HORIA SIMA

PRIZONIERI AI PUTERILOR AXEI

CUPRINS 

I. FUGA ÎN NECUNOSCUT

1. O noua prigoana

2. „De la Horia Sima“ pâna la ultimul borfas

3. Vagabond pe strazile capitalei

4. De la Bucuresti la Brasov

5. De la Brasov la Sibiu

6. Popasul de la Sibiu

7. Înapoi în Bucuresti

II. ÎN BULGARIA

1. Trecerea Dunarii

2. La Legatia germana din Sofia

3. Pregatiri de plecare

4. De la Sofia la Viena

III. CE-AM GASIT ÎN GERMANIA

1. De la Viena la Berlin

2. Ahornallee

3. Întrevederi politice

4. Cu domiciliu fortat

5. Viata la Berkenbrück

6. Instanta de la Frankfurt/Oder

IV. LA RASPÂNTIE

1. Rademacher si Legath ma accepta în cercul lor

2. Un memoriu catre Hitler

3. Izbucnirea razboiului

4. „Pe marginea prapastiei“

5. Baia de sânge de la Jilava

6. Ferecati de propria semnatura

7. Striviti între doua forte

V. ARIA EXTERNA A MISCARII

1. Miscarea Legionara din tara

2. Rolul providential al Banatului sârbesc

3. Ospitalitatea bulgara

4. Deceptia italiana

5. Digul din Spania

6. Legionarii din Franta

7. Aportul fabulos al garnizoanei Berlin

8. Garnizoana Rostock

VI. O PAGINA FIOROASA DIN ISTORIA NEAMULUI

1. Razboiul – mijloc de nimicire

2. Punerea la pas a justitiei

3. Legi speciale

4. Un plebiscit fraudulos

5. Barajul cenzurii

6. Delapidarile de bani publici

7. Teroarea asupra femeilor

8. Izvorul puterii lui Antonescu

9. De la alianta la vasalitate

10. Pretul puterii

11. Miscarea în tratativele germano-române

VII. „PE MARGINEA PRAPASTIEI“

1. Lovitura de gratie

2. Nici un mijloc de aparare

3. O afirmatie absurda

4. Masluirea istoriei

5. „Lipsa de simt national si discernamânt patriotic“

6. „Privire generala“

7. Acapararea aparatului administrativ

8. Intelectualii pusi la index

9. Oameni nepriceputi

10. Subplantarea personalului inferior

11. Corpul Muncitorilor Legionari

12. Înarmarea legionarilor

13. Horia Sima pregateste o lovitura de stat

14. Se trece la executia loviturii

15. Crescendo al teroarei

16. Descinderi la lojile masonice

17. Petrascu în focul reflectoarelor

18. Asasinarea maiorului Döring

19. Tragicele zile din ianuarie. O demonstratie imposibila

20. Întinarea memoriei Capitanului

21. Caracterul general al lucrarii

VIII. ÎN BATAIA FURTUNII

1. Framântarile legionare din tara

2. Ce s-a ales de guvernul legionar?

3. Orientarea grupului carlist

4. Destinul Profesorului Codreanu

5. Mentorii Profesorului

6. Liliana Protopopescu

7. Vizita lui Neagoe Flondor la Berlin

8. Încercari de apropiere de Miscare

IX. SFÂRSITUL UNUI AN TRAGIC

1. Presiuni din toate partile

2. Caderea Odessei

3. Un Craciun linistit

X. 1942: ANUL STABILIZARII POLITICE

1. Relatiile dintre noi

2. Bombardament englez la Rostock

3. Revista Axa reapare la Rostock

4. Sarata. Planul diabolic al lui Antonescu de exterminare a Legiunii

5. Întâlnirea cu studentii din Berlin

6. Ajutoare din alte garnizoane

7. Guvernul spaniol se intereseaza de soarta noastra

8. Un curier din tara

9. Înlocuire lui Legath

10. O vara exceptionala

11. Intensa activitate legionara

12. Complotul de la Rostock

XI. FUGA ÎN ITALIA

1. Un proiect politic

2. Calcarea angajamentului fata de Germania

3. Pregatiri pentru evadare

4. Ce las în urma

5. Un raspuns ambiguu

6. O veste uluitoare

7. O întrecere cu timpul

8. Vladimir Clain

9. În faza finala

10. O calatorie fara incidente

11. Întâia zi la Roma

12. Întoarcerea Tianei la Berlin

13. Enescu informeaza pe Mario Appelius

14. Situatia critica a frontului

15. Un semnal nelinistitor

16. O vizita neasteptata

17. Un functionar al Ducelui

18. Întoarcerea prizonierului

19. La sediul Gestapo-ului din Alexanderplatz

20. „Die Entscheidung wird fallen“

21. Internat în lagarul de la Buchenwald

22. În închisoarea lagarului Sachsenhausen-Oranienburg

XII. O PRIGOANA ÎN PRIGOANA

1. O noua prigoana

2. Am facut o greseala plecând în Italia?

3. Asaltul de la Marienehe

4. De la Berkenbrück la Buchenwald

5. Goana dupa legionari

6. Odiseea Tianei

7. Schimbare la Legatia Româna

8. Zguduiri în sânul SS-ului

9. Urgia din tara

10. Nici femeile n-au fost crutate

11. Mitraliere la închisori

XIII. VIATA ÎN LAGAR

1. Leit-motivul internarii în lagar

2. Sonderlager Fichtenhain

3. De la Buchenwald la Dachau

4. Petrascu – tinta predilecta a atacurilor

5. Cum am trait în lagar

6. Cruzimi inutile

7. Ultimii mohicani

XIV. EVOLUTIA POLITICA A LEGIUNII ÎN TARA

1. Succesiunea Costea

2. Iosif Costea si regimul antonescian

3. Ilie Rotea intra în scena

4. Doua destine

5. O tragedie

6. Cursul singuratic al lui Horatiu Comaniciu

7. Un complot în închisoare

XV. RUPTURA

1. Petrascu preda comanda lui Mile Lefter

2. Sub comanda lui Mile Lefter

3. 3 Iulie

4. Limpezirea apelor

5. Spre o noua conducere

6. Un om providential

7. Componenta grupului dizident

8. Biruinta loialitatii

9. Atmosfera apasatoare de la Dachau

10. Sfârsitul experientei Papanace

11. Doua profetii

XVI. PRABUSIRE SI LIBERTATE

1. Deznodamântul de la 23 August

2. Un fulger în captivitate

3. Cu trenul spre Prusia Orientala

4. Întrevederea cu Himmler

5. În vila lui Ribbentrop

6. Un manifest catre tara

7. O noua întâlnire cu Himmler

8. Cu avionul la Budapesta

9. La Budapesta

10. Cu generalul Phleps

11. Înapoi la Viena

12. Sânge si libertate la Buchenwald

13. Dachau – punctul final al unei drame

I

FUGA ÎN NECUNOSCUT

„Omul care s-a ridicat la Conducerea Statului pe mormintele legionarilor ne-a lovit fara mila cu ajutorul unei puteri straine. Cum facuse si Carol al II-lea înaintea lui, Generalul Antonescu odios continuator al acestuia.”

1. O NOUA PRIGOANA

Cu toate ca Miscarea Legionara nu avusese nici o raspundere în dezlantuirea asa-zisei „rebeliuni”, îndata dupa ce am dat ordin legionarilor sa se retraga din institutiile publice, Generalul Antonescu s-a napustit cu cea mai mare furie asupra noastra, desi nu mai avea nici un motiv, ostilitatile fiind încheiate de la orele 5 dimineata, 23 Ianuarie, când a fost difuzat comunicatul meu.

Cum se explica aceasta noua provocare a lui Antonescu? El vroia sa demonstreze poporului ca lui si numai lui se datoreaza înabusirea „rebeliunii”.

– Reichul german n-ar fi avut nici un amestec în potolirea asa-zisei „rebeliuni”, când stiut este ca Hitler ne-a dat un ultimatum, amenintând cu interventia diviziilor germane aflate atunci în România.

– Nici ordinul meu dat legionarilor de a evacua cladirile publice nu fusese luat în considerare de Conducatorul Senatului, deoarece „bande rebele” continuau dezordinile în toata tara.

– A fost nevoie de interventia armatei, în ziua de 23 Ianuarie 1941, care a tras fara mila în toti aceia care cutreierau strazile, neintrând în legalitate.

Deci, în ultima analiza, armata a înabusit „rebeliunea”. Ce germani, ce ultimatum de la Hitler, ce ordine de la Conducerea Miscarii! El si numai el, Generalul Antonescu, cu bravii lui ostasi, au salvat tara de la anarhie! Aceasta era ideea ce o propaga Antonescu dupa „victorie”, uitând ca în zilele anterioare s-a retras timorat în Palatul Prezidential si n-a cutezat sa faca fata rezistentei. Abia dupa primirea telegramei de la Hitler, i-a revenit curajul, luând forma dementa de cruzime si bestialitate.

Si cum s-a manifestat în ziua de 23 Ianuarie 1941 „vitejia” Generalului? Tragând fara nici o alegere lumea de pe strada. Majoritatea erau pasanti, oameni care iesisera la spectacol, neamestecati în lupte. Între cei cazuti, putini legionari, care, conform ordinului dat de mine, se pregateau sa evacueze cladirile publice. Soldatii erau pusi de comandantii lor sa stea la pânda în jurul cladirilor si când vedeau ca iese cineva din ele, trageau si omorau. Au cazut legionari la Prefectura, în Strada Romei, la sediul din Strada Strasbourg si alte localuri mai mici.

Seara, Antonescu putea sa arate germanilor bilantul represiunii inutile: 800 de morti, aliniati la morga, pentru judecata de apoi. De acest masacru nu vorbeste nimeni si nu-l condamna pe Antonescu, caci gloata mortilor era formata de tineri crestini din masa anonima a Capitalei, secerati de gloante. Se vorbeste si se condamna numai uciderea unor evrei, tot atât de anonimi ca si crestinii care au cazut victima uneltirilor conducerii lor pe lânga Generalul Antonescu.

Dar cu aceasta nu s-a terminat ferocitatea lui Antonescu. Era începutul unei noi prigoane. Bucurându-se de protectia armatei germane din România, Antonescu a dat ordin sa fie arestati toti fruntasii Legiunii si toti ministrii legionari, presupusi a fi amestecati în dezlantuirea „rebeliunii”. Pe lânga ei, toti aceia care s-au baricadat în institutiile publice, majoritatea functionari de-ai lor, care le-au aparat cu viata contra loviturii de Stat a Generalului Antonescu. Victime nevinovate, toti acestia erau destinati sa-si sfârseasca zilele în fata plutoanelor de executie, în închisori sau, ca o „masura de garantie”, sa fie trimisi pe front, cu ordinul de a nu se mai întoarce vii.

2. „ DE LA HORIA SIMA PÂNA LA ULTIMUL BORFAS”

Intentiile sanguinare ale Generalului apar si mai clar în proclamatiile ce le-a dat catre tara, dupa „triumfala” înabusire a „rebeliunii”.

Într-una din aceste proclamatii delirante, spunea ca a dat ordin sa fie capturati toti cei responsabili de „rebeliune”, „de la Horia Sima pâna la ultimul borfas”.

Fara îndoiala ca în cursul „rebeliunii”, si-au facut aparitia si borfasi, oameni fara capatâi, care profita de orice tulburare sociala, pentru a sparge casele oamenilor si a le prada. Dar a ma pune pe mine alaturi de aceste scursori sociale, nu era numai o insulta pentru mine, dar arata si caracterul infam al Generalului. În atâtea discursuri publice anterioare a avut aprecieri elogioase la adresa mea, iar acum, în proclamatiile adresate tarii, coborâsem pe scara valorilor pâna a ma azvârli în drojdia societatii.

Dar mai important decât acest ofense vulgare, era decizia ce o luase Generalul pe plan politic în relatiile cu Miscarea. Daca pe Seful Legiunii îl trateaza în modul acesta ignominios, înseamna ca o reconciliere nu mai e posibila si ca va împinge prigoana pâna la exces. O actiune totala contra Legiunii, al carui obiectiv final nu putea fi decât anihilarea ei.

Am înteles în primul moment, dupa aceste izbucniri de ura dementiala, ce soarta îmi rezerva Antonescu. De aceea pe cât mi-a fost posibil, am cautat sa nu ajung în mâinile lui. Din vestile ce s-au infiltrat de la Presedinte, am aflat ca Generalul vroia sa termine cu mine în mod sumar. „Armata”, indignata de cele petrecute, considerându-ma pe mine principalul responsabil, ma va pune la zid si ma va împusca.

În seara de 23 Ianuarie 1941, mi s-a pus în vedere de catre Serviciul German de Securitate (SD) sa parasesc locuinta lor, în timp ce ceilalti camarazi ai mei care se aflau acolo, continuau sa se bucure de ospitalitatea lor. Probabil, în urma unor ordine venite de la Berlin, se facuse aceasta discriminare. Vor fi salvati toti si dusi în Germania, în afara de oaia neagra, Horia Sima.

Am fost invitat de Geissler, seful Gestapoului din Bucuresti, sa înnoptez la el. Am fost bucuros de aceasta mâna de ajutor ce mi se întinsese, când altii îmi aratau usa. Locuinta lui Geissler avea însa un dezavantaj. Nu se bucura de statut diplomatic, cum era cazul cu SD. Asadar, la Geissler, autoritatile puteau face perchezitii. La scurt interval de la intrarea mea în casa lui Geissler, apare Doamna Liliana Protopopescu, sotia profesorului, ca sa ma întrebe daca locuinta în care ma aflu este sigura. Altminteri, ea îmi va cauta o alta gazda. I-am raspuns ca ma simt în siguranta si i l-am aratat pe Geissler, gazda mea.

Abia pleaca Doamna Protopopescu si apare un alt oaspete: un elvetian, numit Otto Gier, o figura curioasa, dar care nu-mi trezea nici o banuiala. Îl vedeam adeseori în tovarasia lui Geissler si îl credeam un agent al acestuia. Dar Gier venea adeseori si pe la Presedintie si m-a vizitat si pe mine. De aici a tras concluzia Geissler ca elvetianul este un prieten-informator al nostru. În realitate, Gier n-avea nimic comun, nici cu Geissler si nici cu noi, ci facea acest joc ca sa-si serveasca mai bine centrala de la Berna. Când a aparut Gier la Geissler, l-am primit atât eu cât si seful Gestapoului cu semne de bucurie, vrând sa aflu de la el ce se mai unelteste la Presedintie. Confuzia persista si era cât pe ce sa-mi fie fatala.

Dupa plecarea lui Gier, nu stiu ce s-a întâmplat ca Geissler, care îmi oferise cu atâta amabilitate locuinta lui, si-a schimbat brusc atitudinea, si-mi comunica, vadit jenat, ca nu ma poate gazdui. Nu mi-a spus motivul. Primise probabil vreun telefon de la Berlin, prin care i se ordonase sa se debaraseze de mine. Eram un fel de vânat liber si nu vroiau sa-l supere pe Generalul Antonescu.

N-am mai insistat în explicatii, ci, însotit de credinciosul Boian, am parasit casa. Aceasta a fost salvarea mea. Nici n-am iesit bine din casa si patrunde în locuinta lui Geissler o patrula militara, comandata de un ofiter, pentru a face perchezitie.

Ce se întâmplase? Gier, cum m-a vazut cu Geissler, si-a dat arama pe fata. S-a dus la Presedintie si a denuntat ca ma ascund. Imediat s-a dat alarma si casa lui Geissler a fost invadata de soldati. Fara sa-si dea seama, Geissler mi-a salvat viata. O jumatate de ora interval si as fi cazut în mâna zbirilor lui Antonescu.

3. VAGABOND PE STRAZILE CAPITALEI

Am iesit de la Geissler naucit. Nici reprezentantii germani din Bucuresti, apropiati ideologic de noi, camarazii nostri oarecum, nu erau dispusi sa ma ajute. Îsi luasera mâinile de pe mine, caci asa primisera probabil ordine de la autoritatile superioare. Eram declarat vânat liber si din partea lor.

În acest moment s-a nimerit sa fie cu mine credinciosul Boian. Avea o masina Ford, de tip vechi, pe care o folosea la Serviciul Ordinii. Nu stiu cum s-a facut ca aparuse cu el si Octavian Rosu.

Ne-am urcat toti trei în masina. Dar unde sa mergem? Nimeni nu stia un loc sigur. Singurul lucru bun ce-l constatasem în acel moment era ca încetasera împuscaturile si se reluase circulatia pe strazile Capitalei. Rosu are o idee. Ce-ar fi sa-l cautam pe Colonelul Vorobchievici? Îl cunostea Rosu de la Berlin. Era atasat militar. Vorobchievici se atasase de Miscare dupa biruinta si, la un moment dat, chiar ma gândeam sa-l propun Generalului ca Sef al Serviciului Secret, în locul lui Moruzov, care pierise în evenimentele de la Jilava. Nu s-a ajuns aici, deoarece Antonescu avea omul lui, pe Eugen Cristescu, pe car l-a numit la începutul lui Ianuarie 1941.

În disperare de cauza, m-am asociat parerii lor. Vorobchievici locuia pe Soseaua Stefan cel Mare, într-un apartament la etaj. Ajungând în fata casei lui, Rosu s-a urcat la Colonel ca sa sondeze terenul. Dupa câteva minute, s-a întors în fuga, speriat, spunându-i lui Boian sa dea drumul repede la masina. Ne-a spus gâfâind ca tocmai în acel moment casa lui Vorobchievici era calcata de o patrula militara si sotia acestuia i-a facut semn sa plece.

Ne-a intrat groaza în suflet. Unde sa gasim adapost? De data asta îmi vine mie în gând ceva. Ce-ar fi sa încercam la Dr. Repezeanu, vechea noastra gazda din timpul prigoanei carliste si care ramasese necunoscuta si în timpul guvernarii noastre? Dr. Repezeanu locuia undeva pe o straduta în apropierea Garii de Nord. Aici locuise multa vreme, în conditii de siguranta, si Vasile Christescu. Pornim cu masina spre casa Dr. Repezeanu. Daca nu locuia nimeni acolo, aveam un adapost sigur. Dar nici aici nu avem noroc. Era casa în care locuise în cursul guvernarii noastre inginerul Nae Horodniceanu. Acesta detinuse o functie înalta în timpul guvernarii, încât, dupa toate probabilitatile, zbirii lui Antonescu vor da de urmele lui. Nae Horodniceanu era un vechi cunoscut al familiei Repezeanu, înca din timpul Capitanului. Când m-a vazut, îndata si-a facut bagajul si a evacuat casa. Dupa un minut de reflectie, mi-am dat seama ca nici locuinta Dr. Repezeanu nu era potrivita pentru noi. Dupa toate probabilitatile, autoritatile o vor descoperi, cautându-l pe Horodniceanu, si în locul acestuia, vor da de un vânat mai pretios.

Dupa câteva clipe de sedere la familia Repezeanu, care ne ruga staruitor sa ramânem, ne-am urcat din nou în masina si am plecat. Dar unde? N-am gasit nici o solutie unde sa poposim în noaptea aceea decât sa bat la usa unei surori a mea, care era casatorita cu un avocat numit Busuioceanu. Aveau o casuta a lor particulara, tot în apropiere de Soseaua Stefan cel Mare. Ca sa nu ramânem în strada sau umblând în nestire cu masina pe strazile Capitalei, m-am decis sa risc o noapte la ea. Ma gândeam ca politia antonesciana era în curs de reorganizare si nu va ajunge asa de repede pâna la cumnatul meu. Mi-au oferit un pat în propriul lor dormitor. Boian si Rosu plecasera, ramânând ca o dau azi dimineata sa vina din nou cu ultimele vesti. Fireste ca am avut un somn chinuit si greu, cu teama în suflet sa nu apara vreo masina nedorita în fata casei.

Pe la 5 dimineata, într-adevar, se aud în poarta bataile fatidice. Politia, ne-am zis cu totii, când colo, în pragul portii apare camaradul Boian, însotit de doi ofiteri germani, îmbracati în uniforma. Erau Bollschwing, seful Serviciului SD si ajutorul lui, Gunne. Venisera sa ma ia cu ei si sa ma puna în siguranta. În decurs de câteva ore, se petrecuse ceva la Berlin. În timp ce în seara de 23 Ianuarie, eram declarat vânat liber si, ca urmare, toate autoritatile germane îsi luasera mâna de pe mine, acum primisera si ei ordin de la Himmler ca sa ma salveze.

Mi-au comunicat ca voi fi mai în siguranta la Brasov, la locuinta lui Andreas Schmidt si au venit sa ma duca cu masina lor. La locuinta acestuia, politia lui Antonescu nu ar fi cutezat sa patrunda. Pentru mai mare siguranta, pe drum, pâna la Brasov, s-a gândit sa ma ascunda în cufarul masinii, asezat în spatele vehiculului. Am acceptat, caci nu era alta solutie. M-am ghemuit cum am putut în cufar, care era prevazut cu o gaura pentru a putea respira. Cum am scapat din raza Bucurestiului, credeam ca, de acum înainte, nu ma mai pândea nici o primejdie. Dar n-a fost asa.

4. DE LA BUCURESTI LA BRASOV

Drumul de la Bucuresti la Brasov l-am facut ghemuit în cufarul masinii. Pe sosea, erau posturi militare care controlau vehiculele. Bineînteles, cum vedeau uniformele germane, nimeni nu cuteza sa ceara legitimatiile. Pâna la Ploiesti, nici un incident. Aici am avut o oprire mai lunga. În centrul orasului, Bollschwing si Gunne au fost interogati, li s-au cerut hârtiile si dupa câteva ezitari, au fost lasati în pace. Era vreun denunt, banuind ca voi pleca spre Brasov? Un ofiter numai, seful patrulei, se uita neîncrezator la cufar, care era de oarecare proportii, dar n-a cutezat sa ceara deschiderea lui. Am stat ghemuit, cu sufletul la gura, si nici nu cutezam sa mai respir de frica.

În sfârsit porneste masina. Clipele ti se par milenii în astfel de situatii. De la Ploiesti la Brasov, n-am avut nici un control si nici o oprire.

La Brasov am ajuns la orele 11 dimineata. Am fost scos din cufar si m-am asezat în spatele masinii: „Nu mai e nici un pericol”, îmi spune Gunne.

Din Piata Sfatului, pornim spre casa lui Andreas Schmidt, care locuia o straduta ce urca spre Tâmpa.

La Brasov era iarna. Cazuse multa zapada si pe ulita pe care locuia Andreas Schmidt era înghetata. Zapada se întarise si vehiculele se miscau greu.

Masina urca gâfâind, pâna ce a ajuns la un deal mai ascutit, de unde nu vroia sa mai înainteze. Gunne îi dadea maximum de viteza, dar rotile se învârteau pe loc, refuzând sa prinda teren. Aproape o ora a durat încercarea lor de a trece hopul. Masina mereu cadea la locul de plecare, fiind gata sa se rastoarne. Se strânsesera trecatori, care se uitau la noi, mirându-se de isprava. Dar daca printre trecatori se gasea cineva care sa ma recunoasca? M-am ghemuit cum am putut în fundul masinii, asteptând dintr-un moment într-altul sa-si ia zborul pe deal în sus.

Masina facea zgomot, zvârlea zapada de sub roti, icnea sub presiunea motorului, dar atât. Nu pornea mai departe. Parca era un facut. Bollschwing si Gunne se decid sa se întoarca în oras si sa-mi caute adapost la un camarad de-al lor, Lipphardt. Aici am stat câteva ore. De la acesta aflam cu surprindere ca tocmai în timpul când noi ne luptam cu alunecusul, casa lui Andreas Schmidt fusese invadata de un grup de soldati si perchezitionata. Socoteau ca îl vor gasi pe....Horia Sima. Ce minunata întâmplare! Refuzul masinii de a urca dealul, mi-a salvat viata.

În sfârsit, dupa ce soldatii s-au retras si nu mai era nici un pericol, am fost condus pe jos la casa lui Andreas Schmidt. Era o casa mare, spatioasa, cu un etaj si parter. O adevarata cetate. Pe Andreas Schmidt nu l-am vazut. Am fost însotiti de camarazi de-ai lui. În acel moment, în casa nu se afla nimeni. Însotitorii mei mi-au spus ca trebuie sa ramân câteva zile singur în casa, pâna ce-mi vor gasi un alt adapost. Mi-au aratat casa, locul de dormit, camera de provizii si mi-au spus sa nu raspund la nici un telefon si nici sa deschid usa daca suna cineva.

Din acel moment nu s-a mai aratat nimeni. Toata ziua stateam la pânda în odaile de sus, ca sa observ daca nu se apropie cineva. Nu m-am simtit bine în singuratatea aceasta. Ma temeam de o noua descindere, dar n-a venit nici un oaspete nedorit.

5. DE LA BRASOV LA SIBIU

Am iesit din „angoisse”, abia când a aparut un grup de camarazi din „Grupul Etnic German”, organizatie condusa de Andreas Schmidt. Erau 4 sau 5 tineri, îmbarcati într-o masina. Timpul de înmuiase, încât au putut urca panta. Mi-au comunicat ca ma vor duce la Sibiu, unde au gasit un loc de adapost mai sigur. Mijlocul de locomotie, tot masina. I-am întrebat daca sunt controale pe drum, gândindu-ma la incidentul de la Ploiesti. Mi-au spus ca exista un singur control militar la iesirea din Brasov, pe soseaua care duce spre Fagaras, dar nu e nici o primejdie. Poti sa treci prin el foarte usor. Eu am fost mai putin încrezator decât ei si le-am cerut sa-mi procure o uniforma germana de SS, daca voi merge în masina cu ei. Au acceptat si mi-au adus o tunica neagra de ofiter SS, iar pe cap un chipiu impunator din organizatia „Totenkopf”. Nu aveau pantaloni si nici cizme, încât daca as fi silit sa cobor din masina, oricine ar fi descoperit trucul si m-ar fi arestat. Mi-am pus niste ochelari si am plecat.

La iesirea din oras, controlul n-a fost asa de simplu cum spuneau ei. Era o ceata de plutonieri majori si de agenti în civil, care faceau controlul, 7-8 persoane. Au cerut actele însotitorilor mei, le-au cercetat amanuntit, dar mie nu mi s-au adresat, impunându-le respect uniforma neagra SS. Au azvârlit o privire banuitoare spre mine, dar n-au cutezat sa ma întrebe de acte. Au salutat si am plecat. Scapasem dintr-o primejdie. Dumnezeu m-a scapat si de asta data.

De la iesirea din Brasov nu am mai fost tulburati de nici un control. Era clar ca paza antonesciana se concentrase în raza Bucurestiului si apoi pe soseaua Bucuresti-Brasov, unde banuiau ca as fi putut sa ma ascund. Era clar ca se montase o aparatura puternica în jurul Brasovului.

Se facuse noapte când am intrat în Sibiu. Am tras iarasi într-un loc nepotrivit, plin de primejdii, în fata restaurantului „Împaratul Romanilor”, frecventat de toata protipendada Sibiului. Am ramas iarasi singur în masina, iar însotitorii mei au intrat în local, cautând pe cineva. Probabil pe unul din membrii organizatiei lor din Sibiu.

Dupa putin timp, au revenit însotiti de un camarad de-al lor, numit Schuller. Mi-au comunicat ca voi fi gazduit în casa lui. Schuller mi-a facut o excelenta impresie. O figura simpatica, de care îmi aduc cu drag aminte pâna astazi.

Pornim cu masina spre locuinta lui Schuller, într-o strada de al carui nume nu-mi amintesc. Mi-am luat ramas bun de la însotitorii mei si m-am asezat în noua locuinta.

6. POPASUL LA SIBIU

Familia Schuller, la care am fost condus de organizatia sasilor din Sibiu, era o familie modesta de functionari. Atât el cât si sotia lui s-a purtat admirabil cu mine. Nu numai ca m-au ascuns si m-au ferit de indiscretii, dar au cautat sa-mi faca viata cât mai comoda pentru a uita de situatia tragica în care ma aflam. Eu, care fusesem aclamat de sute de mii de oameni, acum sedeam între patru pereti. Mi-au cedat camera lor cea mai bun, desi aveau copii, iar sotia lui cumpara de la piata tot ce era mai bun.

În timpul sederii mele acolo, sunt trei evenimente importante de semnalat:

1. A venit într-o zi Andreas Schmidt la mine, seful grupului etnic german, ca sa-mi ceara din partea Berlinului sa fac o dare de seama, un fel de mic istoric al asa-zisei „rebeliuni”. I-am povestit cele întâmplate si i-am dat si ceva în scris. Cum nu aveam nici eu si nici gazda coli albe, mi-am pus gândurile pe niste resturi de hârtie. A fost o expunere detestabila ca prezentare, dar si incorecta ca gândire. Într-o ora, cât a stat la mine Andreas Schmidt, am vorbit cu el si a trebuit sa-i fac nota sumara asupra evenimentelor.

Data fiind situatia în care ma aflam, am preferat sa nu-l atac direct pe Antonescu, desi el era vinovatul principal. Nu vroiam sa mai azvârl ulei peste foc, stiind ca intrase în gratiile lui Hitler si tot ce savârsea era cu aprobarea acestuia. Ma mai gândeam ca poate, mai târziu, se va putea restabili colaborarea cu Miscarea. Era o naivitate, caci toate le vroia Antonescu, în afara de o reluare a colaborarii cu Miscarea, cum au dovedit-o evenimentele ulterioare. O scrisoare a mea, prea lamuritoare, nu se stie unde ar fi ajuns la Berlin si ce urmari ar fi avut. La ora aceea, eu nu eram un om liber, ci viata mea depindea de bunul plac al Berlinului. Un ordin venit de la Hitler m-ar fi expus la grave primejdii. Atât SD din Bucuresti cât si Grupul Etnic German si-ar fi ridicat mâinile de pe mine si cadeam în mâna zbirilor lui Antonescu.

2. Fiind în baie si vrând sa deschid o ferestruica groasa, care era întepenita, mi-am taiat vena de la mâna stânga. Norocul a fost ca nu mi-am taiat nervul, caci altfel mâna îmi ramânea anchilozata. Dar sânge mi-a curs din abundenta. Eram speriat si sângele nu se mai oprea. Acasa nu era nimeni. Schuller era la serviciu, iar Doamna dupa cumparaturi. Ce sa fac? Sângele nu se mai oprea. În disperare de cauza, am deschis usa de-afara si m-am adresat vecinului din fata, fara sa stiu cine este. I-am spus ce mi s-a întâmplat, i-am aratat rana si l-am rugat sa se duca în oras si sa-mi aduca un medic. În acel moment, soseste sotia lui Schuller. Aceasta vazând starea în care ma aflu, mi-a spus sa intru în casa si se îngriji ea de medic. Cu o fâsie, mi-a legat puternic bratul ca sa nu-mi mai curga sânge, si apoi a telefonat sotului ei. Acesta a venit în graba, însotit de un medic german, care facea parte din organizatia lor. I s-a comunicat cine sunt. Acesta n-a vorbit nimic si nici nu m-a întrebat nimic. Între timp, sângele se oprise. M-a pus sa închid mâna si sa o deschid. Nu era anchilozata, ceea ce însemna ca nervul nu fusese atins. Mi-a pus o alifie peste rana si apoi un bandaj. Mi-a spus la plecare ca nu e nimic grav si sa fiu linistit.

Si acum sa întregim istoria. Domnul din fata, pe care îl solicitasem sa-mi caute un medic, era într-o situatie asemanatoare cu a mea. Se ascundea si el de autoritatile române, fiind un dezertor din armata. Vazându-ma pe mine, o mutra necunoscuta, tot la niste sasi de-ai lui, si-a imaginat ca si eu sunt dezertor ca si el si ma ascund la familia Schuller. Într-adevar, nu a vorbit cu nimeni nimic si incidentul n-a avut nici o urmare.

