A existat in Gulagul romanesc un fel de teatralitate a detentiei, vizand modul in care aparatul represiv a dorit sa se manifeste si intr-o forma "artistica" maladiva; asa cum a existat un ceremonial al sarbatorilor crestinesti, dar nu numai, pe care detinutii au incercat nu doar sa si-l asume, ci si sa-i dea o maretie de spectacol interzis. Desigur, dat fiind ca majoritatea "regizorilor" tineau de institutia represiva, daca se poate vorbi despre o "arta" a spectacolului, ea se aplica, in speta, in cazul ritualurilor de schingiuire de la Pitesti, care culminau cu "liturghiile negre" oficiate de Craciun si Pasti, concepute ca spectacole grotesti si blasfemice. Pe tot parcursul experimentului de la Pitesti, de altfel, a existat un fel de teatralitate absurda, atunci cand ea nu era tragica: unii reeducati isi amintesc de procedeul mascarii in Sfantul Ion, Unchiul Sam, zeul comertului (!), calugari iezuiti, papa (Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducarii de la inchisorile Pitesti, Gherla), victimele fiind silite ca travestite astfel sa joace rolul de mascarici. Teatralitatea aceasta depindea, oare, de histrionismul personal al lui Turcanu, sau tinea de un carnavalesc aberant care dovedea tocmai aparenta, masca reeducarii, straturile ei de camuflaj. Dumitru Gh. Bordeianu,  care isi centreaza cartea de marturisiri pe originea satanica a reeducarii de la Pitesti si Gherla (Marturisiri din mlastina  disperarii), sustine ca reeducatorii erau niste indraciti si posedati, reeducarea fiind in esenta, deci dincolo de tortura, un fenomen metafizic,  o infruntare intre crestini si cei posedati de duhul Satanei; autorul insista obsesiv pe ideea de secta satanica, vazand in Turcanu un "inger cazut", barbat atletic si atragator fizic, demonic de inteligent, avand un orgoliu luciferic, "turbat" ca violenta si "beat" de vointa de a fi stapan. Aspectul asupra caruia Dumitru Gh. Bordeianu gloseaza mereu este indracirea vazuta ca ritual: "Se urmarea dezumanizarea si demonizarea omului, indracirea lui, prin posedare, pentru ca toti cei  care au trecut prin Pitesti-Gherla au fost posedati, unii, cei care au executat ordinele cu scrupulozitate, ireversibil, iar acei care au  indurat teroarea, timp indelungat, cu toate ca au fost posedati, si-au revenit." Marturisirea autorului este esentiala mai ales pentru "spectacolele" blasfemice realizate de Craciun si Pasti, insotite de o retorica satanica specifica. Craciunul anului 1950, de pilda, va fi conceput de reeducatori ("spectacolul" era probabil gandit dupa acelasi calapod represiv pentru toate celulele, la care se adauga inventivitatea tortionarului de serviciu) ca o ceremonie de ingerare a excrementelor si ca o "corala satanica" prin intermediul unor colinde scabroase. Pastele anului 1951 va fi consacrat de reeducatori ca Anti-Paste hulitor; detinutii sunt siliti sa confectioneze cruci din instrumentele de tortura, colindele abjecte de Craciun sunt inlocuite cu un Prohod scabros, detinutii considerati a fi mistici trebuie sa parcurga camera in genunchi intreaga Saptamana a Patimilor, fiecare purtand o cruce, este ales chiar si un "Hristos" caruia i se confectioneaza o coroana de spini, iar cutiile de conserve in care s-a introdus mangal sunt aprinse pentru a tamaia incaperile. As observa, insa, ca pe linga componenta teatrala blasfemica, tortionarii nu au putut sa evite substratul profund transfigurator al Pastelui; caci, in felul lor, chiar daca hulitor la nivel oral, detinutii au trait in mod  concret la Pitesti un fel de Imitatio Christi, desi silita. Alte texte amintesc scene de impartasanie cu excremente si chiar crucificari (Memorialul ororii, dar si Richard Wurmbrand sau Virgil Ierunca) ori "botezul" in latrina, caci exista o directiva a pregatirii liturghiei negre mai ales de Pasti, printr-un ceremonial obscen. Daca spectacolul torturii era general, sustine Dumitru Bacu, reeducatorii mizau indeosebi pe asistarea la schingiuiri, adesea efectul de a-l vedea pe celalalt torturat fiind mai traumatizant decat acela de a fi tu insuti torturat; "spectacolul" era cathartic in sens aristotelic (spaima si mila), dar pervertit si pervertitor. Parodierea tuturor sarbatorilor religioase era o directiva, o importanta aparte acordandu-i-se ceremoniei falice de Pasti: "camasa lui Hristos" era confectionata dintr-un cearsaf manjit cu excremente, dar elementul-cheie era falusul-totem pe care reeducatii erau siliti sa-l adore (D. Bacu, Virgil Ierunca); nu era vorba, fireste, despre vreun ceremonial primitiv de  fecunditate, ci despre pervertirea sensului Invierii: nu in duh, ci una abject-carnala, Invierea ca defecatie; anatomic vorbind, reeducatorii au opus capului si inimii toate celelalte organe omenesti considerate a fi inferioare si impure; este o situatie patologica pe care, in ultima instanta, doar psihanaliza poate sa o explice. Acelasi Pasti al anului 1951 va fi trait ca un spectacol inaltator de catre Gabriel Balanescu (Din imparatia mortii ), aflat il lagarul de munca dela Baia Sprie: Invierea in catacombe, cum o numeste autorul, va fi un spectacol improvizat, dar trait cu intensitate; coborarea cu corfa in abis devine o simbolica urcare pe Golgota (desi miscarea este in sens invers), clopotele sunt inlocuite de sfredele, boltile minei sunt cupole de biserici, lampasele cu carbid sunt pe post de lumanari, exista chiar anafura si sfanta impartasanie preparata clandestin; in zilele urmatoare, o parte din informatori se spovedesc, renuntand la colaborationism, iar detinutii isi viseaza familiile; pentru toti, insa, factorul decisiv al spectacolului este unul auditiv: sunetul "clopotelor" sfredele. Un Paste similar, spectaculos, din anul 1953, va fi infatisat de Ion Ioanid (Inchisoarea noastra cea de toate zilele), cu referire la mina de la Cavnic: "lumina" pascala se ia de la lampile de mina, iar sunetul clopotelor este obtinut prin lovirea sfredelelor de otel (de diferite lungimi), oranduite ca intr-un fel de tambal atarnat. N. Steinhardt (Jurnalul fericirii) va asista si el la un grandios spectacol ecumenic al slujbei religioase in detentie, avand senzatia de "rapire la cer"; transfigurat, el proiecteaza rugaciunea colectiva, dar adaptata la nimicul penitenciar, ca pe o revenire in prezent a primilor crestini aflati in catacombe. Amintind de Craciunul 1958, Lena Constante (Evadarea imposibila) relateaza despre confectionarea din sapun a unui copil Iisus, a ieslei, din paiele saltelei, si a cerului instelat, dintr-o panza; femeile detinute erau mai apropiate sufleteste de Craciun, din cauza nasterii sfinte care le amintea conditia lor de mame, de aici nevoia unei teatralitati, chiar daca miniaturale (desi Lena Constante nu comenteaza acest fapt).

(Ruxandra Cesereanu -România Literarã, Nr. 20, 5 Mai 1996)

                   INAPOI LA
PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE