Putini si rari mai sunt cei care într'adevar se bucurã cu duhovniceascã bucurie, de Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos. Multimea cea multã a crestinilor, împietritã în cele lumesti ale lumii, dintre care cel dintâi sunt eu, îsi "aminteste" de Dumnezeu, dar nu vietuieste în El, Îl mãreste pe Hristos, dar nu se strãduie sã-L nascã în ei,  Îl laudã, dar nu-L mai întâmpinã, Il stie coborât în mijlocul lor, dar nu se mai înaltã, întru Inãltarea Lui. De aceea, îi prãznuim Nasterea ca pe un fapt al timpului, dar nu mai stim nimic de "împlinirea" timpului."
     "Cuvântul s'a fãcut trup si s'a sãlãsluit întru noi" (Ioan 1:14). Dar aceasta nu înseamnã cã a vietuit doar un timp pentru noi, dupã cum nici nu s'a fãcut trup doar pentru un timp. El a luat de bunãvoie "mãsura" trupului însufletit si a vietuirii în trup însuflelit, asemenea nouã, ca Fiu al Omului, dar întipãrindu-le prin Duhul cel Sfânt cu dumnezeirea Sa, ca Fiu al lui Dumnezeu si Dumnezeu, s'a sãlãsluit pentru toate veacurile si peste toate veacurile între noi, pentru a ne împãrtãsi de dumnezeirea Sa si pentru a da sãlas vietuirii noastre în El. Cãci Hristos sãlãsluieste totdeauna între noi, pentru ca oricare dintre noi sã poatã sãlãslui în El. Locul nostru duhovnicesc nu este oriunde, ci în Hristos, timpul nostru duhovnicesc nu este oricând, ci în vesnicia cu care a îmbrãcat firea omeneascã, pentru a ne face pãrtasi, la îndumnezeirea ei. De aceea, Nasterea Domnului nu este doar o zi din calendar, ci taina cea din veci ascunsã si de îngeri nestiutã, care ni se descoperã pentru a o trãi în noi, cu toatã fiinta noastrã, ca din lumina si puterea ei dumnezeiascã, sã-L nastem pe Hristos, în inimile nostre. Altfel spus, noi nu trebuie doar sã "prãznium" Nasterea Dmnului, ca o zi de petrecere lumeascã, ci s'o primim ca început al nasterii noastre în El. Noi nu ne putem naste duhovniceste în Hristos, dacã Hristos nu se naste, prin harul Sãu, în noi, umplându-ne de dragostea lui Dumnezeu Tatãl si împãrtãsirea Sfântului Duh.
     In micimea si pãcãtosenia noastrã însã, Îl primim, fãcându-ne unul altuia daruri, aducând astfel negustoria si prãvãliile, în rânduiala duhovniceascã. Dar bucuria acestor daruri, oricât de sãrace sau bogate ar fi ele, n'are niciun înteles, dacã nu izvorãste din singurul dar de pret: dãruirea de sine fatã de Dumnezeu si de oameni, asa cum a vãdit-o Hristos. Darul din care lipseste Dumnezeu, care S'a dãruit nouã, darul din care lipseste uitarea de sine, dragostea si jertfa, nu este dar. Din pricina acestei opacitãti întru care rãmânem despãrtiti de Dumnezeu, sau mai bine zis, întru care nu-L mai cunoastem, nici trãi pe Cel care, Dumnezeu fiind, a luat firea noastrã pentru a rãmâne nedespãrtit de noi; din pricina umbletului nostru în întuneric, ne-am rãcit de acel cutremur, lãuntric si duhovnicesc, în fata covârsitoarei taine a Intrupãrii Domnului.