3. Era cam pe la sfârsitul captivitatii mele la Sibiu. Uitându-ma într-o dimineata pe geam – casa lui Schuller era la etaj – vad în curtea interioara, care cuprindea mai multe cladiri, ca un fel de piateta, un colonel si un grup de soldati, care cautau, nu stiu ce pe la apartamentele de jos. Se uitau prin curte, îi întrebau pe locatari, dupa ce sunau la usa lor, si apoi plecau. De fapt ei nu venisera sa ma caute pe mine. A fost o coincidenta. Nu stiu ce cautau. Dar eu care eram la etaj si îi urmaream cu înfrigurare, mai ales ca eram singur în acasa, am trecut prin alte momente de groaza. Sa fi vorbit vecinul din fata?

Încolo, ascultam radio si citeam ziarele pe care mi le aducea Schuller seara.

Comunicate peste comunicate de la Presedintie, în care se anuntau noi arestari de „rebeli”. Apoi acuzatii odioase la adresa legionarilor, mai ales delapidari de bani publici. Se anunta constituirea de Consilii de Razboi pentru judecarea si pedepsirea „rebelilor”. O campanie bine orchestrata de miselii si calomnii.

Eram surprins ca guvernul german tolereaza aceasta avalansa de infamii, în organele de presa controlate de guvernul român.

7. ÎNAPOI LA BUCURESTI

Toate miscarile mele, dupa ce am fost luat de SD si condus la diferite locuri de adapost, nu mai erau controlate de mine. Eram la discretia prietenilor mei, care, la rândul lor, ascultau de ordinele ce le primeau de la Berlin. Ca sa ramân multa vreme în tara, târât dintr-un oras într-altul, nu era dorit nici de mine si nici conceput de ei. Era o povara care apasa greu pe organizatia lor, dar si relatiile dintre Hitler si Antonescu. Ce aveau de gând cu mine? În mijlocul acestor framântari, pe la începutul lui Martie 1941, apare Gunne la locuinta lui Schuller.

Gunne mi-a comunicat ca, dupa parerea lor, a SD, este necesar sa parasesc cât mai repede tara si sa ajung la Berlin, unde voi avea prilejul sa expun situatia superiorilor lor cât si forurilor înalte ale guvernului german. O serie de camarazi au si sosit la Berlin, dar este bine sa fiu si eu printre ei. Am fost de acord cu statul lui, cunoscându-l pe Gunne cât si pe seful lui, Bollschwing, prieteni loiali ai Miscarii, tot aceia care si-au riscat si cariera ca sa ne salveze. Daca era cineva capabil sa îmbunatateasca situatia Miscarii, ferindu-ne de ura lui Antonescu, era tot guvernul german, acelasi care era responsabil si de decizia luata la 23 Ianuarie 1941, de a pune armata germana la dispozitia Conducatorului. Numai guvernul german putea sa repare eroarea facuta.

Planul lui Gunne era urmatorul: sa plecam cu masina înapoi la Bucuresti. Voi fi gazduit la serviciul lor, unde nu mai e nimeni. Grupul legionar ce fusese gazduit de ei a fost transportat la Berlin. De aici, voi pleca cu el în Bulgaria. Voi fi gazduit de Legatia germana din Sofia. Mai departe, la proxima ocazie, voi pleca cu avionul la Viena si, de aici, oamenii lor ma vor conduce la Berlin.

N-am mai zabovit nici o noapte în casa lui Schuller. În aceeasi zi, ne-am luat zborul spre Bucuresti, cu Gunne la volan. Întrebându-l pe Gunne, daca mai sunt controale pe sosea pâna la Bucuresti, mi-a raspuns ca au disparut. Dar totusi, ca masura de prevedere, mi-a dat o tunica si o capela militara germana, aduse de el. Sedeam lânga el în masina, încât parea ca sunt o ordonanta de-a lui. El avea uniforma de ofiter Waffen SS.

Într-adevar, cum spusese, calatoria s-a realizat fara incidente. Pe sosea, numeroase trupe germane, care se revarsau spre Muntenia, de unde treceau Dunarea si plecau în Bulgaria. Am plecat înainte de masa de la Sibiu. Mi-am luat ramas bun de la gazde, care au împartasit cu mine atâtea momente grele. Spre seara, am ajuns la Bucuresti si am tras la Serviciul lor. Casa era ocupata de soldati din unitatea lor, care îndeplineau diferite functii, în special mânuiau aparatele de transmisiune TF.

A doua zi de dimineata, Gunne mi-a pus problema daca nu vreau sa-l vad pe Comandantul Legionar Parintele Boldeanu, care conducea Miscarea din clandestinitate. Cu multa multumire sufleteasca, i-am raspuns ca accept propunerea lui. Eram enorm de interesat, ca înainte de a trece în Bulgaria si a parasi tara, pentru cine stie cât timp, sa am o întâlnire cu responsabilul organizatiei noastre în clandestinitate. L-am rugat sa ia contact cu Parintele Boldeanu si sa-l aduca la sediul lor.

În aceeasi dupa amiaza, pe înserate, a sosit Parintele Boldeanu. A fost mare bucuria, caci ne lega o veche prietenie si afectiune. I-am comunicat ca voi parasi tara si l-am rugat sa-mi faca o expunere a situatiei politice din acel moment. Eu, izolat la Sibiu, pierdusem contactul cu Miscarea. Doar invectivele ce le citeam în gazete.

Parintele Boldeanu era supra-optimist. Dupa toate informatiile lui, Antonescu si-a dat seama de gafa pe care a facut-o cu împuscaturile si arestarile în masa si ar vrea sa ajunga la o întelegere cu Miscarea. În acest sens, Generalul a facut tatonari în mai multe directii. El crede ca Antonescu este la pamânt si nu asteapta decât un cuvânt din partea mea, ca sa reia legaturile.

Informatiile lui era „mirifice”. Situatia nu era asa de roza pentru noi, cum o descrisese Boldeanu. Dar eu nu aveam de unde sa stiu. Ne aflam într-un moment de acalmie. Se studiau la Presedintie noile masuri de represiune. Un popas, de fapt, în întreprinderea de exterminare a Miscarii. În nici un caz nu se ajunsese la o decizie de „împacare”.

Informatiile Parintelui Boldeanu veneau de la cine stie cine, pentru a induce lumea în eroare. Iar eu, lipsit de orice element de orientare, l-am întrebat pe Boldeanu, ce sa fac? El m-a sfatuit sa-i scriu o scrisoare „împaciuitoare” Generalului si el se va îngriji ca rândurile mele sa ajunga în mâine acestuia. M-am apucat de treaba si am redactat scrisoarea. Nu puteam refuza aceasta oportunitate. Ma gândeam si la miile de camarazi arestati, care asteptau sa fie judecati. I-am înmânat scrisoarea si ne-am despartit cu îmbratisari si emotii. Cine stie când ne vom mai vedea?

Parintele Vasile Boldeanu s-a dus cu scrisoarea mea la profesorul Gavanescul si i-a predat-o cu rugamintea de a cere audienta Generalului si sa i-o înmâneze.

Profesorul Gavanescul, la rândul lui, a fost extrem de bucuros când a citit scrisoarea mea si i-a spus lui Boldeanu ca el crede ca îsi va produce efectul dorit. Vedea în ea un semn de destindere care va duce la pacificarea tarii.

Profesorul Gavanescul a fost primit imediat la Presedintie, când a comunicat la telefon ca vine cu o „veste importanta”. Dar dupa ce Antonescu a vazut de la cine vine scrisoare si a citit-o, a avut o explozie de revolta. S-a sculat de pe scaun si l-a apostrofat pe Profesor cu mare violenta:

– Cum de el, mare profesor si mare nationalist educator al tinerelor generatii, are legaturi cu „rebelii”, care vor sa darâme Statul? Era pe punctul de a-l da afara din cabinet.

Generalul Antonescu si-a rezervat dreptul de a raspunde scrisorii mele prin ziare, reluând acuzatiile contra legiunii. Falsele informatii ale lui Boldeanu l-au expus pe Profesorul Gavanescul unui tratament penibil. Antonescu ramasese tot atât de rau si de intratabil.

Bineînteles ca i-am aratat scrisoarea si lui Gunne, pentru a evita orice surprize din partea cercurilor germane. Am convenit cu el ca îndata dupa plecarea Parintelui Boldeanu, noi sa pornim spre Bulgaria, pentru a nu provoca o întetire a urmaririlor din partea lui Antonescu. Când va afla ca ma aflu înca în tara si chiar la Bucuresti, cine stie ce se poate întâmpla? Când scrisoarea va ajunge în mâna lui Antonescu, noi trebuie sa fim departe de Bucuresti, peste celalalt tarm al Dunarii.

II

ÎN BULGARIA

„Alungat din patrie, am luat din nou toiagul pribegiei în strainatate. Lasam în urma o tara însângerata si zeci de mii de familii expuse cruzimii trufasului Conducator.”

1. TRECEREA DUNARII

Asa cum am convenit cu Gunne, trebuia sa parasesc cât mai repede Bucurestiul, pentru a nu cadeau eu însumi victima a scrisorii mele de împaciuire. Cu Parintele Boldeanu m-am mai întâlnit chiar în dupa amiaza zilei când am sosit la Bucuresti. A doua zi, 23 Martie 1941, ne-am urcat în masina si am luat directia spre Giurgiu, unde pionierii germani construisera un pod de pontoane, pentru trecerea diviziilor lor în Balcani. Nu eram decât noi doi în masina. Gunne, ofiter german, iar eu, un fel de ordonanta a lui.

Drumul pâna la Giurgiu a decurs în liniste, iar trecerea podului s-a savârsit fara incidente, deoarece era sub paza soldatilor germani. M-am uitat cu tristete la pamântul tarii si la valurile maretului fluviu, pe care cine stie când le voi mai vedea. La Rusciuc, orasul din fata Giurgiului, nu ne-am oprit. Am continuat drumul în interiorul Bulgariei, care tocmai atunci era invadata de trupele germane. Trecând Dunarea prin mai multe puncte, diviziile Reichului se îndreptau cu cea mai mare iuteala spre frontiera greceasca, pentru a veni în ajutorul italienilor. Acestia, dupa ce au savârsit imprudenta de a ataca Grecia, acum se gaseau într-o situatie grea, amenintati sa fie scosi si din Albania.

Tinta calatoriei noastre era Sofia. Mi-aduc aminte ca înainte de a ajunge la poalele Muntilor Balcani, am facut un popas într-un sat marisor. Aici am fost gazduiti de un taran care, spre surpriza noastra, vorbea româneste, fara accent, ca taranii nostri din Valea Dunarii. Ne-a tratat cu multa atentie, omenindu-ne cu tot ce avea mai bun în casa. Am vorbit cu el româneste, explicându-i ca noi suntem din Ardeal. Sentimentele populatie bulgare erau pro-germane. Saluta cu bucurie sosirea trupelor germane în tara lor, în virtutea amintirilor din primul razboi mondial, când Bulgaria luptase alaturi de Puterile Centrale. Aceasta nu-i împiedica pe bulgari sa aiba simpatie si pentru rusi, de care-i legau afinitatile rasiale si de limba. Pactul de neagresiune germano-sovietic a avut un efect linistitor pentru ei, caci nu erau pusi în situatia penibila de a-si împarti sentimentele între prietenia fata de Germania si fratietatea de protectorul lor din Rasarit. Prin noua alianta cu Germania, ei sperau sa-si împlineasca revendicarile lor nationale: iesirea la Marea Egee si încorporarea Macedoniei Sârbesti, locuita în majoritate de o populatie bulgara.

Când ne-am apropiat de munti, masina noastra a trebuit sa intre într-o coloana motorizata de trupe germane, deoarece exista o singura trecere peste Balcani, pasul Dukla. Nu odata ofiterii germani s-au uitat la mine ca la o lighioana rara. Eram îmbracat altfel decât ceilalti soldati, nu aveam arme, nu stiam sa salut si, culmea disperarii, pantalonii mei nu apartineau vesmintelor militare. Trebuia sa intervina mereu Gunne, explicând ofiterilor germani ca sunt recrut nou, care de abia acum va intra la instructie.

Pasul Dukla este la o mare înaltime. Am suferit de frig, caci era înca zapada în munti. Ne aflam în luna Martie. de aici, am parasit coloana militara si ne-am îndreptat cu masina singuri spre Sofia.

2. LA LEGATIA GERMANA DIN SOFIA

Drumul pâna la Sofia, dupa ce am coborât din munti, a fost primavaratec. Soare si cald. E o mare deosebire de clima între tinutul din nordul Muntilor Balcani si cel ce se întinde la miazazi. Am intrat în Sofia în dupa amiaza de 25 Martie 1941 si ne-am îndreptat fara zabava spre Legatia germana.

Aici ne-a întâmpinat un functionar superior al Legatiei. El era avizat de venirea noastra si de identitatea mea. N-am retinut numele lui, lucru fara importanta, caci si asa nu mi l-ar fi spus pe cel adevarat. Trecerea mea prin Sofia trebuia sa lase cât mai putine urme. Acest functionar locuia, împreuna cu sotia lui, chiar în cladirea Legatiei. În apartamentul lor mi s-a pus la dispozitie o camera, unde am stat tot timpul sederii mele la Sofia. De asemenea am luat masa împreuna cu ei. Sotia lui, extrem de amabila, cauta sa-mi faca viata cât mai placuta, pentru a uita de peripetiile prin care am trecut. El era taciturn si nu spunea nimic ce-ar putea sa-i depaseasca mandatul ce-l primise de la superiorii lui, de a ma tine în casa lui pâna la plecare.

Mi-am lut ramas bun de la Gunne cu multa tristete. Omul acesta s-a expus pentru noi, ne-a salvat si, fara îndoiala, va continua sa fie un sustinator al cauzei noastre la Berlin. Pierdeam ultima legatura cu tara, caci el se întorcea la postului lui de la Bucuresti. Înainte de a pleca, m-a recomandat unui coleg de-al lui, tot din serviciul SD, detasat pe lânga Legatia germana din Sofia, un tânar de vreo 25 de ani. El era însarcinat sa ma însoteasca ori de câte ori vroiam sa ies de la Legatie, pentru a ma plimba sau a cunoaste capitala Bulgariei. Nominal, avea misiunea de a ma ocroti de vreo tentativa de rapire a agentilor români, dar, în acelasi timp, si poate acesta era rolul lui principal, sa nu încerc vreo evadare, luându-mi libertatea de actiune. Cert este ca nu faceam un pas de la Legatia germana fara sa fiu însotit ca o umbra de agentul lasat de Gunne.

Am stat mult la Sofia, mai mult decât prevederile amfitrionilor mei, din cauza defectiunii iugoslave. În rastimp, cu tânarul meu însotitor, am facut numeroase plimbari prin Sofia, încât am reusit sa ma orientez destul de bine. Orasul avea pe atunci mai mult un aspect provincial. Nu se putea compara cu Bucurestiul. Ceea ce mi-a ramas în amintire, au fost splendidele parcuri ce strabat centrul orasului. Multa verdeata, multe flori si mult gust arhitectonic.

Într-o zi, însotitorul meu îmi spune ca a sosit un grup de români refugiati la Sofia. Stia si numele lor: între altii si Nicolae Seitan. El stia unde locuiesc acestia si mi-a facut propunerea sa-i întâlnesc, daca vreau. Inima ma îndemna sa-i vad, dar, pe de alta parte, m-am gândit sa nu se raspândeasca zvonul ca as fi la Sofia, provocând protestele lui Antonescu atât la bulgari cât si la Berlin. Am crezut ca, pentru propria mea siguranta, e mai bine sa refuz propunerea însotitorului meu.

Din perioada sederii mele la Sofia, îmi amintesc de primul bombardament aerian ce l-am trait în capitala Bulgariei. Într-o noapte au aparut un stol de avioane engleze, care îsi aveau bazele în Grecia, si au azvârlit bombe asupra pasnicului oras. Evident, panica a fost puternica, caci nimeni nu se astepta la acest raid si la vremea aceea Sofia nu era înca aparata de artilerie antiaeriana. Pagubele nu au fost prea mari. A fost mai mult o demonstratie decât un bombardament propriu-zis. Gazda mea, functionarul superior de la Legatie, privind cerul, îmi spunea „Diese Hunnen, kommen nur în der Nacht”.

3. PREGATIRI DE PLECARE

Plecarea mea la Sofia trebuia sa aiba loc ceva mai înainte. În planul serviciului german, la scurt interval dupa sosirea mea, cu un avion trebuia sa fiu transportat la Viena. Daca am zabovit pâna la 8 Aprilie 1941, se datoreaza începerile operatiunilor militare contra Iugoslaviei, în 6 Aprilie 1941. Se crease un nou focar de razboi si trebuia în prealabil distrus acest Stat, care îndrazneste sa se opuna lui Hitler, când acesta atinsese culmea puterii sale.

În rastimpul petrecut la Sofia, nu s-a petrecut nimic vrednic de retinut. Viata luase un aspect monoton. Ne sculam, luat dejunul si apoi plecam cu însotitorul meu ca sa descoperim alte cartiere ale Sofiei. Discutiile cu el nu aveau relief. Nu comunica nimic de importanta si eu evitam sa-l întreb ceva. Discretie de amândoua partile.

Fireste ca operatiunile din Iugoslavia nu puteau fi trecute cu vederea. Le comentam si admiram repeziciunea cu care înaintau diviziile germane.

Campania din Iugoslavia nu se încheiase înca, în momentul când mi s-a comunicat ca voi pleca cu avionul la Viena. Nu era un avion special pentru mine, ci un zbor pregatit pentru o înalta personalitate militara si în cadrul acestei operatiuni, aveam prilejul sa parasesc si eu Bulgaria.

4. DE LA SOFIA LA VIENA

În sfârsit, a sosit si ziua plecarii mele spre Germania. O asteptam cu nerabdare, caci, asa cum mi-a spus Gunne, voi avea prilejul sa stau de vorba cu înalte personalitati ale Reichului german, carora sa le expun reala desfasurare a evenimentelor din Ianuarie 1941.

La 8 Aprilie, în aeroportul de la Sofia, ne astepta un bimotor militar. Pilotii lui erau doi tineri ofiteri de aviatie, formati la noile scoli create de Hitler. Înainte de a ma urca în avion, însotitorul meu, umbra mea protectoare, a avut o convorbire cu pilotul-sef, caruia îi dadu anumite indicatii ce sa faca cu mine, când va ateriza la Viena. Dupa toate probabilitatile, trebuia sa ma predea altui coleg de-al sau din acelasi serviciu ca sa ma duca mai departe, la o destinatie ce nu o cunosteam.

Dupa ce am urcat în avion, la câteva minute, a aparut si oaspetele principal, un general german. Pe tot timpul traseului, n-am schimbat o vorba cu el. Probabil, era si el îndoctrinat. Ofiterul care conducea avionul ma întreaba la un moment dat daca as vedea vreun inconvenient sa aterizam la Arad si de acolo sa luam ruta peste Ungaria, la Viena. M-am opus categoric, explicându-i ca aeroportul de la Arad este controlat de Siguranta româna si ar putea sa ma recunoasca cineva. A acceptat punctul meu de vedere si mi-a spus sa fiu linistit ca vom zbura direct la Viena, peste Iugoslavia, unde nu mai exista nici un pericol aerian.

Zborul a decurs fara incidente. Am ajuns la Viena spre seara. Dar pilotul era nelinistit, caci vremea se schimbase. O perdea grea de nori se lasase deasupra Vienei, împiedicând vederea aeroportului. Dupa mai multe viraje deasupra norilor, cautând un loc pe unde sa coboare, i s-a comunicat de jos sa plece la Winer-Neustadt, unde conditiile de aterizare pareau sa fie mai favorabile. Într-un sfert de ora am ajuns deasupra acestui oras. Dar nici aici situatia era mai buna. Aceeasi perdea de nori care împiedica vederea aeroportului. Pilotului îi curgeau picaturi de sudoare, iar, noi pasagerii, eram tot atât de nelinistiti. Mai da el câteva viraje, pentru a descoperi o gaura de cer senin. Când a vazut ca de nicaieri nu se observa aeroportul, a luat o decizie eroica. A strabatut cu avionul patura de nori, pâna ce au aparut luminile aeroportului, la câteva sute de metri. Am respirat cu totii usurati. În câteva minute, avionul a atins pamântul si s-a oprit la locul indicat.

Când ne-am coborât, parca eram alti oameni. Chiar si Generalul trecuse printr-un moment de panica. Acum surâdea si ne-a întins mâna tuturor. Pilotul-sef mai avea o misiune de îndeplinit: sa ma predea unui delegat al politiei locale, cu instructiunile ce la primise de la Sofia. Dupa ce a asezat avionul la locul prescris de regulamentul aeroportului, ne-am urcat într-o masina si am luat drumul spre oras. Era noapte bine. Mai fusesem odata la Winer-Neustadt în alte împrejurari, când am parasit prima oara tara, pentru a ma refugia în Germania, însotit de Ilie Smultea si Alexandru Popovici.

Am ajuns în fata unei cladiri, unde am presupus ca se gaseste vreo sectie de politie locala. Eu am ramas în masina, iar ofiterul a intrat înauntru. A stat câtva timp, deoarece instructiunile lui nu erau pentru Winer-Neustadt, ci pentru autoritatile de la Viena. A iesit însotit de un functionar de politie, îmbracat civil. Mi-a spus ca domnul pe care mi-l prezinta ma va însoti pâna la Berlin. Si-a luat ramas bun de la mine si m-a lasat în paza acestuia.

În sfârsit eram pe pamânt german. Dar cine stie ce ma mai asteapta aici?

III.

CE-AM GASIT ÎN GERMANIA

„Sosirea mea în Germania a fost semnalul aplicarii deciziilor luate de guvernul german în chestiunea legionara. Liberata aparenta de care m-am bucurat pâna atunci a fost brusc întrerupta si ne-am trezit cu domiciliu fortat.”

1. DE LA VIENA LA BERLIN

N-am zabovit nici o noapte la Viena. Cu o masina am plecat la gara principala si de acolo am luat trenul spre Berlin. Cum eu nu aveam bani, biletul l-a platit agentul care ma însotea, o figura stearsa de functionar de politie. Am obtinut singurul avantaj – un compartiment de clasa a doua – asa ca am putu sa ma întind pe o banca si sa dorm în timpul noptii.

Nici o conversatie importanta cu însotitorul meu. El avea misiunea sa ma duca la un loc indicat si sa ma predea altei persoane. De la Bucuresti-Sofia-Viena-Berlin, am fost transportat mai mult ca un colet postal. Dar de pe atunci, aveam senzatia ca nu voi fi primit ca oaspete al guvernului german si nici nu voi avea prilejul sa-mi expun punctul meu de vedere forurilor competente ale Reichului. Eram îngrijorat de viitorul nostru, al tuturor.

Pe drum, în tacanitul rotilor, meditam asupra situatiei noastre anterioare. Am mai fost la Berlin, în calitate de refugiati politici. N-am avut parte nici atunci de vreun sprijin din partea autoritatilor germane, pentru a duce batalia contra regelui Carol. Tot ce s-a spus în aceasta privinta, sunt basme si iscodiri. N-am primit nici o centima de la guvernul german. Dar ne bucuram de altceva, care era mult mai important pentru noi: eram oameni liberi. Ne-am putut întoarce în tara, când mijloacele proprii ne permiteau. Acum ne-au salvat germanii, dar cu ce pret? Sa fie pretul libertatii înlantuirea noastra de anumite conditii, care ne interziceau orice activitate politica? Ma îndoiam ca nemtii sa mearga atât de departe, dar nu era exclus sa devenim si un fel de prizonieri ai lor.

Framântat de aceste gânduri, am atipit frânt de oboseala. Modul în care am fost tratat pâna acum, dupa trecerea Dunarii, nu era de bun augur. Dar Dumnezeu e mare si ne va ajuta sa suportam orice umilinte.

2. AHORNALLEE

De la gara Anhalterbahnof din Berlin, agentul de politie de la Wiener-Neustadt m-a condus cu o masina pe o strada numita Ahornallee. Într-adevar îsi merita numele, caci pe parcursul ei erau numai vile cu gradini în fata.

Am intrat într-una din aceste vile si acolo am dat de toti camarazii nostri care fusesera ascunsi la SD din Bucuresti: Iasinschi, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneata, Constantin Papanace, Constantin Stoicanescu, Traian Borobaru.

Acestia fusesera adusi împreuna din tara, cu un transport, îmbracati în haine de soldat. Au trecut frontiera pe la Arad. Fiind tren militar, autoritatile românesti nu au controlat vagonul lor.

Lipsea din acest grup Dr. Victor Biris, fostul secretar general de al Ministerul de Interne. Acesta se gasea împreuna cu grupul de mai sus la SD. În seara zilei de 23 Ianuarie 1941, dupa ce au încetat focurile de arma pe strazi, nu stiu ce l-a apucat sa iasa din ascunzatoare si sa se duca sa vada o cunostinta. Circulatia abia se restabilise în Capitala si masinile erau rare. În drum spre casa unde locuia persoana ce vroia sa o întâlneasca, s-a încrucisat cu o masina oficiala, în care calatorea, nici mai mult si nici mai putin decât Rioseanu, cu un grup de agenti. Recunoscându-l pe Biris, s-au luat dupa el si oprind masina, l-au arestat. Acest act necugetat l-a costat un lung calvar prin închisori, care s-a încheiat eu o moarte tragica.

Criteriul dupa care au fost concentrati legionarii din vila Ahornallee, a fost functiile si raspunderile ce le-au exercitat în tara. Gestapo-ul a adunat aici capeteniile Miscarii, fostii ministri si fostii conducatori ai Legiunii din timpul guvernarii noastre.

Vila ce ne-a fost pusa la dispozitie era suficient de mare pentru a putea fi repartizati în camerele ei toti cei amintiti mai sus. Aveam si aici un paznic. Era îngrijitorul vilei, care nu se ocupa numai de treburile interne ale casei, dar era responsabil si de paza tuturor locatarilor în cursul noptii. Apartinea tot Serviciului SD si n-avea alte atributii politice.

Nu eram prizonieri. Ziua puteam merge în Berlin oriunde ne placea si sa ne întâlnim cu oricine vroiam. Ma întrebam cât va dura aceasta libertate de circulatie, care nu putea decât sa-l stânjeneasca pe Antonescu în gradul cel mai înalt. Acesta fusese informat ca un grup numeros de legionari a sosit la Berlin, cu beneplacitum guvernului german, unde se bucura de libertate si ia chiar contacte politice. Ne dadeam seama ca ne gasim într-o stare de provizorat si, dintr-un moment într-altul, putea sa ni se modifice statutul.

În afara de legionarii din Ahornallee, se mai gasea un grup de camarazi refugiati în Germania, mult mai numeros, într-o localitate numita Berkenbrück, la 70 de km de Berlin. Acestia formau grosul trupelor noastre. Numarul lor era între 40-50. Când aparea la Berlin un nou legionar, acesta, dupa identificare, era trimis la Berkenbrück.

La sosirea mea la Berlin, nu se stabilise nici o legatura importanta de ordin politic. Relatiile grupului de conducatori ai Miscarii din Ahornallee cu autoritatile germane erau la nivelul administrativ. Un comisar din partea organizatiei lui Himmler, Legath si un reprezentant al Ministerului de Externe, Rademacher, apareau saptamânal în Ahornallee si acolo aveau întrevederi cu Iasinschi si Papanace. Nu vedeau pe nimeni altul.

Dupa ce am sosit eu, credeam ca situatia aceasta se va schimba, ca voi fi chemat dintr-un moment într-altul sa vorbesc cu vreun ministru german. Credeam si speram ca si înaltele autoritati germane sunt interesate sa afle din gura mea cum s-a petrecut asa-zisa rebeliune legionara. Nu numai ca speranta mea nu s-a îndeplinit, dar am avut surpriza si amaraciunea sa constat ca nu sunt chemat sa particip nici macar la reuniunile saptamânale ale reprezentantilor nostri cu Legath si Rademacher. Acestia continuau sa trateze în Ahornallee chestiunile legionare exclusiv cu Iasinschi si Papanace, ignorând prezenta mea. Aceasta ma facea sa banuiesc ca înaltele autoritati germane nu erau dispuse sa ma asculte si pe mine, pentru ca ma considerau responsabil de ciocnirea dintre Miscare si Antonescu. Deci, eram pentru ei un „rebel”, care le crease si germanilor grave probleme în România, o tara de interes capital în strategia razboiului. Nu m-am dus la Hitler când am fost chemat si, îndata dupa aceea, a izbucnit conflictul cu Antonescu. Doua puncte negre în biografia mea politica. Am fost adus în Germania nu pentru a-mi oferi o noua oportunitate, ci pentru a fi siguri ca nu le voi mai tulbura relatiile lor cu România, în preajma unor mari evenimente belice.

În curând jocul lor cu Miscarea se va dezvalui, când vom fi trecuti din starea de libertate de care ne bucuram la Berlin, la statutul de prizonieri politici, cu domiciliul fortat.

3. ÎNTREVEDERI POLITICE

Cât timp am ramas la Berlin, am stat mai mult de vorba cu legionarii nostri, informându-ma de situatia din tara si de peripetiile prin care au trecut. În primul rând eram interesat sa cunosc ce discuta delegatii nostri, Papanace si Iasinschi, cu reprezentantii guvernului german. N-am retinut nimic deosebit din punct de vedere politic. Pentru ei, si în special pentru reprezentantul Ministerului de Externe, noi eram sub acuzatie: ne-am razvratit împotriva lui Antonescu, provocând rebeliunea si creându-le lor mari dificultati în sud-estul european. Rademacher cauta sa afle din gura delegatilor nostri cât mai multe amanunte asupra întâmplarilor din Ianuarie 1941, dar nu pentru a obtine de la noi o documentare obiectiva ci, dimpotriva, pentru a gasi argumente care sa întareasca teza Ministerului de Externe, pe baza careia Hitler a luat decizia de a-i tine la dispozitia lui Antonescu armata germana din România, pentru a restaura ordinea interna. Rademacher era „prelucrat”. Era îndopat de informatiile ce le serveau guvernului german cei doi Antonescu, iar pe noi refuza sa ne asculte, aplicând adagiul „audiatur et altera pars”. De la început delegatii nostri au fost azvârliti în defensiva, neputând face altceva decât sa mai atenueze postura agresiva a lui Rademacher.

Mai era la Berlin si un grup restrâns de legionari care locuiau de multa vreme în capitala Reichului, înscrisi ca studenti pe la diferite facultati. Acestia nu erau refugiati politici, aveau pasapoarte românesti, pe baza carora au primit apoi permisul de sedere. Îndata dupa începerea guvernarii noastre, acesti tineri s-au constituit într-o garnizoana, în fruntea careia am numit pe Mircea Dumitriu, student la Politehnica. În cursul exilului nostru din Germania, acesti tineri au fost de folos nepretuit pentru cauza noastra. Fiind oameni liberi, care se bucurau de un statut aparte în raport cu masa legionarilor refugiati, acesti studenti au înnodat legaturi pretioase cu lumea care venea din tara, ceea ce legionarii aflati cu domiciliu fortat nu puteau sa faca decât cu riscul de a afla Gestapo-ul.

Am vazut si eu persoane care venisera din tara la Berlin. Între altii m-am întâlnit cu profesorul Sextil Puscariu, care fusese numit de Antonescu, în cursul guvernarii noastre, Presedintele Institutului Român de la Berlin. Numirea fusese cum nu se poate mai potrivita. Era o figura de mare savant, cunoscut în toata Europa pentru lucrarile lui de filologie.

Profesorul Sextil Puscariu a venit sa ma vada, dar nu pentru o chestiune ce privea specialitatea lui, ci pentru a contribui la clarificarea situatiei interne din România. În esenta mi-a spus urmatoarele: „El a mai jucat un rol istoric important când cu Unirea Bucovinei cu Patria-Mama. El era în 1918 la Cernauti si prin actiunile întreprinse de el, a contribuit la realizarea Unirii.

