acestei tehnici socratice, care nu influenţează automat, din afară, prin cuvīnt scris, prin maieutică. De aceea se şi explică de ce foştii „elevi" ai lui Nae lonescu sīnt atīt de personali, atīt de rotunjiţi sufleteşte, chiar atīt de deosebiţi īntre ei. Toţi au cīteva note comune: realişti, antioratorici, antidemocratici. Dar ce deosebire īntre un Mircea Vulcănescu, bunăoară, şi un Emil Cioran; īntre un G. Racoveanu si Mihail Sebastian!...

In istoria culturii  romāneşti  moderne, o singură mare personalitate a avut o influenţă asemănătoare asupra contemporanilor mai tineri. A fost Mihai Eminescu. īn timp ce, īnsă, Eminescu a creat un curent de simţire şi gīndire eminesciană prin opera sa scris㠗 Nae Ionescu exercită o influenţă socratică, de la om la om, de la suflet la suflet. De aceea, nu se mai repetă rigiditatea şi idolatria vulgară a eminescienilor şi eminescoizilor. Influenţa prin operă, prin cărţi are marile ei primejdii—mai ales īntr-o cultură tīnără, ca a noastră, lipsită de influenţe paralele. Cartea, cīt ar fi ea de bună, e numai o gīndire moartă: ea exprimă un lucru care a fost viu īntr-un anumit ceas, faţă de anumite probleme, alături de anumiţi oameni. O influenţă exercitată prin cărţi riscă să creeze tipuri īn serie; riscă mai ales, să se exercite la īntīmplare. Poţi īnţelege cum vrei tu cartea unui om; dar dacă omul acela este permanent alături de tine, corectarea se face necontenit şi nesimţit. Nae Ionescu este un autor foarte ciudat pentru ţara romānească: opera lui e vie, e alături de el, s-ar putea spune chiar că nu e īncă desprinsă de el. Destinul său socratic īi domină şi justifică toate gesturile; venit să īnveţe pe tineri drumul către ei īnşişi, să-i īnveţe dragostea pentru trăirea interioar㠗 Nae lonescu nu se putea contrazice „publicīnd" cărţi de  filosofie, texte moarte pe care ei să gīndească şi pe care să şi le īnsuşească.  

 

MOARTE SPIRITUALĂ, OPRIRE PE  LOC...  

 

Nu se putea contrazice — adică nu acceptă să moară. Intr-o celebră lecţie de deschidere a sa, Nae Ionescu a vorbit despre „sistemul" filosofic ca despre piatra de mormīnt a filosofului. Omul care a īnţeles şi a justificat tot, care a izbutit să se īmpace cu lumea şi cu Dumnezeu — nu mai are nimic de īnvăţat de la viaţa. Viaţa nu-i mai poate aduce nici o surpriză; nici un risc; nu mai e nici dramă, nici īndoială. El a intrat īn moarte, fiind īncă īn viaţă. Căci viaţa este continuă rodire, continuă prefacere. Nu e vorba de o „evoluţie" nesfīrşită, şi nici de bergsoniană curgere īn lume. Prefacerea şi ordinea īn viaţă īnseamnă īnainte de toate certitudinea suferinţei. Trăiesc, deci sufăr; sufăr, deci nădăjduiesc īn mīntuire, īn odihna cerească. Drama omului are un rost: mīntuirea lui. Şi experienţa suferinţei īngăduie omului să nădăjduiască īn mīntuire. Numai maartea are dreptul să oprească pe loc necontenita curgere a durerii, experienţa umană. Numai murind, omul īşi găseşte liniştea. Dar e linişte plină de nădejdi, această trecere dincolo. Liniştea de aici, īmpăcarea cu totul şi cu Dumnezeu fiind īncă īn viaţ㠗 īmpăcarea aceea supremă pe care o aduce sistemul īn filosofie — poate fi primejdioasă. Poate fi o ispitire a lui Dumnezeu. Pentru că omul nu are dreptul, atīt timp cīt rămīne īn condiţia lui umană, să se liniştească pe deplin, să  ajungă  asemenea  lui  Dumnezeu.