     Tinta zidirii noastre, dupã chipul Fiului lui Dumnezeu, este însãsi îndumnezeierea noastrã. Pentru dobândirea ei, odatã cu suflarea harului dumnezeiesc, Dumnezeu a sãdit în firea noastrã miscarea spre îndumnezeire. Dar omul dintâi a pus în fata tintei neascultarea, despãrtirea si ascunderea de Dumnezeu, folosind puterile si energiile dãruite, pentru dobândirea asemãnãrii cu Dumnezeu, împotriva firii,sfâsiindu-i frumusetea ziditã si fãcând-o prada pãcatului. Prin aceasta, omul nu numai cã a pierdut tensiunea fireascã, spre tinta îndumnezeirii pentru care a fost zidit, dar n'a mai stiut nici calea care duce la îndreptarea firii sale sfâsiate de patimi si pãcate. De aceea, în Nasterea Domnului, trebuie sã vedem o îndoita dumnezeiascã lucrare: mai întâi pe cea a mântuirii, a rãscumpãrãrii din robia pãcatului, prin care firea este restabilitã în starea ei originarã si apoi îndumnezeirea omului, prin unirea cea negrãitã, cu însusi Fiul lui Dumnezeu întrupat, de al Cãrui trup înviat si de viatã fãcãtor, ne împãrtãsim în Sfintele Sale Taine. Nu vorbim propriu zis de douã lucrãri, ci de o singurã lucrare îndoitã, ele nefiind deosebite in Hristos, cãci Cel care s'a arãtat drept Calea mântuirii este si tinta mântuirii noastre. In el dobândim statornicirea în dumnezeiasca viatã a Sfintei Treimi, în care dupã har, sã fim ceea ce dupã fire este Cuvântul si Fiul lui Dumnezeu; cãci El ca Dumnezeu, împreunã cu Duhul cel Sfânt, si-a îndumnezeit firea omeneascã îmbrãcatã, pentru ca cei ce se împãrtãsesc de ea, sã fie fii dupã har ai Tatalui si sã li se dea din puterea vãrsatã în ea, puterea mai presus de fire, a trãirii în Dumnezeu.
     Pentru a ne descoperi, prin Sine, Calea îndumnezeitoare a mântuirii, pe care sã o poatã petrece orice om, Dumnezeu Cuvântul n'a luat într'o clipa, chipul omului deplin, cum ar fi putut s'o facã, ci a binevoit Nasterea ca om, de la Duhul Sfânt si din Fecioara Maria. Acum Dumnezeu Cuvântul, spune Pãr. D. Stãniloae, "parcurge întregul proces de formare a naturii Sale, de formare a Sa ca om, ca un nou partener de dialog al omului, pentru a parcurge de la început întregul drum al omului, cu exceptia initiativei umane a nasterii... Hristos, ca om, vine la existentã asemenea lui Adam, printr'un act de creatie dumnezeiascã, deci nepãtat de pãcatul voluptãtii. Dar pe de altã parte, Hristos rãmâne în continuitate si cu succesorii lui Adam, veniti la existentã prin nasterea fireascã" (Teologia Dogmaticâ Ortodoxã, vol. II, p. 80-81). 
     Dar toate acestea nu înseamnã cã Hristos ne dã mântuirea si îndumnezeirea de-a gata, fãrã nicio ostenealã din partea noastra. Orice ostenealã, oricât de mare s'ar socoti, n'ar rodi nici mântuirea, nici înfierea îndumnezeitoare de la sine, cãci firea noastrã omeneascã nu are nicio putere roditoare de har. E adevãrat cã "Impãratia Cerurilor se ia prin stãruintã si cei ce se silesc pun mâna pe ea" (Matei 11: 12), dar puterea stãruintei si îndrãzneala silintei, vin din împãrtãsirea si unirea cu Hristos, prin Sfintele Sale Taine. Altfel spus, nimeni nu vine la Tatãl, dacã nu este îmbrãcat în Hristos, dacã nu este Hristos dupã har, dacã nu se naste în Duh, dupã asemãnarea Nasterii Sale, dacã nu pãtimeste moartea duhovniceascã, dupã asemãnarea mortii Sale pe cruce si dacã nu învie, prin Duh, dupã asemãnarea Invierii Sale.
     De aceea, se cuvine ca primirea Nasterii Domnului sã fie prin post si rugãciune, prin spovedanie si împãrtãsire, prin jertfirea duhovniceascã a fiintei noastre, prin blândelea fatã de aproapele nostru, prin milã fata de cel oropsit, prin mãrinimia fatã de cei nevoiasi, sau singuri sau uitati, prin uitarea de noi însine, pentru binele familiei noastre si a strãinilor, prin renuntarea la slãbiciunile si viciile noastre si prin întoarcerea noastrã la Bisericã si Sfintele ei Taine, pentru ca purtându-L pe Hristos, sã trãim în lumina cea neînseratã a Tatãlui Cerersc.

Dinu CRUGA 

Revista "Solia", Decembrie, 1993