Acum simte el, are o certitudine interioara ca este chemat sa joace un rol asemanator. S-a ajuns la conflictul din Ianuarie 1941, daunator pentru tara. El crede ca vorbind cu Generalul Antonescu, ar putea sa obtina de la el o restabilire a relatiilor de colaborare cu Miscarea. În acest scop, a venit la mine ca sa ceara din partea mea un fel de procura ca este autorizat sa trateze împacarea dintre Miscare si Conducatorul Statului.

Am salutat cu deosebita bucurie propunerea Profesorului Puscariu si l-am autorizat în mod expres sa întreprinda aceasta actiune. I-am amintit si de scrisoarea ce i-am trimis-o Generalului, aparuta în ziare. I-am urat sa aiba succes în demersul sau.

Profesorul Puscariu s-a dus la Bucuresti si, dupa toate probabilitatile, a cerut audienta Generalului. Dar n-m mai auzit nici o vorba de la dânsul. Probabil ca a suferit acelasi tratament ca si Profesorul Gavanescul.

4. CU DOMICILIUL FORTAT

Nu a trecut mult timp si s-a dezvaluit si misterul sederii noastre la Berlin. Era o etapa provizorie si lungimea ei depindea de persoana mea. Odata sosit în Ahornallee, nu mai exista nici un impediment ca autoritatile sa-si dea cartile pe fata. Nu eram oaspeti ai Reichului, cum ni s-a spus în tara, ci prizonieri ai Reichului. Intentiile lor se vor dezvalui treptat.

De ce ma asteptau pe mine, ca sa puna capat libertatii de care se bucurau legionarii din Berlin? Le era teama ca eu sa nu aflu ceva înainte de a se savârsi operatia si sa refuz sa mai merg în Germania, dupa cum nu era exclus ca alti legionari din grupul refugiat sa prefere întoarcerea în tara, cu toate riscurile ei, decât sa fie tratati ca delicventi de Gestapo. Odata piesa principala în mâna lor, adica persoana mea, autoritatile stiau ca, prin prezenta si influenta mea, voi convinge toti legionarii sa se supuna deciziei luate de guvernul german, de a ne interna cu domiciliu fortat în anumite localitati.

Evacuarea noastra din Berlin a avut loc în 19 Aprilie 1941. Într-o buna zi, ni se comunica sa ne facem bagajul pentru a pleca în noua noastra resedinta, situata în afara Berlinului. De fapt am fost transportati în localitatea unde era gazduit pâna acum grupul legionar de care am vorbit mai înainte, Berkenbrück. Acestia, la rândul lor, erau destinati sa plece în aceeasi zi spre nordul Germaniei, în orasul Rostock, unde li s-au pregatit niste baraci. Deci noi, grupul conducatorilor din Ahornallee, le luam locul, exact în aceeasi casa, situata pe malul râului Spree.

Comisarul Legath, care a asistat la plecare, ne-a dat voie sa formam front si sa le vorbesc celor ce plecau la Rostock. Ceremonia s-a petrecut în fata casei. Era o zi frumoasa de primavara. Le-am explicat necesitatea de a colabora cu guvernul german în perioada critica a razboiului. Aici, pe pamânt german, aveam datoria sa acceptam conditiile în care ni se ofera ospitalitate, chiar daca acestea nu sunt acelea pe care ni le-am dorit noi. Pe primul plan sta batalia poporului german pentru salvarea civilizatiei europene si a crestinismului. Ne pastram totusi intacta credinta în biruinta idealului legionar.

În final, l-am numit pe Nicolae Petrascu, Secretarul General al Miscarii, ca sef al grupului care pleaca la Rostock, cerând tuturor sa-l ajute si sa-l asculte. Cu multa emotie, ne-am strâns mâna si apoi legionarii au intrat în autobuzul care trebuia sa-i transporte la Rostock. Am privit lung dupa ei, salutând cu bratul în sus, pâna ce vehiculul nu s-a mai vazut.

5. VIATA LA BERKENBRÜCK

Încerc sa fac o descriere sumara a vietii noastre la Berkenbrück. Nu pot sa zic ca am trait rau. Locuiam într-o vila pe malul râului Spree. În stânga râului era un lac destul de mare, care avea legatura cu râul.

Vila avea un parter si un etaj. La parter se aflau bucataria, sala de mese, un salonas si un dormitor încapator. La etaj se aflau mai multe dormitoare, plus locuinta lui Hartig, administratorul casei. Hartig apartinea lui Sicherheitsdienst sau SD, pe scurt. Era un om admirabil. S-a purtat cu noi ca un camarad, desi era responsabil de prezenta si activitatile noastre.

Masa ne-o pregatea Doamna Hartig, ajutata de doua femei de serviciu. Pentru pregatirea mâncarii, aveam si noi cartele, ca toata populatia germana. Pe baza cartelelor, se cumparau alimentele, care intrau apoi în menu-ul zilnic.

Desi în principiu si conform dispozitiilor ce ni se puneau în vedere, nu aveam voie sa parasim localitatea, în realitate n-am tinut seama de aceasta restrictie. Când unul, când altul plecam la Berlin cu trenul. Escapadele se faceau mai ales seara. Distanta era de 70 de km si într-o ora debarcam în capitala Reichului. Chiar în cursul noptii sau a doua zi dimineata, camaradul plecat revenea la ora scularii si dormea linistit în patul lui. Hartig era la curent cu disparitiile noastre din vila, dar nu ne-a facut niciodata vreo observatie. Am dedus de aici ca exista un consemn chiar din partea superiorilor lui de la Berlin ca sa tolereze iesirile noastre clandestine. Mai erau si vizitele la Berlin, aprobate de Gestapo, fie pentru motive de sanatate, fie pentru a întâlni un prieten sau o rubedenie. Acestea se savârseau în cursul zilei si aveau pecetea oficialitatii.

Cel mai asiduu calator de noapte, în cursul sederii noastre la Berkenbrück, era Constantin Stoicanescu. Cu toate ca autoritatile germane ne-au scos din Berlin, pentru a nu le crea dificultati în relatiile cu Antonescu, totusi nu puteam renunta la un minimum de contact politic în capitala Reichului. Trebuia sa dispunem de un scut protector, atât contra atacurilor lui Antonescu, cât si contra intrigilor ce se puteau tese în sferele germane. Situatia în care ne aflam acum nu era ceva definitiv. Puteam sa ajungem si mai rau, daca nu eram atenti la manevrele inamicului. Cum nu puteam sa ma misc cu usurinta celorlalti, si-a asumat Constantin Stoicanescu sarcina de a veghea frontul politic de la Berlin. Si trebuie sa recunosc ca s-a achitat în mod stralucit de acest rol dificil.

Erau saptamâni în care noapte de noapte pleca la Berlin si se întorcea în zorii zilei. Se bucura de o vitalitate extraordinara, care-i îngaduia eforturi care pe altii i-ar fi doborât. Era înzestrat si cu o inteligenta scaparatoare, ceea ce îl ajuta sa gaseasca solutii rapide la toate problemele ce se iveau. Nu era un om, ci o forta omeneasca, asa cum ar fi dorit Capitanul sa devina legionarii.

Din punct de vedere administrativ, conducerea grupului si-o asumase Vasile Iasinschi. El vorbea limba germana, ceea ce-i usura legaturile cu personalul încredintat de la centrala SD si se ocupa de noi în chestiunile curente ale vietii: cartele, bani de buzunar, cereri de plecare la Berlin sau de contact cu familiile din tara. Când era vorba de lucruri mai importante, care atingeau sfera politicului, numai cei doi delegati, Legath si Rademacher, erau competenti sa le trateze cu noi. Nici ei nu le rezolvau cu de la sine putere, ci le transmiteau la Berlin, la forurile superioare, unul la SD, iar celalalt la Externe. Dupa toate probabilitatile, cele doua organisme de conducere a Reichului, la un nivel mai înalt, se consultau si dadeau solutia la cererile noastre.

Grupul din Ahornallee se marise la Berkenbrück cu alte câteva capetenii legionare, admise de Centrala de la Berlin sa ramâna în grupul nostru: Viorel Trifa, fostul presedinte al Uniunii Nationale a Studentilor Crestini Români; Dumitru Groza, fostul sef al Corpului Muncitorilor Legionari; Ilie Smultea, fostul sef al Fratiilor de Cruce; Nicolae Horodniceanu, fostul sef al Patrimoniului Legionar; Virgil Mihailescu, ajutorul lui Ilie Gârneata la conducerea „Ajutorului Legionar” si Comandantul Legionar Gheorghe Dragomir-Jilava.

6. INSTANTA DE LA FRANKFURT / ODER

Echipa responsabila de supravegherea noastra la Berkenbrück mai avea o instanta intermediara. Deasupra de tot erau cei doi mari, Legath si Rademacher, iar jos de tot se gasea Hartig, cu casa si gospodaria. La un moment dat îsi face aparitia un nou personaj: Wolf, seful Gestapo-ului de la Frankfurt am Oder. Rolul lui nu era exclusiv administrativ, ci avea si atributii politice. Pe acestea nu le dezvaluira, dar felul cum punea întrebarile, cum iscodea gândurile si planurile noastre, rezulta ca conversatiile noastre erau dezghiocate si transmise la Berlin.

Wolf nu avea nimic din caracterul unui politist. Apartinea noii scoli de functionari ai Serviciului Secret si era înzestrat si cu o cultura aleasa. Manierele lui de a se purta cu noi erau ale unui perfect gentleman. Nu brusca, nu trecea niciodata peste pragul politetii si se simtea jenat de rolul neplacut ce i s-a încredintat pe lânga noi.

Pâna la urma relatiile dintre noi au devenit familiale. Ne invita la el acasa, în Frankfurt/Oder. Ne lua cu masina si petreceam câte o dupa amiaza placuta în sânul familiei lui. Era casatorit si avea si doua fetite. Bineînteles ca nu tot grupul, ci câtiva dintre conducatorii Miscarii.

Marea lui slabiciune era Constantin Stoicanescu. Wolf era un îndragostit de arta. Stoicanescu facuse si el Scoala de Belle-Arte în tara, încât s-au potrivit în gusturi si idei. Wolf nu era facut sa fie politist si nu stiu cum a ajuns în acest post ingrat. Era un om de o rara sensibilitate sufleteasca si pâna la urma si-a dat seama de nedreptatea ce ni se facuse si suferea împreuna cu noi. Pe cât a putut si îi îngaduiau conditiile oficiul sau, ne-a ajutat în relatiile cu superiorii sai. În aceasta privinta, Stoicanescu a jucat un rol providential pe lânga el.

Adeseori Wolf îl lua cu masina pe Stoicanescu si-l ducea la Berlin, ca sa cutreiere împreuna muzeele din capitala Reichului. Petreceau ore placute împreuna. Stoicanescu îi cunostea pe marii maestrii ai picturii, iar Wolf era încântat sa descopere din gura unui om competent frumuseti si interpretari pe care le ignora pâna atunci.

Dar în cursul acestor peregrinari artistice, Stoicanescu îi explica lui Wolf tragedia noastra. Aliati fideli ai Puterilor Axei, care am dat un tribut urias de sânge pentru a integra România alaturi de Italia si de Germania, acum ne vedem azvârliti la periferia evenimentelor, ajungând la situatia umilitoare de a fi tratati în Germania ca dusmani ai Reichului.

Trebuie sa adaug ca, cu timpul, Wolf s-a substituit în buna parte lui Legath, în relatiile noastre cu SD.

Legath nu venea aproape niciodata singur la Berkenbrück. Întotdeauna era însotit de Rademacher si numai în prezenta amândurora eram invitati sa stam de vorba cu ei. Toate celelalte chestiuni care priveau viata noastra comunitara trecusera în sarcina lui Wolf. Si nu erau numai probleme de ordin administrativ, ci si întrebari si cereri care intrau în sfera politicului. Wolf le nota si, când era cazul, ne aducea raspunsul ce-l primise de la Berlin. Acolo nu stim cu cine se sfatuia, caci nu ne-a spus-o niciodata.

IV.

LA RASPÂNTIE

„În primavara-vara anului 1941, s-au petrecut anumite întâmplari, care ne-au spulberat si ultimele sperante ca ne-am bucura de statutul ce se acorda refugiatilor politici. Eram prizonieri ai Reichului.”

1. RADEMACHER SI LEGATH MA ACCEPTA ÎN CERCUL LOR

Scrisesem mai înainte ca în Ahornallee nu aveam acces la conciliabulele lui Papanace si Iasinschi cu cei doi reprezentanti ai guvernului german. Dupa stramutarea noastra la Berkenbrück, la prima vizita a acestor doi mandatari, am fost admis si eu sa fac parte din acest grup restrâns. Eram de acum delegati ai Miscarii Legionare, care stateam fata în fata cu doi reprezentanti ai guvernului german. Wolf nu participa niciodata la aceste întrevederi, având alte însarcinari pe lânga noi.

Ceea ce m-a izbit de la prima întâlnire, a fost dusmania abia retinuta ce ne-a aratat-o Rademacher. Dupa toate probabilitatile, primise instructiuni de la superiorii sai sa se poarte cât mai aspru cu noi. Era îndopat cu informatiile ce le transmitea guvernul român Ministerului de Externe German, încât întrebarile ce le punea erau mai degraba ale unui procuror decât ale unui functionar însarcinat sa faca o ancheta. Aproape toate discutiile avute cu el, si atunci, si mai târziu, se refereau la capetele de acuzatie ce ni le aducea Antonescu, vrând sa afle nu adevarul, ci ce raspundem noi la ele. Noi sedeam în fata lui ca în boxa acuzatilor. Nu puteam sa ne aparam asa cum am fi vrut, adica dovedind culpabilitatea lui Antonescu în dezlantuirea asa-zisei rebeliuni, ci ne obliga sa ne limitam la cazurile concrete ce le aducea el în discutie. Rademacher pleca de la principiul bine stabilit si în afara de orice discutie ca noi suntem autorii rebeliunii, ca noi ne-am ridicat contra autoritatii de Stat, pentru a-l rasturna pe Antonescu. Ceea ce-l interesa pe Rademacher era stabilirea gradului vinovatiei noastre si în special al anumitor conducatori ai Legiunii. Antonescu era tabu, iar noi, desi prieteni ai Reichului, ne-am angajat într-o actiune care a pus în primejdie interesele Germaniei în sud-estul european. Führerul îi acorda lui Antonescu o încredere deplina, iar guvernul german nu este dispus sa modifice actuala configuratie politica din România. Situatia Miscarii este aceea în care se gaseste astazi si nu se poate prevedea când s-ar putea face din nou apel la ea.

Dupa expunerea lui Rademacher, eram prizonieri ai Reichului pe o perioada indefinita, poate chiar pâna la sfârsitul razboiului. Toate întâlnirile cu Rademacher se soldau pentru grup cu tristeti si amaraciuni. Nici o perspectiva, nici un luminis în semiobscuritatea politica, la care eram condamnati.

Legath, reprezentantul lui Sicherheitsdienst, rareori intervenea în discutie. El avea o atitudine mult mai prietenoasa fata de noi, desi nu si-o manifesta în prezenta lui Rademacher. Rapoartele lui la superiorii sai erau favorabile noua si, în masura în care putea, cauta sa influenteze si politic linia guvernului german.

Era accesibil argumentelor noastre si nu odata ne-a ajutat ca sa nu cadem victima intrigilor agentilor lui Antonescu. Dar trebuie precizat ca Legath nu avea puterile lui Rademacher. Acesta reprezenta Ministerul de Externe, care hotara cursul de urmat în relatiile cu guvernul român si, în consecinta, decidea si de soarta legionarilor refugiati în Germania.

2. UN MEMORIU CATRE HITLER

În aceasta situatie penibila, când din invitati ai Reichului deveniseram prizonieri ai Reichului si nici un membru al guvernului german nu binevoise sa ne asculte si pasul nostru, m-am decis sa fac apel la autoritatea suprema a Statului. M-am sfatuit si cu alti camarazi de la Berkenbrück daca este bine sau nu sa-i trimit un memoriu direct lui Hitler. Stoicanescu si Corneliu Georgescu m-au încurajat. Altii au fost mai reticenti.

Ceea ce m-a determinat sa fac acest pas îndraznet, a fost claustrul politic în care ne gaseam. Daca nu întreprindeam ceva, înseamna ca noi însine acceptam starea de delicventi politici, asupra carora apasa o sentinta dictata împreuna de Germania si România. Este cert ca cele doua guverne s-au consultat si au stabilit în comun tratamentul ce trebuie sa ni se aplice. Antonescu nu putea împiedica fuga peste frontiera a legionarilor, dar putea sa ceara germanilor sa ne limiteze deplasarile, pentru a nu întreprinde actiuni daunatoare guvernului român. Ministerul de Externe german a fost de acord cu acest punct de vedere, iar Hitler si-a însusit teza lui Ribbentrop. Nu mai era loc pentru alte interpretari, iar politia germana n-a facut altceva decât sa puna în aplicare o decizie a Führerului.

Caracteristica memoriului pe care l-am întocmit a fost ca nu l-am atacat pe Antonescu. Am început cu lupta noastra si cu sacrificiile pentru a determina atasarea României de Puterile Axei. Am subliniat legatura ideologica dintre cele doua miscari si mi-am exprimat afectiunea ce i-o port Marelui Führer al Reichului.

Ajungând la punctul critic al memoriului, acuzatia de a fi provocat noi rebeliunea, am explicat originile ei, fara însa a lovi direct în Antonescu, ci am atras atentia Führerului asupra anturajului nefast din jurul Conducatorului, responsabil de aceasta ciocnire. Am cerut ca prin interventia germana sa se restabileasca colaborarea dintre Miscare si General, indispensabila pentru bunul mers al Statului Roman si pentru garantarea intereselor germane în sud-estul european.

Nu am gasit în arhivele germane acest document, astfel încât nu-l pot reproduce. Memoriul l-am trimis direct Cancelariei Führerului. O copie a memoriului a fost trimisa lui Himmler, împreuna cu o scrisoare însotitoare.

Cert este ca memoriul a ajuns si am avut si raspunsul Hitler, la scurta vreme. Era de o brutalitate care m-a cutremurat. Cum numai eu semnasem documentul, mi se adresase mie cu amenintarea ca daca mai savârsesc astfel de actiuni, risc sa fiu extradat în tara. Declaratiile mele nici n-au fost luate în considerare. Am fost tratat ca un prizonier politic, ce nu are alte drepturi decât acelea ce mi s-au stabilit pe cale administrativa.

Raspunsul nu mi-a venit direct de la Cancelaria Reichului, ci prin intermediul lui Legath, care, la rândul lui, a fost instruit de Generalul Müller sa ma admonesteze cât mai sever.

Stranie atitudine! Noi îi manifestasem Führerului toata dragostea si admiratia noastra, iar el nu numai ca era nesimtitor la declaratiile noastre, dar ne izbea ca si cum am fi savârsit un act ostil intereselor Reichului.

Am tras din aceasta întâmplare, concluzia ca soarta noastra este pecetluita pentru multa vreme.

3. IZBUCNIREA RAZBOIULUI

În 22 Iunie 1941, Germania declara razboi Rusiei Sovietice. Diviziile lui Hitler trec chiar în cursul noptii granitele dintre cele doua State si înainteaza vertiginos în interiorul stepelor rusesti. Nimic nu parea sa le mai opreasca din iuresul lor triumfal.

Cu acest prilej, Hitler a dat o proclamatie catre poporul german, în care justifica începerea ostilitatilor contra Rusiei. Teza ce o sustinea era ca a fost constrâns sa rupa pactul de neagresiune cu Stalin si sa declare razboi Rusiei pentru a preveni un atac din rasarit. Stalin s-a facut vinovat de o serie de agresiuni în spatiul aflat sub dominatia germana, cu scopul final de a-si azvârli diviziile prin surprindere în rasaritul Europei.

În proclamatia lui, Hitler a dezvaluit poporului german perfidia lui Stalin, care, în mai multe tari din rasaritul Europei, aflate în sfera de influenta a Reichului, a intervenit, direct sau indirect, pentru a slabi pozitiile germane.

Spre surprinderea si amaraciunea noastra, când am citit proclamatia lui Hitler, am descoperit ca si România ar fi cazut victima intrigilor sovietice, cu scopul de a o îndeparta de Puterile Axei. Si cum au operat Sovietele în România? Nu prin partidul comunist sau prin mijloace subversive, ci prin penetratia agentilor bolsevici în interiorul Miscarii Legionare. Organizatia, considerata chiar de la originile ei de ideologie anticomunista, dupa spusele lui Hitler, cazuse prada influentelor bolsevice. Rebeliunea a fost un act provocat sub inspiratia infiltratiilor comuniste în Miscare si scopul ei a fost sa creeze dificultati Reichului, în momentul unor mari decizii militare (Campania din Balcani).

În proclamatia lui, Hitler a folosit nume proprii, nu m-a pomenit nici pe mine, ci a vorbit colectiv de „verwirrte Köpfe der Eisernen Garde”, ceea ce în traducere însemna „capetele zapacite ale Garzii de Fier”.

Ribbentrop a fost mai explicit în declaratia lui. A afirmat ca Dumitru Groza, seful Corpului Muncitorilor Legionari, ar fi un notoriu simpatizant al Rusiei Sovietice. Din sursa româneasca, de la Antonesti s-a strecurat aceasta informatie si Ribbentrop n-a mai controlat-o, afirmând ca Dumitru Groza ar fi identic cu Petru Groza, presedintele Frontului Plugarilor, care realmente era în cârdasie cu comunistii.

Nu stiu în ce masura Hitler si Ribbentrop si-au dat seama de enormitatile ce le debitau. În orice caz, poporului român i-au provocat o adânca dezamagire tocmai în ajunul razboiului cu Rusia. Si când ne gândim ca tineretul înrolat sub arme era în proportie covârsitoare simpatizant al Miscarii Legionare, ne dam seama de mâhnirea acelora care erau chemati sa lupte si sa cada în acest conflict. Când începe un razboi de proportii apocaliptice, cum a fost cel din Rusia, nu se loveste si nu se insulta o miscare care a avut o linie anticomunista impecabila de la nasterea ei. Hitler a facut o greseala mai mult decât strategica; o greseala de ordin moral, care lovea în fundamentele civilizatia noastre. Cum e posibil sa creada cineva ca miscarea care a mers în Spania pentru a combate comunismul ateu, acum s-a facut unealta Antihristului? Nu stiu în ce ceas negru al vietii lui a conceput Hitler aceasta proclamatie, dar cu aceasta mentalitate de dispret total fata de ostile nationaliste din alte tari, nu putea câstiga razboiul din rasarit.

Fara îndoiala ca el a introdus în cuvântarea sa aceste infamii la adresa miscarii pentru a face pe placul lui Antonescu, pentru a-i arata acestuia loialitatea ce i-o poarta, dându-i certitudinea ca se poate rezema pe el în orice împrejurare.

Dar pretul ce l-a platit era prea mare, caci în scotând miscarea de pe esichierul politic al razboiului si ostracizând-o ca pe o entitate daunatoare, a ruinat însasi bazele de existenta ale Europei nationaliste.

4. „PE MARGINEA PRAPASTIEI”

Cu acest titlu s-a publicat în tara, la Monitorul Oficial, o carte de propaganda a regimului antonescian contra Miscarii Legionare.

Chiar înainte de a fi cartea oficial distribuita, am avut în mâna o copie a acestui pamflet. Doamna Liliana Protopopescu, prin legaturile ei, reusise sa obtina un exemplar proaspat iesit din teasc, netaiat si nelegat si sa mi-l trimita în Germania. N-a întârziat mult si cartea s-a difuzat pe o scara larga în tara, având grija Antonescienii ca sa lase sa se si traduca, în limba germana, ceea ce li se parea mai important, pentru uzul Berlinului. În orice caz, în luna Iunie 1941, Pe Marginea Prapastiei vazuse lumina zilei în tara. Aparitia ei coincidea cu izbucnirea razboiului si rostul ei era ca sa demonstreze ca nationalismul si anticomunismul Garzii de Fier erau formule de exaltare ale tineretului care n-avea nici o valoare practica. La guvern, Miscarea si-a dovedit incapacitatea si fara de energica interventie a Generalului Antonescu, ar fi dus Statul de râpa. România era la un pas de a se rostogoli în prapastie.

E o carte plina de infamii, de la un capat la altul al ei. Nu i se recunoaste Miscarii nici un merit, nici o fapta buna si toata straduinta celui ce a redactat cartea – Ovidiu Vladescu de la Presedintie, secretar civil al Generalului – a fost sa demonstreze tulburarile ce le-a provocat în viata publica a României, pâna la ultima isprava: rebeliunea. În acest capitol nu putem decât semnala odioasa înscenare contra Garzii de Fier din cartea Pe Marginea Prapastiei. Sunt acumulate în ea atât de multe acuzatii nedrepte, încât nu pot fi demascate decât printr-un studiu aparte.

Ceea ce vrem însa sa amintim în acest capitol, este ca cei doi Antonescu nu s-au dat în laturi ca sa terfeleasca si memoria Capitanului. În acest scop, cu o abundenta de citate, vroiau sa arate ca Miscarea, prin însasi doctrina ei mistica si anarhica, era sortita sa vina în conflict cu realitatile nationale si cu fundamentele Statului Roman. Nu e de mirare ca în final au ajuns sa fie manipulate chiar unele cadre conducatoare de catre agentii Moscovei.

Ca dovada a gresitei orientari a lui Corneliu Codreanu, se reproduce în aceasta carte scrisoarea adresata de Stelescu Capitanului, din perioada când acesta tradase Miscarea si trecuse în tabara dusmanilor Legiunii, necrutându-se nici lupta si nici suferintele Capitanului. Totul este întinat si murdarit în aceasta carte. Un document al celei mai abjecte degradari umane din partea autorilor ei.

5. BAIA DE SÂNGE DE LA JILAVA

Ca o culme a tuturor acestor lovituri, ne-a venit din tara sfâsietoarea veste a împuscarii Colonelului Zavoianu si a unui grup de legionari la Jilava.

Colonelul Zavoianu a fost condamnat la moarte de catre Tribunalul Militar al Corpului II Armata Bucuresti si sentinta a fost executata în 28 Iulie 1941, în Fortul Jilava. Pe urmele Capitanului, asasinat în Tâncabesti si apoi îngropat în acest fort, pasea acum si mântuitorul sau din prigoana anilor 1933-1934, platind cu viata atasamentul sau fata de idealurile Miscarii.

Executarea Colonelului Zavoianu a fost calculata în asa fel încât sa cada dupa începerea razboiului contra Uniunii Sovietice. Generalul Antonescu plecase pe front. Fata lui Zavoianu a alergat disperata pe la toate autoritatile ca sa obtina gratierea tatalui sau.

Dar cel care putea decide sa prezinte cererea de gratiere Regelui, lipsea din capitala, ocupat cu treburi mult mai importante. Colonelul Zavoianu a fost un loial sustinator al Generalului Antonescu, dar a fost în acelasi timp si un functionar constiincios care a aplicat cu rigoare dispozitiile de încarcerare ale asasinilor Capitanului, cerând transferul lor la Jilava, ceea ce Generalul a consimtit. El n-a avut nici un amestec direct în razbunarea din noaptea de 26-27 Noiembrie 1940. O serie de elemente care lucrau la Prefectura de Politie au participat la executiile de la Jilava si fapta acestora a fost atribuita Colonelului Zavoianu la proces. Asa s-a ajuns la condamnarea lui la moarte. În realitate i s-a aplicat pedeapsa capitala pentru energia cu care a procedat împotriva calailor perioadei carliste. Aceasta nu i s-a putut ierta de catre cercurile oculte care operau în spatele lui Antonescu.

Odata cu Colonelul Zavoianu, „au cazut ucisi de gloantele dusmane” si urmatorii legionari, condamnati pentru ca au tras în prizonierii de la Jilava, în noaptea când se lucra la deshumarea osemintelor Capitanului: Gheorghe Cretu, Marcu Octavian, Savu Constantin, Dumitru Anghel, Anghel Oprea si Tanasescu Ion.

Generalul Antonescu si-a facut o trista si neiertata reputatie prin noul val de crime ce le-a savârsit contra tineretului legionar. Aceasta feroce varsare de sânge n-a încetat pâna în pragul lui 23 August 1944.

6. FERECATI PRIN PROPRIA SEMNATURA

În aceeasi perioada, guvernul german ne administreaza o noua lovitura. Ni se cere sa semnam cu totii o declaratie prin care ne obligam sa nu întreprindem nici o actiune politica pe teritoriul Reichului, nici contra generalului Antonescu, dar nici pentru a cere autoritatilor germane (cum a fost memoriul catre Hitler) vreo explicatie sau vreo rectificare a politicii externe a Reichului.

Pentru executarea acestei misiuni ingrate n-au venit Rademacher si Legath, la Berkenbrück, cum trebuia sa se întâmple, data fiind importanta ei, ci l-au trimis pe Wolf de la Frankfurt/Oder. Acesta era vadit jenat când ne-a prezentat actul ce trebuia sa-l semnam. Nici n-a încercat macar sa ne convinga de necesitatea declaratiei. Ne-a dat hârtia si ne-a lasat sa ne sfatuim noi între noi. Exista o fotografie în Albumul Legionar, în care s-a prins tocmai acest moment de mare confuzie.

Prin aceasta declaratie, ne luam angajamentul sa nu întreprindem actiuni spre tara care ar putea dauna guvernului român. Mai mult decât atât: ni se interziceau orice legaturi cu tara, de orice natura ar fi ele. Relatiile de familie cadeau în aceeasi categorie.

Nu aveam voie sa transmitem scrisori în tara familiilor noastre, decât prin mijlocirea Gestapoului. Acesta strângea scrisorile de la legionari si apoi le distribuia adresantilor prin legaturile cunoscute de el. În scrisori, era interzis sa se scrie altceva decât chestiuni care priveau familia. Nu aveam voie sa ne adresam guvernului german decât exclusiv prin mijlocirea persoanelor desemnate de el, adica puteam sa informam sau sa cerem ceva urmând filiera: Rademacher, Legath, Wolf sau altii eventual.

Orice încalcare a acestui angajament avea ca urmare extradarea culpabililor în tara. Deci noi însine semnând aceasta declaratie recunosteam jurisdictia lor si dreptul de a dispune de soarta noastra, în caz de nerespectare a semnaturii.

Ne-am zbatut în fel si chip ce sa facem. Daca semnam, era rau, pentru ca ofeream politiei germane un document prin care noi însine acceptam sa traim de aici înainte cu sabia lui Damocles deasupra noastra. Ne dadeam seama ca politia, chiar daca n-am fi savârsit de fapt actele interzise, gasea mijloace sa fabrice piesele doveditoare a neascultarii noastre si sa ne extradeze.

Daca refuzam, intram inevitabil în conflict cu guvernul german, cu consecinte imprevizibile, eventuala internare a noastra într-un lagar de concentrare. Am semnat cu inima tremurânda si cu multa amaraciune în suflet. Camarazii nostri de ideologie nu ne-au crutat nici aceasta umilinta. De acum eram un fel de vânat liber, caci oricând politia putea inventa pretextele necesare pentru a ne azvârli în lagar de concentrare sau pentru a ne da pe mâna zbirilor lui Antonescu.

7. STRIVITI ÎNTRE DOUA FORTE

Situatia politica a Miscarii Legionare în acele momente era cum nu se putea mai rea. Ni se taiase orice perspectiva. Eram înconjurati numai de dusmani. Eram striviti între doua forte. În tara, Antonescu, sprijinit de prezenta militara germana în România, umpluse închisorile de legionari. Consiliile de razboi îi judecau si îi condamnau la sute de ani de închisoare si, nu în putine cazuri, pronuntau sentinte capitale. Posesia unei arme de foc era suficienta ca legionarul sa fie trimis în fata plutonului de executie. O teroare indescriptibila domnea în toata tara. Toata presa era sub controlul guvernului si împiedica orice informatie care ar fi putut servi adevarului. Tot ce scria în ziare, avea ca obiectiv denigrarea Miscarii Legionare. Nici pe timpul lui Carol nu se ajunsese la acest nivel lugubru de dezinformare a opiniei publice.

