Nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că, dacă  Eminescu ar fi trăit astăzi, ar fi întîmpinat mai puţine greutăţi în zonele oficiale şi ar fi izbutit să-şi impună marea sa spiritualitate elitelor României întregite. Dimpotrivă, totul ne face să credem că — dacă mi se îngăduie termenul — „cariera" lui Eminescu ar fi fost şi mai spinoasă. Asprul său fanatism naţionalist i-ar fi închis multe porţi. Intransigenţa sa politică ar fi atras asupra-i renumele de „huligan". Mihai Eminescu ar fi fost considerat astăzi „hitlerist" şi „fascist". Împotriva oricăruia dintre articolele sale politice, d. Tudor Teodorescu-Branişte ar fi scris savuroase replici la „Adevărul" sau „Cuvîntul liber" — şi Mihai Eminescu ar fi fost scos în slujba nemţilor sau in simbria burgheziei române. De altfel, nici mitul lui Eminescu n-ar fi fost posibil astăzi. Antisemitismul şi naţionalismul său feroce ar fi stîrnit împotrivă-i o cohortă de critici şi de moralişti, care, în cel mai bun caz, i-ar fi vorbit despre obligaţiile României faţă de minorităţi, despre umanitarism şi alianţa noastră cu Franţa etc. Acest mare „huligan", acest poet care a folosit o singură dată blestemul — împotriva celor care „au îndrăgit străinii" — ar fi fost astăzi copleşit de injurii, de calomnii, de intrigi. Marele noroc al lui Mihai Eminescu a fost că s-a născut încă destul de devreme; s-a născut într-un timp cînd nu era o crimă  împotriva statului  să predici cel mai îndirjit românism; într-un timp cînd nu se făceau reclamaţii la Paris. Nici unul, dar absolut nici unul dintre marii creatori spirituali ai neamului nostru, nu ar fi scăpat, astăzi, de cele mai violente injurii. Ce-ar fi fost oare altceva Mihail Kogălniceanu decît un barbar? Ce-ar fi fost Vasile Conta decît un „hitlerist" inconştient, care surpă temeliile statului nostru? Ce-ar fi fost Bogdan Petriceicu Hasdeu dacă nu cel mai de pe urmă „huligan"?!...

Lucrurile sînt mult mai triste decît par la prima vedere. Căci, dacă scrisul unui Mihai Eminescu ar fi fost astăzi cenzurat, dacă gazeta la care ar colabora el ar fi suspendată — asta nu înseamnă că „naţionalismul" nu ar fi reprezentat in presa cotidiană. S-ar găsi oricînd o duzină de gazetari mediocri care să spună, mediocru, adevărurile pe care le-ar fi scris strălucit Mihai Eminescu. Sînt sigur că un Tocilescu sau un T. P. Rădulescu ar fi putut scrie astăzi — în timp ce un Bogdan Petriceicu Hasdeu ar avea ziarul său suspendat. Nu vi se pare semnificativ faptul că, astăzi, cînd o duzină de pene „naţionaliste" sînt lăsate libere — singurul om care n-are dreptul să scrie în Ţara Românească este profesorul Nae Ionescu? Nu vi se pare ciudat că foarte multă lume face „revoluţie naţională", iar singurul ziar revoluţionar şi naţionalist pe care l-a avut România de după război, „Cuvântul" este suspendat de aproape trei ani?!...

Lucrurile sînt grave nu numai pentru că naţionalismul este astăzi calomniat — ci mai ales pentru că adevăraţii cugetători şi luptători naţionalişti sînt puşi in imposibilitatea de a acţiona, în timp ce „naţionaliştii" de mîna a doua şi de mîna a douăsprezecea sînt lăsaţi liberi. Nu cred că acesta e destinul naţionalismului românesc: să triumfe prin oameni de duzină. Nu cred că neamul nostru are ceva de cîştigat după urma unei asemenea victorii, datorate unor asemenea naţionalişti. Este drept că doctrina pe care o propagă orice naţionalist este tot atît de binevenită — pentru că, cel puţin, păstrează viu un crez necesar, o dogmă. Dar, un asemenea crez este o problemă personală sau politică. Istoria nu se face cu asemenea oameni. Istoria nu se face cu un Grigore Tocilescu — naţionalist bine intenţionat, dar mediocru — ci cu un Bogdan Petriceicu Hasdeu. Din punct de vedere politic, poate fi egal dacă un articol e semnat Tocilescu sau Hasdeu. Din punct de vedere istoric — diferenţa este enormă. De o parte, mediocritatea sterilă şi vociferantă. De cealaltă parte_T geniul creator, viziunea profetică a destinelor neamului românesc...

Ceea ce interesează acum nu mai e politicul — ci istoricul. Nu ne interesează victoria unei grupări politice — ci reintegrarea României pe liniile sale istorice. Este cu atît mai tristă, aşadar, abaterea unui fapt istoric şi fărîmiţarea lui în incidente politice, în asemenea incidente se amestecă, întotdeauna, tot felul de oameni. Lupta politică este, astăzi, un lucru lipsit de semnificaţie. Nu mai au semnificaţie decît luptele istorice. In aceşti „ani hotărîtori" singurele probleme care trebuie să ne preocupe sînt problemele istorice: o Românie unită şi puternică, exaltarea spiritului ofensiv, crearea unui om  nou, a  unui om cu destin.

Un asemenea om nou nu are nimic de învăţat de la naţionalismul politic. El nu poate învăţa decît de la un naţionalism istoric, de la sufletul şi voinţa de putere a cîtorva inspiraţi. Proza politică a unui T. P. Rădulescu poate fi bună pentru exaltarea cîtorva oameni cumsecade. Proza unui Eminescu şi a unui Hasdeu poate pregăti omul nou, un român liber, fără complexe de inferioritate. E timpul să ne întrebăm dacă ne sade bine să alegem întotdeauna porţile din dos ale istoriei. Dacă e frumos să amestecăm şi aici politica. Dacă, oare, destinul României moderne este să cenzureze pe Hasdeu şi să lăsăm să vocifereze Grigore Tocilescu...

5 Iulie 1936

• „Vremea", Anul IX, Nr. 444, 5 Iulie 1936, p. 3.