Verwille doch ! „Opreşte-te!" — aceasta este cea mai statornică poruncă, pe care Mephistopheles o adresează de mai multe ori lui Faust. Liniştirea filosofică, īmpăcarea cu lumea, este o ispită īmpotriva lui Dumnezeu. Oprirea pe loc, este o ispită īmpotriva vieţii. Atīt timp cīt eşti īncă īn viaţă, cīt eşti viu — nimic nu este pierdut. Orice rigiditate, orice īmpietrire, poate fi īnsă fatală. De aceea, groaza pe care o mărturiseşte Nae Ionescu faţă de orice fenomen de „moarte īn viaţă, de oprire pe loc; fie el fenomen individual, trădat prin sterilitate fizică şi spirituală, fie fenomen social, trădat prin descompunerea formelor de viaţă civilă care i se subsumează". Nimeni īn afară de Mihai Eminescu n-a scris cu atīta emoţie şi atīta severitate despre „moartea īn viaţă", despre blestemul nerodirii, ca Nae Ionescu. īn lecţiile sale universitare, īn articolele sale de la „Cuvāntul", fenomenul de sterilizare, de īmpietrire, apare īntotdeauna ca un destin tragic, care nu loveşte īntotdeauna la nimereală. Cel care stă de partea vieţii īmpotriva morţii, de partea istoriei īmpotriva visului, īşi are rădăcinile fiinţei sale adīnc īnfipte īn realitate, şi trăieşte sub semnul rodirii. „Organicul" īnseamnă, pentru Nae Ionescu, nu numai a fi viu şi creator — ci a fi integrat istoriei, comunităţii de dragoste din care faci parte, şi prin aceasta, de a putea nădăjdui īn mīntuire. Problema mīntuirii este o īntrebare gravă, la care creştinul poate răspunde după multă gīndire şi experienţă. Dar un lucru este sigur: că problema mīntuirii īncepe de la viaţă, şi se pune numai oamenilor vii...

 

ISTORIE —SI  MĪNTUIRE  

 

Vorbind de mīntuire după ce am vorbit de „istorie", am rămas tot īn cadrul problematicii profesorului Nae Ionescu. Am văzut că două sīnt chemările īntre care se zbate sufletul omului: sympathia şi soteria; „simpatia", apropierea, contopirea cu oamenii — şi „mīntuirea", distanţa de oameni, căutarea lui Dumnezeu, contopirea īn Fiinţa divină. Pe de o parte, dragostea, istoria, drama; căci omul zadarnic se apropie de alt om, singur; zadarnic nădăjduieşte că se va putea pierde pe sine şi va putea trece īn celălalt, prin actul dragostei. O dragoste īntre oameni, īn numele lor, opreşte viaţa pe loc — şi īn cele din urmă viaţa se răzbună. (De aici, taina căsătoriei — care uneşte sufletele īn absolut, căci īn viaţă faptele se consumă, oamenii se prefac necontenit). Pe de altă parte — soteria, adică ieşirea din istorie, umilirea vieţii (valorile ei trec pe un plan secundar), īncercarea omului de a deveni centrul preocupărilor sale, neglijīnd orice alt instinct īn afară de instinctul perfectei supravieţuiri īn viaţa mīntuită de după moarte. (Au fost oameni care au osīndit soteria, ca o preocupare „egoistă" ; īn India budhistă, aşa-numiţii budhisatlva nu voiau să fie „mīntuiţi", ca să nu părăsească lumea aceasta de durere şi ignoranţă, ca să poată ajuta mai departe pe oameni).

S-ar putea reduce toate eforturile de viaţă şi de gīndire ale profesorului Nae Ionescu, la aceste două fundamentale chemări: sympathia şi soteria. Problematica aceasta, care e veche de cīnd lumea, dar care a fost dramatic pusă pentru creştinătatea răsăriteană de către Origenes, şi pentru lumea laică occidentală de către Goethe, īn Faust — profesorul Nae Ionescu a făcut-o vie īn conştiinţa generaţiei al cărei īnvăţător spiritual este. īn anii cind domina problema fiinţei, īn aceiaşi ani Nae Ionescu dezbătea īn faţa studenţilor drama mīntuirii. Ontologie-soteria — primat al spiritualului. Era momentul căutării cu orice preţ al fiinţei, al realului, al vieţii spirituale autentice. Problema mintuirii, adică autonomia şi plinătatea fiinţei umane — trebuia să urmeze cu necesitate problemei ontologice. Ca să ajungi la fiinţă, Nae Ionescu te īnvăţa să te īntorci la marile tale sincerităţi organice, să accepţi aventura, să nu fugi de deznădejde şi nelinişte. Ce īnceput arzător şi dramatic pentru o inteligenţă tīnără, pentru un suflet nedesfăcut! Şi cu toate acestea, adevăratele paradoxe şi nelinişti nu se iveau īn calea tīnărului decit cīnd īşi punea şi cealaltă problemă, a mīntuirii. Aici se vedea şi mai bine profunda creştinătate a gīndirii  profesorului  Nae  Ionescu.

  vorbeşti  despre  creştinism  şi  filosofie  creştină īn  Universitate, era, prin 1921, o adevărată revoluţie.