Legionarii refugiati în Germania au suferit un tratament asemanator. Nu se puteau manifesta politic Nu aveau voie sa protesteze sub nici o forma contra nedreptatilor din tara sau contra masurilor vexatorii ce ni le aplica guvernul german. În tara si în exil, cele doua guverne actionau convergent cu scopul de a înabusi orice reactie a Garzii de Fier. Eram redusi la neputinta si nu se putea prevede nici o schimbare în statutul nostru. Dimpotriva, prin semnarea documentului de care am vorbit, oricând puteam fi internati în lagar de concentrare sau predati lui Antonescu.

Prietenii nostri din SD ne mângâiau, spunându-ne ca acum predomina momentul militar si ca Führerul face tot ce-i cere Antonescu, pentru ca acesta sa dea o contributie maxima pe frontul din rasarit. Odata acest moment trecut, se va revizui si situatia noastra.

Conceptia lui Hitler era fundamental eronata. Momentul militar nu putea fi desprins de momentul politic. Clausewitz spunea ca razboiul nu-i decât continuarea politicii cu alte mijloace. Dar în acest moment, când se înfruntau doua lumi, doua forte ideologice, cu atât mai mult trebuia sa se dea precadere factorului politic. Ori germanii au eliminat factorul politic din campania din rasarit. În România, pe camarazii lor de ideologie i-au lasat în închisori, când acestia erau chemati sa intensifice la maximum nationalismul românesc, pentru a se înfrunta cu o alta ideologie pe câmpul de lupta.

Hitler a pierdut razboiul din Rusia politic si nu militar. A ignorat fortele vii ale popoarelor. El trebuia sa mobileze toate energiile nationale si crestine ale Europei, pentru a le azvârli contra ateo-marxismului. Modul în care a tratat Miscarea Legionara a avut grave repercusiuni asupra întregului razboi. Popoarele Europei si-au dat seama, dupa lectia din România, ca Hitler nu e un protagonist al unei noi lumi, al unei ordini noi europene, bazata pe atasamentul de realitati nationale, ci un continuator al vechiului imperialism germanic.

V.

ARIA EXTERNA A MISCARII

„Prin fixarea mea cu domiciliu obligatoriu la Berkenbrück de catre autoritatile Reichului, centrul de greutate al Miscaii s-a deplasat din tara în acest punct geografic din Germania. Cu toate ca nu eram în acest sat decât câteva persoane – un grup de fruntasi ai Legiunii – lumea legionara, oriunde se gasea, în tara sau peste hotare, nu s-a risipit, ci astepta ca si în trecut, semne de viata de la mine. În aceasta parte a lucrarii ma voi ocupa de raspândirile legionare din Europa, de ariile unde se gaseau concentrari legionare si care actionau în concordanta cu noi.”

1. MISCAREA LEGIONARA DIN TARA

Ce s-a ales de sutele de mii de legionari din tara, izbiti de viforul prigoanei antonesciene? Cadrele conducatoare din judete, cu exceptia fugarilor, au reluat drumul închisorilor, pe care le cunosteau din perioada salbaticiilor carliste. De asta data numarul legionarilor ce au trecut pragul temnitelor a fost cu mult mai mare, multiplicat cu asa zisii „rebeli”, ajungând pâna la 10.000 de oameni.

Marea majoritate a maselor legionare care au scapat de arestare, dezorientate de întorsatura evenimentelor, s-au retras de pe primul plan, de teama sa nu împartaseasca soarta celor închisi O minoritate activa s-a regrupat în toate judetele si au început sa se organizeze.

S-a constituit la Bucuresti si un „comandament de prigoana” sub conducerea sefilor care n-au fost arestati si nici n-au plecat din primul moment peste hotare. Cel dintâi conducator al Legiunii în prigoana, cu autoritate pe toata tara, a fost Preotul Vasile Boldeanu, Comandant Legionar. În timpul guvernarii noastre, el fusese ajutorul lui Petrascu, ocupându-se, în cadrul Secretariatului, cu biroul organizarii. Când am trecut prin Bucuresti, în drum spre Bulgaria, m-am întâlnit cu Preotul Boldeanu la sediul SD si lui i-am predat o scrisoare adresata Generalului Antonescu, ca sa fie transmisa prin mijlocirea Profesorului Gavanescul.

În primavara lui 1941, Preotul Boldeanu a fost arestat de politie în împrejurari dramatice. A fost denuntat de un camarad venit din provincie si care-i solicitase o întrevedere. La locul întâlnirii, a aparut un grup de agenti care au pus mâna pe el. Ce se întâmplase? Legionarul ce trebuia sa se întâlneasca cu Preotul Boldeanu a fost prins cu un pistol la el. Conform legilor proaspat confectionate de Antonescu, oricine se gasea în posesia unui revolver, putea fi condamnat la moarte si executat. Ca sa scape de moarte, legionarul respectiv si-a luat angajamentul fata de politie sa-l predea pe seful organizatiei legionare. Asa a fost capturat Preotul Boldeanu si, dupa condamnare, depus la Vacaresti.

Obiectivul principal al organizatiei legionare clandestine din tara era sa-i ajute pe cei urmariti sa treaca frontiera, fie în Iugoslavia fie în Bulgaria. În ce priveste Ungaria, putini s-au avântat în Ardealul de Nord. Autoritatile maghiare îi tratau rau pe legionari, considerându-i dusmani. Îi arestau si îi tineau luni de zile în închisoare, dupa care le dadeau drumul sa treaca în Germania.

2. ROLUL PROVIDENTIAL AL BANATULUI SÂRBESC

Dupa sfarâmarea Iugoslaviei de catre armatele germane, în Aprilie 1941, Banatul Sârbesc a ramas sub administratia Reichului. Aceasta s-a datorat faptului ca în Banatul sârbesc traia o puternica minoritate germana din grupul svabilor. Ungaria râvnea sa puna mâna pe aceasta parte a Banatului, dar Hitler, pentru a nu provoca nemultumiri în România, în preajma razboiului cu Rusia, a decis sa amâne satisfacerea revendicarilor maghiare pâna la încheierea ostilitatilor, când va putea dicta singur pacea în Europa.

Pentru fugarii legionari, prin disparitia Statului iugoslav, s-a deschis o nesperata poarta de iesire din România. Granicerii sârbi disparusera si nu mai ramasesera la frontiera decât granicerii români. Trecerea frontierei devenise usoara dar mai important era faptul ca, în Banatul sârbesc, acum sub administratie germana, au gasit o populatie româneasca primitoare, dispusa sa-i gazduiasca din toata inima.

Înca de mai multi ani, duhul legionar a patruns între românii din Banatul Sârbesc prin tinerii care învatau la scolile secundare si la Universitatile din România. Tot asa de puternica a fost si influenta organizatiei noastre din Banat. Prin legaturi de rudenie si prin relatii comerciale între cele doua parti ale Banatului, s-a format o comunitate de destin, care a ajuns sa-si dea roadele tocmai în aceasta perioada de prigoana antonesciana.

Personalitatea cea mai reprezentativa a legionarismului din Banatul Sârbesc a fost Pavel Onciu, legionar format la Bucuresti care, dupa ce au început arestarile din România, s-a reîntors la Vatra, în satul sau natal, fruntasa comuna Uzdin. Dându-si seama de rolul determinant ce-l poate juca acest fragment de românism în marea batalie de supravietuire a Legiunii, Pavel Onciu, de când s-a întors acasa, a început sa organizeze în toate satele românesti din aceasta provincie cuiburi de legionari, a caror misiune principala era sa gaseasca adapost pentru fugarii din tara. Orice legionar care trecea frontiera gasea o casa de român, care sa-i ofere un loc de dormit si pâinea de toate zilele.

În total, peste 150 de legionari fugiti din tara s-au bucurat de minunata organizatie a lui Pavel Onciu. N-a existat comuna româna din Banatul Sârbesc, unde sa nu se fi stabilit câtiva legionari. Aici erau primiti cu toata dragostea si n-au dus lipsa de nimic.

Legionarii ar fi putut sa ramâna multa vreme pe plaiurile acestea, daca nu ar fi fost pârâti de la Bucuresti. Antonescu era tot atât de mult preocupat si de legionarii care scapasera peste hotare. De îndata ce Antonescu a fost informat ca în Banatul Sârbesc s-au adunat numerosi legionari fugari, a cerut Berlinului sa-i îndeparteze de la frontiera, constituind un pericol pentru regimul sau. Asa se face ca de îndata ce se strângea în aceasta provincie un grup mai numeros de legionari, autoritatile germane de ocupatie îi puneau în vedere lui Onciu sa-i trimita la Belgrad, pentru a fi expediati Germania. Cu putine exceptii, aproape toti legionarii liberi din Banatul Sârbesc au fost culesi de prin sate si transportati în Germania. Masura nu se aplica legionarilor localnici. Acestia fiind de nationalitate sârba, au beneficiat de Statutul acordat de administratia germana tuturor locuitorilor acestei provincii.

3. OSPITALITATEA BULGARA

Dintre toate tarile de emigratie legionara, pe primul plan al ospitalitatilor acordate fugarilor legionari, trebuie mentionata Bulgaria. Nu numai ca autoritatile bulgare au oferit toate înlesnirile necesare camarazilor nostri care au reusit sa treaca Dunarea, acte, transport, gazduire, dar si populatia acestei tari s-a întrecut în a-si arata prietenia si dragostea fata de acesti tineri alungati din patria lor. Ce tragica soarta! Românii lor de sânge îi urmareau ca fiarele pe tinerii care si-au închinat viata idealului de marire nationala, iar niste straini, bulgarii de dincolo de Dunare, îi primesc în casele lor si îi admira ca pe niste eroi.

Trecerea în Bulgaria s-a efectuat prin doua puncte de frontiera: pe la Turnu-Magurele si pe la Giurgiu-Rusciuc. Garnizoana din Turnu-Magurele, judetul Teleorman, si-a luat misiunea fata de Comandamentul de la Bucuresti sa ajute valului de legionari fugari ca sa treaca Dunarea. În acest scop, legionarii din Turnu-Magurele au luat contact cu un barcagiu din comuna Islaz, judetul Romanati tot camarad de-al nostru. Acesta de nenumarate ori a trecut noaptea Dunarea cu barca lui de pescuit, reusind sa salveze multi legionari fugari.

Treceri peste Dunare s-au mai savârsit si cu ajutorul trupelor germane. Acestia fie soldati, fie ofiteri români mânati doar de sentimentul de camaraderie, stiind ca legionarii sunt prietenii Marelui Reich si sunt pe nedrept loviti de Antonescu, si-au luat riscul de a-i scoate pe fugari în masinile lor si sa-i treaca peste podurile de pontoane ce le-au construit de la Giurgiu la Rusciuc si altul de la Turnu-Magurele la Nicopole.

Surpriza legionarilor a fost extraordinara când pasind pe celalalt mal, au gasit în jurul Vidinului, o masa compacta de români de circa 50.000 de suflete. Grupe razlete de români au mai descoperit prin satele si oraselele pe care le-au strabatut pâna la Sofia. În capitala Bulgariei au luat contact cu o puternica colonie de macedo-români, care le-au stat într-ajutor atât material cât si prin relatiile ce le aveau cu autoritatile.

Un exemplu al ospitalitatii autoritatilor bulgaresti îl ilustreaza Guvernatorul orasului Plevna. Acesta aflând de prezenta unor legionari în fieful lui administrativ, i-a invitat sa-l viziteze. Grupul legionar a avut cu guvernatorul o lunga conversatie, vorbindu-se în limba franceza. Guvernatorul si-a exprimat marea lui admiratie pentru Capitan si Legiune. Deplânge condamnarea si asasinarea lui Corneliu Codreanu. Aceasta întrevedere a avut loc în Martie 1941. „Pentru noi bulgarii, a spus el, daca ar fi trait Corneliu Zelea Codreanu, l-am fi acceptat ca Führer al Balcanilor” a atacat pozitia lui Antonescu fata de Garda de Fier. La sfârsitul declaratiei sale a spus: „O miscare cu fruntea sus, nu va pieri niciodata”.

Ajungând la Sofia, legionarii s-au împrietenit cu nationalistii bulgari, care si-au exprimat marea lor admiratie pentru lupta si sacrificiile Legiunii.

Dar duhul rau al lui Antonescu veghea. A facut presiuni asupra guvernului bulgar ca sa reduca legionarilor libertatea lor de miscare la Sofia, justificând ca ar fi o amenintare pentru personalul diplomatic al României. Pentru a-i da un minimum de satisfactie lui Antonescu, autoritatile bulgaresti au decis ca refugiatii legionari sa se stabileasca în afara Sofiei, în satele Gorna Bania si Boian, la vreo 10 kilometri de Capitala.

Paralel, Antonescu a intervenit la Berlin pentru a obtine evacuarea legionarilor din Bulgaria. Germanii vrând sa-i faca pe plac, pentru trupele ce le asteptau de el în iminentul conflict cu Rusia, au luat masuri prin Legatia lor din Sofia, ca nucleele legionari din Bulgaria sa fie transportate cât mai repede în Germania.

Primul grup de refugiati legionari în Bulgaria a sosit de la Constanta: Dumitru Predescu, Nicolae Seitan, Atanase Chiru, Cola Chirani.

Mai târziu numarul refugiatilor s-a marit cu elemente din toate provinciile românesti. În Iunie 1941, se aflau în jurul Sofiei peste 30 de legionari, repartizati între cele doua localitati, între care îi mentionam pe Chirila Ciuntu, Ion Potecas, Dr. Mircea Musetescu, Nicolae Teban, Vica Negulescu, Vasile Mailat, Ing. Aurel Ionescu.

4. DECEPTIA ITALIANA

Tocmai în zilele când Hitler luase funesta decizie de a pune la dispozitia lui Antonescu diviziile germane de pe teritoriul României, pentru a înfrânge „rebeliunea” legionara si a restabili ordinea în tara, Mussolini se întâlnise cu Hitler pentru a trata problemele razboiului din Africa si Balcani.

Hitler l-a informat pe Mussolini de întâmplarile din România si de decizia lui de a-l sprijini pe Antonescu contra Garzii de Fier. Cum Mussolini se afla la mare strâmtoare pe ambele teatre de operatiuni, s-a aliniat pozitiei adoptate de Führer si a aprobat decizia acestuia nici nu se putea face altceva, caci salvarea Italiei si a regimului sau depindea acum exclusiv de ajutorul german. De alta parte, însusi Mussolini, de când s-a asociat cu Hitler, formând împreuna Axa Roma-Berlin, a renuntat la rolul sau de sef primordial al nationalismului european, spre care se îndreptau toate sperantele miscarilor de renastere nationala ce aparusera în mai toate tarile continentului nostru. Mussolini suferise o dubla decapitare a pozitiei lui politice în Europa: pe plan militar se dovedise ca Italia nu era o mare putere, cum pretindea pâna atunci. În Albania, trupele italiene au fost batute de greci, iar în Mediterana, suprematia ei navala s-a dovedit a fi un mit, neputând sa se masoare cu flota engleza. Pe plan ideologic, Mussolini renuntase sa mai exercite prerogativele lui de „primus inter pares” al nationalismului european, cedând si pe acest teren întâietatea national-socialismului.

La întâlnirea cu Hitler, din Ianuarie 1941, Mussolini n-a încercat nici cel putin sa ceara o explicatie Führerului, asupra conflictului Garda de Fier – Antonescu, ci a acceptat din capul locului decizia luata de acesta. Ce deosebire fata de dictatul de la Viena, când Contele Ciano si-a impus fata de Ribbentrop si punctul lui de vedere, favorabil ungurilor. Acum Mussolini statea ca un elev ascultator în fata lui Hitler, care decidea soarta Europei.

Pentru Miscare, atitudinea docila a lui Mussolini fata de Hitler a avut grave urmari, deoarece nu ne puteam adresa nici celuilalt partener al Axei, pentru a-i cere protectia. Am mai avut nenorocul ca si Ministrul de Externe al Italiei, Contele Ciano, ne era dusman. Era dusman al românilor, cum s-a aratat în cursul dictatului de la Viena, dar si dusman al Legiunii si al cu tuturor nationalismelor europene, inclusiv al fascismului, cum s-a dovedit mai târziu.

Ajungând în aceasta stare de descompunere, Mussolini, prizonier al lui Hitler, iar Ciano sabotând Puterile Axei, regimul fascist nu ne putea ajuta, nici cel putin în problema gasirii unui refugiu în Italia.

Pentru noi ar fi fost de enorma importanta politica daca în Italia am fi gasit un al doilea centru de concentrare al capeteniilor legionare, urmarite de injustitia antonesciana. N-am mai fi fost la discretia Reichului german, ci s-ar fi putut crea un echilibru politic între cele doua Capitale ale Axei. Italia era departe, era greu de a ajunge acolo peste Iugoslavia, iar acei ce ne-ar fi putut ajuta, reprezentantii Legatiei italiene de la Bucuresti s-au eschivat de la orice raspundere. Nicolae Petrascu Secretarul General al Miscarii ceruse o audienta lui Ghigi, ambasadorul italian la Bucuresti dupa 23 Ianuarie 1941, pentru a-i explica situatia si a-i cere sprijinul guvernului italian. Nu numai ca n-a primit nici un raspuns, dar, pur si simplu, i s-a refuzat audienta. Ghigi urma instructiunile lui Ciano, care de comun acord cu Ribbentrop, luase atitudine contra Miscarii Legionare. În momentul acesta, pentru noi, Axa Roma-Berlin s-a redus la Berlin, caci Roma refuza sa-si mai exercite influenta ei la Bucuresti lasându-l pe Hitler sa-si spuna ultimul cuvânt în conflictul ce l-am avut cu Antonescu. Mussolini, desi fondatorul nationalismului european, nu si-a dat seama nici de valoarea Legiunii si nici de urmarile ce le-ar putea avea pentru soarta întregii Europe alungarea ei de la putere, cu ajutorul trupelor germane.

Situatia noastra, precara în ambientul italian, s-a agravat si mai mult prin defectiunea ministrului nostru de la Roma, Ion Victor Vojen. Acesta, cum a aflat de întorsatura luata de evenimentele de la Bucuresti a crezut ca-si poate salva postul daca se ataseaza Generalului Antonescu. Nu numai ca Vojen nu a demisionat dupa consumarea loviturii de Stat a lui Antonescu contra Miscarii Legionare, cum era si firesc, din solidaritate cu camarazii lui asasinati, închisi sau fugariti, ci a ramas mai departe ca ministru plenipotential la Roma, asigurându-l pe General de devotamentul sau. Vojen se împrietenise cu Ciano si acesta l-a sfatuit sa se orienteze dupa punctul de vedere adoptat în comun de guvernul italian si cel german. Dar nici sprijinul lui Ciano nu l-a salvat de dizgratie. Peste câteva luni, a fost înlocuit cu Grigorcea si s-a întors în tara. În drum spre România, în primavara lui 1941, a trecut pe la Berlin si, cu acest prilej, ne-a vizitat la Berkenbrück. În fata tuturor camarazilor de aici, Vojen ne-a împartasit impresiile ce le-a cules asupra persoanei mele din contactele ce le-a avut Roma si la Berlin. „Horia Sima, spunea el pe un ton arogant, este foarte bun în actiuni ofensive, de distrugere a unui regim, dar nu-i capabil în arta guvernarii, un lamentabil om de Stat”. Pentru situatia în care ma aflam eu atunci, încoltit de dusmani din toate partile, un elementar bun simt l-ar fi sfatuit sa-si tina pentru sine impresiile culese din cercurile lui Ciano si ale Ministerului de Externe german.

Prin forta împrejurarilor, Italia n-a putut servi ca punct de refugiu pentru legionarii fugari, desi ne bucuram de multe simpatii în înaltele cadre ale partidului fascist. Grupul legionar de aici s-a redus la un manunchi de oameni, adunati la întâmplare, care au reusit sa iasa din tara pe diferite cai. În primul rând trebuie mentionat Profesorul Gazdaru, Directorul Scolii Romane de la Roma, care, dupa lovitura lui Antonescu, a fost destituit.

În Martie 1941, a sosit la Roma poetul Ioan Bucur, împreuna cu sotia lui, Maria. Grav bolnav de plamâni, Bucur a murit în Noiembrie 1941.

În primavara anului 1941, au sosit la Roma studentul Gheorghe Uscatescu si judecatorul Ciril Popovici. Ambii au putut sa obtina pasapoarte din tara si ajungând la Roma, s-au atasat grupului legionar de aici, de sub comanda Profesorului Gazdaru.

În anul 1942, Legatia italiana din Sofia a acordat viza de intrare în Italia studentului Gheorghe Caraiani. Situatia lui era deosebita de a celorlalti refugiati din Bulgaria, deoarece era nascut în aceasta tara si nu intra în categoria celor pusi la index de Ciano.

În Octombrie 1942 grupul legionar de la Roma s-a marit cu sosirea lui Aurel Rauta de la Berlin. Acesta lucra la Camera de Comert româno-germana si de teama sa nu fie trimis si el la Rostock, a trecut în Italia. La sosirea lui Rauta, grupul legionar din Italia era structurat în modul urmator: sef al garnizoanei de la Roma era Nicolae Caranica, iar Profesorul Dimitrie Gazdaru avea conducerea politica a grupului. EI Întretinea legaturi cu Secretariatul partidului fascist.

5. DIGUL DIN SPANIA

Într-o singura tara, intrigile lui Antonescu n-au putut sa prinda teren: în Spania. Cu toate ca nemtii îl secondau si la Madrid pe Antonescu, prin reprezentantii lor diplomatici, încercând sa-i determine si pe spanioli sa adopte aceeasi postura de distantare de Miscare, manevra lor combinata nu le-a reusit. În Spania, în 1941, Falanga reprezenta înca o forta politica. Ministrul de Externe al Spaniei era Ramon Serrano Sunner, figura notorie a miscarii si cumnat al lui Franco. În scurtul interval cât a functionat ca ministru plenipotential al României la Madrid, Radu Ghenea a izbutit sa câstige simpatia cercurilor conducatoare falangiste si s-a împrietenit chiar cu Serrano Suner. În casa lui Ghenea, vizitatorii pot vedea pâna astazi o fotografie a fostului ministru de Externe al Spaniei din timpul razboiului, cu o afectuoasa dedicatie pentru ministrul nostru la Madrid. Aceasta prietenie nu s-a întrerupt nici dupa ce Radu Ghenea a parasit postul si n-a mai fost ministru.

Când s-a auzit de lovitura de Stat a Generalului Antonescu si de marea prigoana dezlantuita contra Legiunii, Radu Ghenea n-a sovait nici o clipa si si-a înaintat telegrafic demisia la Bucuresti. Prietenii falangisti asteptau cu mare interes sa vada cum va reactiona ministrul nostru la Madrid. Când au aflat de fulgeratoarea lui demisie, l-au felicitat din toata inima si gestul acesta a contribuit enorm la popularitatea Miscarii în Spania. În timp ce în celelalte capitale europene aflate sub influenta germana, ziarele vorbeau rau de Miscare, presa spaniola, aproape unanim, a luat apararea legionarilor, în articole publicate la loc de frunte. Radu Ghenea a fost consultat în aceste zile nu numai de oameni politici, dar si de personalitatile culturale de la Madrid, care îi cereau lamuriri asupra absurdelor evenimente din România.

Scriitorul Constantin Gane, ministrul român la Atena, a urmat linia de conduita a lui Radu Ghenea, prezentându-si si el demisia. Nu tot asa s-a întâmplat la Roma, unde Victor Vojen spera sa-si salveze situatia, ramânând mai departe în functie, daca se va alatura regimului militar al lui Antonescu, iesit din lovitura de Stat. Radu Ghenea, fiind prieten din tara cu Victor Vojen, în fata ezitarilor acestuia, i-a trimis o telegrama la Roma, cerându-i sa-si dea demisia. Vojen i-a raspuns cu o alta telegrama în care îl sfatuia: „Fa-te ca nu stii nimic”. Atunci Radu Ghenea l-a trimis la Roma pe atasatul comercial Mihail Enescu ca sa-l convinga pe Vojen sa se alinieze pozitiei lui. Cu toata pledoaria viguroasa a lui Enescu, acesta a refuzat sa ia în considerare propunerea lui Radu Ghenea, încheind discutia cu urmatoarele cuvinte: „Spune-i lui Radu ca am murit odata. Nu vreau sa mor a doua oara”. Vroia sa spuna ca în timpul exilului din Germania, 1938- 1940, a fost un destarat, un om fara patrie. Nu mai vroia sa ajunga în aceeasi situatie. Enescu s-a întors la Madrid, la începutul lui Februarie, vadit contrariat de refuzul lui Vojen.

Mihail Enescu a fost atasat comercial la Madrid, numit de George Demetrescu.

Acesta era pe atunci Director al Comertului Exterior, în Ministerul Economiei Nationale si de el depindeau toate numirile de atasati comerciali din strainatate. Mihail Enescu a fost înainte atasat comercial la Helsinki si Roma, apoi în timpul guvernarii noastre, a fost transferat la Madrid.

Dar povestea cu Radu Ghenea nu s-a terminat. Când a izbucnit razboiul contra Rusiei, 22 Iunie 1941 Radu Ghenea a trimis prin Ministerul de Externe spaniol o scrisoare guvernului român, ca daca i se garanteaza ca va merge pe front, el, ca ofiter de rezerva, se întoarce în tara. Scrisoarea a fost predata de Casa Rojas, Ministrul Spaniei la Bucuresti, Ministerul de Externe român. Raspunsul guvernului român a fost favorabil. Dar, la scurt timp, Radu Ghenea primeste o telegrama de la Casa Rojas, prin care acesta îl avertizeaza sa nu se întoarca, deoarece dupa informatiile lui, va fi bagat în închisoare.

Garnizoana legionara din Madrid era în formatie. Se constituise un cuib sub conducerea lui Radu Ghenea, din care faceau parte Mihail Enescu si Aron Contus. Abia peste doi ani au mai sosit alti camarazi. Dar cu toata putinatatea ei numerica, garnizoana de la Madrid a exercitat o influenta decisiva în relatiile cu autoritatile spaniole, bucurându-se permanent de sprijinul si ocrotirea acestora.

6. LEGIONARII DIN FRANTA

Odata cu dezlantuirea marii prigoane din 1938, numarul studentilor plecati la studii în strainatate scazut simtitor, reducându-se la cei ce primisera viza înainte si la câtiva care se strecurasera clandestin peste granita.

La Paris se gaseau, la Craciunul anului 1938 circa 60 de legionari, studenti si oameni de cultura, între care stralucea si doctrinarul Emil Cioran.

Seful grupului legionar era inginerul Ion Christescu, care-si pregatea doctoratul în inginerie. Grupul legionar de la Paris constituia o forta compacta si disciplinata. Între studentii din acest grup se mai aflau Alexandru Mateescu-Frâncu, Lucian Badescu si Faust Bradescu.

În toiul prigoanei dictaturii regale, s-au facut si asupra grupului de studenti de la Paris presiuni din partea guvernului din tara, pentru a-l intimida si dezagrega. Încercarile au venit prin autoritatile consulare si prin atasatul militar, dar fara nici un rezultat. Amenintarile s-au exercitat cu ajutorul vizelor militare. Li se refuzau aceste vize si chiar erau amenintati sa fie ridicati si trimisi în tara „manu militari”. În cele din urma, Colonelul Tomoroveanu, atasatul militar, în urma contactelor avute cu studentii, a luat o atitudine mai toleranta, realizându-se un fel de „modus vivendi”.

În 1939, ambasador al României la Paris era Gheorghe Tatarascu. Nu era un om rau si n-avea o atitudine antilegionara viscerala, dar era extrem de servil fata de ordinele ce le primea din tara.

Grupul legionar de la Paris s-a izbit de opozitia altor grupe politice, de nuanta liberala, taranista, socialista si chiar comunista. Comunistii, putine elemente, îl aveau în frunte pe Victor Ionescu, care, dupa intrarea trupelor rusesti în România, s-a întors în tara, primind o functie importanta în formatia politica comunista a epocii.

Victoria de la 6 Septembrie 1940, a provocat o explozie de bucurie în rândurile studentimii de la Paris. În fata Bisericii din rue Jean de Beauvais, a fost ars portretul regelui calau. În cursul guvernarii legionare s-a editat lucrarea lui Paul Guiraud, denumita Codreanu et la Garde de Fer.

Odata cu proclamarea Statului National Legionar, autoritatile române de la Paris, ambasada si consulat, si-au schimbat si ele atitudinea. Legionarii nu mai erau dusmanii poporului, ci „persona grata”. Li s-au oferit fel de fel de sugestii si usurinte pentru a-si exercita misiunea lor de propagandisti. Grupul legionar trecuse în acest moment de sub comanda inginerului Christescu sub conducerea lui Faust Bradescu. Acesta a statuat ca grupul nu se amesteca în serviciile oficiale, pastrându-si unitatea si actiunea lui aparte. Nici un functionar al ambasadei române, cunoscut prin ostilitatea lui, n-a suferit vreo vexatiune din partea legionarilor.

Dar dupa 21 Ianuarie 1941, situatia s-a schimbat din nou. Vechii oponenti si-au reluat atitudinea lor dusmanoasa de ura si dispret contra legionarilor. Au reînceput sicanele.

La izbucnirea razboiului anti-sovietic, s-au accentuat presiunile Colonelului Tomoroveanu contra grupului de studenti legionari, pentru a fi trimisi în tara cu ordine de chemare, desi nici un decret-regal nu prevedea mobilizarea pe loc a studentilor aflati în strainatate. Nici aceste interventii n-au dat rezultat.

În timpul ocupatiei germane a Frantei, contactele între grupul legionar si fortele de ocupatie au fost inexistente. Nu se puteau apropia, stiindu-se ca sute de camarazi zaceau în lagarele de concentrare din Germania. Gestapo-ul n-a luat nici o masura preventiva contra grupului legionar din Paris.

Când în urma fugii lui Horia Sima în Italia, legionarii din Germania au fost trimisi la Buchenwald, Gestapo-ul de la Paris a început arestari si în grupul de la Paris. Dar nu s-au semnalat decât câteva cazuri de arestare si deportare: Mircea Achim si Zaharia. Acestia au fost transportati la Buchenwald. Un alt legionar cautat de Gestapo, Eremia Socariciu, a reusit sa fuga. S-a ascuns în Bretania, unde a stat tot timpul ocupatiei. Restul grupului legionar n-a avut de suferit nimic. Si-a continuat viata lui de sedinte si cuib. E de remarcat ca atitudinea de stricta neutralitate, impusa grupului de sefii lor, i-a scutit pe legionari sa aiba neplaceri, nici în cursul ocupatiei si nici la sfârsitul ei.

Aceasta atitudine a avut ca urmare ca, dupa încheierea ostilitatilor, grupul de la Paris n-a suferit nici o urmarire din partea autoritatilor franceze nou instalate.

Legionarii, care aveau conducerea grupului studentesc, au dus o politica larga, întelegatoare, în timpul ocupatiei. Au întretinut legaturi amicale cu toate grupurile de studenti de alta culoare politica.

Chiar relatiile cu studentii evrei din România au fost întotdeauna cordiale. Acestia au fost ocrotiti si adapostiti când raziile politiei germane deveneau amenintatoare.

Multi tineri evrei au supravietuit datorita acestei atitudini umane din partea legionarilor din Paris. Documentele oficiale românesti ale multor studenti evrei au fost pastrate de studentii legionari, pentru a nu fi gasite în posesia lor.

Grupul legionar din Franta nu putea schimba politica lui de neutralitate si respect fata de Franta, de a ramâne în afara evenimentelor, evitând contactele cu autoritatile germane. Aceasta atitudine a avut efecte binefacatoare la sfârsitul razboiului. Fortele legionare si-au continuat în tacere activitatea lor, fara a avea ceva de suferit în mijlocul noii societati franceze, încarcata de revansa si violenta contra fortelor colaborationiste.

