• Viata şi cultura unei ţări nu se măsoară nici cu „azi", nici cu „mîine"; se măsoară cu decadele, cu veacurile. Ceea ce contează pentru un popor este acel înspăimîntător „poimîine", acea „a doua zi" după ceva care se întîmplă. Mai grav decît „revoluţia" este ceasul cînd revoluţia s-a consumat şi istoria începe să creeze forme noi. Mai importantă decît o victorie este prima zi de luciditate de după victorie. Şi aceste ceasuri, aceste zile aparţin acelei clase de oameni care au fost atît de fals numiţi „intelectuali", lăsînd a se înţelege că sînt abstracţi, schematici, fără contact cu realităţile vieţii şi incapabili de „fapte".

In mai multe rînduri am încercat să dovedesc netemeinicia acestor critici aduse „intelectualilor". Poate că ele se potrivesc unor anumite specii de clerici şi cărturari, cunoscute de altfel şi în istoria culturii româneşti. Dar nu se potrivesc cîtuşi de puţin adevăraţilor „intelectuali"; care, departe de a fi „abstracţi", sînt singurele categorii de oameni care experimentează viaţa direct, care sînt liberi de milionul de superstiţii al „omului practic", şi trăiesc „faptul" cu o immediatezza necunoscută celor care au impresia că sînt „practici" pentru că practică greşelile înaintaşilor lor. De altfel numele de „intelectuali" este nu numai ridicol, este de-a dreptul fals.

Ar fi trebuit să se spună: creatori de fapte — spre deosebire de „oamenii practici", care nu sînt decît repetitori de fapte, caligrafi sau roboţi. Căci „intelectualul" autentic vede dincolo de cotidian, înţelege jocul de forţe subterane care pregătesc istoria de „poimîine", şi ştie să intervină în el. Fireşte, nu intervine cu ciomagul, nici printr-o adunare politică — deoarece istoria care se pregăteşte nu poate fi văzută, nu poate fi oprită în loc prin forţe materiale; ei nu i se pot opune decît tot forţe subterane, adică idei, viziuni, tensiuni, stări sufleteşti.

Spuneam că momentele critice, şi decisive din viaţa unei naţiuni — acea „a doua zi" după un mare fapt împlinit — cad chiar prin structura lor în stăpînirea clarvăzătorilor, a „intelectualilor". Căci numai ei le pot prevedea, le pot promova sau le pot opune rezistenţă. Aceşti creatori de fapte, aceşti aşa-numiţi „intelectuali" au fost prosteşte maltrataţi pentru incapacitatea lor de a se integra zilei de azi, de a se integra adică în istorie. Dar e foarte firesc să fie aşa. Căci ziua de azi este fără îndoială istorie — dar este o istorie care se consumă, un joc de forţe descărcat cu mulţi ani înainte, de către anumite imponderabile care n-au putut fi surprinse de imensa majoritate a contemporanilor. Ce se întîmplă azi sînt numai acţiuni ale căror nuclee kinetice au fost de mult create.

Dar mîine? De ce ezită anumiţi intelectuali să colaboreze trup şi suflet cu acele forţe politice care sînt pe cale de realizare? De ce nu se integrează ei mesianismului, curentelor populare şi naţionale care zguduie actualele forme de viaţă ale ţării, visînd alte rosturi şi alte ierarhii? Aceasta doar nu mai e o istorie care se consumă, ci o istorie care se face. Fără îndoială. Dar şi ziua de mîine este tot o consumare. Tot o realizare a ceea ce creatorii de fapt[e] au însămînţat — cu gîndul, cu scrisul, cu vorba sau chiar numai cu prezenţa lor — mulţi ani înainte. Este o viaţă nouă, fără îndoială.

Dar ea a fost de mult văzută şi experimentată, concret, de omul nou al anilor trecuţi, care nu mai e om nou astăzi. Ceea ce aşteaptă acum zeci de mii de oameni, a fost de mult realizat, actualizat şi poate chiar depăşit — a fost în orice caz consumat — de către creatorii adevăraţi de fapte, de către „intelectualii" unei ţări.

Nae Ionescu experimenta statul ţărănesc într-o vreme cînd toată lumea era convinsă de fertilitatea statului liberal. Nae Ionescu „a văzut" — şi experimentează statul naţional, revoluţionar, acum, cînd toată lumea crede în statul ţărănesc. Aceasta, din punct de vedere politic.

Din punct de vedere pur spiritual, lucrurile sînt şi mai limpezi, încă din 1923 — 24, profesorul Nae Ionescu făcea lecţii de logică şi de metafizică asupra „concertului" şi asupra dragostei ca instrument  de cunoaştere — care  atunci păreau  nu  „revolutionare", ci nefilosofice, iar astăzi au ajuns materie de foileton în revistele de provincie. Aceasta înseamnă a crea fapte, a face istorie; a fi, deci, în contact direct nu numai cu întimplârile tipice, ne-istorice, cotidiene — ci a „vedea" şi a experimenta întimplările revelatoare, a le stăpîni şi a le promova. Nae Ionescu nu atribuie acestei „vederi" o valoare de creaţie, ci numai de „mărturisire"; noi nu facem nimic, noi spunem ce se face in afară de noi. Vom discuta altădată această credinţă a profesorului nostru. Deocamdată, e de ajuns să remarcăm că faptul de "a vedea"" şi de "a mărturisi" — fiind în acelaşi timp un act de promovare — capătă valoare istorică, „creaturalã", chiar dacă el nu ne revine nouă, ca oameni. Căci într-o istorie care se face, important e însuşi procesul creaţiei, iar nu controversa dacă se face prin anumiţi oameni sau de către anumiţi oameni. Ceea ce putem constata este că acei creatori de valori, acei „intelectuali" atit de mult bîrfiţi, care nu se integrează nicăieri şi care umplu lumea cu "teoriile" lor — tocmai ei sînt aleşii prin care o istorie creşte, prin care o ţară merge mai departe sau decade pînă la nefiinţă. (Cred că sintem înţeleşi: Nu e vorba nici de belferi, nici de cerebrali, nici de erudiţi, nici de gazetari — ci de clarvăzători, creatori de valori şi de fapte).

Aşadar, nu e deloc de mirare dacă „intelectualii" rămin întotdeauna înainte, chiar cînd "ideile'" şi formele lor de viaţă  încep a fi acceptate de restul contemporanilor vertebraţi. Ceea ce pentru un creer primar poate fi socotit incapacitate de a trăi în concret — nu este decît urmarea firească a exclusivei şi definitivei sale ancorări in concret. Omul care primeşte sugestii, idei şi ordine; omul care ascultă stimulările obscure, economice sau instinctuale; omul care începe să facă ceva pentru că vede pe altul făcîndu-l, sau pentru că nu are altceva mai bun de făcut — toţi aceştia trăiesc prin stimulări externe, sînt controlaţi şi mişcaţi ca nişte roboţi. Asemenea „oameni practici", de azi sau de mîine, nu pot decît dispreţui pe acei cîţiva creatori de valori (a căror „creaţie" coincide cu propria lor prezenţă, care creează pentru că sînt) — care nu se mişcă bine decît în lumea neformulată încă, şi in a căror putere stă întreg ceasul hotărîtor de după victorie.

• „Criterion", Anul I, Nr. 1, 15 Octombrie 1934