• Fenomenul „Renaşterii" româneşti — pe care l-am remarcat cu cîţiva ani în urmă — este în plină desfăşurare. Creşte tot mai robustă demnitatea omului românesc. Dezgustul sau disperarea iată de ce condiţia românească a lăsat loc unei febre revoluţionare care pune înainte de toate accentul pe românitate.

Foarte mulţi tineri cred, astăzi, în destinul excepţional al României, în rolul decisiv pe care poporul nostru e chemat să-l joace în istoria apropiată. A început să se vorbească, chiar, despre imperialismul românesc — şi profesorul Nae Ionescu a intervenit şi aici cu viziunea sa formidabilă, cu logica sa precisă, şi a formulat cu pasiune şi claritate ceea ce era latent în atîtea conştiinţe tinere.

România e chemată să decidă în curînd — dacă Renaşterea pe care o observăm acum în planul de creaţie artistică si filosofică se va realiza victorioasă şi în planul vieţii civile — etupia istoriei balcanice şi central-europene. Nu mai putem ascunde multă vreme faptele, realităţile. Şi realităţile sînt: un popor tînăr, creator, constructor, în plină expansiune. Un popor care creează neîncetat de şapte veacuri, dar ale cărui creaţii au fost spulberate şi alterate de forţe întîmplătoare.

Un popor care şi-a păstrat unitatea lingvistică şi spirituală, deşi asuprit şi împărţit între neamuri deosebite. Un popor care, în mai puţin de o jumătate de veac, a izbutit să-şi creeze o limbă literară şi filosofică şi o literatură întru nimic inferioară vecinilor săi civilizaţi (ungurii, polonezii). Un popor a cărui fertilitate folclorică a dominat în tot Evul Mediu si în timpurile premoderne întreaga Peninsulă Balcanică; şi care a realizat cele mai frumoase tipuri din sutele de legende care au circulat în Europa de răsărit timp de veacuri (se ştie că tipurile excelente ale legendelor Meşterul Manole şi  Mioriţa, aparţin folclorului românesc).

Fertilitatea spirituală a poporului rcmânesc nu mai poate fi pusă la îndoială de nimeni.

Şi acest neam care a creat în trecut atîtea forme statale — va şti să rezolve şi de data aceasta problemele Statului românesc modern. Romania modernă a fost singura ţară europeană care a făcut cele mai radicale revoluţii sociale fără vărsare de sînge. Secularizarea averilor mînăstireşti, dezrobirea iobagilor şi a robilor, împroprietărirea, conversiunea — au fost tot atîtea revoluţii sociale. In Spania, bunăoară, pînă să se facă o neînsemnată reformă — s-au ars o sută de biserici şi s-au încercat o sută de insurecţii. In nici o altă ţară europeană colaborarea între clasele sociale, lipsa de instinct de conservare a claselor conducătoare — n-a atins gradul pe care l-a atins în România.

Să nu ni se spună mereu că a existat un 1907. Inainte de 1907 se încercaseră cîteva reforme agrare — şi zece ani după sîngeroasa represiune, s-a făcut o destul de completă împroprietărire, deşi, după spusa specialiştilor, prost vehiculată. Să nu. uităm, apoi, instigaţiile politice — încă prea puţin cunoscute — care au făcut atît de dramatic anul 1907.

In orice caz, zece ani mai tîrziu, clasa proprietarilor s-a lăsat expropriată. Fie din lipsa instinctului de conservare, fie din frică, fie din dorinţa de colaborare — faptul s-a  realizat. Instinctul naţional a fost încă o dată mai puternic decît instinctul de clasă. România modernă a dovedit că nu poartă în sînul ei germenii distrugerii, că forţele care o conduc sînt forţe convergente şi sintetice. In sfîrşit, asistăm astăzi la descompunerea tinerei burghezii româneşti — descompunere împotriva căreia nu luptă decît partidele politice, prin fraudele, bacşişurile şi afacerile pe care le provoacă şi le întreţin.

Asemenea forţe sufleteşti — care susţin o unitate naţională şi lingvistică împotriva celui mai vitreg destin, care creează o Românie în timpul celei mai deprimante crize economice şi sociale — vor purta România mai departe, către nesfîrşite cuceriri spirituale. Astăzi, mai mult ca oricînd, forţele creatoare româneşti, spiritualitatea românească — trebuie să-şi spună cuvîntul în istoria lumii. Cuceririle noastre vor fi înainte de toate cuceriri spirituale. Vom deveni o forţă a istoriei, un destin european — prin chiar aceste energii creatoare care alimentează astăzi Renaşterea românească. O singură şi mare primejdie ne pîndeşte, în acest ordin al realităţilor spirituale: paşoptismul. Paşoptismul înseamnă, înainte de toate, maimuţăreală europeană. Şi astăzi, din motive care o privesc. Europa este antispiritualã. Noi nu avem nici un motiv să imităm — şi de data aceasta, aşa cum am imitat la 1848 — Europa. Forţele creatoare ale neamului nostru trebuie să-şi spună cuvîntul. Şi-l vor spune după structura sa — aceeaşi structură care a formulat dorul, melancolia şi destinul din poezia noastră populară — adică şi-l va spune prin creaţii spirituale...

22 Martie 1936

• „Vremea", Anul IX, Nr. 430, 22 Martie 1936