Grupul legionar din Paris nefiind nici amenintat si nici cercetat de autoritatile franceze dupa eliberare, a putut sa-si continue existenta, spre norocul camarazilor în Germania. Sute de camarazi din Germania, în cautarea unui refugiu, au venit la Paris unde, cu ajutorul lui Faust Bradescu si al lui Ghiocel, au putut sa-si gaseasca un adapost si sa-si scoata actele de identitate.

O echipa numeroasa de legionari si alti români, sub conducerea lui Dumitru Paulescu, s-a stabilit în localitatea Margival, unde lucrau la o organizatie de intendenta a trupelor americane, contribuind cu ajutorul lor la sustinerea activitatilor românesti de la Paris.

Datorita acestei echipe, în Decembrie 1945, a aparut primul numar al gazetei Dacia, tribuna de lupta nationala. A fost prima publicatie româneasca dupa terminarea razboiului. Dacia a aparut sub conducerea a trei legionari: Faust Bradescu, Dumitru Paulescu si Ion Tolescu.

Aparitia Daciei a provocat o puternica reactie în sânul partidului comunist, care domina pe atunci scena politica a Frantei. Presa comunista a atacat cu furie Dacia si pe condeierii ei.

Mai târziu, echipa Dacia emigrând în Brazilia, a continuat aparitia acestei publicatii la Rio, devenind organul de orientare si sustinere al exilului românesc din aceasta tara.

7. APORTUL FABULOS AL GARNIZOANEI BERLIN

Supravietuirea Legiunii în perioada anilor 1941- 1944 se datoreaza rezistentei ce-au întâmpinat-o zbirii lui Antonescu în campania lor de discreditare si anihilare a potentialului politic al Miscarii atât în tara cât si în raspândirile ei din exil. Nedreptatea ce ni se facuse era prea mare ca sa nu provoace în toate sufletele legionare o repulsie unanima contra regimului tradator si criminal al Generalului Antonescu.

Cum era si firesc, atacurile lui principale s-au concentrat la Berlin. Antonescu nu era multumit cu situatia ce ne-o rezervase Hitler, de prizonieri în semilibertate ai Reichului. Vroia sa-l determine pe Führer sa ne restrânga si mai mult libertatea de miscare, pentru ca, mai târziu, sa obtina, într-o conjunctura favorabila, extradarea noastra.

Abia ne-am instalat la Berkenbrück, si mi s-au semnalat atacuri din ce în ce mai intense si mai perfide contra grupului legionar din Germania. Campania principala de defaimare se desfasura la Bucuresti, unde guvernul român gasise un interlocutor binevoitor, în persoana noului ministru al Reichului, Manfred von Killinger. Acesta, fara sa mai verifice autenticitatea acuzatiilor ce ni se aduceau, le transmitea, tale-quale, la Berlin. Regimul antonescian era tot mai activ si în capitala Reichului. Prin Legatia româna din Berlin sau prin diversi emisari trimisi de la Bucuresti, mereu agitau problema legionara, cu speranta de a obtine eliminarea acestui pericol potential. Antonescu era permanent obsedat de ideea ca germanii odata si odata vor recurge din nou la legionari. Am fost mereu hartuiti în aceasta perioada de denunturile intrigile si calomniile care curgeau la Ministerul de Externe german pe ambele filiere, cea de la Bucuresti si cea de la Berlin. Sub presiunea lor am fi ajuns în fundul prapastiei, daca n-am fi dispus chiar la Berlin de un manunchi de oameni exceptionali care, prin munca si inteligenta lor, nu ar fi format un puternic baraj de ocrotire a noastra.

În aceasta lupta titanica, din care n-a transpirat mai nimic public, garnizoana din Berlin si-a câstigat o glorie nepieritoare, dând o lupta corp la corp, zi si noapte, cu hienele lui Antonescu. Garnizoana Berlin era constituita din doua corpuri, care urmareau paralel acelasi tel: sa apere centrul de la Berkenbrück de a fi încercuit si rapus de fortele dusmane. Era mai întâi garnizoana propriu-zisa, aflata sub conducere inginerului Nicolae Smarandescu. Acesta reusise scape de a fi internat si chiar obtinuse un post de vorbitor la Radio Donau, emisiunea româneasca. În fiecare seara, românii din tara auzeau glasul lui sonor, de bariton, anuntând stirile zilei. La urma, Smarandescu încheia jurnalul cu vechiul salut, pus în aplicare pe timpul guvernarii noastre: „Dragi camarazi, noapte buna”. Era o reconfortare si un semn de speranta pentru sotiile a mii de legionari, care gemeau sub jugul antonescian. Nae Smarandescu constituise doi cuiburi: unul din vechile elemente legionare, acelea care apartinusera primului exil, din anii 1938-1940, la care s-au adaugat altii, recent iesiti din tara, care reusisera sa scape de ochiul vigilent al Gestapo-ului puteau trai liber la Berlin. Al doilea cuib aflat sub comanda lui Nae Smarandescu era constituit din studentii legionari. Acestia nu intrau în categoria refugiatilor politici. Aveau pasapoarte românesti si, ca atare, nu erau amenintati sa fie internati. Prin statut lor aparte, prin libertatea de care se bucurau, au fost de un imens folos pentru actiunile noastre întreprinse la Berlin. Erau elemente de legatura si de curierat în clandestinitatea la care eram condamnati sa actionam în acea perioada.

Paralel se formase o alta echipa, care-si desfasura activitatea precumpanitor pe planul politic si care adus servicii exceptionale Miscarii. Din acest grup de interventie contra intrigilor si loviturilor ce le primeam aproape zilnic din partea frontului antonescian în plina ofensiva pentru darâmarea noastra totala, am remarcat, în primul rând, pe Mircea Dimitriu. Acesta fusese în tara creatorul Centrului Studentesc Timisoara. În prigoana din 1938, a reusit sa scape de arestare si s-a refugiat la Berlin. Aici a actionat în cadrul primului exil legionar 1938-1940, pentru ca, în cursul guvernarii noastre, sa fie numit sef al garnizoanei Berlin. El a stat tot timpul la Berlin, fiind înscris la Politehnica Charlottenburg. Având pasaport român, n-a cazut în categoria refugiatilor politici si a scapat de a fi internat în lagarul de la Rostock. Lunga sedere a lui Mircea Dimitriu la Berlin i-a permis acestuia sa-si creeze relatii în anumite cercuri germane de interes pentru lupta noastra: presa, radio, politie, ziaristica, diplomatie. Aceste legaturi ne-au fost apoi de mare folos în perioada tulbure în care ne gaseam noi, capeteniile reduse la neputinta si aflate în imposibilitatea de a face ceva pentru apararea cauzei noastre. Mircea Dimitriu a fost un fel de reprezentant diplomatic al Miscarii în contact cu acele cercuri germane care aveau simpatie pentru Miscare, dar care erau dezorientate de avalansa de calomnii ce veneau din tara si nu stiau cum sa ne ajute. Mircea Dimitriu le furniza informatiile necesare pentru orientarea lor în jungla antonesciana. În anii 1941-1942, a fost un sol neobosit al celor zavorâti la Berkenbrück. Cu tact, cu inteligenta si cu o energie mereu reînnoita, redus la niste mijloace precare, Mircea Dimitriu reprezenta permanenta noastra pe teren. Functia lui principala era sa aiba întrevederi cu acele persoane din administratia germana care se interesau de cauza noastra, explicându-le cu un material informativ de primul rang, cum am ajuns în situatia în care ne gasim. Cu tenacitate si rabdare, a demonstrat, rând pe rând, la toti cei ce vroiau sa ne asculte, tesatura de minciuni cu care Antonescu vroia sa-i îmbrobodeasca pe nemti, prezentându-ne ca pe niste anarhici si bolsevizanti. Fireste ca el n-a reusit sa modifice hotarârea Führerului si nici sa risipeasca atmosfera de neîncredere ce domnea la Wilhelmstrasse contra noastra, dar a demonstrat ca ceva nu este în clar în atitudinea lui Antonescu, ca furia lui contra noastra nu e naturala si ca are anumite dedesubturi care pot dauna Germaniei.

Un al doilea element care ne-a ajutat enorm la aceasta încaierare surda între atacurile oficiale de la Bucuresti si linia noastra de aparare, a fost camarada Tiana Silion. Aceasta aterizase si ea la Berlin, în perioada exilului 1938-1940 si chiar reusise sa obtina un post de locutoare la Radio Donau, emisiunea româneasca. În perioada guvernarii noastre, n-a parasit Berlinul, încât atunci când au sosit noile valuri de refugiati, Gestapo-ul n-a asimilat-o acestora. Statutul ei a ramas, ca si al lui Mircea Dimitriu, de persoana libera la Berlin.

Locuinta ei din Kantstr.62 a devenit un fel de sediu al activistilor nostri politico-diplomatici. Când era nevoie de un loc pentru întrevederi cu români veniti din tara sau cu persoane straine, casa ei ne-a stat permanent la dispozitie.

Mircea Dimitriu si Tiana Silion, au fost piesele principale ale frontului nostru politic de la Berlin. Atât unul cât si celalalt au excelat prin zelul si devotamentul lor, ferindu-ne de multe primejdii.

Trebuie sa adaug ca relatiile acestor stâlpi ai activitatii noastre la Berlin au patruns si în sectorul diplomatic. La Legatia Româna ramasesera câtiva functionari care nu fusesera epurati de urgia antonesciana. Dupa plecarea lui Constantin Greceanu, Generalul a numit ca ministru al României la Berlin pe Bossie, un diplomat de cariera. Acesta servea noului guvern, dar nu cu zelul unui antonescian convins. Asa se face ca la Legatie au putut ramâne o serie de functionari care ne simpatizau. Între acestia s-au distins prin sprijinul ce ni l-au dat: Scriitorul Sorin Pavel, Consilierul de Legatie Tulescu, Domnisoara Ivanovici si Inginerul Grigorescu, care lucra la Camera de Comert germano-româna.

Acestia se întâlneau des cu Tiana sau cu Mircea Dimitriu, transmitându-le informatii din sfera Legatiei, care reflectau politica lui Antonescu fata de grupul legionar din Berlin. Eram informati la zi asupra atmosferei de la Legatie si asupra noilor ordine ce veneau de la Bucuresti ajutându-ne sa le param la vreme.

Un al treilea om de baza al grupului nostru era Petre Ponta. În timpul guvernarii noastre, Petre Ponta a venit la Bucuresti. Locuia chiar în casa mea, împreuna cu Traian Borobaru. Nu avea o functie în cadrul guvernarii, n-a fost numit în nici un post, ci ma însotea în toate calatoriile mele, îngrijindu-se de siguranta mea. Dupa evenimentele din Ianuarie 1941, a fost arestat de politie. A facut câteva luni la Malmaison si apoi prin alte închisori, unde s-a contagiat de o scarlatina, fiind aproape sa moara. La ancheta, negasindu-i-se nici o vina, guvernul n-a îndraznit sa-l retina si sa-l condamne, considerându-l „Omul nemtilor”, un agent german strecurat în anturajul meu. Ceea ce era fals. Asa se face ca a fost pus în libertate si i s-a aprobat plecarea la Berlin, ca sa nu supere guvernul german. Aceasta falsa prezumtie l-a salvat pe Petre Ponta. În primavara a aparut la Berlin, reluându-si ocupatiile lui obisnuite. El era desenator tehnic de meserie, bine apreciat în întreprinderile germane de specialitate, încât si-a putut reface repede existenta. Paralel cu lucrul, si-a reluat si activitatile lui „subversive”. Casa lui din Sonderhauserstrasse 84 a redevenit ceea ce fusese si în perioada primului exil, adica un loc de întâlnire al legionarilor. Orice legionar ce aparea la Berlin cunostea adresa lui Ponta, unde aceasta familie îi primea cu dragoste pe toti si îi îndruma ce au de facut: unora le gasea de lucru în Berlin, iar pe altii îi ajuta sa ajunga la Gestapo, pentru a li se face formele de plecare la Rostock.

Petre Ponta avea legaturi cu Legath si cu alti functionari din politie, fiind apreciat pentru serviciile ce le facea pentru gasirea si identificarea legionarilor fugari, care veneau pe alte cai decât cele oficiale si pe care ei nu le cunosteau. Evident ca si Petre Ponta nu putea sa ascunda existenta legionarilor veniti la Berlin, pentru ca ne luasem angajamentul ca pe noii veniti sa-i îndrumam la Rostock, unde era grupul mare.

Apoi era imposibil sa fie angajat cineva la lucru, fara ca întreprinderile respective sa nu anunte Gestapo-ul. Asa se face ca si românii care temporar si-au gasit de lucru la Berlin prin intermediul lui Ponta, mai târziu tot pe mâna politiei ajungeau.

Mircea Dimitriu, Tiana Silion si Petre Ponta, formau treimea ce duceau greul actiunii noastre la Berlin. Între ei colaborarea era perfecta, fara alt gând decât acela al eficacitatii în lupta surda ce o duceam cu guvernul hain din tara. E teribil sa lupti cu dusmani haini, dar mai teribil este sa lupti cu imbecilitatea umana, cu oameni care sunt atât de prosti încât nu-si vad propriile lor interese si întreprind actiuni nimicitoare pentru propriul viitor.

Aceasta era ordinea de bataie a garnizoanei Berlin. Tabloul nu ar fi complet daca nu am mai adauga figura gigantica a lui Constantin Stoicanescu. Toti acesti camarazi aveau o viziune partiala a evenimentelor. El singur avea geniul ca din frânturi de informatii sa reconstituie ansamblul unei situatii. Noi nu cunosteam planurile perfide ale Antonescienilor din tara. Ne veneau la Berlin doar fragmente de informatii. Ei bine, Stoicanescu poseda superba inteligenta de reconstitui din aceste frânturi urzeala monstruoasa a noilor atacuri, în toata extensiunea lor. Cititorii sunt la curent cu infamiile debitate în cartea Pe marginea Prapastiei.

Aceste minciuni au tinut luni de zile afisul presei, au fost larg difuzate de guvernul român prin note trimise guvernului german si prin dispozitii date Legatiei de la Berlin, cu scopul de a ne disloca si din pozitia de semi-libertate ce-o aveam în Germania.

Când aveam discutii cu Stoicanescu, adeseori ma certam cu el. Venea cu niste supozitii care mi se pareau absurde. El prindea anumite informatii, care veneau pe filiera multiplelor contacte ce le avea la Berlin, si din ele constituia o teorie care mi se prea neverosimila. Mai mult chiar, produsul creierului sau înfierbântat. Dar nu era asa. Dupa câtva timp, teza lui se verifica. Stoicanescu avea dreptate, când dadea alarma. O noua masinatie se urzeste contra noastra si geniul lui iscoditor o descoperise si o paralizase.

8. GARNIZOANA ROSTOCK

Cum am scris mai înainte, masa legionarilor refugiati în Germania, care s-a ridicat la sfârsitul anului 1942 la aproape 400, au fost concentrati de autoritatile germane în împrejurarile orasului Rostock, unde lucrau la fabricile din localitate. Mutarea primului grup de legionari la Rostock a avut loc la 19 Aprilie 1941. Cu doua masini au plecat la Berkenbrück, avându-l în frunte pe Nicolae Petrascu, Secretarul General al Miscarii. Pe Petrascu l-am numit în continuare sa fie seful grupului de la Rostock.

Grupul legionar n-a fost încartiruit în Rostock, ci la o distanta de circa 3-4 kilometri, în localitatea Kritzmow. În acest sat se afla un restaurant numit „Unter den Linden”. Local mare, a fost transformat în dormitor pentru legionari. Nu avea nici o comoditate. Mai mult, avea aspect de lagar, cu paturile suprapuse doua câte doua. Nu se putea compara cu ceea ce lasasera la Berkenbrück.

Rostock este asezat pe un estuar. Estuarul tine 10 kilometri si apoi apare Marea Baltica, cu portul Warnemünde.

Pe data de 22 Aprilie, soseste în gara Rostock, un alt grup de legionari, veniti din Bulgaria în numar de 14. Cu ei, numarul legionarilor încartiruiti la Kritzmow, ajunge la 60. Între ei se aflau: Profesorul Sebastian Mocanu, Profesorul Haralambie Ianovici, Profesorul Bucur Stanescu, Dragos Hoinic, Rica Oprescu, Fratii Constantiniuc, Otilian Isar, Oreste Balanetchi si Ovidiu Târlea.

În scurt timp dupa mutarea la Kritzmow, în Aprilie 1941, autoritatile au procedat la repartizarea legionarilor la munci în diferite întreprinderi din jurul orasului Rostock. Cel mai numeros grup, de 40 legionari, au intrat în fabrica de avioane Heinkel, unde lucrau o parte în birouri, iar ceilalti în atelierul de nituit. Ceilalti camarazi gasiti buni de munca, au trecut la Santierul Naval „Neptun” si la fabrica avioane „Arado” din Warnemünde.

Fabrica de avioane Heinkel era asezata între Rostock si Warnemünde, într-un cartier al orasului denumit „Marienehe”. Distanta de la Kritzmow era destul de mare. Legionarii trebuiau sa se scoale la 4 dimineata, facând mai bine de o ora cu tramvaiul si jos, pentru a ajunge la fabrica.

Localitatea Kritzmow fiind prea departe, autoritatile au decis mutarea legionarilor în cartierul Marienehe, din apropierea fabricii de avioane Heinkel. În 10 Mai 1941, grupul de legionari e încartiruit tot într-un restaurant, cu numele „Schweizerhaus”, care fusese o casa de odihna. Se aflau acum în apropiere de fabrica dar si în plin oras. S-au putut scula mai târziu, caci la orele 6 dimineata un autobuz îi transporta la locul de munca.

Sicanele politiei au început si la Rostock. Mai întâi li s-au ridicat pasapoartele (Fremdenpass), ca sa nu poata parasi orasul. Apoi li s-a pus în vedere si legionarilor de aici ca n-au voie sa scrie în tara informatii cu caracter politic si nici chiar chestiuni familiale. Cine vrea sa comunice cu familia lui, trebuia sa încredinteze scrisoarea Gestapo-ului care, la rândul lor prin agentii lor din tara, o predau rudeniilor.

Nu era zi sa nu apara Plutonierul Wilms, delegatul Gestapo-ului pe lânga grupul legionar, cu tot felul reclamatii si denunturi. Se purta nepoliticos si brutal iar bietul Petrascu trebuia sa suporte fara sa crâcneasca toate necuviintele acestui personaj sinistru.

În 7 Iulie 1941, soseste la Rostock cu un tren de 90 de legionari, sub comanda lui Mile Lefter. Erau legionari care locuiau prin diferite orase ale Germaniei. Probabil, în urma unui denunt de la Bucuresti, au fost culesi de la Berlin si alte localitati si trimisi la Rostock. Acum numarul legionarilor aflati la Rostock se ridicase la aproape 200. Noii veniti neîncapând la „Schweizerhaus” au fost asezati în baraci, în apropierea fabricii Heinkel, unde au început si ei sa lucreze. Tot aici au fost adusi si o parte din legionarii de la Schweitzerhaus. În Aprilie 1941 n-a mai ramas nimeni la Schweitzerhaus. Au fost încartiruiti toti legionarii la Marienehe, în baraci si într-un bloc de locuinte.

Legionarii de la Rostock au trecut prin momente de mare durere si tensiune, când au aflat de executarea Colonelului Zavoianu si a unui grup de legionari, în 28 Iulie 1941. Dupa amnistia ce s-a dat în tara pentru cei condamnati la 5 ani de detentie, ei credeau ca se merge spre o perioada de destindere. Acest act barbar i-a determinat sa fie circumspecti în interpretarea evenimentelor. Prigoana continua cu aceeasi furie, doar ca etapele variau. Un grup de legionari refugiati din Sofia sosind la 20 Noiembrie la Rostock, le-a adus vestea ca au început arestari si procese contra legionarilor care au luat parte la revolutia de la 3 Septembrie 1940! Era de necrezut sa fie arestati si condamnati legionarii care si-au expus viata în luptele cu regimul carlist, ca sa-l aduca pe Generalul Antonescu la putere, caci fara de actiunea lor revolutionara nu l-ar fi chemat Regele Carol la guvern. Aceasta ultima masura a regimului antonescian demonstra, fara nici un dubiu, ca prigoana actuala nu se deosebea cu nimic de cea carlista, urmarindu-se cu aceeasi furie sanguinara distrugerea Miscarii Legionare.

La o luna dupa executarea Colonelului Zavoianu, în August, se anunta ca Generalul Antonescu a fost facut Maresal de catre Majestatea Sa Regele. De fapt n-a fost o initiativa a Regelui, caci Antonescu pe sine însusi s-a înaltat în grad, obligându-l pe Regele Mihai sa semneze Decretul.

Odesa fusese încercuita de trupele române si în vederea apropiatei caderi, vroia sa serbeze acest triumf cu un nou grad cucerit în razboiul din rasarit.

Spre sfârsitul anului 1941, se petrece un eveniment important în comunitatea legionarilor de la Rostock: Inginerul Heinkel a dat o masa camaradereasca în cinstea legionarilor care lucrau la uzina lui, în cantina fabricii, în 13 Noiembrie 1941. Dupa masa s-au tinut o serie de discursuri din partea germanilor si a românilor. Au vorbit Heinkel si ajutorul lui, von Faber. Cuvântarile lor au fost traduse în româneste de catre Alexandru Randa. Au raspuns Nicolae Petrascu si Capitanul Comanescu, direct în limba germana.

A fost multa animatie. S-a vorbit de Capitan si de Miscare în toate cuvântarile. Von Faber, care era national-socialist, a spus ca atunci când Germania era mica si fara putere, singura Miscarea Legionara a fost alaturi de ea. S-au cântat cântece legionare si national-socialiste.

Banchetul a fost un act politic si s-a facut, fara îndoiala, ca sa se auda la Bucuresti. Nu stim cu ce scop. Intrasera relatiile germano-române într-un impas si guvernul Reichului vroia sa-l santajeze pe Antonescu cu noi sau urmarea sa sondeze opinia acestuia asupra unei eventuale împacari cu Miscarea? În cercurile legionare s-a comentat masa data de Heinkel ca un indiciu favorabil Miscarii. Se spunea ca au avut loc tratative între Antonescu si seful legionari ramasi în tara, în vederea unei reluari a colaborarii, tratative de care n-ar fi strain nici grup legionar de la Berkenbrück.

Un alt moment important trebuie mentionat în aceasta perioada. Un grup de conducatori ai Legiunii de la Berkenbrück au facut o vizita la Rostock în zilele de 29-30 Noiembrie 1941. Vizita a fost organizata ca sa coincida cu comemorarea asasinarii Capitanului, cu trei ani mai înainte.

Calatoria la Rostock s-a facut cu aprobarea autoritatilor politienesti superioare de la Berlin. Delegatia legionara a fost formata din Corneliu Georgescu Comandant al Bunei Vestiri, Vasile Iasinschi si Constantin Papanace. Comandantii legionari au fost însotiti de Comisarul Legath, delegatul permanent al Gestapo-ului pe lânga grupul legionar din Germania.

Vizita a durat doua zile. Au sosit în dupa amiaza zilei de 29 Noiembrie, iar seara, delegatii legionari au fost invitati de notabilitati national-socialiste ale orasului sa ia masa împreuna la un renumit restaurant din localitate, Ratskeller.

Sedinta solemna, dedicata comemorarii Capitanului, a avut loc Duminica 30 Noiembrie, ora 10 dimineata, în sala de mese de la baraci. Au fost prezenti toti legionarii. Cuvântarea de aducere aminte a fost rostita de Corneliu Georgescu. A vorbit de actul asasinarii Capitanului. Mai întâi a fost strangulat apoi s-au tras gloante în trupul lui si a celorlalti camarazi, ucisi odata cu el. Calaii nu s-au multumit cu aceasta, ci au turnat în groapa, peste trupurile lor si bidoane de acid sulfuric. În timpul când descria aceasta scena înfioratoare, i s-a facut rau de emotie. Devenise alb ca varul si a cazut la pamânt. Legionarii l-au scos afara din sala, la aer. Si-a revenit si dupa zece minute si-a reluat cuvântarea, ducând-o la bun sfârsit pâna la capat. Scena a cutremurat inimile tuturor.

Dupa masa, Comandantii de la Berkenbrück s-au înapoiat acasa cu trenul.

VI.

O PAGINA FIOROASA DIN ISTORIA NEAMULUI

„Regimul antonescian a însemnat nu numai pentru Legiune dar si pentru Neamul întreg, o calamitate istorica. Legiunea era prea puternica, prea împletita cu totalitatea nationala, ca sa poata fi distrusa si sa dispara din politica tarii. Si atunci Antonescu si anturajul lui au urzit planul fioros al unui atac frontal contra întregii natiuni, pentru ca apoi, operând pe acest front larg, sa stinga si orice urma de legionarism.”

1. RAZBOIUL – MIJLOC DE NIMICIRE AL LEGIUNII

Generalul Antonescu s-a exprimat odata într-un cerc intim referitor la problema legionara ca „va veni un razboi si se va termina cu acest tineret galagios”. Iata în ce termeni concepea el „razboiul sfânt” contra Rusiei Sovietice si atee. Nu vedea în izbucnirea unui razboi decât un prilej cum nu se poate mai bine venit pentru a trimite la moarte mii si zeci de mii de tineri, care, prin generatie, apartineau Miscarii Legionare.

Regele Carol II ucisese elita legionara, câteva sute de elemente din cele mai valoroase ale natiunii. Explozia legionara de la 6 Septembrie 1940 si guvernarea ce-a urmat au demonstrat ca fenomenul era mult mai adânc, îmbratisând masele poporului nostru. Cum se poate ca dupa masacrele carliste ale fruntasilor Legiunii sa rasara atâtea forte noi, care s-au opus victorios loviturii de Stat din 21 Ianuarie 1941? Fara sprijinul lui Hitler, regimul antonescian ar fi fost maturat si atunci represaliile nu trebuiau limitate la capeteniile Legiunii, fie din organizatie, fie din guvern, ci trebuia taiat mult mai adânc, pâna la maduva neamului. Trebuia gasit un mijloc ca sa dispara un numar considerabil din acel „tineret galagios”, pentru a împiedica o reînviere a Legiunii.

Generalul Antonescu a folosit contra Miscarii un cutit cu dublu tais: a lovit nu numai în fruntasii Legiunii ce-au mai ramas în viata, dar si în masele anonime de legionari, tarani, muncitori, studenti si intelectuali. Trebuia extirpat substratul biologic din care pot rasari alte elemente conducatoare.

Când o natiune este angajata într-un razboi pe viata si pe moarte pentru supravietuirea ei, orice conducator întelept trebuie sa se manifeste cu generozitate în politica interna, pentru a asigura o unanimitate de simtire si gândire în jurul acestui obiectiv suprem. În joc sunt interese prea mari ca sa nu se uite si sa nu se ierte ce-a fost în trecut. Ranile provocate de conflicte politice recente trebuiesc închise, pentru a asigura maximum de efort pe câmpul de lupta.

Dar Generalul Antonescu n-avea nimic din statura omului politic autentic sau al unui barbat de Stat. El confunda Statul cu o cazarma unde unul da ordine, iar ceilalti asculta. „Rebelii” adica cei ce s-au opus ordinelor lui anticonstitutionale la 21 Ianuarie 1941, trebuiau pedepsiti cu toata rigoarea. În afara de faptasii directi, în afara de cei ce fusesera prinsi pe baricade, trebuia sa se întreprinda o vasta operatie de extirpare a fenomenului legionar în masele populare. Dar cum, când lipseau mijloacele juridice? Nu puteau fi încarcerati si condamnati zeci de mii de tineri care n-avusesera contact direct cu „rebeliunea”. Nu este nimic, gândea mintea criminala a lui Antonescu. Vine razboiul si atunci „se va termina cu acest tineret galagios”. În razboi, câte nu se pot întâmpla? Câte ordine destinate sa întareasca frontul nu pot servi în realitate si scopului de a curata terenul de adversarii politici potentiali?

Iata cum mintea bolnava a lui Antonescu, obsedata exclusiv de problema legionara, a transformat razboiul într-o hecatomba a tineretului. Când se va sfârsi razboiul, pe care-l prevedea victorios si de o scurta durata, se va încheia si aceasta perioada turbulenta din istoria neamului. El va continua sa domneasca înca multi ani în fruntea unui Stat care-i va recunoaste meritele si îi va strivi sub oprobiul dispretului pe autorii „rebeliunii” din Ianuarie 1941.

2. PUTEREA LA PAS A JUSTITIEI

Un rol important în actiunea de reprimare a „rebeliunii” legionare, Antonescu l-a rezervat justitiei militare. Ca pe timpul lui Carol, tribunalele militare ale diverselor corpuri de armata au fost însarcinate cu judecarea „rebelilor”. Numarul celor arestati în primele saptamâni dupa lovitura de Stat a Generalului Antonescu era de peste zece mii. La Bucuresti numarul detinutilor a fost asa de mare încât nu mai încapeau în închisorile civile si militare si a fost nevoie sa fie concentrati la cazarma Malmaison.

Cum au judecat Curtile Martiale în primele luni? Nu dupa cum dorea Antonescu, adica cu o severitate maxima, ci cu oarecare circumspectie. Se pronuntau sentinte de condamnare, dar si de achitari, destul de numeroase. Justitia militara cauta sa judece în stilul ei specific, adica dupa lege si constiinta. Numerosi legionari care au îndeplinit functii importante în guvernarea noastra si au fost trimisi în judecata pentru false acuzatii, au fost achitati de tribunalele militare, provocând furia lui Antonescu si a anturajului sau.

Vazând ca aparatul judiciar militar nu raspunde dorintei lui de a trimite câti mai multi legionari la ocna, Generalul Antonescu a degradat justitia militara la un simplu instrument al puterii executive. Dosarele celor împrocesuati, înainte de a trece în fata instantelor respective, erau trimise la Presedintia Consiliului, unde Generalul Antonescu punea o rezolutie, în care specifica achitarea sau condamnarea inculpatului si pedeapsa ce trebuia sa i se aplice. În modul acesta, procesele legionare ce se judecau în fata tribunalelor militare erau reduse la o simpla formalitate. Dezbaterile se desfasurau asa zicând în gol, doar cu scopul sa se îndeplineasca procedura, pentru ca sentinta era dinainte fixata si completele militare nu cutezau sa modifice rezolutiile date de Conducator.

Evident ca la Curtile Martiale, unde figurau în completele de judecata ofiterii de aceeasi ideologie politica ca a lui Antonescu, nu era nevoie de interventia Conducatorului, deoarece acestia, prin ura ce-o nutreau fata de Miscare, erau dispusi la cele mai mari transgresiuni ale legii. Sentintele de condamnare nu aveau nimic comun cu probele administrate, cu pledoariile avocatilor, ci se încheiau dupa acelasi ritual. Li se aplica pedeapsa cutare sau cutare, pentru a face pe placul Conducatorului.

Radu Budisteanu, care a fost aparator în numeroase procese legionare din perioada terorii antonesciene, povestea un caz care ilustreaza cum nu se poate mai bine toata aceasta ePoca sinistra. E chemat sa apere la Bucuresti, în fata Tribunalului Militar, un grup de tineri care apartinusera Fratiilor de Cruce. Pe dosarul acestor tineri, Conducatorul Statului pusese rezolutia: „Sa se pedepseasca cu maximum de severitate, caci altminteri se darâma Statul”. Însusi Presedintele Tribunalului, socat de aceasta recomandare care friza ridicolul, i-a condamnat pe acesti frati de cruce la numai doua mii de lei amenda.

3. LEGI SPECIALE

Codul Justitiei Militare si legile exceptionale, adaugate sub regimul carlist si chiar sub guvernarea noastra (legi facute de Antonescu, fara participarea Miscarii), nu i s-au parut suficiente Conducatorului Statului pentru a înzestra tribunalele militare cu armatura juridica necesara de care sa dispuna pentru a-i condamna în serie pe legionari. Si atunci a recurs la extinderea retelei de dispozitii penale cu inventia unor delicte si crime, care depaseau cu mult tot ce s-a cunoscut pâna atunci în codul nostru militar. O avalansa de decrete-legi s-au abatut asupra Legiunii si asupra tarii, suprimând orice manifestatie opozitionista.

Înca din 14 Februarie 1941, un decret-lege interzice orice activitate politica. Decretul parea sa aiba caracter general, aplicabil tuturor partidelor, dar în fond era îndreptat exclusiv contra Miscarii Legionare. Miscarea Legionara, care, pâna la evenimentele din Ianuarie 1941, se bucura de privilegiul de a fi unica miscare recunoscuta de Stat, prin Actul Constitutional din 14 Septembrie 1940, acum este pusa în afara de lege si oricine s-ar încumeta sa activeze în organizatie, era pasibil de pedeapsa.

Un alt decret-lege din Martie 1941, dispune confiscarea întregii averi a Miscarii Legionare, fiind trecuta în patrimoniul Statului.

Se observa un paralelism de decrete cu cele luate pe timpul lui Carol. Si în 1938, orice activitate politica a fost interzisa si toate bunurile Legiunii confiscate în folosul Statului. Pâna si „Casa Verde” a fost evacuata si ocupata de politie si jandarmi. Aceeasi masura s-a repetat si sub Antonescu. Nu numai sediile legionare din întreaga tara, dar si „Casa Verde”, unde zaceau, în mausoleu, trupurile Capitanului si ale lui Mota si Marin, au fost date în paza jandarmilor, care, zi si noapte, faceau de straja la intrare, împiedicând orice ceremonie.

Un decret-lege mai odios se referea la purtatorii de arme. Orice legionar, caruia i se descoperea la perchezitie sau descindere vreo arma sau vreun pistol, era pasibil sa fie condamnat la moarte. Era arestat imediat, tradus în fata Curtilor Martiale si condamnat la moarte, dupa o procedura sumara. Sentinta se executa în 24 de ore, suprimându-i-se si dreptul de a introduce o cerere de gratiere. Multi legionari au cazut victime acestui decret. Unii nu si-au dat seama de gravitatea noii dispozitii si au ascuns armele ce le aveau, iar altii nu au luat masuri la timp ca sa azvârle armele ce le purtasera în timpul guvernarii legionare. În vremuri normale, când avea cineva pistol la el, fara autorizatia cuvenita, era pedepsit cu... 2.000 lei amenda. Sub dictatura carlista, dispozitiile se înasprisera, dar nu se ajunsese la barbaria ca pentru o arma, sa omori un om.

Un proces care a facut mare vâlva pe vremea aceea a fost al Doamnei Ana Maria Marin, sotia Comandantului Legionar Vasile Marin, cazut în Spania. Doamna Marin primise niste arme de la niste legionari ca sa le ascunda în casa ei. Politia a descoperit ascunzatoarea si a arestat-o pentru posesie ilegala de arme. Data în judecata, Tribunalul Militar al Capitalei a condamnat-o la moarte si astepta sa fie executata la Malmaison. În ultimul moment a fost gratiata, având în vedere prestigiul de care se bucura sotul ei cazut pe câmpul de lupta în Spania, aplicându-i-se o pedeapsa de 10 ani închisoare. Mai târziu s-a ridicat si aceasta pedeapsa si a putut sa-si recâstige libertatea.

4. UN PLEBISCIT FRAUDULOS

Generalul Antonescu era chinuit de faptul ca popularitatea lui era mult inferioara Miscarii Legionare. Dupa 6 Septembrie 1940, toata tara înverzise. În câteva luni, în preajma Craciunului, numarul membrilor Legiunii depasise o jumatate de milion. Fara îndoiala ca la întrunirile publice masele legionare strigau din rasputeri si numele Generalului Antonescu. Dar aceasta adeziune publica tumultuoasa nu era decât ecoul salutului nostru ramas neclintit: „Traiasca Legiunea si Capitanul”. Generalul Antonescu îsi dadea seama ca, cu toate aparentele, nu era el figura centrala Statului National-Legionar. Era gelos si pe Capitanul nostru si a facut câteva încercari sa-l substituie în aclamatiile noastre cu propriul sau nume.

Dupa lovitura de Stat din Ianuarie 1941 Generalul Antonescu si-a pus în gând sa demonstreze tarii ca este agreat de popor, care aplauda si aproba ruptura cu Miscarea Legionara si masurile de pedepsire a „rebelilor”. El nu este numai un general oarecare, care, ajutat de împrejurari exceptionale, a ajuns în fruntea Statului, ci o figura nationala, care se bucura de încrederea întregului popor. În acest scop, a organizat la 1 Martie 1941 un plebiscit, la care populatia tarii trebuia sa raspunda, prin „da” sau „nu”, la întrebarile ce i se puneau si care se refereau la propria lui persoana. Esentialul plebiscitului consta în faptul cetatenii României aproba guvernarea Generalului Antonescu si îl urmeaza pe drumul de salvare nationala ce l-a întreprins.

Plebiscitul avea un defect capital: nu era secret. Cetatenii nu se puteau exprima prin buletine de vot ci trebuiau sa declare pe fata daca sunt de acord sau nu cu întrebarile ce li se puneau. Evident ca, în asemenea conditii când tara gemea sub stare de sediu si arestarile se tineau lant, putini au avut curajul sa înfrunte urgia autoritatilor.

Rezultatul era de prevazut. 2.960.298 de voturi i-au fost favorabile lui Antonescu si numai 2.996 de cetateni au raspuns prin „nu”. Generalul fusese însarcinat cu o operatie asemanatoare si pe timpul lui Carol. Era, asa zicând, expert si recidivist în materie de plebiscite frauduloase. Când Regele Carol II a convocat poporul sa se pronunte asupra noii sale Constitutii, în 1938, tot Generalul Antonescu, pe atunci Ministru al Armatei, a fost însarcinat de Suveran sa supravegheze votarea. Si atunci votul a fost pe fata si a dat majoritatea pentru noua Constitutie. Generalul Antonescu îi convocase pe prefectii militari si le-a dat ordin sa scoata 200 la suta din urne. Totusi plebiscitul lui Carol nu s-a încheiat cu rezultatele spectaculare ale plebiscitului antonescian. Numarul voturilor negative a fost cu mult mai mare, pastrând o proportie decenta fata de cele afirmative.

Pe atunci a aparut o fotografie în ziarele românesti care a prins momentul când membrii Curtii de Casatie s-au prezentat „in corpore” pentru a-i înmâna Generalului Antonescu rezultatul plebiscitului. Era o parodie. Membrii acestui corp suprem al justitiei românesti stiau ca predau Sefului Statului un fals constitutional, dar teroarea era asa de mare încât n-a cutezat nici unul din ei sa protesteze contra acestei flagrante violari ale oricaror reguli de Drept Constitutional.

Rezultatului plebiscitului nu putea fi cel indicat de cifrele publicate în 11 Martie 1941 pentru motivele evidente. Unde erau voturile celor o jumatate de milion de membri ai Miscarii Legionare? Acestia nu puteau vota cu Antonescu. Dar aria de influenta a Miscarii Legionare în populatie era mult mai mare decât numarul efectiv al membrilor ei. Daca plebiscitul s-ar fi tinut în conditii normale adica respectându-se vointa alegatorilor, Antonescu n-ar fi obtinut mai mult de o jumatate de milion de voturi favorabile tezelor lui. El cunostea starea de spirit a populatiei si de aceea s-a pretat la farsa plebiscitului cu „votul pe fata”.

5. BARAJUL CENZURII

Generalul Antonescu mai dispunea contra noastra si de arma cenzurii, de care s-a folosit cu maximum de eficacitate pentru interesele lui. Acum cenzura presei a existat în România de la împuscarea lui Duca si a fost reînnoita permanent, tot la 6 luni, de catre guvernul Tatarascu. Ea a continuat, cum era si logic, sub dictatura Regelui Carol ar când Antonescu a luat frânele guvernarii, cenzura a fost restaurata, dupa un scurt interval de confuzie, în primele zile dupa alegerea Regelui. În Statul National-Legionar, am trait tot sub cenzura, desi eu as fi dorit ca presa sa fie libera. În aceasta perioada s-au bucurat de libertate de aparitie vechile cotidiane înrudite cu Miscarea, Buna Vestire si Cuvântul, dar alaturi de ele se publicau vechile gazete Universul lui Stelian Popescu, Curentul lui Pamfil Seicaru si Timpul, orientat spre stânga. Dimineata si Adevarul, aflate sub conducerea evreilor, disparusera înca de pe timpul guvernarii Goga-Cuza.

Oficiul cenzurii era exercitat de ofiteri numiti de Antonescu, desi nominal se afla sub autoritatea Subsecretarului de Stat pentru Presa si Propaganda, condus de legionarul Alexandru Constant. Cenzura se aplica destul de blând chiar si pentru foile adverse regimului, unde aparusera chiar articole de critica contra guvernului în functiune.

Dupa lovitura de Stat a Generalului Antonescu, foile legionare de orice categorie, începând cu cotidianele din capitala, au fost suprimate si au fost favorizate de noul regim vechile gazete, Universul, Curentul si Timpul. Totodata, guvernul Antonescu a început sa-si creeze si o presa proprie. A înfiintat un ziar, România, punându-l în fruntea lui, ca director pe cunoscutul scriitor Liviu Rebreanu.

Rolul rezervat presei sub regimul antonescian, instaurat dupa evenimentele din Ianuarie 1941, a fost unul din cele mai infame ce se poate imagina: Miscarea era la pamânt, încorsetata în legi speciale, iar membrii ei târâti în închisoare, condamnati la ani grei de temnita, fara nici o consideratie de lege si justitie. În conceptia antonesciana, presa avea misiunea sa proiecteze în opinia publica icoana unei miscari anarhice, care, în scurtul interval al guvernarii ei, a azvârlit tara în prapastie. Fara de providentiala interventie a Generalului Antonescu si a armatei române, praf si pulbere s-ar fi ales de Statul român. Presa difuza cu litere mari si cu deosebita satisfactie toate stirile ce puteau sa intoxice opinia publica cu scene de cruzime savârsite de legionari, de jafuri în averea publica si de alunecarea ei spre stânga, sub influenta agentilor comunisti. Tot ce putea dauna Legiunii si trecutului ei, era propagat prin toate mijloacele de comunicatie ale regimului, zi de zi, cu o constanta furibunda si fara cea mai elementara consideratie pentru adevar. Din cele cinci luni de guvernare ale Generalului Antonescu cu Miscarea nu mai ramasese nimic de valoare si daca s-a realizat ceva, a fost numai gratie vigilentei si energiei Conducatorului. Toate activitatile legionare din aceasta perioada erau scoase la mezat, azvârlite oprobiului public si date ca exemplu de ticalosie si crima.

Antonescu calculase bine efectul campaniei lui de denigrare a Miscarii. Armele erau inegale. Pe de-o parte el dispunea de aparatul de propaganda al regimului în mod nelimitat; pe de alta parte, Miscarea nu avea nici un mijloc de aparare. Fusese privata de orice posibilitate de a raspunde atacurilor antonesciene, restabilind adevarul. Presa nu aveam si daca s-ar fi încumetat cineva sa raspunda în alta forma, prin manifeste sau foi volante, se expunea sa fie arestat si condamnat pentru „activitate politica interzisa”.

Mai existau dispozitiile celor tradusi în fata justitiei si pledoariile avocatilor apararii, dar aceste piese ramâneau în dosarele justitiei si nu vedeau lumina zilei. În presa nu apareau decât condamnarile pronuntate pentru faptele de rebeliune, crima, jaf, imputate legionarilor. Se repetau aidoma procedeelor propagandiste din timpul lui Carol, dar pe scara mult mai întinsa si cu un tam-tam ziaristic asurzitor.

Pâna la declararea razboiului, procesele legionare au detinut afisul presei oficiale în toate gazetele.

Si aici trebuie sa observam paralelismul de procedura între regimul antonescian si Marele Reich german. Legionarii fugari în Germania erau supusi acelorasi restrictii ca si camarazii din tara neputând comunica autoritatilor germane punctul lor de vedere. Nu se puteau apara de învinuirile ce li se aduceau de Ministrul de Externe German, iar daca am cutezat sa-i trimit un memoriu lui Hitler, m-am trezit cu o zdravana reprimanda, amenintându-ma cu extradarea. Legionarii erau considerati ca un fel de delicventi politici si singura lor oportunitate de a-si exprima ideile lor era când eram chemati la anchete, fie la Ministerul de Externe, fie de Gestapo. În Europa nationalista, pe care noi am dorit-o cu atâta înflacarare, si pentru care am facut uriase sacrificii, nu era loc pentru Legiune. În tara eram urmariti, condamnati si împuscati în Germania ne izbeam de acelasi zid de neîntelegere, mutilati în credinta si libertatea noastra.

O aventura care merita sa fie semnalata, pentru a dovedi reaua credinta a lui Antonescu în materie de presa, s-a întâmplat fostului nostru ministru, Alexandru Constant. Acesta simtind încotro bate vântul, cu câteva saptamâni înainte de lovitura de Stat de la 21 Ianuarie 1941, a cautat sa câstige favoarea Generalului, facându-i declaratii de atasament în audientele lui de lucru.

Dupa lovitura de Stat, într-adevar Generalul si-a adus aminte de Constant, l-a crutat nepunându-l în categoria acelor ministri care urmau sa fie judecati si condamnati. Vazând cum se desfasura situatia cu arestarile masive de legionari, Constant s-a gândit ca ar putea sa joace un rol în noua conjunctura. Generalul pe atunci era în cautare de legionari „buni”, cu care sa reia colaborarea, spre deosebire de elementele rebele si anarhice, pe care le va pedepsi cu toata strasnicia. Constant s-a oferit sa-i adune în jurul lui pe oamenii de „valoare” ai Legiunii, si, în acest scop, a cerut Generalului aprobarea de a scoate o revista legionara, în care sa se scrie exclusiv articole de doctrina si amintiri din perioada anterioara asasinarii Capitanului, bineînteles, cu elogiile cuvenite Conducatorului Statului. Revista a aparut, dar, dupa câteva numere, cenzura a suprimat-o. Indignat de acest fapt, Constant s-a plâns Generalului, acuzând personalul militar de cenzura, de abuz si nedreptate. El crezuse, saracul, ca cei de la cenzura au lucrat de capul lor. În realitate lui Antonescu nu-i convenea aparitia acestei reviste care reamintea trecutul legionar chiar mai îndepartat. El era pus pe distrugerea Miscarii si orice informatie ce ar fi putut sa reînvie credinta legionara, îl supara. Totul devenise subversiv, inclusiv figura Capitanului.

Adresându-se Generalului, acesta i-a raspuns cu o strasnica lectie, care s-a publicat în ziare, amintindu-i lui Constant ca pe timpul când el era ministru, nu s-a gândit sa denunte si sa condamne abuzurile savârsite de legionari ca functionari ai Statului. De fapt erau doua ordine diferite de realitati, dar Generalul s-a folosit de ceea ce el avea de imputat guvernarii legionare pentru a-l pune la punct pe Constant. Într-adevar, acesta n-a mai scos nici o vorbulita. A renuntat la revista si a fost bucuros ca n-a fost arestat si n-a cunoscut soarta tragica a atâtor camarazi ai lui.

6. DELAPIDARILE DE BANI PUBLICI

O tema predilecta a propagandei antonesciene, pentru a discredita Miscarea în scurtul rastimp al guvernarii ei, au fost presupusele jafuri ce le-ar fi savârsit legionarii în functiile de raspundere ce le-au avut în Stat.

Sacalii regimului, însarcinati cu descoperirea fraudelor legionare, bucurându-se de imunitate la adapostul cenzurii atotputernice, procedau dupa bunul lor plac, fara sa tina seama de procesele în curs sau de sentintele ce s-au pronuntat. Mai târziu, prin radio si presa, se anuntau fragrantele încalcari ale legii de catre legionari în administrarea patrimoniului national; mult mai târziu se judecau apoi aceste presupuse delapidari de bani publici. Cu rare exceptii, toate procesele de aceasta natura intentate legionarilor, se terminau cu achitari. Instantele judiciare, chiar cele militare, nu puteau condamna, caci toate socotelile prezentate erau de o corectitudine exemplara. Dar dupa ce justitia se pronunta, organele de presa nu binevoiau sa rectifice spusele lor anterioare, când denuntau cazurile de furt din averea Statului. Acest procedeu s-a perpetuat în tot timpul prigoanei antonesciene. Ca si în alte compartimente ale vietii de Stat, legionarii erau lipsiti de orice drept de replica. Ei erau loviti în tot ce aveau mai scump în sufletele lor, în onoarea si credinta lor, fara ca sa li se acorde nici cea mai usoara posibilitate sa-si dovedeasca nevinovatia. Asa au plecat multi pe front, umiliti si batjocoriti, pentru a-si gasi salvarea în lupta si în moarte.

Nici un ministru sau înalt functionar al Statului n-a fost condamnat pentru însusire de bani publici sau afaceri frauduloase. Socotelile ramase în urma lor au fost impecabile, fie ca au ramas în tara, fie ca au fugit peste hotare.

Vazând ca în statele de servicii ale ministrilor si înaltilor functionari legionari ai Statului nu gaseste nimic compromitator, noii stapâni ai tarii si-au extins aria de cercetari asupra patrimoniului legionar, confiscat si trecut în administratia Statului. Ajutorul Legionar a avut mai ales de suferit cercetari si anchete interminabile. La aproape toate sediile se gaseau magazii cu lucruri adunate pentru ajutorarea populatiei: haine, ghete, diferite unelte si mai ales depozite de alimente, destinate la întretinerea cantinelor. Aproape în fiecare judet functiona o cantina a „Ajutorului Legionar”, unde populatia nevoiasa lua masa în schimbul unei sume modeste.

Ce credeti sa s-a întâmplat? Un mare numar de depozite alimentare au fost fotografiate si publicate în gazete ca fiind produsul furturilor savârsite de legionari din averea particularilor, în special evrei sau oponenti ai regimului. În realitate aceste depozite s-au constituit prin donatii benevole ale populatiei, pentru a servi la ajutorarea compatriotilor lor. În gazetele regimului, au aparut si butoaie cu muraturi, descoperite pe la sedii, care ar fi provenit din jafurile savârsite de „rebeli”. Orice om cu minimum de judecata îsi putea da seama ca în ceasurile sumbre din Ianuarie, când Generalul Antonescu scosese armata contra Legiunii, camarazii nostri aveau alte preocupari decât sa sparga pravalii, pentru a transporta la sedii putini de muraturi. Aceste putini apartineau „Ajutorului Legionar” si demonstrau simtul gospodaresc al administratorilor acestor cantine, care s-au gândit la iarna care se apropia.

Generalul Antonescu a reusit sa distruga o întreprindere de mare interes national, „Ajutorul Legionar” care într-un scurt timp, a reusit sa procure îmbracaminte si hrana la zeci de mii de oameni.

7. TEROAREA ASUPRA FEMEILOR

Bestialitatea lui Antonescu în urmarirea legionarilor nu s-a oprit nici în fata sotiilor acestora. Au fost nenumarate cazuri când autoritatile militare, la ordinul Generalului, au arestat si anchetat multe femei care n-aveau alta vina decât aceea ca erau neveste de legionari.

Metoda folosita era identica cu cea întrebuintata contra membrilor Miscarii. Mai întâi se divulgau prin presa, cu un enorm aparat publicitar, presupusele delicte descoperite în sarcina acestor femei. Dupa ce se trecea la ancheta si se dovedea nevinovatia lor, nu-si luau osteneala de a restabili faptele, rectificând falsele învinuiri de mai înainte.

Ne referim aici doar la câteva cazuri din zecile de violari a onoarei acestor femei.

Odata cu Mihail Sturdza, Ministrul nostru de Externe, a fost arestata si sotia acestuia, Doamna Zoe Sturdza Mavrocordat. În celula Serviciului Secret de la Malmaison, unde se afla detinut Mihail Sturdza, într-o dimineata descopera acesta ca patul de deasupra lui este ocupat de propria lui sotie. A fost retinuta pentru ancheta, odata cu sotul ei, circa sase luni, pentru ca apoi, când a început judecata fostilor ministri în Iunie 1941, sa fie pusa în libertate. Am scris în volumul meu precedent, Era Libertatii, ca Generalul Antonescu într-o buna zi îmi destainuieste grava lui preocupare pentru Doamna Sturdza, aflând ca în casa ei se pregateste un complot contra vietii lui. Era o intriga a anturajului. Generalului. I-am explicat absurditatea informatiei: Doamna Sturdza nu poate fi nici macar banuita de a pune la cale atentate, tragându-se dintr-o mare familie a tarii, care a facut permanent imense servicii natiunii. E o intriga ordinara, care cade prin ea însasi. Generalul a ramas cu aceeasi idee a unui presupus atentat contra vietii lui, inspirat de Doamna Sturdza. Când i-a venit bine, adica dupa evenimentele din Ianuarie 1941, a lovit cu sete, nu numai în sotul ei, dar si în sotia acestuia, Doamna Zoe Sturdza Mavrocordat. Bineînteles ca la ancheta nu s-a descoperit nimic grav în sarcina acestei distinse doamne din aristocratia româna decât niste vagi informatii venite din cercurile de la Presedintie.

Am relatat cazul Doamnei Ana Maria Marin, implicata într-un proces de tainuire de arme, condamnata la moarte si apoi gratiata. Generalul nu s-a dat în laturi sa insulte memoria Comandantului Legionar Vasile Marin, cazut în apararea lui Hristos pe frontul din Spania. Sotia acestuia a fost târâta la bara justitiei pentru a lovi si a insulta memoria expeditiei legionare în Spania.

Aici este locul sa revin asupra prigoanei dezlantuite de Antonescu contra propriei mele sotii. Am scris în volumul premergator despre violenta campanie de presa ce s-a dus contra Doamnei Elvira Horia Sima, învinuind-o ca si-ar fi însusit niste bijuterii provenind din perchezitiile la vama a unor evrei care paraseau tara. Ea a plecat de la domiciliul ei din Bucuresti, la scurt interval dupa disparitia mea si s-a ascuns pe unde a putut. În cele din urma a fost gazduita de Doamna Elena Codreanu, sotia Capitanului si Doamna Virginia Iasinschi. Asa a trait câteva luni, reusind sa scape de vigilenta politiei. În cele din urma, Doamnei Elena Codreanu i s-a facut mila de ea, vazând-o foarte obosita si bolnava. Si-a luat inima în dinti si s-a dus la Ica Antonescu, întrebându-l ce au cu ea, de ce este urmarita, când toate învinuirile care i se aduc sunt false si nedrepte. Ica Antonescu a acceptat explicatiile Doamnei Codreanu si a îndrumat-o sa-i transmita Doamnei Sima sa se prezinte la Consiliul de Razboi al Corpului II de Armata. Ajungând în fata Judecatorului de Instructie, nedumerirea s-a risipit. Bijuteriile respective au fost trimise înapoi de sotia mea la Siguranta. Alecu Ghica si-a adus aminte de bijuteriile înapoiate si-a depus ca martor. Nevinovatia sotiei mele a fost recunoscuta de magistratul instructor, dar, totusi la instigatiile Presedintiei, dosarul ei nu s-a închis, cum era logic sa se întâmple, când unui acuzat nu i se poate stabili nici o culpabilitate. A ramas deschis în tot timpul razboiului.

Merita sa fie mentionat la acest capitol si cazul Doamnei Braileanu, sotia fostului Ministru al Educatiei Nationale. Profesorul a fost arestat, acuzat de „”rebeliune”, când în realitate nu participasera la nici o manifestatie în zilele tulburi din Ianuarie 1941. Batrân si bolnav, avea nevoie de îngrijire medicala speciala. Doamna Braileanu a umblat pe la toate autoritatile cerând eliberarea sotului ei, din motive de boala. Nu i s-a dat drumul decât dupa sase luni de detentie, desi nu i se putuse imputa nici o vina. În cursul acestor pelerinaje pe la diverse autoritati, a suferit nenumarate vexatiuni si afronturi, fiind umilita si insultata.

Nici tinerele fete de scoala n-au scapat de urgia antonesciana. Faceau parte din Cetatui. Au fost arestate, duse la Malmaison si condamnate de tribunalele militare la pedepse neobisnuit de mari. Între aceste eleve de liceu se afla si fata fostului ministru Nichifor Crainic. Si ea a avut parte de insulte, batai si carcera, pâna ce prin interventia tatalui ei a fost pusa în libertate.

Când cu fuga mea în Italia, în Decembrie 1942, s-au operat noi arestari de legionari în România. Au fost culesi toti cei ce mai ramasesera în libertate. Toti acestia au fost internati în lagarul de la Târgu-Jiu. Între cei arestati se afla si sotia Secretarului General al Miscarii Legionare, Nicolae Petrascu. Femeia a fost ridicata, având un copil mic la sân. Numai cu numeroase si staruitoare interventii, care au ajuns pâna la Presedintia Consiliului, i s-a dat drumul acasa, ca sa-si poata îngriji copilul.

Nu vom cunoaste niciodata numarul si identitatea acelor mame si sotii de legionari care au cazut victima salbaticiilor lui Antonescu, dupa lovitura de Stat, din Ianuarie 1941.

8. IZVORUL PUTERII LUI ANTONESCU

În general lumea crede ca Antonescu s-a purtat necrutator cu Miscarea, pentru ca a avut armata de partea lui. Nimic mai fals si mai departe de adevar. Armata româna, în momentul ruperii de Miscare, era împartita în trei fractiuni:

– o parte din armata apartinea vechilor cadre carliste, înfrânte la 6 Septembrie 1940;.

– o alta parte era atasata Legiunii, cum au demonstrat-o evenimentele din Ianuarie 1941;

– si numai o treime din armata era legata direct si personal de Generalul Antonescu.

În perioada guvernarii national-legionare, Antonescu a dominat situatia gratie aportului adus de Miscare, atât ca popularitate în tara cât si ca ecou în rândurile armatei. Treimea din armata care se înclina spre Miscare implicit era credincioasa si Generalului Antonescu, dominând celelalte cadre de extractie carlista.

Dar ce s-a întâmplat dupa 23 Ianuarie 1941? Ce schimbari s-au petrecut în armata, care sa-i permita Generalului sa guverneze singur? În mod firesc, cadrele ofiterilor carlisti s-au atasat de Antonescu contra Legiunii, vazând în lovitura de Stat a acestuia un preambul promitator al revenirii lor la putere.

Totusi nici prin acest aport Generalul Antonescu nu si-ar fi putut consolida situatia în asa masura încât sa înceapa o noua prigoana contra Miscarii. Legiunea era prea puternica la ora aceea acoperind practic toata tara, pentru ca armata sa secundeze „fara sovaire” masurile de represiune luate de Antonescu. Nu trebuie uitat ca Generalul era obligat sa suporte si ostilitatea surda a Regelui Mihai si a întregii familii regale, umilita si ostracizata. Ori, Regele Mihai avea si el simpatiile lui în armata, care nu coincideau cu oamenii devotati Generalului.

Înfrânt de Miscare, în cursul loviturii lui de Stat, Generalul ramâne în aceiasi situatie precara si dupa ce am capitulat în urma interventiei germane. Ar fi ramas un izolat nu numai fata de majoritatea tarii, care se opunea dictaturii lui, dar si cu o armata fractionata si sovaitoare. În asemenea conditii, nu putea sa guverneze.

În aceste momente decisive, când guvernarea lui pârâia din toate partile, s-a produs o substituire a izvorului din care îsi tragea el puterea. Nu mai era Miscarea, alungata de la putere, care îi compensa lipsurile si îi garanta unitatea comenzii, ci aceeasi forta care, la 23 Ianuarie 1941, a trecut de partea lui punându-i la dispozitie armata germana pentru a înfrânge rezistenta legionara. Guvernul german, Hitler în persoana, a intrat pe fir, asigurându-i continuitatea puterii. Diviziile germane din România au primit ordin sa-l sustina pe General, iar pe, noi sa ne abandoneze, considerându-ne „rebeli” si „infractori ai Statului”. În modul acesta, sigur pe acest sprijin puternic, Antonescu si-a permis, pe de-o parte sa înfrânga orice veleitate de opozitie în armata, iar, pe de alta parte, sa se napusteasca cu instincte de fiara contra Legiunii, ramasa fara nici o aparare, la discretia nebuniei lui sanguinare. Tot bazat pe forta germana, care îi statea în spate, Antonescu a neutralizat opozitia Regelui Mihai, obligându-l sa semneze noile decrete de transferare a puterii de la colaborarea cu Miscarea, exclusiv asupra propriei sale persoane.

Ce s-a întâmplat mai departe? Sprijinul german a continuat tot timpul razboiului, încât puterea lui Antonescu n-a suferit nici o diminuare. El nu era numai el, ci el, multiplicat cu forta impunatoare a Reichului german. Câta vreme Reichul german domina Europa si înainta victorios, Generalul Antonescu, devenit apoi Maresal, se bucura de o tarie nestirbita. Nimeni nu cuteza sa i se opuna. Miscarea era la pamânt; Regele, redus la un personaj fictiv, iar armata impresionata de puternicul angrenaj militar german, îl urma în cea mai perfecta obedienta.

Dar ce s-a petrecut când izvorul puterii antonesciene, Marele Reich German a dat semne de oboseala si înfrângere? În aceeasi masura, dupa catastrofa de la Stalingrad, Maresalul se clatina si el, cautându-si salvarea în alta parte. El îsi faurise planul de a substitui izvorul german, de unde îsi trasese pâna atunci puterea, cu un alt izvor, pe care-l vedea aparând din schimbarea de front în favoarea aliatilor. Realizând el aceasta operatie, îsi va asigura continuitatea guvernarii schimbând calul german, obosit, cu calul plin de vigoare belica al aliatilor. În aceasta încercare si-a pierdut echilibrul, caci vechile cadre carliste si-au reluat revansa, ascultând de directivele partidelor politice. În acest moment s-a verificat si eroarea strategica ce-a savârsit-o Antonescu de a se desparti de Miscare, care ar fi putut servi, la 23 August 1944, la neutralizarea tendintelor opozitioniste din armata.

9. DE LA ALIANTA LA VASALITATE

Acceptând ajutorul german în zdrobirea rezistentei legionare contra loviturii lui de Stat si apoi asistenta permanenta a Marelui Reich German, în exercitiul dictaturii lui, în tot cursul razboiului, Generalul Antonescu a schimbat radical cursul politicii externe românesti. De unde pâna la aceasta data – 23 Ianuarie 1941- Generalul Antonescu vorbea la Berlin ca aliat al Reichului, în numele unei Românii libere si independente, dupa ce diviziile germane i-au asigurat supravietuirea politica, împotriva vointei tarii întregi, el nu mai era el, cum zicea pe vremuri Iorga, ci se asemana mai mult unui mandatar al lui Hitler în România. Antonescu guverna la Bucuresti nu prin propriile lui forte, ci pentru ca asa dictau interesele Reichului si pentru sustinerea lui la conducerea Statului îi stateau la dispozitie impresionante forte militare germane din Balcani si din întreg rasaritul Europei. Numai asa se explica curajul atitudinii lui în tratarea problemei legionare si în rezolvarea afacerilor interne ale României. El tinea mâna pe o spada care nu mai era a lui, ci purta pe ea pecetea puterii germane.

Pe nesimtite s-a produs aceasta alunecare a României în politica externa, de la independenta la vasalitate. Aparent nu se schimbase nimic, cel ce dadea ordinele si cârmuia Statul era tot Generalul Antonescu, dar el nu mai putea face ce vroia sau ceea ce reclamau interesele tarii. El era tributar permanent Berlinului. Orgoliul lui suferea, dar el stia ca daca ar cuteza sa se opuna cererilor guvernului german si sa se emancipeze ar fi chemat la ordine si daca nu s-ar supune, i s-ar lua comanda tarii.

