De la o vreme, de cînd se discută tot, a început să se discute şi „românismul". Lucrul acesta e destul de ciudat. Românismul nu se discută; el se afirmă — pe toate planurile vieţii. Nu-ţi poţi discuta destinul biologic; poţi cel mult să emigrezi sau să te sinucizi. Sîntem români prin simplul fapt că sîntem vii. A afirma evidenţa aceasta nu înseamnă nici măcar a fi „naţionalist"; înseamnă a constata realitatea, a vedea lucrurile aşa cum sînt. Că unii nu vor să le vadă, asta e treaba lor. Unui om cu bun simţ, însă, trebuie să i se pară cel puţin exagerată această dorinţă nepotolită de a discuta în jurul noţiunii de „român" şi „românism". Altceva ni se poate cere: să adîncim înţelesurile românismului, sã-i găsim valorile sale universale, să creăm in cadrele romanităţii— adică, într-un cuvînt, să nu încetăm de a rămîne vii şi de a crea.

A renunţa la „românism" înseamnă, pentru noi, românii a renunţa la viaţă, a te refugia în moarte. Sînt oameni care au făcut asta. Dumnezeu să-i ierte! Dar de cînd sîntem datori noi, majoritatea oamenilor vii din această ţară, să „discutăm" cazul cîtorva sute sau mii de nefericiţi care şi-au ales, din prostie sau lipsă de bărbăţie, singuri moartea? Românitatea, adică organismul acesta viu la care participăm cu toţii, îi elimină de la sine. Toată inerţia lor de celule moarte este zadarnică; mai curînd sau mai tîrziu, se vor desprinde firesc şi vor cădea.

Lucrurile acestea le credeam la mintea omului şi cunoscute — cît de obscur — oricărui creer matur. Descopăr, însă, cu mirare că, dimpotrivă, ele sînt senzaţional de noi. Descopăr ceva mai mult: că ele sînt creaţiile lui Mussolini şi Hitler. Dacă nu mi-aş cunoaşte „clasicii", cum se spune, poate aş fi fost dispus să ored că a afirma: „sînt român" înseamnă a afirma „sînt fascist" sau „hitlerist". Din întîmplare, însă, am încă proaspete în minte lecturile din Eminescu, Hasdeu, Iorga şi Pârvan. Nu-l văd deloc pe Eminescu hitlerist. Nu-l văd nici pe Pârvan fascist. Oamenii aceştia au fost oameni vii şi, ca atare, au gîndit şi au creat româneşte. Poate fără ştirea lor; dar au creat valorile noastre spirituale, au înălţat românismul la valoare universală. Orice român care vrea să participe conştient la viaţa spirituală sau socială a României, trebuie să-şi asimileze valorile acestea, trebuie să-şi asimileze tradiţia Eminescu — Iorga — Pârvan. Ar fi necomplet, altminteri. Ar fi anorganic.

Lucrurile stînd astfel, mă minunează pe de o parte acei oameni care te scot fascist fără voia ta pentru că ai pomenit de „românism" — pe de altă parte cei care te acuză de trădare sau indiferentism dacă nu strigi de 12 ori pe zi „românismul să prospere". Multă vreme n-am ştiut că a vorbi de românism înseamnă a fi mercenar hitlerist — după cum n-am ştiut că a vorbi numai o dată pe zi despre acelaşi lucru înseamnă a fi subversiv şi primejdios siguranţei statului. Imi închipuiam că toată lumea e de acord asupra destinului nostru de a fi români şi de a rămîne român, oricum ne-ar bate vînturile. Imi închipuiam, că nimeni nu poate renunţa la Eminescu decit cu riscul de a muri spiritualiceşte, de a ajunge nefertil şi mizer. Iată că astăzi, cel puţin pentru o -anumită parte din oameni, lucrurile s-au schimbat. A te mărturisi „român" poate însemna, pentru aceşti oameni, foarte multe ofense grave: te transformi imediat în hitlerist, în fascist, în burghez sau mercenar, dacă nu chiar mai rău. Să nădăjduim că lucrurile acestea nu le crede nimeni, că nu le cred nici măcar cei ce le scriu. Altminteri ar fi într-adevăr grav. Căci asupra lui Karl Marx un român poate să spună „da" sau „nu" — şi nu se supără nimeni. Dar asupra tradiţiei Eminescu — Iorga —Pârvan nu se poate spune decît „da". Peste aceste valori nu poate trece nimeni dintre noi. Le poate critica, le poate completa, le poate duce mai departe — şi fiecare dintre noi este obligat s-o facă — dar nu le poate renega. Asta, încă o dată, nu înseamnă a face „naţionalism", pe stradă sau în artă. înseamnă pur şi simplu a-ţi vedea de treabă, în colţişorul tău, împăcat cu pămîntul românesc, şi cu cerul de deasupra.

Dar sînt şi oameni — toţi aceştia „buni români" — care te acuză că nu-ţi strigi destul de des sau destul de tare dragostea de neam şi dorinţa de a-ţi face datoria către ţară. Trebuie să mărturisesc că am fost puţin stînjenit ascultînd astfel de lucruri. Mi se pare că nu e decent — şi nu e deloc necesar — să strigi în gura mare că-ţi iubeşti neamul. După cum nu e decent să spui lumii că-ţi iubeşti părinţii, că-ţi adori mama, că ai fi gata să-ţi dai viaţa pentru ea. Poate că acum s-a schimbat puţin mentalitatea. Poate că acum oamenii se-ntîlnesc intre ei şi-şi spun unul altuia: „Tu cît de mult îţi iubeşti mama? Ai fi gata în orice moment să-ţi tai mîna pentru ea?'"

Lucrurile acestea se simt, se ştiu, dar nu se spun. Fiecare dintre noi e dispus să-şi dea sîngele ca să-şi apere sănătatea mamei. Fiecare e tot atît de prompt să-şi dea sîngele pentru ţară. Dar nu în fiecare zi, la cafenea şi la întrunire, în tren şi pe cîmp. E oarecum indecent să vorbeşti de sîngele pe care eşti gata să-l verşi pentru ţară, de sacrificiul vieţii tale pentru „prosperitatea neamului". Ţara şi neamul au nevoie de tine şi în împrejurări mai puţin solemne. Deocamdată ţi se cere să te cobori din tramvai prin scara din faţă, să nu scuipi pe stradă, să nu primeşti bacşiş, să nu te vinzi partidelor, să nu-ţi treci copiii în şcoală prin proptele, să aduci cinstea întîi în familia ta şi apoi la tribuna publică, să-ţi faci o cultură solidă ca să nu ne ia înainte bulgarii şi australienii, să nu mai. spui „las-o încurcată" de cîte ori e vorba de un act în care ţi se cere muncă şi perseverenţă, şi alte lucruri mici de felul acesta. Fără îndoială că nu cu asemenea „lucruri mici" se clădeşte o ţară şi o cultură bărbătească. E nevoie, pentru asta, de mesianism, de nebunie, de muncă ucigătoare — ca să nu mai spun că e nevoie de geniu şi de sfinţenie. Dar nu oricărui cetăţean i se pot cere asemenea eforturi. In schimb, se cere mai puţin lichelism, mai puţin jemenfischism, mai multă cinste, mai mult nerv. Dacă toţi oamenii ar fi dispuşi să realizeze în viaţa lor de fiecare zi aceste „lucruri mici" — se vor găsi destui oameni mari care să creeze şi să organizeze România pe care o vor   merita urmaşii noştri.

10 Februarie 1935

• „Vremea", Anul VIII, Nr. 375, Februarie 1935, p. 3.