• Intr-un articol publicat în „Revista Fundaţiilor Regale", intitulat Reabilitarea spiritualităţii, d. profesor C. Râdulescu-Motru informează pe cei neinformaţi şi aminteşte celor care au aerul să uite rezultatele fizicii moderne cu privire la ceea ce s-ar putea numi „autonomia spiritului". Incă o dată d. profesor Rădulescu-Motru se dovedeşte a fi de partea celor vii, contra celor morţi. Capacitatea d-sale de înnoire este impresionantă. Dar mai impresionantă este orientarea d-sale către concret, către realităţi; siguranţa cu care evită schemele abstracte, automatismele gîndirii mediocre, soluţiile facile.

Acest articol al d-lui profesor Rădulescu-Motru răspunde mai dinainte multor obiecţii care ar putea fi ridicate în discuţia de faţă. Şi în primul rînd obiecţiei că a vorbi, astăzi, despre spiritualitate ar fi un anacronism; astăzi cînd politicul predomină toate formele de viaţă, cînd „explicaţiile" marxiste circulă şi întunecă inteligenţa pretutindeni. Din mai multe părţi s-au făcut eforturi pentru a robi spiritualitatea unor cauze exterioare, a deriva orice creaţie spirituală dintr-un joc orb de forţe obscure (materialismul sub toate formele, marxismul, freudismul).

Au fost perioade cînd această subsumare a spiritualităţii părea definitiv demonstrată. Din fericire, cercetările ştiinţifice, obiective, şi-au continuat drumul. Şi atît cercetările acestea ştiinţifice, cît şi o mai adecvată înţelegere a spiritualităţii (obţinută mai ales de şcoala fenomenologică) au afirmat încă o dată autonomia spiritului.

Această autonomie încurcă mult socotelile tuturor acelora care se mulţumiseră cu o explicaţie simplistă a lumii. Dar mai ales plictiseşte pe doctrinarii marxişti, care sînt structural legaţi de materialism şi în acelaşi timp constrînşi să renege orice „filosofie" care nu promovează lupta de clasă. S-a vorbit destul de mult in ultimul timp despre misionarismul proletariatului. Este o problemă pe care nu putem s-o dezbatem aici şi acum. Dar de ea se leagă încercarea ideologilor marxişti de a identifica pe „omul nou" al viitorului cu acel om angajat biruitor în luptele de clasă. Orice atitudine pur spirituală, orice „om nou" căutat şi realizat prin alte mijloace decît acelea ale luptei de clasă — nu este, în ochii acestor ideologi, decît o diversiune burgheză sau „fascistă". Chiar cei care sînt convinşi de rezultatele ştiinţifice asupra autonomiei spiritualităţii — nu şi le pot însuşi, pentru că un asemenea crez nu ajută întru nimic exaltarea proletariatului.

De aceea spuneam că noua valoare pe care o capătă spiritul, în toate domeniile cunoaşterii şi ale creaţiei, încurcă foarte mult pe ideologii politici, mai cu seamă pe marxişti. Orice gînditor politic refuză iniţial un primat al spiritualului. Dar mai ales este refuzat acest primat de către gînditorii sau luptătorii politici care îşi justifică acţiunea printr-o nouă concepţie a omului, prin icoana unui „om nou" realizat spontan în cadrele societăţii viitoare. Deosebirea între acest „om nou" pe care îl caută şi experimentează spiritualitatea contemporană, şi „omul nou" al societăţii marxiste, de pildă, este considerabilă. Mai întîi, omul marxismului începe să fie nou în prima jumătate a secolului trecut, şi păstrează de atunci toate entuziasmele şi toate superstiţiile care au colaborat la conceperea lui. Au intervenit noi forţe spirituale, s-au deschis alte orizonturi — şi el a rămas acelaşi: abstract, pozitivist, evoluţionist, ateu. Multe probleme şi-au pierdut eficacitatea, de la 1850 încoace; cum e de pildă ateismul. Multe „teorii" s-au învechit şi au fost de mult înlocuite cu altele, mai eficiente, mai verificabile; acesta e cazul pozitivismului. Marxismul a continuat, totuşi, să propovăduiască acelaşi „om nou" visat de materialiştii secolului XIX, cel mai primar şi mai steril secol din cîte a[u] existat în istoria gîndirii. Şi era fatal să se întîmple astfel; nimic nu convenea mai bine dialecticii marxiste declt un om abstract, aistoric; după cum nici o filosofie nu i se potrivea mai frumos decît un pozitivism primar, accesibil oricărei inteligenţe, evitînd întrebările capitale, abuzînd de o cauzalitate rău înţeleasă (derivarea întregii istorii spirituale din istoria factorilor economici etc). Am mai vorbit cu alt prilej despre facilitatea aproape automată cu care se rezolvă totul şi se confundă toate valorile în gîndirea marxistă.

Ar trebui să se stăruie, însă, asupra construcţiei atît de perimate şi de jalnice a omului ei „nou". Ar trebui să se pună în evidenţă mai ales nesinceritatea acestui „om nou", spaima lui de a ataca direct problemele fundamentale ale existenţei, încăpăţînarea cu care îşi păstrează ignoranţa.