Să vorbeşti despre „mīntuire", „sfinţenie", „ortodoxism", „erezie" — īn cursuri de metafizică şi logică, īnsemna să te abaţi de la o tradiţie bine stabilită de idealism şi pozitivism. Problemele de metafizică şi filosofie religioasă fuseseră de mult excluse din preocupările universitare. Profesorul Nae Ionescu a pus cel dinţīi — cu competenţă şi originalitate — aceste probleme īn centrul lecţiilor sale. Religia mai fusese menţionată de pe catedra de Filosofie, fără īndoială. Dar fusese menţionată ca o etapă de mult trecută a cunoaşterii omeneşti, ca o „falsă sau imperfectă filosofie". Vasile Pārvan, singur, a vorbit, despre istoria religiilor cu simpatie, căldură şi īnţelegere. Ca un adevărat precursor, profesorul Nae Ionescu nu s-a sfiit, īnsă, să-şi deschidă cel dintīi curs universitar cu o lecţie asupra dragostei. Au urmat, apoi, cursurile de Filosofia catolicismului, de Filosofia protestantismului, despre Faust şi problema mīntuirii etc. Mult mai tīrziu au aflat profesorii şi gīnditorii noştri că problemele religioase se puneau din nou omului, că pozitivismul şi idealismul sīnt poziţii de mult depăşite, că nu e deloc compromiţător să crezi īn Dumnezeu, că filosofia creştină domină din nou veacul al XX-lea. Cīnd se va scrie istoria problemelor filosof iei romāneşti, se va vedea că vreme de 15 ani de zile noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului  Nae  Ionescu.

Este drept, numai profesorul Nae Ionescu īşi putea permite libertatea de a vorbi despre religie, creştinism, mistică şi dogmatică de pe catedra de metafizică. Pentru că era, īn acelaşi timp, un temut logician, şi făcea cursuri de filosofia ştiinţei, şi īşi trecuse teza de doctorat cu o problemă matematică. Solida sa pregătire ştiinţifică nu i-o putea contesta nimeni. Nu putea fi bănuit de patetism, de „misticism", de dilentalism. Aşa că lecţiile sale de filosofie a religiilor au fost privite cu neīncredere — dar īn acelaşi timp cu timiditate.

Apărut īn Universitate ca un revoluţionar, Nae Ionescu nu şi-a trădat misiunea, obligaţia pe care o avea faţă de elevii săi de a nu măslui realitatea, de a nu evita dificultăţile, de a nu şovăi īn faţa adevărului. Revoluţionar a fost, şi a rămas profesorul Nae Ionescu, chiar prin tulburătoarea lui sinceritate. Rareori un profesor īşi mărturiseşte īn faţa studenţilor săi limita īnţelegerii şi a cunoştinţelor sale. Cīnd e atīt de uşor să trişezi, cīnd e atīt de īncīntător să improvizezi — Nae Ionescu īşi mărturiseşte cu tristeţe tot ceea ce īncă nu īnţelege. Zarea acestei cunoaşteri nelămurite īnc㠗 obsedează şi farmecă pe studenţi. Gīndul care se rotunjeşte īn faţa lor, omul care se zbate īn luptă cu un adevăr — invită mai mult la gīndire decīt orice filosofie completă şi perfectă. Deşi permanent nemulţumit de sine — profesorul Nae Ionescu a izbutit totuşi să clădească cea dinţii filosofie originală romānească.

Nu un sistem de filosofie — ci o filosofie; adică o metodă de a cunoaşte realitatea şi o tehnică de a formula această cunoaştere...

Preocupat zece ani mai ales de soteria — Nae Ionescu simte din nou īncotro se īndreaptă istoria, şi īn ultimii ani acordă o mai mare importanţă sympathiei, omului īn lume. De fapt, niciodată nu uitase această chemare a sufletului către comuniune, către „pierderea in altul". In cursurile sale de metafizică, a vorbit adesea despre dragoste ca instrument de cunoaştere. Ori, ce este altceva dragostea decit cea mai perfectă formă a sympathiei? Iar īn activitatea depusă la A.S.C.R., a dovedit că orthodoxia īncearcă să unească aceste două mari drumuri spirituale — căci mīntuirea, īn concepţia creştinătăţii răsăritene, se cucereşte īnlăuntrul comunităţii de dragoste, laolaltă cu ceilalţi oameni. Atīt de mult a fost pătruns profesorul Nae Ionescu de acest adevăr, īncīt uneori a vorbit de apokathastasis, de acea īnfiorată nădejde a lui Origen, că oamenii nu se pot mīntui decīt toţi odată...  