În aceasta privinta trebuie sa reamintim un fapt extrem de semnificativ si sugestiv. Dupa recucerirea Basarabiei si a Bucovinei de Nord, o serie de oameni politici, intra care si Iuliu Maniu si Dinu Bratianu, l-au sfatuit si i-au scris chiar scrisori, sa se opreasca pe Nistru. Ei întelegeau razboiul din rasarit, dar pâna la aceasta limita. Ce cautau armatele române dincolo de Nistru si chiar în interiorul Rusiei? Acesti sfatuitori nu tineau seama de situatia precara a regimului antonescian. Antonescu nu era el, ci o creatie a masinii de razboi germane. Daca s-ar fi opus cererilor germane, refuzând sa mai lupte dincolo de Nistru, si-ar fi taiat singur craca de sub picioare. Ar fi venit în conflict cu Reichul german. Desprinzându-se de izvorul puterii lui, care curgea de la Berlin, risca sa se ofileasca si sa dispara ca Sef al Statului Roman. Fiind ahtiat dupa putere, era dispus la toate concesiile ca sa nu-i smulga nimeni sceptrul din mana. EI era condamnat ca un sclav sa împlineasca vointa lui Hitler, pentru a nu risca sa-si piarda tronul.

Guvernul german mai avea o arma de mare eficacitate la îndemâna pentru a-l îmblânzi pe Antonescu: însasi Miscarea Legionara, pe care el n-a stiut sa o aprecieze la momentul oportun, crezând ca poate conduce tara fara sprijinul ei. În tara, Legiunea sângera din mii de rani, umilita si batjocorita. Dar, pe teritoriul german, se refugiasera un numar însemnat de legionari, dintre care multi fruntasi ai Miscarii. Acestia erau tratati mizerabil, mai mult ca prizonieri decât ca oameni liberi si camarazi de ideologie. Dar asa cum erau, supusi unui tratament nedemn, existau, reprezentând o realitate ce îl obseda pe Antonescu. E interesant de semnalat faptul ca Antonescu a contribuit la crearea acestei contraponderi politice a puterii lui. Din primele zile dupa capitularea noastra, a anuntat cum îi va pedepsi pe legionari. Între altele, anunta si deportarea lor. Cum România nu avea la dispozitie o Siberie ca sa-i deporteze pe inamicii regimului sau, era de presupus ca el se referea la posibilitatea ca legionarii fugari peste hotare sa fie concentrati în Germania si supusi unui regim special. Într-adevar din surse sigure am aflat ca Antonescu si-a dat asentimentul fata de Killinger sa se procedeze la internarea legionarilor fugari în Germania, în anumite locuri, împiedicându-i sa faca politica si sa aiba legaturi cu tara, ca sa nu tulbure relatiile româno-germane.

Guvernul german s-a folosit de aceasta concesiune a lui Antonescu pentru a-i primi pe teritoriul lui pe refugiatii legionari, concentrându-i la Rostock si Berkenbrück. Dar, în acelasi timp, folosindu-se de aprobarea lui Antonescu, îsi crease si o rezerva politica, pentru orice eventualitate. Ori de câte ori Antonescu dadea semne de împotrivire la planurile lor, refuzând noile concesii ce i se cereau, se agita din nou chestiunea legionara, ca o solutie de substituire a guvernarii lui. Generalul, speriat, dadea repede înapoi, oferind noi ajutoare pentru campania din rasarit. Miscarea Legionara devenise un mijloc de santaj al guvernului german contra lui Antonescu, când acesta ridica tonul în întrevederile lui la Berlin.

Iata rezultatele nefastei politici a lui Antonescu. Eliminând Miscarea de la putere, a înstrainat suveranitatea României, pentru a putea ramâne singurul stapân al tarii.

Cum vom vedea la momentul oportun, catastrofa de la 23 August 1944 se datoreaza orgoliului nemasurat al lui Antonescu, când nevoind sa împarta puterea cu nimeni, s-a rupt de cel mai fidel aliat al sau, Miscarea Legionara.

Acum, sefii partidelor faceau si o eroare capitala de strategie militara. Când începi un razboi, nu te poti opri la anumite limite, ci trebuie sa continui pâna la înfrângerea inamicului. Este adevarat ca Basarabia si Bucovina fusesera eliberate, dar Rusia Sovietica nu fusese doborâta. Razboiul continua. Antonescu, din punct de vedere strategic, avea dreptate, deoarece inamicul retras temporar în interiorul lui, putea câstiga batalia finala, cotropind din nou cele doua provincii, cum s-a întâmplat în 1944.

10. PRETUL PUTERII

Lovitura de Stat a Generalului Antonescu din Ianuarie 1941 se soldase cu un esec rasunator. Nu mai avea o alta iesire decât sa capituleze, daca nu i-ar fi întins ramura salvatoare Hitler. Cu ajutorul diviziilor germane, Generalul a putut striga în noaptea de 22-23 Ianuarie 1941: „Am învins”.

Restaurarea dictaturii antonesciene a echivalat cu un act de ocupatie. Biruitorul nu era de fapt el, ci acela ce daduse ordinul de la Berlin armatei germane sa-l sustina. Se produsese un grav amestec în afacerile interne ale României, de catre o putere straina. Antonescu stia cui datoreaza puterea si de aceea a cautat ca, prin toate mijloacele, sa cultive bunavointa marelui sau protector, Hitler. Apropiatii lui Hitler, erau de asemenea constienti ca Generalul Antonescu nu mai era cel de odinioara – un om liber, bucurându-se de suportul întregii tari – ci o marioneta de care se puteau servi dupa bunul lor plac. Germania avea interese enorme în România de ordin strategic, militar si economic. În noua lui situatie, reînscaunat la putere prin gratia lui Hitler, Antonescu nu putea refuza nici o cerere a guvernului german. Nu se putea opune cu nici un gest, deoarece puterea lui era fictiva, bazându-se exclusiv pe bunavointa Marelui Reich. O încruntare de la Berlin era suficienta ca el sa cedeze la orice pretentie a guvernului german, oricât ar fi fost aceasta de oneroasa pentru interesele României.

Generalul ceda cu o usurinta uluitoare în toate problemele care i se puneau de la Berlin, cu conditia ca dictatura lui sa nu sufere vreo clatinare. Pe cât era de servil în relatiile externe cu Germania, pe atât era de gelos în politica interna. Aceasta era un fel de teren rezervat de vânatoare, pentru propria lui persoana. Poporul român, cu teritoriul ce-i ramasese, cu bogatiile lui, cu sângele lui, nu mai avea glas în România. Era la discretia dictatorului, servindu-i doar ca moneda de schimb, pentru a plati pretul ce i se cerea de la Berlin, în schimbul puterii de care se bucura si pe care i-o conferise suveranul.

Concesiile facute de Antonescu lui Hitler, dupa evenimentele din Ianuarie 1941, s-au succedat într-un ritm vertiginos, si în toate domeniile. De unde, sub guvernarea noastra, Generalul ne cerea si chiar ne-a oferit anumite mijloace ca sa împiedicam înstrainarea patrimoniului national, acum toate întreprinderile în litigiu cu germanii, marea industrie a tarii, a fost cedata în totalitate sau în parte oamenilor de afaceri ai Reichului. Nici o opreliste nu mai statea în calea achizitiilor economice oneroase ale trimisilor diverselor trusturi germane.

Din punct de vedere strategic, România a servit ca teritoriu de trecere a fortelor germane spre Balcani. Dar în timp ce ceilalti aliati, Ungaria si Bulgaria, au primit substantiale avantaje pentru alipirea lor de Germania, satisfacându-li-se revendicarile lor teritoriale, România n-a obtinut nici un metru patrat de pamânt de pe urma concesionarilor ce le-a facut. Antonescu n-a prezentat Berlinului nici o revendicare, nici cel putin dintre acelea de ordin etnic, care se refereau la ocrotirea elementului românesc din Peninsula Balcanica.

România a participat la razboiul din rasarit contra Uniunii Sovietice, pentru a-si recupera teritoriile pierdute, dupa ultimatumul rusesc din 26 Iunie 1940. Într-adevar, acest razboi ne-a ajutat ca sa restabilim dominatia româna în Basarabia si Bucovina de Nord. Dar cooperarea României la razboiul din rasarit nu s-a limitat cu atingerea granitei Nistrului. Marile sacrificii abia dupa aceea au început. Armata româna a fost aliatul cel mai important al Germaniei în lupta contra Moscovei. Atât prin numarul diviziilor angajate pe front cât si prin sângele varsat, România a depasit cu mult contributia celorlalti aliati, inclusiv a Finlandei.

Noi nu suntem dintre aceia care credem ca România trebuia sa înceteze razboiul pe Nistru. Razboiul trebuia dus pâna la sfârsit, pâna la înfrângerea fiarei bolsevice. Dar si aceasta pagina de glorie din istoria României a fost întunecata de megalomania lui Antonescu, de modul absurd în care acesta a continuat colaborarea cu Germania.

Mai întâi, pozitia lui dificila de vasal al lui Hitler, l-a împiedicat sa pretinda acestuia ca armata româna sa fie convenabil înarmata si instruita. Am luat parte la campania din rasarit cu un material belic învechit, care data din primul razboi mondial. Germanii nu ne-au furnizat armamentul necesar ca sa putem face fata unui razboi modern. De aici, teribilele pierderi ce le-am avut înca de la trecerea Prutului. Nedispunând de arme corespunzatoare, Generalul Antonescu, cum marturiseste Generalul Chirnoaga, a recurs la înmultirea diviziilor, pentru a putea mentine capacitatea de lupta a armatei române. Generalul oferea carne de tun, în lipsa de unelte corespunzatoare. Asa a condus razboiul, cu o dotare insuficienta si cu enorme pierderi umane. Generalul Antonescu nu s-a gândit niciodata cum sa crute potentialul uman al neamului nostru tineretul tarii, chemat sa lupte si sa moara într-un „razboi sfânt”. Debilitatea lui politica fata de Berlin, stiindu-se tributar german, l-a împiedicat sa reclame, cu energia cuvenita, înzestrarea armatei române cu arme de înalta valoare combativa.

La Odesa, au murit mai mult de 100.000 de soldati si ofiteri, într-o încercare nereusita de a ocupa acest oras, puternic fortificat. În primavara anului 1942, tot pentru a-si arata loialitatea fata de Hitler, de a carui bunavointa depindea dominatia lui în România, a trimis 22 de divizii sa lupte în Cotul Donului si la Stalingrad. Nici în aceste momente cruciale ale razboiului, Antonescu n-a primit armamentul necesar de la Berlin, mai ales tancuri si artilerie, pentru ca diviziile române sa se poata înfrunta cu puhoiul bolsevic. Dezastrul ce-a urmat, germanii l-au pus în sarcina armatei române, când în realitate, diviziile noastre n-aveau cu ce sa se apere de puternicele coloane sovietice de tancuri, fiind lipsite de materialul corespunzator. Iata cum debilitatea politica a lui Antonescu, depinzând în întregime de bunavointa lui Hitler a avut grave repercusiuni pe front.

11. MISCAREA ÎN TRATATIVELE GERMANO-ROMÂNE

În întrevederile politice care au urmat dupa lovitura de Stat din Ianuarie 1941, între Conducator si guvernul german, s-a dezbatut si tema colaborarii între Generalul Antonescu si Miscare.

La început, Generalul însusi parea dispus la o reintegrare a Legiunii în aparatul de Stat. El facea deosebire între elementele „anarhice”, „rebele”, dirijate din umbra de infiltratiile comuniste în Miscare, si capeteniile ei de valoare, cu care era dispus sa reia colaborarea. Bineînteles, ca eu faceam parte din prima categorie si locul meu era în fata plutonului de executie. Mai mult decât atâta. Îndata dupa capitularea noastra, în urma ultimatumului german, a crezut ca poate acapara si Sefia Legiunii, încercare care nu-i izbutise dupa evenimentele de la Jilava. În acest scop, în prima lui proclamatie catre tara în care explica sângeroasele întâmplari din zilele de 21-23 Ianuarie 1941, a anuntat ca a luat si comanda Legiuni. Autoproclamarea lui ca Sef al Legiunii n-a trezit nici un ecou în tara iar în rândurile legionarilor vestea a fost primita cu multa rezerva si scepticism. Cum sa ia conducerea Legiunii un om care a varsat sânge nevinovat de legionari? Era peste putinta sa-l urmeze cineva. Între tineretul tarii si General se ridicase zidul impenetrabil al atâtor vieti omenesti secerate de gloante, la ordinele lui. Era proaspata în constiinta tuturora asasinarea lui Victor Silaghi, Comandant Legionar, din vechea garda, care-l urmase pe Capitan de la prima lui chemare.

Guvernul german a salutat cu interes initiativa Generalului, crezându-l capabil sa opereze, sub propria lui comanda, readucerea Miscarii în incinta Statului, dupa epurarea ei de elemente culpabile de crime, violente si abuzuri. O Legiune renascuta sub comanda Generalului putea fi utila la consolidarea Statului român si la garantarea aliantei cu Puterile Axei.

Dar n-a trecut nici o saptamâna si s-a vazut ca gestul pripit al Generalului n-avea nici o perspectiva sa fie urmat de masele legionare. Cu câteva exceptii, de oportunisti de profesie, nici fruntasii Legiunii nu s-au atasat deciziei lui Antonescu. Lovitura a cazut ca o piatra în balta. Era peste putinta ca proclamatia lui sa trezeasca cel mai mic semn de aprobare în tara când, paralel si concomitent, închisorile erau pline de legionari si curtile martiale si-au reluat sinistra lor activitate.

Guvernul german, fie direct, în întrevederile avute la Berlin cu Antonescu, fie prin mijlocirea Legatiei de la Bucuresti, a reluat aceasta tema insistând mereu asupra necesitatii de a se gasi o formula la utilizarea elementului legionar în aparatul de Stat. Oficialitatile erau de acord cu disectia ce-o facea Antonescu între legionarii „buni” si „rai”. Cei rai trebuie dati pe mâna justitiei si sanctionati, dar cei buni trebuie folositi în interesul Statului. Au fost mai multe încercari de acest gen din partea Reichului si trebuie sa recunoastem, cu buna intentie. Dar aceste încercari nu puteau duce la rezultatul dorit pentru simplul motiv ca guvernantii germani în frunte cu Hitler, ignorau adevarata stare a lucrurilor din România. Prin decizia luata, de a lua apararea lui Antonescu, i-au acordat acestuia o prioritate nemeritata în conducerea Statului. Acesta, cum s-ar zice, taia si spânzura în tara, pretextând necesitatea „restabilirii ordinii”. Abuzurile lui întreceau, mie la suta ilegalitatile ce li se imputau legionarilor. Germanii nu-l puteau potoli, pentru ca ei însisi au fost complici la eliminarea Legiunii din Stat. Si apoi, continuau sa-i acorde întreg sprijinul în România, pentru a guverna dictatorial tara.

Generalul Antonescu, la interventiile germane de a relua colaborarea cu Miscarea, a raspuns cu o tactica dilatorie. El nu e contra colaborarii, dar este în cautare de elemente valabile, de fruntasi ai Legiunii care sa-l asculte si sa-l ajute în opera de guvernare. El a început deja consultarile în diverse sectoare ale Legiunii si când va ajunge la rezultate ferme, va face numirile necesare, pentru a participa si Miscarea la guvernare. Era un raspuns stereotip, care s-a prelungit indefinit, având un singur scop: de a câstiga timp pâna ce situatia externa îl va elibera de aceasta obligatie.

De fapt, dupa esecul suferit cu auto-proclamarea lui ca sef al Legiunii, Antonescu renuntase la ideea de a avea Miscarea alaturi de el, nici total si nici partial. Întreprinderea i se parea prea riscanta. Îsi adusese aminte de patania Regelui Carol, care acceptase colaborarea cu o fractiune a Legiunii, pentru a sfârsi alungat de pe tron. Orice legionar introdus în guvern ar atrage altii în jurul lui, pâna ce se va crea un alt pol de influenta, care ar putea fi daunator propriei lui dominatii.

La aceasta atitudine de intransigenta a fost încurajat si de anturajul sau, o expresie a serviciilor de spionaj anglo-bolsevice, care dupa evenimentele din ianuarie 1941, nu urmarea altceva decât sa mentina o stare de perpetua ostilitate între Conducator si Miscare. Generalul putea fi manevrat pentru a provoca iesirea României din Axa, dar cu Miscarea operatia era grea, aproape imposibila.

Aceste încercari din partea guvernului german s-au prelungit pâna în primavara anului 1941, când proiectându-se razboiul din rasarit, Hitler nu mai avea nici, un interes sa redeschida chestiunea legionara. Dosarul nostru a fost închis, ramânând cei din tara la discretia zbirilor lui Antonescu, iar cei refugiati peste hotare la discretia Marelui Reich German, prizonieri ai Puterilor Axei.

VII.

„PE MARGINEA PRAPASTIEI”

„Am pomenit sumar de aceasta carte infama, publicata sub înaltul patronaj al lui Antonescu în primavara anului 1941, în partea a treia a acestei lucrari, intitulata „Ce-am gasit în Germania”.

Acum revin asupra ei cu toate amanuntele si explicatiile necesare, pentru a demonstra lipsa de buna credinta a autorilor ei, dusa pâna la perversiune.”

1. LOVITURA DE GRATIE

Generalul Antonescu nu s-a multumit ca prin lovitura de Stat din 21 Ianuarie 1941 sa rastoarne ordinea constitutionala în vigoare, ci a vrut sa justifice în fata contemporanilor actiunea lui, neloiala si tradatoare, publicând o carte care sa cuprinda toate învinuirile ce ni le aducea. Situatia interna, pretindea el, se agravase în asa masura, încât însasi existenta Statului Român era periclitata. Avea de ales între o colaborare daunatoare intereselor. nationale, cu Miscarea, si o interventie energica, destinata sa puna capat dezmatului si anarhiei.

Pe acest argument de baza este cladita întreaga lucrare. Statul se afla pe marginea prapastiei si materialul din carte demonstra pâna la evidenta primejdia destramarii lui totale.

Cine sunt autorii acestei carti? Generalul nu s-a amestecat direct în redactarea ei. N-avea nici timp si nici priceperea necesara. Creierul acestei carti a fost Mihai Antonescu. El a supravegheat întocmirea ei si a adus numeroase contributii juridice si politice, ca sa iasa cât mai convingatoare. Redactorul ei direct a fost Vladescu, Secretarul de la Presedintia Consiliului si un om de încredere al lui Mihai Antonescu. Vladescu, cu mult înainte, primise ordin de la General sa tina un registru la zi cu toate „ faradelegile” savârsite de legionari. Evident ca o astfel de însarcinare îsi avea si talcul ei. Generalul se gândea cu mult înainte, trebuie sa fi fost cam pe la începutul lui Noiembrie 1940 – ca nu este exclus sa se ajunga la o rafuiala cu Miscarea si atunci ar fi avut nevoie sa aiba la îndemâna dosarul cronologic al tuturor ilegalitatilor în care ar fi amestecati legionarii.

Acest dosar era o arma cu mai multe taisuri. Mai întâi putea servi ca baza a acuzatiilor ce ni le aducea Generalul ori de câte ori avea prilejul, la Berlin. Hitler trebuia convins ca Generalul se înfrunta cu o miscare asemanatoare cu aceea a lui Röhm, care urmarea subplantarea armatei cu elemente provenite din S.A. Un argument ce facea impresie la Berlin. Tot din acest dosar se va alimenta campania de presa si radio, ce se va dezlantui a doua zi dupa lovitura.

2. NICI UN MIJLOC DE APARARE

Când a aparut aceasta carte infama, Miscarea nu dispunea de nici un mijloc de aparare. Nu se putea raspunde acuzatiilor ce ni se aduceau, pentru ca nu putea patrunde nimic în opinia publica, nici un rând care sa clarifice situatia. O mare parte din legionarii din tara erau detinuti, iar cei care au scapat în primele zile de arestari se ascundeau, cautând sa se refugieze peste hotare. Cenzura nu permitea sa se publice în tara nici cea mai usoara dezmintire. Mai mult decât atât. Legiunea fusese dizolvata si orice activitate legionara era pasibila de ani grei de închisoare. Dincolo, în Germania, în primavara lui 1941, ne-a întâmpinat aceeasi atmosfera ostila. Nici acolo nu se putea scrie nimic despre întâmplarile din România, care l-ar fi putut supara pe Antonescu. Generalul devenise un personaj tabu pentru guvernul german.

Înainte de a aparea aceasta lucrare, cu luni de zile înainte gazetele regimului antonescian au publicat sute de articole contra Miscarii, acuzând-o de cele mai oribile crime si delicte. Aparitia acestei carti a venit ca un fel de încoronare a unei lungi campanii de presa, care s-a dezlantuit cu o rara vehementa, la adapostul cenzurii. Atât Legiunea cât si imensa majoritate a poporului nu putea decât sa taca si sa sufere în tacere ploaia de lovituri ce li se administra zi de zi.

Imensa majoritate a tarii credea în avalansa de acuzatii azvârlite de regimul antonescian contra Legiunii. Dar nu avea nici un mijloc sa reactioneze. Legile exceptionale si curtile martiale încorsetau natia, încât nu permiteau nici o iesire care sa-i puna la punct pe calomniatori.

Fireste ca au fost si cercuri care se bucurau de ruptura lui Antonescu cu Miscarea, sperând într-o schimbare care sa le permita revenirea lor la suprafata politica. Cei mai bucurosi erau dusmanii declarati ai Statului Român: comunistii, agentii straini, evreii, bolsevici si anturajul nefast din jurul Generalului. Partidele politice n-au lipsit de la apel. S-au aliniat în spatele Generalului, vazând în conducerea lui un instrument de tranzitie spre democratie. Toti acestia nu reprezentau decât o fractiune neînsemnata din totalitatea nationala, dar se bucurau de sprijinul militar al lui Antonescu si atitudinea binevoitoare a Reichului.

În sfârsit, ultimul si cel mai important aport al acestei campanii de infamii contra Legiunii în sustinerea regimului, era întocmirea unei carti care sa demonstreze, cu o abundenta de argumente, în ce primejdie s-a gasit neamul nostru, amenintat sa dispara ca entitate statala, din cauza „anarhiei” legionare.

3. O AFIRMATIE ABSURDA

Chiar înainte de a se intra în materie, în prefata cartii, care se chema „În loc de prefata”, si înainte de a-l pregati pe cititor cu o expunere cât de sumara a conflictului, autorul sau autorii ei deschid focul contra Legiunii eu cu artilerie grea (Vol. I, p.3).

Se recunoaste ca, în acel moment (6 Septembrie 1940) nu exista o alta formatie politica cu radacini adânci în popor si cu un prestigiu nepatat decât Miscarea Legionara. Asa explica Generalul sau cei ce i-au talmacit gândurile faptul ca i-a chemat la guvern pe legionari. Dar concesia ce-o facuse Miscarii i se parea autorului prea mare si atunci o corecteaza si chiar anuleaza, exprimându-si deceptia ce-o suferise Generalul cu colaboratorii lui legionari, în actiunea de guvernare:

„Nu a trecut mult timp si atât Natia cât si Generalul au început sa constate, spre uimirea si disperarea lor, ca legionarii nu avea conducatori si ca aceia care se improvizau ca atare erau sau nepriceputi, sau de o totala rea credinta”.

Afirmatia era absurda. Miscarea Legionara avea la dispozitie sute de intelectuali de cea mai înalta calitate. Numai în capitala, „Corpul Razleti” era constituit dintr-o elita a Neamului, ajungând la numarul de 4.000 de membri. Nici un partid nu dispunea de atâtea elemente valoroase, doctori, ingineri, avocati, scriitori si profesionisti de toate categoriile. Este adevarat ca am suferit pierderi grele, prin masacrele ordonate de Carol, dar ele au avut mai grele urmari pe planul organizarii. În ce priveste administratia Statului, puteam sa furnizam nu una, ci mai multe echipe de guvernare.

Daca privim acum munca desfasurata de titularii legionari ai diferitelor departamente, nu se poate vorbi nici de incompetenta si nici de rea credinta. Generalul Petrovicescu era un om apreciat chiar de Antonescu, cunoscut prin onestitatea si integritatea lui. Cât îl priveste pe Sturdza, era un diplomat consumat cu multi ani de serviciu în diplomatie. Conflictul dintre ei si General n-a izbucnit pe chestiuni de necompetenta sau de rea credinta, ci pentru ca acestia aparau cu demnitate si dârzenie interesele tarii, refuzând sa devina unelte ale anturajului suspect din jurul Conducatorului. Numeroasele conflicte ce s-au ivit între titularii Ministerelor Educatiei si Sanatatii, Braileanu si Iasinschi, n-au provenit din lipsa de competenta sau rea credinta, ci pentru ca o serie de masuri si de numiri, savârsite de acestia erau sabotate de anturaj, care-l atâta pe General sa nu le dea curs. Au existat titulari care nu i-au creat nici o problema Generalului, fiind elemente elogiate de Conducator: Constant – la Presa si Propaganda, Papanace – la Finante, Corneliu Georgescu – la Ministerul Populatiei Evacuate, Protopopescu – la Comunicatii, Horia Cosmovici – la Presedintie. Cum s-a desfasurat guvernarea national-legionara am prezentat pe larg în volumul Era Libertatii. Rezultatele guvernarii noastre au fost excelente, ajungând la o rapida restaurare a economiei nationale.

Putin mai departe, în continuarea acuzatiilor de „necompetenta si rea credinta”, pentru a întari efectul acestor doua vocabule, se spune ca legionarii, „la adapostul uriasei personalitati a Conducatorului, s-au dedat la abuzuri si ilegalitati, din ce în ce mai mari, pâna la rebeliunea fara precedent în istorie din Ianuarie 1941”. Cu alte cuvinte, de abia instalati la putere, legionarii au început seria abuzurilor si ilegalitatilor, care au culminat cu rebeliunea. Autorul vrea sa insinueze ca noi chiar de la începutul începutului ne faurisem planul sa-l rasturnam pe General si în acest scop am creat intentionat o atmosfera de dezordine si haos, susceptibile sa ridice masele populare. Nimic mai fals. În tot timpul guvernarii noastre, i-am dat Generalului numeroase dovezi de atasament prin declaratii si uriase manifestatii publice. De cate ori se întorcea de la o manifestatie, era fericit si multumit. Colaborarea îsi relua ritmul normal pentru câteva zile, pâna ce reîncepeau sa precumpaneasca intrigile anturajului sau.

Fara îndoiala ca s-au savârsit anumite ilegalitati – în care guvernare nu se întâmpla? – dar ele n-au fost facute cu rea credinta si nici cu intentia de a pregati o atmosfera revolutionara, ci exclusiv datorita unor deficiente umane. Legionarilor, abia iesiti din închisori, le trebuia un timp oarecare ca sa se adapteze mentalitatii de Stat. Aceasta este explicatia si nimic altceva.

4. MASLUIREA ISTORIEI

Ca sa justifice ruptura lui cu Miscarea, Generalul Antonescu, mai intervine cu un alt argument, care i se pare de mare importanta pentru a demonstra nobletea lui sufleteasca si cum au raspuns legionarii la generozitatea lui. În prefata, la pagina 4, se afirma ca „Generalul Antonescu a venit la putere prin încrederea poporului si a armatei, dupa ce a dat singur lovitura de Stat din 3-6 Septembrie 1940”.

Dupa ce a savârsit singur acest act epocal (alungarea de pe tron a Regelui Carol), „legionarii au fost adusi la guvern de General, ca singura organizatie politica dinamica necompromisa”.

Pentru cititorii care vor sa cunoasca antecedentele caderii lui Carol, le sta la dispozitie cartea mea, Sfârsitul unei domnii sângeroase. Acolo vor vedea ca Generalul n-a avut nici un amestec în actiunea revolutionara din 3-6 Septembrie 1940, care a dezlantuit toata seria de evenimente ce au dus la abdicarea Regelui Carol. Generalul Antonescu a fost chemat la Palat abia a doua zi, în 4 Septembrie încredintându-i-se misiunea de a forma un nou guvern. Legionarii se aflau atunci pe baricade, luptând pentru a determina schimbarea regimului carlist. Afirmatia ca Generalul a dat lovitura de Stat este falsa. Mai întâi ca nu a fost o lovitura de Stat, ci o revolutie legionara, care si-a asigurat adeziunea maselor populare. Este adevarat ca Generalul Antonescu, în noaptea de 5-6 Septembrie, l-a somat pe Rege printr-o scrisoare, sa renunte la tron, dar aceasta s-a întâmplat dupa ce dispunea de concursul Generalului Coroama, care a refuzat sa traga în multimea care înconjura Palatul si cerea plecarea Regelui.

În ce priveste cealalta afirmatie ca Generalul i-a adus la guvern pe legionari, ca un gest de generozitate, este tot atât de neadevarata. Legionarii au venit la putere prin impulsul maselor populare, care atât la Bucuresti cât si în toate capitalele de provincie au organizat uriase manifestatii în favoarea Legiunii, cerând venirea ei la guvern. Curentul popular era asa de puternic, încât Antonescu, cu toate tergiversarile lui de la 6-14 Septembrie 1940, pâna la urma a trebuit sa cedeze evidentei, acceptând colaborarea cu Miscarea. El a încercat fel de fel de formule, dar pâna la urma a trebuit sa accepte, ca o realitate inevitabila, intrarea în Stat a Legiunii, ca expresie politica a unui curent popular.

Masluirea istoriei continua. În acelasi pasaj, de la pagina 4 din „Introducere”, se mai spune „ca legionarii au devenit odiosi întregului popor în scurt timp dupa instalarea lor la guvern, prin încalcarile cele mai flagrante si mai îndraznete ale legilor tarii si prin abandonarea tuturor principiilor cu care si-au facut popularitatea”.

Asadar, Generalul da singur lovitura de Stat, alungându-l pe Regele Carol. Generalul îi chema la guvern pe legionari (care n-au avut nici un merit în alungarea Regelui) si acestia, în loc sa fie recunoscatori Conducatorului, comit „cele mai flagrante încalcari de lege, devenind odiosi poporului în scurt timp”. Nu numai ca legionarii n-au devenit odiosi poporului, cum afirma autorul acestei carti, ci dimpotriva, popularitatea lor a crescut vertiginos. În luna Decembrie 1940, organizatia legionara numara 500.000 de membri încadrati, iar când Antonescu a scos armata, în Ianuarie 1941, contra Legiunii, întreaga natiune a iesit sa ne apere. „Rebelii” erau constituiti din milioane de români. Aceasta uriasa popularitate demonstreaza ca „faradelegile” savârsite de legionari n-au impresionat poporul si pentru un motiv foarte simplu: fie ca în cea mai mare parte erau inventii ale scribilor acestei carti fie ca erau rare si de importanta minora. Vom relua aceasta chestiune la momentul oportun.

Ca o ultima acuzatie, ca o încoronare a tuturor „faradelegilor” savârsite de legionari, au conceput si cât rebeliunea din 21-23 Ianuarie 1941. Am expus pe larg cazul „rebeliunii”, în cartea mea, Era Libertatii, volumul II. Cititorul se va convinge ca „rebeliunea legionara” n-a existat în realitate si adevaratul rebel a fost Generalul Antonescu, care a încercat o lovitura de Stat contra formelor constitutionale existente, esuând în întreprinderea lui.

Ne-am ocupat amanuntit de acest pasaj de la pagina 4, pentru ca cuprinde în sinteza, într-o forma concentrata toate acuzatiile nedrepte din care este tesuta aceasta carte infama.

5. „LIPSA DE SIMT NATIONAL SI DISCERNAMÂNT PATRIOTIC”

„Lucrarea va mai demonstra, afirma autorul, câta lipsa de simt national si de discernamânt patriotic au avut conducatorii Miscarii Legionare, atât în ceea ce priveste metodele cât si influentele din afara” (p.4). E concluzia categorica a unei sentinte inapelabile, care se adauga la finalul celor patru puncte tratate în capitolul anterior, din care se compune rechizitoriul antonescian.