Căci ce poate însemna un om nou, ori cum ar fi el conceput sau experimentat? In primul rînd un om care porneşte de la realităţi, care nu poate nega realitatea, care nu se mai mulţumeşte cu iluzia, cu visul, cu ignoranţa. Dar „realitatea" nu se reduce numai la faptele lumii fizice sau organice. Există şi realităţi spirituale, şi o totală abandonare a lor marchează primul pas către omul nou, către o deplină primenire şi creştere. Marxiştii, cum am văzut — şi numai ei — neagă autonomia acestor realităţi spirituale. Prin această atitudine, ei se declară anacronici, fără contact cu viaţa imediată; căci în viaţa aceasta de lîngă noi se lămuresc o serie de probleme — şi se lămuresc ştiinţific — probleme de care trebuie să se ţină seama. A te păstra în ignoranţă este cea mai gravă depărtare de realitate. Şi această ignoranţă este cu atît mai nescuzabilă, cu cît ea se referă nu la „filosofie", ci de-a dreptul la ştiinţă, adică tocmai la ceea ce era exaltat si promovat de marxism (vezi însemnătatea lui Heisenberg, bunăoară, în articolul citat al d-lui profesor Motru).

O bună parte din „intelectualii" acestei vremi refuză marxismul nu pentru că ei ar fi depărtaţi de realitate şi istorie, pierduţi în abstracţiuni — ci tocmai pentru că sînt însetaţi de realitate, de concret. Epoca pe care o trăim acum este caracterizată printr-o tendinţă către concret, în toate ordinele existenţei şi ale cugetării. Ceea ce s-a numit „experienţă", „autenticitate", „aventură" — nu sînt decît încercări pentru o cunoaştere directă a realităţii: a realităţii sufleteşti pînă acum, dar căreia îi va urma firesc şi o pornire către cunoaşterea realităţii „obiective". Intr-o astfel de epocă, străbătută de puternice înnoiri spirituale şi bogată în atîtea reforme ştiinţifice — nici un gînditor realist nu poate accepta o „filosofie" primară, desuetă, şi un ideal uman bun pentru 1850.

Dar nu numai faţă de marxism (întrucît acesta promovează un anumit „om nou") tinerii vii şi prezenţi au luat atitudine. Ci şi faţă de orice primat politic, faţă de orice ideologie care nu ţine seama de rezultatele întregii cugetări ştiinţifice a timpului; cugetare care reabilitează, cum se poate vedea sumar în articolul d-lui Motru, spiritualitatea şi libertatea, împotriva materialismului şi determinismului. Intr-adevăr, orişice primat politic e silit să nege autonomia spiritului, libertatea de afirmare creatoare a oricărui om dintr-un stat. Şi cum statul nu e obligat numai să vegheze asupra vieţii fiecăruia dintre cetăţenii săi, ci şi să-i ajute să creeze*⁾ — un primat politic conduce fatal la sterilizarea unor anumite pături sociale, la primejduirea, deci, a istoriei sale reale. Libertatea şi dreptul la creaţie sînt axele spirituale ale oricărui stat. Nu numai din punctul de vedere strict personal este primejdios un primat politic. El este dăunător în primul rînd ţării. Căci un neam creşte şi supravieţuieşte numai prin ceea ce creează. Şi o creaţie organică nu e posibilă decît prin libertate şi prin conştiinţa autonomiei actului spiritual.

Totul ne îndeamnă să credem că „omul nou" pe care e dator să-l realizeze epoca noastră nu va veni din vreo tabără politică.

El se va naşte şi de astă dată aşa cum s-a născut întotdeauna în istorie: printr-o răsturnare de valori spirituale, printr-o nouă icoană a omului despre sine însuşi. Creştinismul a însemnat mai mult în istoria lumii decît toate războaiele şi revoluţiile la un loc. Şi creştinismul a fost o experienţă spirituală, înlocuirea vechii economii a legii cu noua economie a iubirii. Omul nou al Renaşterii, tot dintr-o experienţă spirituală s-a născut (predicaţia lui Joacchino da Fiore, dusă mai departe de Sf. Francisc, eşuînd în Savonarola). Şi pildele pot continua.

Dar observaţi că în fiecare din aceste etape pe drumul desăvîrşirii omului, nu s-a creat sintetic un „om nou", ci el s-a născut printr-o iluminare lăuntrică. Ceva mai mult: omul nou s-a realizat în fiecare printr-o experienţă decisivă (convertirea la creştinism de pildă, şi nu s-a făcut automat, din afară. Şi în fiecare dintre aceste experienţe decisive, numai libertatea şi creaţia au jucat rol. Libertatea şi creaţia sînt singurele fundamente care trebuie să rămînă, oricite sensuri şi valori s-ar dărîma în jur.

...De aceea, zadarnic se vorbeşte despre „omul nou", făcut cu ajutorul statului, sau cu ajutorul revoluţiei. Omul nou nu se face în serie, ci prin experienţe adînci, reale. Omul nou nu se aşteaptă de la cineva sau de la un partid; el se face acum, de către oricine simte nevoia şi ştie unde să-l caute.

Şi să nu mi se spună că toate acestea sînt „intelectualisme". Cine afirmă asta, se situează dintr-o dată dincolo de realitate, înapoia ceasului prezent; şi se opune şi ştiinţei şi filosofiei.

*⁾ Să nu ne înşelăm asupra sensului acestui cuvînt, „creaţie". Nu e vorba numaidecît de creaţii artistice sau ştiinţifice, de exprimarea obiectivă a unor anumite gînduri sau emoţii. Ci e vorba mai ales de acel echilibru sufletesc pe care orice om şi-l face, cu voie sau fără voia lui, în mijlocul vieţii colective.

• „Criterion", Anul II, Nr. 6-7, 25 Ian. - Feb. 1935