• Intr-un articol din August 1928, profesorul Nae Ionescu scrie în „Cuvântul" aceste rînduri pe care le-aş dori învăţate pe dinafară de toţi tinerii ţării mele (învăţate — şi asimilate): „Noi, generaţia lui 1906, am înţeles că naţiunea nu este un instrument politic, ci unul cultural."

Generaţia lui 1906 este generaţia crescută prin fermentarea ideilor, dar mai ales prin temperatura d-lui Iorga, Şi e semnificativ faptul că profesorul Nae Ionescu notează anul 1906 pe portdrapelul generaţiei sale — iar nu 1907 sau 1916. Aşadar, anul celei mai perfecte osmoze între generaţia tînără şi învăţătorul ei, profesorul Nicolae Iorga. Anul cînd elementele vii, conştiente şi creatoare au dinamizat o ţară întreagă — nu în jurul unui crez politic, ci pentru o luptă spirituală: autonomia culturii româneşti. Privit de departe, anul 1906 are o mai mare valoare decît oricare altă răscruce sau victorie realizată de generaţia care ne precede. Pentru că s-a dat atunci lupta în chiar lăuntrul culturii româneşti, între elementele sale creatoare şi cele sterpe. Şi de această luptă depindea însăşi fiinţa româneasca. Fiinţă care, dacă ar fi fost strivită sau mutilată — ne-ar fi întors din drum cu două generaţii, şi n-ar fi îngăduit nici o altă cucerire (de pildă 1907, 1916, 1920).

Dar nu o analiză a misiunii generaţiei lui 1906 voim să scriem aici. Ne-am amintit de rîndurile profesorului Nae Ionescu pentru că ele sînt din nou actuale. Şi sînt actuale nu pentru că s-ar pregăti un nou 1906. Nu mai poate fi acum vorba de lupta pentru cultura românească, ameninţată cu înstrăinarea — deci cu sterilitatea. Lupta se dă nu pentru autonomia culturii româneşti — ci pentru apărarea ei de semidoctism, pentru crearea mijloacelor indispensabile unei rodiri spirituale care să poată înfrunta vremurile. Şi o asemenea luptă nu poate dinamiza o ţară întreagă, ca cea de la 1906. O asemenea luptă se dă pe înfundate, lent, latent. Dar ea se dă, şi de soarta ei depinde eficacitatea culturii româneşti; căci dacă nu se va termina într-o victorie, vom rămîne semidocţi. Adică vom realiza şi pe plan cultural ceea ce am realizat pe planul politic: mahalagismul, stilul periferic, mitocănismul.

Rîndurile profesorului Nae Ionescu sînt însă actuale pentru alt motiv. Pentru că ele amintesc tineretului — care a început să uite — funcţia spirituală a naţiunii, rolul ei de instrument cultural, (în acest articol, ca şi în altele, cultura este concepută ca o expresie a spiritualităţii. Nu toată lumea acceptă acest punct de vedere. Am arătat aiurea pentru ce cred altfel).

Astăzi, cînd primatul politic este afirmat din mai multe tabere deodată, mărturia profesorului Nae Ionescu are rolul unei chemări la ordine. In cadrul naţiunii— dar ştiind că naţiunea este un instrument cultural — sîntem datori să creştem şi să ne apărăm fiinţa. Să creştem, cum? Creînd. Să  ne  apărăm, cum? Creînd. Este ridicol şi nebărbătesc să ne aşezăm în defensivă, să ,,ne apărăm" contra „străinilor" sau influenţelor străine. (Străin şi străinătate sînt cuvinte pe care le înţelegem în sensul lor spiritual, nu  politic). Singura apărare eficace este ofensiva —adică crearea.  Influenţele străine pot fi sute şi mii; ele nu alterează fiinţa, ci dimpotrivă o ajută să rodească. Să rodească, evident, dacă are destulă capacitate de asimilare şi destulă forţă de expresie. Altminteri, cu sau fără „influenţe", tot stearpă va rămîne. Pentru România, care, oricum, rămîne o ţară fără posibilităţi de revendicări politice — cultura este singurul mijloc de afirmare, şi în faţa lumii de azi şi în faţa istoriei de mîine. Şi-înţelegem prin cultură orice creaţie spirituală. Nu „învăţarea de carte" (la ţară) şi „învăţarea de cărţi" (la oraş) rezolvă problema culturii româneşti. A ridica şcoli primare sau a compila cărţi de filosofie — sînt   operaţii   fără   nici   o   eficacitate  pentru  cultura românească. Aceasta va creşte  singură, atunci cînd elitele nu vor mai fi  paralizate, cînd  „celula românească" nu va mai fi predestinată ratării în jurul vîrstei de 30 de ani.

Naţiunea fiind un instrument cultural, rolul statului nu poate fi decît acela de a ajuta pe fiecare cetăţean să creeze. Lucrul acesta l-a spus şi Eminescu, şi Nicolae Iorga, şi Pârvan; l-a spus, mai clar decît toţi, profesorul Nae Ionescu. Despre ce fel de creaţie poate fi, însă, vorba ? Evident, nu de o creaţie exprimată prin opere (de artă sau de gînd). Ci de o creaţie de fapte, de rodire sufletească a fiecărui cetăţean cuprins între graniţele ţării; adică, într-un cuvînt, de armonizarea omului cu lumea şi cu sufletul său, de crearea unui echilibru firesc şi fertil. Nu fiecare individ este dator să creeze cultură; toţi sînt datori, însă, să-şi creeze echilibrul lor interior prin faptă. Contemplaţia este instrumentul de lucru al elitelor; prin contemplaţie acestea cuprind lumea, o răstoarnă în sufletul lor, o îmbogăţesc prin creaţia lor. (Căci  orice creşte pe acest pămînt, ca şi orice se creează, este un adaos concreţ Lumii întregi). Pentru ceilalţi oameni, însă, contemplaţia nu poate fi un instrument de lucru; căci din contemplaţie ei ar face inacţiune, reverie, lene — într-un cuvînt, „oprire pe loc". Pentru ceilalţi, fapta rămîne instrumentul lor de creaţie, de împăcare cu ei înşişi. Fapta — nu politica.

A spune, deci, că obligaţia statului este de a ajuta pe toţi oamenii să creeze — înseamnă a spune că statul este obligat să vegheze asupra vieţii spirituale a fiecărui cetăţean; adică, este obligat să nu lase pe nimeni să moară, necreînd. Ceea ce ne ameninţă astăzi — şi nu numai din cauza „statului", dar chiar şi din cauza unei anumite părţi din cultura noastră — este moartea prin sterilitate a unor anumiţi oameni. Păturile urbane şi suburbane trec printr-o cumplită secetă sufletească. Ele nu vor fi salvate prin politică — ci printr-un nou profetism; care să exalte creaţia, fapta, aşezările sufleteşti.

Cred că aceasta înseamnă stat organic: statul care dă putinţă fiecărui om să fie un organism viu în cadrul unui alt mare organism viu. A fi viu înseamnă, însă, a crea. Căci acesta este gestul iniţial al vieţii: creaţia, rodirea, îmbogăţirea Firii.

...Semnalul timpului nostru nu ne îndeamnă deci la politică, la faptă stimulată, la faptă provocată de alţii. Semnalul timpului ne îndeamnă la cultură, pe unii, şi la faptă proprie, pe alţii. Faptă proprie, nu papagalicească.

21 Februarie 1935

• „Vremea", Anul VIII, Nr. 377, 21 Februarie 1935