• Ce lucruri miraculoase se petrec în România, sub ochii noştri! Din an în an mai miraculoase, şi noi nici nu le băgăm de seamă. Aţi observat, bunăoară, că la Episcopia Bihorului, punct de frontieră între Ungaria şi România, hamalii intră în compartimente vorbind ungureşte? Aţi observat ce uşor te înţelegi în ungureşte cu tot „personalul de serviciu" de la frontieră? Parcă nici n-ai trece dintr-o ţară într-alta.

S-au schimbat numai chipiurile şi steagurile. Incolo, aceeaşi atmosferă ungurească. Oamenii se pleacă pe ferestre şi strigă hamalii pe ungureşte. Hamalii intră în compartimente, şi ţi se adresează în ungureşte. Nu strică să ştii şi cîteva cuvinte româneşti; pentru vameşi, şi pentru sergentul din gară. Dar nu e deloc obligatoriu. Se găsesc destui care să-ţi vorbească direct în ungureşte.

Ai ajuns la Oradea Mare. Ce miraculoasă este această cetate, cu ce siguranţă se părăgineşte gara, cum se jupoaie şi se murdăreşte fiecare părticică din tot ce am cucerit noi cu-atîta jertfă şi atît noroc! Oradea Mare a rămas ca în 1916: o gară ungurească. Nici un decor românesc, nici un ornament cu gust făcut. O lăsăm să se părăginească, atît.

Poate că şefii noştri politici aşteaptă să se macine cu desăvîrşire, să se năruie cărămidă cu cărămidă — şi apoi să clădească o gară nouă şi, să nădăjduim, românească. Expresul de Paris stă vreo şapte minute în Oradea Mare. Nu s-ar putea modifica orarul? Nu s-ar putea ca toate trenurile ce vin de la frontieră să treacă prin Oradea în timpul nopţii, sau să nu oprească, în timpul zilei, decît un minut ? Şi daca te întreabă cineva, vreun străin, vecin de compartiment: „Ce a fost asta?" — să-i poţi răspunde senin: „O haltă fără nici o importanţă."

Mai greu va fi, fără îndoială, la Braşov. Aici trenul are poruncă să-şi încetinească mersul cu mult înainte de-a ajunge în gară. Şi ce larg sînt deschise ferestrele vagoanelor! Nu-ţi scapă nici un amănunt. De altfel, ar putea să-ţi scape frumuseţe de ruine, acele magnifice curţi încărcate cu fiare vechi şi căruţe stricate, acele pitoreşti începuturi de baltă, în care apa stătută, petrolul şi excrementele se descompun glorios laolaltă ? Dar praful Braşovului? Dar acei străini cetăţeni români în zdrenţe, cetăţeni numiţi ţărani cu o criminală ironie, ca şi cînd noi n-am şti că ţăranii cresc ca brazii în mijlocul naturii?!

Ce spuneţi dumneavoastră cînd vă aflaţi în tovărăşia străinilor, într-un compartiment de tren, şi sînteţi invitaţi la asemenea spectacole ? Ce puteţi spune ? La început, la frontieră, spui că hamalii zdrenţăroşi nu sînt români, ci ţigani; că Oradea Mare e o haltă; că satele îngropate în pămînt sînt bordeie rămase de la manevră. Minţi cu inima uşoară, din patriotism. Dacă ai humor, poţi spune că Braşovul a trecut recent printr-un cutremur. Dar, mai departe, nu mai poţi scorni nimic. Nu mai vorbesc de voluptatea cu care toate oraşele şi orăşelele îşi aşază bordeiele, privăţile, molozul, fiarele vechi şi balega de-a lungul căii ferate. Nu ştiu dacă linia ferată a fost dinadins aşezată între băltoace şi văgăuni cu gunoi — sau dacă a fost înfrumuseţată în cursul timpului şi cu concursul mai multor generaţii. Am umblat însă destul prin ţară în ultimul an, şi m-am putut convinge că toate oraşele româneşti au aceeaşi deviză: „dezgustă şi sperie pe om din tren, ca să-l poţi încînta pe Strada Mare!" Nu pot spune că această monstruoasă ofensivă a stîrvului şi bălegarului nu dă rezultatele tactice aşteptate. Rămîi împietrit la fereastră, şi dacă nu ai iubite sau rude care să te aştepte în gara provincială, dacă nu te emoţionează plopii sau muşcatele din melancolica ta adolescenţă — atunci începe să-ţi fie frică de norii care se adună ameninţători asupra acestei ţări fără noroc.

Domnilor profesori secundari de provincie, aveţi atîţia copii pe mînă, atîtea energii care ar putea face minuni! De ce nu cereţi voie stăpînirii să lucraţi laolaltă cu băieţii de liceu, să curăţaţi măcar fîşia de pămînt pe unde trece trenul, să smulgeţi bălăriile şi spinii, şi să semănaţi trifoi pe locurile unde acum zac stîrvurile de şobolani şi ţucalele ruginite? De ce-şi fac cercetaşii case în munţi, în loc să lupte cu murdăria care ameninţă să înece oraşele?

Aţi numărat vreodată privăţile aşezate lîngă calea ferată în cele mai aristocratice „staţiuni climaterice'" de pe valea Prahovei? Nu există oare nici un primar care să oblige pe oamenii aceia să-şi modifice planul caselor? Nu există nicăieri o ceată de nebuni care să dea foc colibelor şi bălegarului în faţa cărora se opresc toate trenurile accelerate ?

De cîţiva ani, ni se spune că România e o ţară săracă. Nu atît de săracă, în orice caz, ca Ungaria. Şi nu-ţi plesneşte obrazul de ruşine privind bijuteria aceea fără pereche, care e Budapesta? Vecinii noştri, săraci şi răi, au avut măcar atîta minte încît să nu-şi arate sărăcia şi murdăria. La gara ungară, te întâmpină un ofiţer îmbrăcat ca la operetă, şi vameşi, şi hamali cuviincios îmbrăcaţi, îţi dai prea bine seama că e numai o „propagandă", dar îţi dai în acelaşi timp seama cît de eficientă este o asemenea propagandă. Te simţi într-o ţară europeană. Ajuns la frontiera română, încearcă de întreabă pe un străin cam în ce ţară se simte. Dacă să nu fi văzut silozurile de bălegar şi cadavrele care încep la frontieră şi se termină în mahalalele Bucureştiului. Ce frumoasă este Budapesta, cînd te apropii cu trenul! Şi ce miraculos apare Bucurestiul, cu kilometrii săi pătraţi acoperiţi cu moloz, gunoi şi români ca brazii!

Cobori în oraşul tău, după o asemenea infernală călătorie, deprimat. Te uiţi în dreapta, te uiţi în stînga, sigur că vei întîlni sute de oameni înfricoşaţi de semnele acestea lugubre. Nu se poate să nu-şi dea nimeni seama că ceea ce se întîmplă este grav, este foarte grav; că hamalii aceia zdrenţăroşi care vorbesc ungureşte, şi gările acelea triste din provinciile cucerite cu atîta sînge, sînt semnalele unei prăbuşiri la care iţi este groază să te gîndeşti! Şi cu toate acestea, se poate.

Te întorci în oraşul tău, şi te convingi repede că românii au rămas tot cu şapte inimi în pieptul lor de aramă. Mănîncă mititei, beau şpriţuri la ghiaţă, si discută politică mare. Căci se întîmplă lucruri importante în Spania, în Franţa şi Germania...

20 Septembrie 1936

• „Vremea", Anul IX, Nr. 455, 20 Septembrie 1936