Pînã mai acum cinci ani, era la modă răsuflatul "ideal al „scriitorului proletar". Scriitori care să scrie, adică, inspiraţi de mizeria claselor asuprite şi de dramaticele aspecte ale luptei de clasă. Era ultima fază a unui model care începea cu Jean-Jacques Rousseau (omul naturii, omul blînd, omul nestricat de societate), trecînd prin Coliba unchiului Tom, prin apologia săracilor din literatura post-revoluţionară franceză, prin Cele două orfeline, prin anumite romane ale lui Zola — ca să sfîrşească în literatura cu program a tinerilor scriitori sovietici. Am încercat cu alt prilej să arăt pauperitatea artistică a unui astfel de ideal. Din fericire, avem destule motive să credem că „scriitorul pe înţelesul maselor" — scriitorul care scrie numai ca să fie înţeles de toată lumea — va ieşi curînd din literatură. El se va reîntoarce acolo unde îi este locul: în morală, în romanul foileton, în manifest.

Literatura pierzîndu-şi primatul în viaţa culturală şi viaţa civilă a unei ţări — primat pe care şi-l cucerise în a doua jumătate a secolului trecut, si ajunsese o adevărată tiranie în primele decade ale secolului XX (Anatole France, Kipling, d'Annunzio, Romain Rolland, Tolstoi) — scriitorii vor fi din ce în ce mai puţin ispitiţi să satisfacă gustul publicului. Chiar publicul cititor de literatura scade vazînd cu ochii, nu la noi, ci mai ales în tãrile cu primat literar, Anglia, Franta, Italia, Germania. Se citeste tot mai putinã literaturã contemporanã.

In Franţa, cîteva din cele mai mari edituri pariziene au dat faliment. In Anglia, unde literatura cunoaşte o renaştere uriaşă, criza cărţii este penibilă. Volumele se tipăresc cu preţuri tot mai scăzute, şi se publică relativ mai puţin ca în 1930. După cum se ştie, pretutindeni succesul librăriei nu mai aparţine romanului — ci biografiilor, eseurilor politice, memoriilor (în paranteză fie spus, cînd, în 1931, am scris o serie de articole asupra „autenticităţii", afirmînd că lumea se îndreaptă spre documentul uman, de orice fel — jurnal, amintiri, autobiografii, fragmente etc. — s-au  găsit destui oameni inteligenţi care  să ridice din umeri). Adevărul este că astăzi, recăpătîndu-şi liniştea de care avea nevoie, scriitorul începe să-şi simtă mai puternic demnitatea şi misiunea lui. Nu cred că greşesc prea mult afirmînd că epoca istorică în care ne pregătim să intrăm — se va desfăşura sub semnul  metafizic.  De cîte ori viaţa  omului este ameninţată în orice clipă, de cîte ori se pune hotărît problema libertăţii spirituale, de cîte ori omul întîlneşte în faţa sa placiditatea destinului — cunoaşterea se îndreaptă din nou către eternele probleme metafizice. Nu din  disperare — ci dintr-o nevoie de împlinire lăuntrică, din setea sensului existenţei. Este foarte greu să-ţi pui problema destinului şi a sensului existenţei într-o societate liniştită, mediocră, într-o viaţă iresponsabilă, cînd libertatea ţi se acordă prin Constituţie, iar medicina ţine loc de filosofie...

Scriitorul de mîine va trebui să regăsească demnitatea şi severitatea artei sale. Ca şi artistul din Evul Mediu — care stăpînea cele şapte Arte, iniţiat tot atît de bine în Teologie ca şi în Muzică şi Gramatică — scriitorul nou va trebui să pătrundă tehnicile şi secretele întregii cunoaşteri umane. Liberat de tirania publicului, liberat de superficialitatea legii cererii şi ofertei, stăpîn pe arta lui, conştient de marea lui misiune — scriitorul de mîine va fi din nou un Maestru. Opera lui se va bucura, poate, de un mai mic succes de public — dar va fertiliza, va iniţia, va mîngîia. Asemenea idealului nutrit de un Dante, un Calderon, un Shakespeare, un Goethe sau un Novalis — scriitorul nou, cel pe care îl vor crea noile forme de viaţă civilă, va visa o Artă care să fie în acelaşi timp o Metafizică şi o Cosmologie. Integrarea omului în cosmos, valorificarea existenţei umane şi a cunoaşterii, se încearcă astăzi în toate ramurile de activitate. Dacă scriitorul vrea într-adevăr să exprime epoca sa şi să mulţumească pe acei puţini, dar serioşi cititori pe care îi mai are — va trebui să scrie sub semnul timpului, sub semnul metafizic. Ceea ce nu era posibil acum 10 ani, va fi cerut cu insistenţă peste 10 ani: o literatură scrisă de Maeştri de la care publicul să înveţe, iar nu o literatură scrisă pentru gustul maselor. Masele au la dispoziţia lor o imensă cantitate de proză şi poezie, adunată în ultima sută de ani, şi mai au la îndemînă excelente instrumente de contemplaţie (cinematograful, parăzile etc).

Aceasta mi se pare a fi misiunea scriitorului de mîine: restaurarea demnităţii Artei literare. Scriitorul nu va mai putea fi ignorat, nu va mai suferi de ideofobie, nu se va mai mulţumi cu „talentul" pe care i l-a dat Dumnezeu. Scriitorul de mîine va trebui să aibă aceeaşi pregătire pe care — în altă ordine de fapte — o avea artistul medieval. Contactul între scriitor şi Ne­văzut, trebuie restabilit. Şi neamul românesc va putea intra în eternitate, pe Calea regală a creaţiilor specific româneşti, dar cu valenţe universale. De aceea nu trebuie să ne pripim cu exaltarea acelor opere care cuprind „specific românesc". Să nu se repete confuzia pe care o făcea critica literară marxistă: orice carte cu săraci şi cu luptă de clasă, era promovată „genială". Nu orice pagină „românească" merită să fie scrisă. Nu toţi ciobanii din poezia noastră modernă sînt ciobani din Mioriţa. Nu toţi fagii literaturii româneşti sînt fagii lui Eminescu...

25 Aprilie — Mai 1937

• „Viata literarã", Anul IX, Nr. 11, 25 Aprile - Mai 1937, p. 1.