 

ORTODOXIA — ŞI DESTINUL ROMĀNIEI  

 

Prin ortodoxie, prin viaţa creştin㠗 cu marile şi ascunsele ei īndoieli — a ajuns din nou Nae Ionescu la istorie, la această mare comuniune  de dragoste  şi destin care este neamul.  Cīnd spun „a ajuns din nou", īnţeleg: a stăruit, i-a acordat īntīietatea preocupărilor sale.  Pentru că, īntotdeauna a fost viu īn conştiinţa profesorului Nae Ionescu sentimentul tragic al existenţei istorice, al participării la o anumită structură etnică şi spirituală. In ultimii ani, īnsă, a fost preocupat mai ales de problemele istorice, adică de destinul neamului romānesc, de marile sale linii de desfăşurare şi rodire. A fi viu, şi a rodi — aceleaşi criterii care orientau problematica omului domină şi istoria unui neam. Omul se verifică prin viaţa şi capacitatea sa de rodire — şi poate nădăjdui mīntuirea prin sinceritatea sa faţă de sine. Tot aşa, un neam supravieţuieşte  prin  sinceritatea faţă de sine, prin curajul său de a se cunoaşte aşa cum este; prin autenticitate. Dominantele gīndirii lui  Nae Ionescu sīnt uşor de regăsit, īn orice problemă pe care o dezbate. El  rămīne, īntotdeauna, realist, organicist, „fatalist". (Ceea ce se numeşte „fatalismul" său este nurnai un excepţional instinct ontologic. Nae Ionescu ştie că  ceea ce este nu poate fi contestat prin dialectică, nici suprimat prin decrete). De aceea, atunci cīnd īşi pune problema neamului romānesc, el ştie că acest neam nu există prin legi şi tratate, ci prin sinceritatea lui faţă de propriul său destin, şi prin capacitatea sa de rodire.  Nu poţi opri un neam din drumul firesc al istoriei sale; poţi, cel mult, īntīrzia etapele de creştere, şi această  īntārziere se plăteşte īntotdeauna. Ceea ce se numeşte „politica" profesorului Nae Ionescu este numai un exerciţiu practic al eternei probleme ontologice: a vedea ceea ce este, a prevedea destinul formelor istorice care se nasc, a formula legile realităţii īn termeni accesibili tuturor, a da o mīnă de ajutor celor care nu văd. Omul nu creează nimic īn istorie — această deznădăjduită şi eroică lege o repetă necontenit profesorul Nae Ionescu. Omul nu e creator, īn afară de limitele fiinţei sale. Un om poate face copii — şi īncă īn măsura īn care participă la viaţă, adică la o realitate care īl precede şi īl stăpīneşte.  Dar un om nu poate face legi — legile există, īn afara lui, īn realitate, şi el doar le vede şi le formulează. Un om nu poate face istorie, căci istoria se face, sub semnul lui Dumnezeu sau al destinului, dar se face laolaltă de toţi oamenii, cu morţii care i-au precedat şi cu viii care vor veni.

Este o lege deznădăjduită, aceasta. Dar este, īnainte de toate, o lege creştină, antieuropeană (dacă ne referim la Europa care s-a organizat după Renaştere şi Reformă). Nicăieri nu īntīlnim atīta umilinţă a omului singur, a omului izolat, rupt din comunicitatea de dragoste; nicăieri orgoliul — care a dus pe om īn păcatul luciferic, al ispitirii lui Dumnezeu, al asemănării cu Dumnezeu — nu e mai definitiv īnfrīnt ca īn această concepţie creştină. Drumul către fiinţă īncepe printr-o mare căutare de sine, dar sfīrşeşte dincolo de sine, īn Dumnezeu (soteria) sau īn istorie (sympathia). Autenticitatea, fără de care nimic nu e valabil, īţi cere să fii tu īnsuţi — dar realizīnd-o, te recunoşti dincolo de tine (dragostea, mistica, istoria). Caută-te pe tine īnsuţi — cu sinceritate, cu īndrăzneal㠗 şi vei vedea că tu eşti īn altă parte decīt īn tine: te vei găsi sub umbra lui Dumnezeu, sau adīnc īngropat alături de morţii tăi. Fii sincer pīnă la urmă, fii bărbat, nu te lăsa păcălit de iluzii, nu te lăsa — mai ales! — dus īn ispită, si vei vedea că īn puţinătatea omului stă marea lui vrednicie, că īn umilirea orgoliului lui se află nădejdea mīntuirii sale. Viaţa omului e deznădăjduită, plină de primejdii, surpată de erori şi īntīmplări — dar atīt timp cīt e viu şi sincer, omul se poate apropia de centrul fiinţei sale. Şi dacă īn viaţa individuală libertatea omului este numai libertatea lui de a păcătui, există īncă un fel de libertate, spirituală: aceea de a te integra legilor, de a alege istoria (comuniunea de dragoste) īn loc de a alege moartea (oprirea pe loc; īmpietrirea; luxuria)...

 15 Noiembrie 1936

• „Vremea", Anul IX, Nr. 463, 15 Noiembrie 1936, p. 7-9.