«PRIMA CONDITIE A UNUI ROMÂN ESTE SÃ CREADÃ CÃ POPORUL ROMÂN ESTE ASA CUM SUNT POMII; CUM SUNT ANIMALELE, CUM E REGNUL ANIMAL, CUM E REGNUL VEGETAL, SAU MINERAL! CEEA CE FACE POPORUL ROMÂN ESTE MAI PUTIN IMPORTANT DECÂT FAPTUL CÃ EL ESTE!»

Petre Tutea

«SCENÃ SIMBOLICÃ! "CAPUL PLECAT", TREBUIE PLECAT ATÂT CÂT DORESTE CEL ÎN FATA CÃRUIA TE PLECI. DECI, NU ERA MAI BINE SÃ RÃMÂI DREPT? DA! AR FI MAI SIMPLU, DACÃ VERTICALITATEA NU AR TRBUI PLÃTITÃ CU MAI MULT DECÂT O APÃSARE DE CIZMÅ!!!»

 Pr. Liviu Brânzas (Raza din catacombã)

 

Trebuie sã ascultãm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni

 

Aceastã maximã este sufletul si inima însãsi a Bisericii Ortodoxe. Iatã Evanghelia ei , Evanghelia a toate. Iatã prin ce trãieste ea, si pentru ce trãieste. Iatã din ce se zideste nemurirea  si vesnicia ei. Anume aici se aflã atotvaloarea ei netrecãtoare. A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor - acesta este principiul principiilor, sfintenia sfinteniilor, mãsura  tuturor mãsurilor.Aceastã  atot-Evanghelie cuprinde esenta tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici, cu  nici un pret, Biserica nu poate face nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un fel de compromisuri nici cu oamenii nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii si cu demolatorii Bisericii.

A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul lui vesnic si neschimbãtor statutul atotcuprinzãtor, starea ei vesnicã si neschimbatãstare atotcuprinzãtoare. Iatã care este mai întâi de toate rãspunsul dat primilor prigonitori ai Bisericii :

Faptele Apostolilor 5,29. Acesta este si rãspunsul ei dat prigonitorilor, de-a lungul veacurilor, pânã la Judecata de Apoi. Pentru Bisericã, Dumnezeu e întotdeauna pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie sã ascultãm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu si a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridicã împotriva lui Dumnezeu si a poruncilor dumnezeiesti, Biserica trebuie sã se împotriveascã si sã rãspundã acestor atitudini ostile. Dacã ea nu procedeazã astfel, ce Bisericã mai e si asta? iar reprezentantii Bisericiidacã nu procedeazã astfel, oare mai sânt ei reprezentanti apostolicesti ai Bisericii?A se îndreptãti în acest caz cu asa- zisa iconomie (condescendentã) bisericeascã înseamnã nu altceva, decât A-L trãda în ascuns pe Dumnezeu si Biserica Sa.O astfel de iconomie este pur si simplu o trãdare a Bisericii lui Hristos.

Biserica reprezintã o vesnicie în timp, în aceastã lume vremelnicã. Lumea se schimbã dar Biserica nu se schimbã; nu se schimbã vesnicul ei adevãr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiascã, Evanghelia ei dumnezeiascã,vesnicele ei unelte dumnezeiesti. Nu se schimbã, fiindcã nu se schimbã Domnul Hristos, Carele asa este si asa lucreazã. Acesta este adevãrul si realitatea evanghelicã: Iisus Hristos ieri si azi si in vecii vecilor este acelasi (Evrei 13,8).Prin vesnicie Biserica este prezentã în timp pentru ca timpul sã se sfinteascã prin ea, sã se învesniceascã prin ea, sã se învesniceascã si sã fie deopotrivã cu ea. Nu Biserica trebuie sã fie  în pas cu timpul ori cu spiritul vremurilor, ci timpul trebuie sã se alinieze dupã ea, ca fiind vesnicã, si spiritul vremurilordupã ea, ca fiind purtãtoare a duhului vesniciei, a duhului DumnezeuluiOm .Pentru cã ea este de-a pururi sfântã, de-a pururi apostoleascã. Ea este de-a pururi duhovniceascã, de-a pururi dumnezeiascã, de aceea niciodatã nu îndrãzneste sã jertfeascã vesnicia vremelniciei, ceea ce apartine lui Dumnezeucelor omenesti, cele ceresticelor pãmântesti. Nu ea urmeazã a se adapta la spiritul vremurilor, dimpotrivã ei  i se cuvine sã potriveascã timpul la vesnicie, vremelniciavesniciei ,cele omenestiDumnezeirii. Vesnicul ei drum prin aceastã lume: mai întâiDumnezeu, apoi omul; în fatãDumnezeu ,iar în urma Lui omul: Ca sã fie Hristos cel dintâi întru toate [Col.1,8].Ca atare stãpânirea este de la Dumnezeu [Rom.13, 16 ]:si ierarhia valorilor si ierarhia ordinii de la Dumnezeu este. De aceea, în principiu, trebuie sã ne supunem stãpânirii care pune ordine, normalizeazã si care pãstreazã aceastã ordine divinã datã de Dumnezeu în lume. Altminteri survine cãderea si decãderea în anarhie.