Argumentul se poate întoarce contra Generalului Antonescu, caci evenimentele au dovedit „lipsa de simt national si de discernamânt patriotic” a aceluia care se pretindea a fi salvatorul Patriei. Prin politica lui de ura si nimicire a tineretului tarii în preajma unui razboi de importanta decisiva pentru viata neamului, a slabit în asa masura resorturile vitale ale Statului, încât a pregatit calea pentru azvârlirea lui în robia bolsevica. Ce „discernamânt” a avut Generalul Antonescu când s-a desprins de Legiune pentru a se asocia cu oameni fara constiinta, fara suflet românesc si care, în cele din urma l-au parasit si pe el si l-au predat inamicului? Astazi e mai mult decât evident ca politica antonesciana, de repudiere si persecutare a Legiunii, a fost cauza principala a înfrângerii României si a dezastrului în care am ajuns.

La urma, ca o ultra-concluzie, stimabilul nostru preopinent si autor al cartii, îmbogateste textul introductiv cu o reflexie de recunostinta fata de poporul român:

„Lucrarea va mai demonstra un lucru de o importanta covârsitoare:

Ca toti aceia care s-au îndoit un moment de sentimentele si reflexele sanatoase ale acestui cuminte popor, s-au înselat amarnic.

S-au înselat si s-au sinucis”.

Sentimentele poporului român au fost acelea care s-au manifestat în zilele tulburi din 21-23 Ianuarie 1941, când întreaga natiune s-a ridicat ca un singur om ca sa apere Statul national-legionar. Cei din partea opusa, dusmanii acestui Stat, au fost o minoritate, în frunte cu Antonescu si a fost nevoie de interventia armatei germane pentru a da acestora biruinta contra poporului român, cu rezultatele funeste care se cunosc.

Nu s-a înselat si nu s-a sinucis Miscarea, si Antonescu cu clica de agenti si tradatori.

Prefata se încheie cu niste citate din cuvântarile lui Antonescu, rostite la Alba Iulia, 1 Decembrie 1940, avertismente adresate camasilor verzi. Aceste avertismente, desi în aparenta evocau stari de dezordine si anarhie ce-ar domni în tara si de care ar fi raspunzatori legionarii, în realitate erau un preludiu al dramei ce se pregatea în culisele antonesciene. Nu erau destinate atât legionarilor cât si oamenilor din jurul Conducatorului, facându-i atenti asupra masurilor ce le pregatea. Ele au venit ca un fel de semnal de mobilizare a inamicilor Statului National-Legionar, avizându-i ca nu va mai tolera multa vreme „anarhia legionara”. Tonul lor nu era prin nimic justificat de realitatea existenta în tara. Poporul se pregatea sa petreaca în pace sarbatorile Craciunului si Anului Nou si nimeni nu se gândea, începând de la ierarhia legionara, sa provoace conflicte cu Conducerea Statului.

„Dar camasile verzi nu au înteles nimic din aceste cuvinte si interpretând tactul si rabdarea drept slabiciune, iar avertismentele drept vorbe goale, au continuat” (”Prefata”, p.5).

Camasile verzi se gândeau la refacerea tarii si la viitorul neamului si nu la o rafuiala cu Antonescu cu care nu aveau nimic de împartit, respectându-l si recunoscându-i titlul de Conducator al Statului. Legionarilor nu le trecea nici prin minte ca în culisele Presedintiei se pregateste „marea tradare”. Era o actiune absurda si periculoasa, care ar fi ruinat toata opera de recuperare nationala de pâna atunci. Asa trebuia sa gândeasca si Antonescu, daca ar fi fost un om echilibrat, cu „discernamânt patriotic. Dar setea lui de marire l-a împins sa se desparta de cei mai loiali colaboratori ai lui, azvârlindu-se într-o aventura politica, care i-a fost fatala atât lui cât si tarii.

6. „PRIVIRE GENERALA”

Dupa prefata pe care am analizat-o mai înainte si care se cheama „În loc de prefata”, asa cum cere arta scriitoriceasca, autorul cartii începe expunerea „prapastiei” în care a azvârlit tara Miscarea, cu o „privire generala” a faradelegilor savârsite de legionari, care, prin succesiunea lor crescânda, au dus la „rebeliunea” din 21-23 Ianuarie 1941.

Merita sa-i facem aceeasi onoare si „privirii generale”, ocupându-ne amanuntit de ea, deoarece fiecare rând e plin de otrava si neadevar.

Chiar la început, cititorul se izbeste de o senzationala dezvaluire: „În primele zile care s-au succedat abdicarii Regelui Carol al II-lea, Legiunea nu a revendicat guvernarea. Articolul D-lui I. Zelea Codreanu din Porunca Vremii, prin care cere legionarilor timp spre a se pregati pentru conducere, face parte din marturiile facute de legionari în acest sens” (p.9).

În primul rând, declaratia Profesorului Codreanu din Porunca Vremii nu angaja Legiunea, el nereprezentând în acel moment decât o infima fractiune din Miscare, pentru motivele ce le-am expus în volumul Sfârsitul unei domnii sângeroase. Fireste ca nici eu si nici alti sefi legionari n-am revendicat puterea în mod public si zgomotos, deoarece, din seara de 6 Septembrie 1940, eram în permanent contact cu Generalul Antonescu, care ne-a cerut sprijinul din primul moment si ne-a oferit colaborarea. Generalul avea nevoie de Miscare, deoarece se afla singur, ridicat în fruntea Statului. În jurul lui se întindea un gol politic. Tara era alaturi de Miscare si îi aclama pe conducatorii ei oriunde apareau. Sute de manifestatii s-au organizat în toata tara. Nu exista în acel moment o alta forta politica în România decât Miscarea, cum a recunoscut-o chiar la procesul lui, Generalul. Miscarea Legionara n-avea nevoie sa reclame puterea. Era formidabilul curent popular, care, printr-un impuls irezistibil, împingea Miscarea spre cârma Statului.

Perioada ce s-a scurs de la 6-14 Septembrie 1940, când s-a proclamat Statul National-Legionar, a fost umpluta de tratativele ce s-au dus între mine si General sau trimisii lui, pentru a stabili nu colaborarea, care era acceptata de ambele parti, ci extensiunea ei si modalitatile de functionare ale noului Stat. Cum am scris în volumul I din Era Libertatii, i-am oferit Generalului alternativa de a face alegeri sau, daca vrea sa ramâna la forma autoritara de guvernare atunci sa proclame Statul Român, Stat Legionar. El a aderat la formula a doua si asa a luat nastere Decretul din 15 Septembrie 1940, prin care România devenea Stat National-Legionar.

Mai departe, acelasi scrib care a compus cartea afirma, tot la pagina 9, ca eu as fi reclamat printr-un manifest meritul exclusiv al actului de abdicare al Regelui Carol, pentru Legiune, cautând sa adumbresc meritele si rolul Generalului. Niciodata n-am încercat acest lucru, caci nu corespundea adevarului. Miscarea a dezlantuit o revolutie contra regimului carlist, iar Generalul Antonescu, prin scrisoarea ulterioara din noaptea de 5-6 Septembrie 1940, a pus punctul final acestei revolutii, smulgând abdicarea Suveranului. Fiecare cu meritele lui. Niciodata n-am cautat „sa contest actiunea si rezultatele obtinute de Generalul Antonescu” (p.9).

Autorul cartii recunostea însa ca la 20 Septembrie 1940, am vorbit elogios de General, cerând legionarilor „recunostinta si credinta fata de Generalul Antonescu, pentru ca ne-a înaltat si onorat cu participarea la guvernarea tarii”. Dar si aceasta declaratie clara si categorica, ce nu mai lasa nici un dubiu asupra sentimentelor noastre de loialitate fata de Conducatorul Statului, sufera o interpretare rauvoitoare. Se pretinde, cu cea mai mare nerusinare ca eu am facut aceasta declaratie doar cu caracter tactic, pentru a câstiga timp si a acoperi adevaratele noastre planuri de actiune, „întrucât imediat a început opera de destramare a administratiei, abil camuflata, sub necesitatea epurarii si reorganizarii Statului... „ (p. 9). Iata ce concluzii trag aceste creiere îmbâcsite de ura dintr-o marturisire sincera de credinta a noastra în destinul Generalul Antonescu.

7. ACAPARAREA APARATULUI ADMINISTRATIV

Îndata dupa proclamarea Statului National Legionar, spun scribii de la Presedintie, legionarii au tins la dominarea politicii interne „prin acapararea Posturilor de conducere de la autoritatile si institutiile publice, urmarind, în special, institutiile cu atributii administrative si de ordine de Stat” (p.9). Acesti defaimatori de profesie ignoreaza complet schimbarile survenite dupa proclamarea Statului National-Legionar în administratia tarii. În noua lista a guvernului, Ministerul de Interne a fost atribuit Miscarii Legionare, avându-l ca titular pe Generalul Petrovicescu. În mod logic si printr-o practica straveche, de când se face politica în România, posturile de prefect si de înalti functionari din politie se atribuie partidului care guverneaza. Asa a fost pe timpul partidelor, apoi în epoca lui Carol, si aceasta masura s-a continuat si sub Antonescu. Generalul a numit în fruntea judetelor oamenii indicati de Miscare. De asemenea a dispus numirea de organe politienesti superioare recrutate tot dintre legionari. Aceasta nu înseamna „acaparare” de functii publice, ci o consecinta logica a distributiei ministerelor în noul Stat National-Legionar.

În ce priveste „activitatile economice” ale tarii, nu noi ne-am îmbulzit la ele, ci Generalul Antonescu ne-a solicitat sprijinul, când a pus în aplicare „legea de înfiintare a comisarilor de românizare”, lege pe care noi am combatut-o în Consiliul de Ministri, socotind-o daunatoare Statului (p.10).

Se mai aduce învinuire Miscarii Legionare ca a creat noi organizatii legionare, care tindeau sa se substituie autoritatii administrative.

– fie paramilitare, gen spargatori de fronturi batalioane de soc etc.

– fie de interes obstesc gen politia legionara, ajutorul legionar, cantine legionare, cooperative legionare, magazine legionare etc.”

N-au existat nici spargatori de fronturi si nici batalioane de soc în cursul guvernarii noastre. Acestea sunt inventii supranumerare ale profesionistilor defaimarii. A existat o unitate ce s-a chemat „Garzile Încazarmate”, un grup de tineri sub conducerea lui Ovidiu Gaina, care locuiau împreuna si reprezentau o rezerva, daca ar fi fost nevoie de o interventie în caz de tulburari de strada. O unitate extrem de disciplinata, care n-a provocat niciodata vreo dezordine. La parade si manifestatii, avea grija de mentinerea ordinii publice.

În ceea ce priveste „politia legionara”, ea a fost creata de mine la dorinta Generalului Antonescu. Simtindu-se periclitat, îi era teama sa-si încredinteze siguranta personala exclusiv vechii politii, care servise sub Carol. Aceasta era înca suficient de puternica, pentru a-l aresta si neutraliza.

Ne întrebam, ce cauta în aceasta lista de organizatii „subversive”, „Ajutorul Legionar”, Cantinele Legionare, Cooperativele si Magazinele Legionare? „Ajutorul Legionar” a desfasurat o uriasa opera caritativa, de ajutorare a populatiei sarace, întemeind cantine, unde pe un pret minim, refugiatii si cei lipsiti de mijloace gaseau hrana zilnica.

Dar cooperativele si magazinele legionare, ce primejdie reprezentau pentru Stat? Ele continuau o traditie de întemeiere a unui comert românesc, opera începuta înca de pe timpul Capitanului, contra invaziei evreiesti în acest domeniu.

8. INTELECTUALII PUSI LA INDEX

O alta formalitate ce o debiteaza fauritorii acestei carti se refera la intelectuali. Se spune la pagina 10, „Privire generala”, ca intelectualii erau tinuti la margine în Miscare si nu li se încredintau posturi importante si nu erau admisi decât cu titlul de simpatizanti: „Se remarca însa cu aceasta ocazie un fapt important, care nu a fost observat la vreme: intelectualii nu sunt admisi în partid decât cu titlul de simpatizanti”. O aberatie! Intelectualii formau în Miscare un contingent atât de important încât din timpul Capitanului s-a creat pentru ei o organizatie aparte, denumita „Razleti””. În timpul guvernarii noastre Grupul Razleti din capitala, format în proportie masiva din intelectuali ajunsese la 4.000 de membri, fiind nevoie sa se creeze o serie de subdiviziuni, pentru a-i cuprinde pe toti. Aceasta impresionanta masa de intelectuali din capitala reprezenta o rezerva profesionala, politica si spirituala pe care nu o avea nici un partid. Din cei azvârliti în închisori de Antonescu, foarte multi apartineau acestui corp. Dr. Ilie Niculescu, Seful Razletilor, fusese condamnat la 20 de ani închisoare si se afla la Aiud, unde a avut tot timpul o tinuta exemplara.

Mai contine cartea, în aceeasi proiectie de idei, o alta minciuna, la aceeasi pagina: ca Miscarea ca sa-si recruteze noi partizani, a recurs la sistemul partidelor: „introduceri masive de partizani în posturile de conducere ale vietii si activitatii economice a tarii. În acelasi timp, tot felul de cereri ale partizanilor sunt satisfacute de autoritati, fara nici o consideratie pentru bazele legale, cu care de multe ori erau în contradictie”.

Revenim la ceea ce am spus mai înainte, ca noi nu ne-am îmbulzit în activitati economice, ci Generalul Antonescu, pentru a pune în aplicare nefericita lege a comisarilor de românizare, opera Ministrului Leon, a facut apel la Miscare, de a-i procura elemente necesare pentru a îndeplini prescriptiile legii. Asa se face ca o serie de legionari au fost numiti comisari de românizare, de catre Ministrul Leon, cu beneplacitum al Generalului. Cât priveste anumite cereri prezentate de legionari la autoritati spre a fi satisfacute, s-ar fi putut întâmpla ca printre ele sa fi fost si unele în contradictie cu legea dar nu ca o metoda, ci ca exceptie si un abuz inerent firii omenesti. Dar din câteva cazuri, nu se poate generaliza ca ar fi fost o metoda a conducerii de a satisface, fara nici o discriminare, cererile partizanilor.

Ca final al acestor incriminari, cartea face senzationala descoperire ca „autoritatea de Stat trece total sub controlul si conducerea legionara”. Nimic mai natural si mai consecvent într-un Stat National-Legionar. Generalul Antonescu trecuse prin decret administratia tarii în lotul ministerelor rezervate Miscarii. Ca o consecinta logica prefecturile, politia si primariile ajunsesera sa fie conduse de legionari. Nici nu se putea imagina o alta solutie. Functionarii Statului n-au fost terorizati de legionari, cum spune cartea, ci îsi îndeplineau datoria lor sub noua conducere. Ei erau multumiti si serveau cu credinta si atasament directivelor noului Stat.

9. OAMENI NEPRICEPUTI

Un alt slogan al propagandei antonesciene, care se repeta des în aceasta carte, este ca eu am recomandat, în fruntea ministerelor atribuite Miscarii si altor institutii oameni nepregatiti, „fara studii, experienta sau prestigiu personal” (p.11). Într-un singur punct acuzatorii aveau dreptate: ca n-aveau experienta. Nu ne puteam masura în aceasta privinta cu experienta de guvernare a vechilor oameni politici, care au ruinat tara, azvârlind-o în prapastie. Dar ca studii sau prestigiu personal, guvernarea noastra dispunea de o pleiada de elemente de cea mai buna calitate. Cum au putut acestia sa cuteze sa afirme ca un Profesor Braileanu nu avea studii sau prestigiu? Profesor universitar, facuse studiile în Germania si Austria si era o somitate recunoscuta în filosofie si sociologie. Alaturi de el, acest departament îl conduceau o serie de intelectuali mai tineri, posesori de înalte titluri universitare si cu un prestigiu solid, ancorat în cultura româneasca. Cine nu cunostea în lumea literelor pe un Traian Herseni, pe un Ion Ionica sau Vasile Bancila, colaboratori la diverse reviste, între care si la Gândirea lui Nichifor Crainic?

Daca luam în considerare Ministerul Sanatatii, este adevarat ca titularul lui, Vasile Iasinschi, nu era medic, dar a avut bunul simt sa cheme în jurul lui o serie de distinsi medici din capitala, în frunte cu Dr. Alexandru Popovici, vestitul chirurg. La Finante, figura ca Subsecretar de Stat Constantin Papanace, specialist în materie, despre care chiar ministrul sau, Gheorghe Creteanu nu a avut decât lucruri bune de spus.

Poate a considerat ca fara studii si fara prestigiu un Corneliu Georgescu, întemeietor al Miscarii Legionare, a carui faima era raspândita în întreaga lume româneasca? Administratia Ministerului ce i s-a încredintat, al „refugiatilor si populatiei evacuate” a fost exemplara. Alexandru Constant era un ilustru avocat din capitala. Ziarist si om de o vasta cultura, de care nici Antonescu nu s-a plâns vreodata. Alaturi de el, la Presedintie Horia Cosmovici, însarcinat chiar de Antonescu cu problemele doctrinare ale Starului National-Legionar, era o mândrie a generatiei noastre.

Mihail Sturdza, la Ministerul de Externe, a avut conflicte permanente cu Antonescu, dar nu pentru ca nu se pricepea, ci pentru ca anturajul Generalului împingea pe acesta sa-i faca zile amare, pentru a-l determina sa-si dea demisia, ceea ce a si reusit pâna la urma. Generalul Petrovicescu, propus de mine la Interne, a fost acceptat cu multumire chiar de General. Avea un prestigiu bine stabilit în rândurile armatei, fiind considerat incoruptibil. Se putea vorbi de Alecu Ghica, Directorul General al Politiilor si Sigurantei, ca nu are studii sau prestigiu? Era un monument de caracter, iar conflictul lui cu Antonescu a provenit din faptul ca nu s-a lasat antrenat în jocul acestuia de a se separa de Miscare. Dr. Victor Biris era Doctor în Drept, iar Colonelul Zavoianu, o prestigioasa figura de ofiter de rezerva, care l-a salvat pe Capitan în 1934, iar acum, ca Prefect al Politiei, a vegheat ca arestarile ordonate de Antonescu printre adversarii erei carliste sa se execute cu rigoare.

Si asa mai departe. La orice minister unde au fost numiti legionari, s-au distins printr-o corectitudine exemplara. Dovada ca la procesele ce le-a intentat regimul antonescian demnitarilor legionari nu s-a petrecut, repet, nici un caz, ca justitia sa se atinga de onoarea acestora sau de buna chivernisire a averii publice.

10. SUBPLANTAREA PERSONALULUI INFERIOR

Tot la pagina 11 a acestei „priviri generale” a actelor ilegale ale Miscarii, se afirma cu o imbecilitata dusa pâna la frenezie, ca odata oamenii de încredere ai Miscarii ajunsi la conducere în diverse functii, au început sa elimine personalul inferior, înlocuindu-l cu legionari. În special au fost afectate de aceste masuri corpul sergentilor de oras, corpul detectivilor si comisarii de circumscriptii.

S-au întâmplat câteva substituiri, dar explicatia lor se încadreaza în procesul de modificare al structurilor Statului, dupa proclamarea noii ordini constitutionale. Acuzatia e cu atât mai absurda cu cât însusi Antonescu ne-a rugat sa epuram politia sau sa dublam functionarii existenti cu elemente legionare, deoarece nu se poate avea încredere în cei ce au servit sub Carol. Era normal si logic ca în corpul detectivilor sa intre legionari, dupa cum nu se putea evita ca vechii comisari de politie sa fie dublati de comisari legionari. Era o chestiune de securitate a Statului National-Legionar, pe care o recomandase cu caldura chiar Generalul.

În ce priveste Corpul Sergentilor de oras din capitala, Zavoianu a procedat la recrutarea si încadrarea de noi elemente, pentru ca efectivul acestora era suficient pentru a asigura paza Bucurestiului. Noii agenti erau oameni simpli, care, dupa o scoala sumara, intrau în acest corp. Între ei se aflau si vechi simpatizanti legionari.

Dar Antonescu pretinde ca Miscarea a cautat sa recruteze simpatizanti chiar si în cadrele armatei si anume, din corpul ofiteresc inferior. Este adevarat ca în scolile militare patrunsese ideea Fratiilor de Cruce si chiar se formasera câteva cuiburi. Dar aceste recrutari nu amenintau unitatea armatei, deoarece întreaga Legiune, cu Seful ei, erau ferm atasati Generalului. Antonescu recunoaste ca au fost si ofiteri superiori care simpatizau cu Miscarea, fapt ce s-a verificat din plin în cursul asa-zisei rebeliuni.

Ponegritorii care si-au legat numele de aceasta carte nu uita nici nobila si aleasa institutie a Fratiilor de Cruce. „Propaganda legionara, se spune la pagina 12, a fost cum nu se poate mai insistenta asupra tineretului scolar, de ambele sexe, atât din învatamântul secundar cât si din cel superior.

„Contând pe sufletul nevinovat, la vârsta când cugetul nu este format, au reusit sa recruteze numerosi devotati pâna la exaltare”.

Apoi, stai Domnule. Fratiile de Cruce au existat din 1924, chiar înainte de a se întemeia Miscarea, în 1927. Fondatorul lor si primul lor Sef, a fost Ion Mota. Si acum vin scribii acestei carti sa afirme ca noi „am început recrutarea de tineri elevi în timpul guvernarii noastre?”. Pe timpul Statului National-Legionar, s-a asigurat continuitatea actiunii educative a Fratiilor de Cruce, veche de 16 ani, cu mai mare impuls si la adapostul libertatii de care se bucurau tinerii în noul Stat. Generalul Antonescu a sprijinit actiunea Fratiilor de Cruce, punând la dispozitia acestora patrimoniul.

„Straja Tarii”, organizatie desfiintata prin propriul lui decret. Chiar la Predeal si la câtiva pasi de casa Generalului, functiona Centrul FDC, de formare a cadrelor acestei organizatii, sub conducerea lui Ilie Smultea. Când Generalul acorda toate înlesnirile Legiunii ca sa se ocupe de educatia tineretului, cum vine acum sa condamne propria lui opera? Exista un decret semnat chiar de el, prin care Legiunea este însarcinata cu educarea tineretului român.

11. CORPUL MUNCITORILOR LEGIONARI

Un atac masiv contra Legiunii, crede autorul cartii ca îl pot administra, chemând pe banca acuzatilor Corpul Muncitorilor Legionari. Citam textual: „Ambitia nemasurata si dorinta lui Horia Sima de a ramâne în capul Statului l-a facut sa ia strânse legaturi cu lumea muncitoreasca care, în majoritatea ei, era compusa din comunisti recunoscuti”.

Mai întâi, daca nu ne înselam nu era Horia Sima în fruntea Statului, ci Generalul Antonescu. Niciodata nu mi-am exprimat nici cea mai vaga dorinta de a-i lua locul si i-am pastrat pâna la urma o loialitate desavârsita.

Legaturile mele cu Corpul Muncitorilor Legionari erau normale si naturale. Acest corp facea parte din organizatia de ansamblu a Legiunii. Corpul Muncitorilor Legionari a fost înfiintat de Capitan înca din 1936, tocmai cu scopul de a îndeparta muncitorimea de la atractia comunismului dizolvant si a o integra destinului national. Corpul Muncitorilor Legionari a cunoscut o mare dezvoltare chiar în perioada Capitanului, sub conducerea Inginerului Clime, iar în prigoana carlista din 1938 a suferit pierderi grele. Comportamentul acestui corp si educatia lui nationala erau la antipodul comunismului international. Când am venit noi la putere, în Septembrie 1940, acest corp, ca toate organizatiile Miscarii, a cunoscut o mare crestere, ajungând în Bucuresti la 10.000 de membri. La toate manifestatiile legionare, Corpul Muncitorilor Legionari s-a distins prin numar si tinuta.

De unde a scos autorul cartii ca acest corp de elita al neamului era compus „în majoritate din comunisti notorii”? Cadrele acestui corp erau constituite din elemente verificate si daca s-au infiltrat comunisti, acestia nu puteau fi decât în numar neînsemnat si la periferia organizatiei, nejucând nici un rol în conducerea ei.

Si mai departe, redactorul acestei pagini de infamii, mai adauga:

„Aprobarea data de Horia Sima ca reorganizarea Corpului Muncitorimii Legionare sa fie facuta sub conducerea lui Groza. militant comunist de notorietate, este un act foarte simptomatic. Înscrierile în acest corp devin masive. Muncitori, fosti aderenti ai partidelor socialiste sau democrate, sunt primiti, organizati în cuiburi, educati si instruiti”.

Mai întâi sa lamurim chestiunea cu aprobarea. Acest corp, la proclamarea „Statului National-Legionar”, avea o vechime de patru ani. A suferit grele pierderi în perioada carlista, iar Dumitru Groza, seful acestui corp, a fost arestat, schingiuit si condamnat la mai multi ani de închisoare, facându-si pedeapsa la Chisinau, unde era director fiorosul Manaru. Suferintele legionarilor închisi în aceasta temnita au fost asa de mari încât însusi Generalul Antonescu, pe atunci Comandant al Corpului IV Armata din Basarabia, a intervenit în favoarea lor. Unul dintre acei care s-au bucurat de bunavointa Generalului, pentru a li se aplica un tratament mai uman, a fost si Dumitru Groza, pe care acum anturajul de la Presedintie l-a proclamat „comunist”.

Ce s-a întâmplat? Falsificatorii istoriei celor patru luni de guvernare legionara au jonglat cu un alt numar din viata publica a României. În Ardeal, la Deva, traia Dr. Petru Groza, presedintele organizatiei „Frontul Plugarilor”, care mai târziu, în Martie 1945, a devenit Presedinte de Consiliu, sub comunisti.

Dr. Petru Groza nu era comunist, dar era cunoscut pentru relatiile ce le întretinea cu partidul comunist român. Creierul infernal care a compus aceasta carte n-a avut nici un scrupul sa utilizeze, pentru a defaima Corpul Muncitorilor Legionari, aceasta substituire de nume. Cercurile germane din capitala au fost informate de la Presedintie ca Dumitru Groza, Seful CML, nu e altcineva decât una si aceeasi persoana cu Petru Groza, Seful Frontului Plugarilor! Aceasta falsificare grosolana i-a servit la Antonescu ca unul din principalele argumente pentru a demonstra Berlinului ca „rebeliunea” a fost organizata de comunisti, la ordinul Moscovei. Berlinul a cazut în cursa si a acceptat aceasta versiune, fara sa o mai controleze. Asa se face ca în declaratia de razboi a Reichului contra URSS, conceputa de Ribbentrop, Ministrul de Externe, apare numele lui Groza ca fiind promotorul comunist al tulburarilor din România, din Ianuarie 1941!

Falsul era prea grosolan si noi am protestat. Dumitru Groza, fostul sef al CML si presupusul comunist, era oaspete al Reichului, refugiat politic, internat cu tot grupul conducatorilor legionari, la Berkenbrück. Rectificarea noastra mult prea evidenta n-a avut nici o urmare. Hitler, ocupat cu razboiul, n-a vrut sa-l supere pe Conducator, cerându-i sa rectifice ca Groza al nostru nu avea nimic de-a face cu Groza, Presedintele „Frontului Plugarilor”.

A trebuie sa înghitim si aceasta infamie, pentru a nu tulbura bunele relatii ale Reichului cu România.

12. ÎNARMAREA LEGIONARILOR

O acuzatie des repetata în aceasta carte infama se refera la „înarmarea legionarilor”. Înarmarea contra cui? Evident, se raspunde, contra Conducerii Statului, pentru a-l rasturna pe General si a-l pune în locul lui pe unicul pretendent, Horia Sima. La pagina 12-13, din „Privire Generala”, citim urmatoarele:

„Dar faptul care aduce îngrijorarea întregii opinii publice este înarmarea progresiva a legionarilor si spiritul de agresivitate manifestat în orice împrejurare, cu motiv, dar mai ales fara motiv. Înarmarea s-a facut cu armamentul depus la organele Ministerului de Interne (chesturi, comisariate, jandarmi) si la Parchete (corpurile delicte). Portul legionar capata un nou atribut: „Pistolul”.

Câte rânduri, atâtea neadevaruri. Mai întâi niciodata, în cursul guvernarii noastre, nu s-a produs „înarmarea progresiva a legionarilor”, în asa fel încât cum spune autorul cartii, portul legionar sa capete un nou distinctiv: pistolul. Uniforma legionara a ramas permanent aceeasi, pe care a purtat-o atât Generalul cât si Ica Antonescu: camasa verde si centura cu diagonala. Nici urma de pistol. Ce face ticalosul care a compus aceasta carte? Generalizeaza purtarea pistolului de catre autoritatile Statului, exercitata în acel moment de anumiti legionari, cu masa întreaga de legionari. Un numar disparent de legionari purtau într-adevar pistoale, dar ca o exceptie, având în vedere ca exercitau o functie care reclama purtarea pistolului. Cine erau acestia? Membrii politiei legionare, în primele luni, membrii chesturilor si politiilor din tara, iar mai târziu, membrii „Serviciului de ordine”, dupa desfiintarea politiei legionare. Repet ceea ce am scris si în cartile anterioare ca politia legionara a fost înfiintata de mine, la dorinta Generalului Antonescu, caruia, în luna Septembrie 1940, îi era teama sa nu fie retinut de politia carlista, chiar dupa plecarea Regelui Carol II. Tot în primele zile dupa începerea guvernarii noastre, urmând dispozitia primita de la Conducator, i-am scris un biletel Generalului Petrovicescu, Ministrul de Interne, rugându-l sa dea baietilor arme din stocul aflat la Minister. Acest biletel a fost gasit dupa 23 Ianuarie 1941, în arhiva Ministerului de Interne si a fost publicat ca un trofeu si o dovada ca am pregatit ''rebeliunea”:

„Astfel în Bucuresti Horia Sima da ordin direct sau indirect, sa se dea pistoale legionarilor. „Cât de multe” (pag.l5). Textul e adevarat, dar autorul incorect al cartii lasa de-o parte împrejurarea ca adresa mea catre Generalul Petrovicescu dateaza din luna Septembrie 1940, la scurt interval dupa instaurarea noului guvern, pentru a raspunde dorintei exprimate de Generalul Antonescu. Este o chestiune de logica elementara ca nu pot exista organe de politie fara a avea la sine pistolul regulamentar. Nimeni n-a mai vazut în lume o politie dezarmata.

În mod intentionat apoi si cu o vadita rea credinta, autorul cartii amesteca doua serii de evenimente: cele întâmplate în perioada guvernarii noastre, pâna în momentul loviturii de Stat a Generalului Antonescu si incidentele ce-au avut loc în cursul asa-zisei rebeliuni legionare, în realitate rebeliunea Generalului Antonescu contra formelor constitutionale ale Statului. În cursul celor trei zile de tulburari, 21-23 Ianuarie 1941, legionarii, atacati de militari, au pus si ei mâna pe arme, pe unde au gasit. Este adevarat ca pe la sate au fost dezarmate câteva posturi de jandarmi, ca s-au luat pusti-mitraliere de la fabrica Cugir si alte întreprinderi. La Bucuresti, a fost capturat un tanc ce circula pe Calea Victoriei. Dar cele mai bune arme le-au primit legionarii chiar de la soldatii si ofiterii trimisi sa-i scoata din institutiile publice. Asa la Timisoara, la Brasov si în alte orase. O mare parte a armatei simpatiza cu Legiunea si era ostila actiunii întreprinse de General contra Miscarii. Acestea sunt fapte revolutionare, care n-au nimic în comun cu ordinea legala. Singurul raspunzator a fost Generalul Antonescu, care, calcând în picioare propria lui semnatura, a trimis armata sa ne scoata din institutiile publice pe care le detineam în mod legal.

„În rezumat, încheie triumfal autorul cartii, guvernul Statului legionar îi înarmeaza pe proprii lui partizani”. Nimic mai natural ca acest guvern sa-i înarmeze, cum am spus mai înainte pe legionarii angajati în serviciile de politie si Siguranta. Si nimic mai natural ca atunci când paznicul principal al ordinii publice, Generalul Antonescu, iese din rânduri si se aliaza cu dusmanii neamului, ca legionarii, având întregul popor în spatele lor, sa apere ordinea constitutionala si în acest scop, sa puna mâna pe arme, oriunde se gasesc acestea, pentru a respinge agresiunea.

-continuare-