Stãpânirilor trebuie sã ne supunem, în mãsura în care ele mentin ordinea divinã în lume, pentru cã ele sunt slugile domnului si ca unor slugi ale Domnuluistãpânirilor trebuie sã ne supunem, pentru cã ele, ca slugi ale Domnului, poartã sabie, cu care pedepsesc rãul si apãrã binele. Stãpânilor trebuie sã ne supunem, pentru cã ele, slugile Domnului sunt înfricosãtoare pentru fapte rele si nu pentru cele bune. Atunci însã, când stãpânirile devin periculoase pentru fapte bune, când stãpânirile prigonesc binele dumnezeiesc, si mai mult decât toate, binele si atotbinele acestei lumipe Iisus Hristos, si prin aceasta Biserica Sa, atunci acestor stãpâniri nu se cuvine sã ne supunem, nici sã le ascultãm. Crestinul trebuie sã lupte cu ele, si sã lupte anume prin binecuvântatele mijloace evanghelice.

Niciodatã  crestinul sã nu îndrãzneascã sã se supunã mai degrabã oamenilor, decât lui Dumnezeu, si mai cu seamã oamenilor potrivnici Dumnezeului adevãrat si Evangheliei Lui. La început stãpânirea fusese datã, în principiu, de la Dumnezeu. Când însã  stãpânirea se abate de la Dumnezeu si se ridicã împotriva lui Dumnezeu, în acest caz ea se transformã în silnicie si prin aceasta înceteazã de a mai proveni de la Dumnezeu si este de la diavol.

Deci noi, crestinii, cunoastem si taina stãpânirii si taina silniciei: stãpânirea este binecuvântatã de Dumnezeu, silnicia însã, este blestematã de Dumnezeu.

Tot ce vine de la Dumnezeu este bine, iar dacã acest bine este întrebuintat în rãu este de la diavol. Întrebuintarea în rãu a celor dumnezeiestiiatã unde stã diavolul, si toatã diavoliada lumilor toate, la un loc cu lumea oamenilor.

Stãpânirea vine de la Dumnezeu, si pânã când ea rãmâne în Dumnezeu si sub Dumnezeu si cu Dumnezeueste binecuvântatã. Pãrãsindu-l pe Dumnezeu, ea se transformã în violentã prin aceasta supunându-se pe sine puterii antidumnezeiesti, diavolului.

Aceasta este învãtãtura drept mãritoare si apostolicã, patristicã, evanghelicã despre natura si valoarea stãpânirii. Aceasta este sfânta si infailibila învãtãturã ortodoxã a Bisericii lui Hritstos, asa a fost de la început si pânã acum, si de acum în vecii vecilor. Si cine sunt martorii ei? Toti sfintii apostoli, toti sfintii pãrinti, toti sfintii mucenici. În mod deosebit sfintii mucenici, începând cu Sfântul si întâiul mucenic Stefan, si pânã la noii nostri mucenici si câti alti sfinti mucenici ai vremurilor noastre. Ei toti au pãtimit pentru Domnul Hristos, toti laolaltã, de la împãrati, regi si cneji: într-un cuvânt, de la stãpânirile luptãtoare contra lui Dumnezeu ai acestui veac. Si acesti sfinti mãrturisitori nu se numãrã cu miile, ci cu milioanele. Ei toti sunt sfinti si nemuritori ca martori ai adevãrului divino-uman: crestinii trebuie sã se împotriveascã poruncilor nelegiuite si necredincioase ale împãratilor, domnitorilor, stãpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei si oricine ar fi ei. Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mãrturisitor al credintei lui Hristos reprezintã o întruchipare vie  si o personificare nemuritoare a  preasfintei  atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: Trebuie sã ascultãm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni. Fiecare din ei s-a tinut de aceastã atot-Evanghelie dumnezeiascã cu tot sufletul, cu toatã inima, cu tot cugetul.

De aceea au si fost ei supusi la chinuri, la rãutãti, de aceea au fost omorâti de cãtre stãpânitorii apostati din veac în veac.

Ieromonah  Amfilohie Brânzã